Referat Protectia Drepturilor Omului

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Protectia Drepturilor Omului si de asemenea puteti face Download Referat Protectia drepturilor omului

Citeste fragmente din Referat Protectia Drepturilor Omului

Capitolul I. NOŢIUNEA DE DREPTURI FUNDAMENTALE SCURT ISTORIC PRIVIND EVOLUŢIA DREPTURILOR FUNDAMENTALE 1. Noţiunea de drepturi fundamentale Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi cetăţeanului constituie nu doar o realitate ci şi o finalitate a întregii activităţi umane, bineînţeles a aceleia democratice şi progresiste. De aici şi atenţia cuvenită care este acordată aproape peste tot în lumea actuală, problemelor teoretice şi practice referitoare la drepturile omului, la protecţia şi respectul libertăţilor fundamentale ale persoanei umane. Problematica drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului şi cetăţeanului este reglementată de dreptul constituţional în plan intern şi este în acelaşi timp obiect al reglementărilor de drept internaţional public. Conceptele de „drepturi ale omului” şi „drepturi ale cetăţeanului” solicită o analiză atentă în interferenţa, dar şi în individualizarea lor, deoarece, ele se condiţionează dar nu se suprapun în mod perfect. Conceptul drepturilor omului, astfel cum a fost elaborat pe plan internaţional, serveşte ca un important suport pentru fundamentarea ideii existenţei drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Conceptul drepturilor omului are o semnificaţie mult mai largă decât acela al drepturilor cetăţeneşti, deoarece drepturile omului sunt drepturi universal valabile, aplicabile tuturor fiinţelor umane, în timp ce drepturile cetăţeneşti sunt, potrivit însăşi denumirii lor, specifice unui anumit grup de oameni şi anume cetăţenii unui anumit stat. O primă problemă teoretică o constituie definirea drepturilor fundamentale cetăţeneşti. Pentru definirea lor trebuie sa luăm în consideraţie că: a) sunt drepturi subiective; sunt drepturi esenţiale pentru cetăţeni; datorită importanţei lor sunt înscrise în acte deosebite, cum ar fi declaraţii de drepturi, legi fundamentale (constituţii). a) Drepturile fundamentale ale cetăţenilor nu constituie o categorie de drepturi deosebite prin natura lor de celelalte drepturi subiective. La fel ca orice drepturi subiective ele constituie o anumită facultate (posibilitate) recunoscută de dreptul obiectiv unei persoane de a adopta o anumită conduită juridică sau de a cere celuilalt sau celorlalte subiecte o atitudine corespunzătoare şi de a beneficia de protecţia şi sprijinul statului în realizarea pretenţiilor legitime. b) Constatând că drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, nu înseamnă că se neagă utilitatea categoriei drepturilor fundamentale cetăţeneşti; aceasta deoarece deşi nu au un specific propriu nici din punct de vedere al naturii juridice şi nici al obiectului lor, drepturile fundamentale ale cetăţenilor îşi justifică pe deplin existenţa ca o categorie distinctă de celelalte drepturi subiective datorită importanţei economice, sociale şi politice pe care o au. c) Deoarece au această poziţie importantă în cadrul drepturilor subiective, drepturile fundamentale sunt cuprinse în textul Constituţiei, care le investeşte cu garanţii juridice speciale. Deoarece normele constituţionale se găsesc în fruntea ierarhiei celorlalte norme juridice, acestea trebuind să fie conforme cu normele constituţionale, urmarea este că drepturile fundamentale, deoarece sunt prevăzute şi garantate de Constituţie, se ridică prin forţă lor juridică deasupra tuturor celorlalte drepturi subiective. Totodată astăzi, sub forma de drepturi ale omului, drepturile fundamentale ale cetăţenilor, spre deosebire de alte drepturi, îşi găsesc ocrotire şi în o serie de documente internaţionale, cum ar fi Declaraţia universală a drepturilor omului şi cele două Pacte din 1966 adoptate de Adunarea Generală a O.N.U. Ţinând cont de cele precizate mai sus, prin noţiunea de drepturi fundamentale cetăţeneşti se desemnează acele drepturi ale cetăţenilor care, fiind esenţiale pentru existenta fizică, pentru dezvoltarea materială şi intelectuală a acestora, precum şi pentru asigurarea participării lor active la conducerea statului, sunt garantate de însăşi Constituţia. Conform unei alte definiţii, foarte asemănătoare,drepturile fundamentale sunt acele drepturi subiective ale cetăţenilor, esenţiale pentru viata, libertatea şi demnitatea acestora, indispensabile pentru libera dezvoltare a personalităţii umane, drepturi stabilite prin Constituţie şi garantate prin Constituţie şi legi. Considerăm că o interesantă şi completă definiţie este şi cea care consideră drepturile omului ca fiind acele prerogative conferite de dreptul intern şi recunoscute de dreptul internaţional fiecărui individ, în raporturile sale cu colectivitatea şi cu statul, ce dau expresie unor valori sociale fundamentale şi care au drept scop satisfacerea unor nevoi umane esenţiale şi a unor aspiraţii legitime, în contextul economico-social, politic, cultural şi istoric, ale unei anumite societăţi. Colocviul de la Aix din 1981 a considerat că, prin noţiunea de drepturi fundamentale individuale trebuie să se înţeleagă „ ansamblul drepturilor şi libertăţilor recunoscute atât persoanelor fizice cât şi persoanelor juridice (de drept privat şi de drept public) în virtutea Constituţiei, dar şi a textelor internaţionale, şi protejate atât contra puterii executive, cât şi contra puterii legislative de către judecătorul constituţional (sau de către judecătorul internaţional)”. Din punct de vedere al terminologiei se poate observa că se folosesc frecvent termenii drept sau libertate. Spre exemplu Constituţia foloseşte termenul drept, atunci când consacră dreptul la viată şi la integritate fizică şi psihică (art.22), dreptul la apărare (art.24), dreptul la informaţii (art.31), dreptul la învăţătură (art.32), dreptul la ocrotirea sănătăţii (art.33), etc. În acelaşi timp Constituţia foloseşte şi termenul libertate atunci când consacră libertatea individuală (art.23), libertatea de conştiinţă (art.29), libertatea de exprimare (art.30), libertatea întrunirilor (art.36), etc. Această terminologie constituţională deşi astfel nuanţată, desemnează doar o singura categorie juridică şi anume dreptul fundamental. Din punct de vedere juridic dreptul este o libertate, iar libertatea constituie un drept. Constituţia României din 1991 reglementând drepturile fundamentale le cuprinde sub titlul “Drepturile şi libertăţile fundamentale” fără a preciza că este vorba despre drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor. Aceasta deoarece exercitarea celor mai multe drepturi fundamentale prevăzute în acest titlu nu este condiţionată de calitatea de cetăţean român. Bineînţeles însă că străinii şi persoanele fără cetăţenie (apatrizii) care se află pe teritoriul României nu se bucură de acele drepturi şi libertăţi prevăzute de Constituţie şi de legi, care, prin chiar natura lor, sunt strâns legate de activitatea de cetăţean al ţării noastre (spre exemplu, dreptul de a alege şi de a fi ales). Însă, cetăţenii străini şi apatrizii beneficiază de un drept specific condiţiei lor: dreptul la azil politic, în situaţia în care, ca urmare a persecuţiilor la care sunt supuşi în ţările lor de origine pentru activităţile lor politice democratice, se refugiază pe teritoriul statului nostru. Acest drept constă în faptul ca cetăţenii străini sau apatrizii sunt asimilaţi cu cetăţenii români din punctul de vedere al dreptului de a nu fi extrădaţi. Dacă există neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale. 2. Scurt istoric privind evoluţia drepturilor fundamentale Primele documente constituţionale au apărut în Anglia, Magna Charta Libertatum – dată de regele Ioan fără de Ţară, în 1215, în urma răscoalei baronilor – având întâietate în raport cu alte acte elaborate în acest domeniu. Punctul 39 al acestui document prevedea, spre exemplu, că “Nici un om liber nu va fi arestat sau întemniţat, sau deposedat de bunurile sale, sau declarat în afara legii, sau exilat, sau lezat de orice manieră ar fi şi noi nu vom purcede împotriva lui şi nici nu vom trimite pe nimeni împotriva lui, fără o judecată loială a egalilor săi, în conformitate cu legea ţării.” Alt document important apărut în Anglia a fost Petiţia drepturilor din 1628. Cele mai importante prevederi ale acestui act aveau ca obiect stabilirea de garanţii împotriva perceperii impozitelor fără aprobarea Parlamentului, a confiscării de bunuri şi a arestărilor fără respectarea procedurii de judecată normală. Tot în Anglia au fost elaborate alte două acte importante: Habeas corpus (1679) şi Bill-ul drepturilor (1689). În conformitate cu Habeas corpus, la solicitarea arestatului sau a oricărei alte persoane, tribunalul trebuia sa emită un mandat de aducere a arestatului, putând hotărî ca urmare fie retrimiterea lui în închisoare, fie punerea lui în libertate cu sau fără cauţiune. Prin Bill-ul drepturilor a fost declarată ilegală orice preluare de bani pentru Coroană sau pentru folosul ei pentru o altă perioadă de timp şi în alte condiţii de cele stabilite de Parlament. Declaraţia drepturilor din statul Virginia, din 1776, a consacrat principiul că “toţi oamenii sunt prin natura lor în mod egal liberi şi independenţi şi au anumite drepturi înnăscute.” Declaraţia de independenţă a S.U.A., din 14 iulie 1776 prevede şi ea ca “oamenii au fost creaţi egali, ei fiind înzestraţi de Creator cu anumite drepturi inalienabile; printre aceste drepturi se găsesc viata, libertatea şi căutarea fericirii. Acest act consacră ideea că toate guvernările au fost stabilite de către oameni tocmai în scopul garantării acestor drepturi. “Oricând o forma de guvernare devine contrară acestui scop, poporul are dreptul de a o schimba sau de a o aboli şi de a stabili un nou guvernământ”. În timp ce declaraţiile americane vorbesc în titlul şi în textul lor exclusiv de drepturile omului, Declaraţia franceza din 1789 face un pas înainte şi se intitulează Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului. În chiar primul său articol Declaraţia stipulează că “oamenii se nasc şi rămân liberi şi egali în drepturi. Deosebirile sociale nu pot fi fundate decât pe egalitatea comună,” precizându-se că finalitatea asociaţilor politice o constituie apărarea drepturilor naturale şi imprescriptibile ale omului: libertatea, proprietatea, siguranţa şi rezistenţa împotriva asupririi. Conform mentalităţii revoluţionarilor francezi de atunci, egalitatea era un drept înnăscut, menit să se menţină după constituirea societăţii civile. Însă viaţa în cadrul statal atrage după sine unele situaţii specifice, cum ar fi instituirea unor funcţii sau a unor demnităţi care nu sunt accesibile oricărui individ, ci doar celor care au calitatea de cetăţeni. În ţara noastră instituţia drepturilor fundamentale a fost consfinţită pentru întâia oară într-o concepţie modernă în Constituţia din 1866. Aceasta a cuprins drepturile şi libertăţile cetăţenilor într-o abordare politico-juridică caracteristică gândirii politice şi filozofice a Europei Occidentale din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Titlul II al Constituţiei a fost intitulat în mod sugestiv “Despre drepturile românilor” şi a avut o importanţă socială şi politică fundamentală, deoarece stipula – este adevărat, într-o manieră declarativă, formală – drepturile de esenţă democratică din acea vreme. Constituţia a consacrat, printre altele, libertatea de conştiinţă, a învăţământului, libertatea presei şi a întrunirilor. Toţi românii erau declaraţi “egali înaintea legii şi datori a contribui fără deosebire la dările şi sarcinile publice.” Ea mai prevedea totodată faptul că libertatea individuală este garantată, nimeni neputând fi arestat decât în baza unui mandat judecătoresc motivat, iar motivele trebuiau comunicate în momentul arestării sau la cel mult 24 de ore după arestare. O mare importanţă se acorda proprietăţii private, exproprierile nefiind admise decât pentru cauze de utilitate publică şi numai “după o dreaptă şi prealabilă despăgubire.” Odată cu noile realităţi şi cu întregirea ţării după Marea Unire din 1918, în ţara noastră a fost adoptată Constituţia din 1923, document ce a reprezentat un instrument juridic mult mai elaborat decât Constituţia din 1866 şi care a fost orientată nemijlocit spre cerinţele dezvoltării societăţii într-un stat de drept. Referitor la drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, aceasta a preluat prevederile Constituţiei din 1866 dar a adus unora dintre ele îmbunătăţiri substanţiale. Constituţia a introdus principii noi faţă de vechea Lege fundamentală, cum ar fi: consacrarea statului naţional unitar (art.1); înscrierea votului universal (art.64); instituirea senatorilor de drept (art.61); introducerea conceptului de proprietate ca funcţie socială (art.17); angajamentul statului pentru protecţia socială (art.21); principiul legalităţii şi domnia legii ca fundament al statului. Totodată, în art.8 se prevedea că “toţi românii, fără deosebire de origine etnică, de limbă sau de religie, sunt egali înaintea legii şi datori a contribui fără deosebire la dările şi sarcinile publice.” Conform art.21 al Constituţiei “toţi factorii de producţie se bucură de o egală protecţie.” Constituţia din 1923 a fost înlocuită la 20 februarie 1938, atunci când a fost proclamată o noua Constituţie elaborată din iniţiativa regelui Carol al II-lea. Referitor la drepturile fundamentale ale cetăţenilor, aceasta păstrează spiritul reglementărilor Legii fundamentale anterioare. Constituţia din 1938 a instituit însă şi unele modificări ale unor principii constituţionale, cum ar fi: accentuarea limitării factorului individual în favoarea extinderii puterii Statului şi concentrarea puterii politice în mâinile Regelui. Constituţiile socialiste din 1948, 1952 şi 1965 au legalizat grave abateri de la principiile democratice, sistemul constituţional socialist român având următoarele trăsături: renunţarea la principiul separaţiei celor trei puteri şi înlocuirea acestuia cu principiul unicităţii şi deplinătăţii puterii; înlocuirea pluralismului politic cu monopolul unui singur partid; subordonarea întregului aparat de stat partidului unic; concentrarea puterii de decizie statală – legislativă şi executivă – în mâinile unei elite restrânse şi influenţarea de către aceasta a puterii judecătoreşti; restrângerea unor drepturi şi libertăţi cetăţeneşti şi subordonarea individului de către stat; absolutizarea luptei de clasă şi extinderea acesteia la toţi oponenţii clasei muncitoare, de fapt ai partidului unic; prezentarea intereselor de grup ca interese sociale ale întregii societăţi şi dirijarea eforturilor tuturor forţelor sociale spre realizarea acestora, dar în beneficiul grupului politic minoritar; instituţionalizarea intervenţiei şi controlului statului asupra întregii vieţi economice şi social-politice; crearea unui nou tip de “democraţie” considerat în mod demagogic superior democraţiei parlamentare occidentale şi atragerea formală a cetăţenilor la actul de conducere politică la nivel central şi local. Astfel, pentru a exemplifica restrângerea drepturilor fundamentale ale cetăţenilor, grave prejudicii au fost aduse dreptului de proprietate. Constituţia din 1948 a utilizat două importante instrumente juridice pentru transferul unor bunuri din proprietatea privată în proprietatea statului. Aceste două instrumente au fost: naţionalizarea şi exproprierea. Naţionalizarea era concepută ca un procedeu juridic, prin care o clasă întreagă de mijloace de producţie putea fi transferată, pe cale de lege, din proprietatea privată în proprietatea statului. Deosebindu-se de naţionalizare, exproprierea era un procedeu juridic, prin care, pe calea unui act juridic individual al organului de stat competent, un bun determinat putea fi trecut pe cale silită, cu plata unei despăgubiri, din proprietatea unei persoane determinate, în proprietatea socialistă, în vederea efectuării unei lucrări sau acţiuni de utilitate publică. Dreptul la viată – principalul drept al omului cu toată suita de drepturi adiacente, era grav încălcat. Astfel, deşi se insista în mod demagogic asupra acestuia, regimul refuza în mod sistematic să ratifice documentele internaţionale care interziceau pedeapsa cu moartea. Un alt exemplu îl constituie dreptul persoanei de a se deplasa şi de a circula, acest drept suferind numeroase îngrădiri atât în cea ce priveşte deplasarea în interiorul ţării, cât şi deplasarea în afara graniţelor. În ceea ce priveşte libertatea persoanei de a-şi stabili domiciliul unde doreşte, trebuie amintit Decretul nr.68 din 20 martie 1976, acesta nepermiţând stabilirea domiciliului într-un număr de 14 oraşe declarate oraşe mari. Libertatea de asociere a fost limitată la organizaţiile oficiale, orice alt tip de asociaţie, contrară principiilor comunismului, fiind interzisă. Deşi legea electorală admitea şi sistemul de alegeri cu mai mulţi candidaţi pentru organele centrale şi locale ale puterii, toţi candidaţii aflaţi în competiţie trebuiau să candideze de pe aceeaşi platformă politică. APLICAŢII ŞI ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE 1. Specificaţi care sunt cele două ramuri ale dreptului care reglementează problematica drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului şi cetăţeanului. 2. Comparaţi conceptele de „drepturi ale omului” şi „drepturi ale cetăţeanului”. 3. Precizaţi care este specificul drepturilor fundamentale ale omului şi cetăţeanului şi în ce constă importanţa lor comparativ cu celelalte drepturi subiective. 4. Definiţi drepturile omului. 5. Comparaţi termenii de „drept” şi „libertate” din punct de vedere constituţional. 6. Precizaţi care este dreptul specific condiţiei de cetăţean străin sau apatrid şi în ce constă acesta. 7. Care sunt primele documente de drept constituţional apărute în Anglia şi care erau principalele lor prevederi? 8.Comparaţi declaraţiile americane cu Declaraţia franceză din 1789. 9.Care dintre constituţiile române a consfinţit pentru prima oară într-o concepţie modernă drepturile omului şi ce prevedea aceasta referitor la acest domeniu? 10. Specificaţi care sunt trăsăturile specifice constituţiilor socialiste din 1948, 1952 şi 1965. 11. Precizaţi care sunt cele două instrumente juridice utilizate de Constituţia din 1948 pentru transferul unor bunuri din proprietatea privată în proprietatea statului şi comparaţi-le. Capitolul II CLASIFICAREA DREPTURILOR ŞI LIBERTĂŢILOR FUNDAMENTALE Constituţiile moderne urmăresc prin consacrarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale să stabilească garanţii cât mai eficiente pentru apărarea persoanei umane şi a vieţii ei private, pentru participarea cetăţenilor la viata politică şi pentru dezvoltarea materială şi culturală a cetăţenilor. Pornind de la această observaţie, un apreciat profesor de drept constituţional propune o clasificare a drepturilor fundamentale însuşită şi de către noi. Astfel, o primă categorie de drepturi fundamentale va cuprinde acele drepturi care au drept obiect ocrotirea persoanei umane şi a vieţii ei private faţă de orice amestec din afară. Din această categorie fac parte următoarele drepturi: dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică, libera circulaţie, inviolabilitatea domiciliului şi reşedinţei, secretul corespondenţei şi a celorlalte mijloace de comunicare, libertatea conştiinţei, dreptul la informaţie. Drepturile fundamentale din această primă categorie au o trăsătură comună şi anume faptul ca ele pot fi exercitate independent de un raport social, în cadrul căruia alţi cetăţeni să fie implicaţi într-o atitudine participativă. Cu alte cuvinte, ele pot fi exercitate în mod individual, motiv pentru care drepturile din prima categorie pot fi grupate sub denumirea de libertăţi individuale. O a doua categorie de drepturi fundamentale are drept obiect asigurarea dezvoltării materiale sau culturale a cetăţenilor motiv pentru care acestea sunt cuprinse sub denumirea de drepturi social-economice. Fac parte din această categorie următoarele drepturi: dreptul la muncă, dreptul la ocrotirea sănătăţii, dreptul la grevă dreptul la proprietatea privată, dreptul de moştenire, dreptul la învăţătură, dreptul celui vătămat într-un drept al său de o autoritate publică, liberul acces la justiţie. Cea de a treia categorie de drepturi fundamentale are ca obiect exclusiv asigurarea participării cetăţenilor la conducerea statului, cum ar fi: dreptul de a alege şi de a fi ales în organele reprezentative locale sau naţionale, de a vota în cadrul referendumurilor, etc. Datorită specificului, aceste drepturi constituie o categorie distinctă de libertăţile individuale şi de drepturile social-economice, căreia i s-a dat denumirea de drepturi politice. A patra categorie de drepturi fundamentale se caracterizează prin faptul că pot fi exercitate de cetăţeni, la alegerea lor, atât în vederea participării lor la conducerea de stat, cât şi în scopul asigurării dezvoltării lor materiale sau culturale. În această categorie intră următoarele drepturi: libertatea de exprimare, libertatea cultelor, libertatea întrunirilor, dreptul de asociere, dreptul de petiţionare. Datorită caracterului complex al obiectului lor, acestor drepturi li s-a dat denumirea de drepturi social-politice. Aceste drepturi social politice garantează posibilitatea cetăţenilor de a acţiona fără constrângere în raporturile lor cu alţi cetăţeni în limitele stabilite de lege. Ceea ce este specific pentru unele din aceste drepturi este faptul că cetăţeanul nu le poate exercita de unul singur, cum este cazul drepturilor grupate în categoria libertăţi individuale, ci doar în concurs cu alţi cetăţeni, care în acest mod îşi exercită propriul lor drept fundamental (spre exemplu, dreptul de asociere). Datorită acestor caracteristici, drepturile din această categorie sunt denumite şi libertăţi publice. În ceea ce priveşte egalitatea în drepturi, aceasta trebuie considerată o categorie distinctă de drepturi fundamentale cetăţeneşti, examinate până acum, deoarece obiectul ei îl constituie toate drepturile garantate de Constituţie şi legi, asigurând aplicarea lor în condiţii identice pentru toţi cetăţenii. Libertăţile individuale. Dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică. Articolul 22 din Constituţie consacră trei drepturi fundamentale cetăţeneşti aflate într-o strânsă legătură. Aceste drepturi sunt dreptul la viaţă, dreptul la integritate fizică şi dreptul la integritate psihică. Dreptul la viaţă presupune în primul rând, că nici o persoană să nu poată fi privată de viaţa sa în mod arbitrar, art.22, alin.(3) interzicând pedeapsa cu moartea . Pedeapsa cu moartea nu constituie doar o încălcare a drepturilor naturale ale omului, însă este în acelaşi timp o cruzime ce rareori s-a dovedit dreaptă. Mai mult, ea produce efecte ireparabile, istoria dovedind că de foarte multe ori că ea a fost efectul unor grave erori judiciare şi că nu întotdeauna a fost pedepsit ceea ce trebuia astfel pedepsit. Această interdicţie este absolută, nefiind admisă nici o excepţie. În ceea ce priveşte dreptul la integritate fizică şi psihică, art.22, alin.(2), prevede că nimeni nu poate fi supus torturii şi nici unui fel de pedeapsă sau de tratament inuman sau degradant. Orice atingere adusă integrităţii persoanei trebuie sancţionată de lege, însă dacă totuşi aceasta se impune din considerente sociale, ea se face numai prin lege şi în condiţiile art.49 (spre exemplu, recoltarea de probe de sânge pentru dovedirea intoxicaţiei alcoolice, vaccinarea pentru combaterea unei epidemii, etc.). O problemă controversată este aceea de a şti când începe să fie operant şi când încetează dreptul la viaţă şi la integritate fizică. Astfel, dacă se porneşte de la concepţiile religioase, atunci întreruperile voluntare ale sarcinii nu ar trebui sa fie acceptate decât în cazuri extreme (spre exemplu, atunci când viaţa mamei este în pericol). În sfârşit, dacă dreptul la integritate fizică este prelungit şi după moarte, preluarea autorizată în scopuri medicale de organe ale unor persoane decedate ar fi ilegală, la fel ca şi utilizarea pentru disecţii a cadavrelor. Un corolar al dreptului la viaţă şi la integritate fizică şi psihică îl constituie şi dreptul fundamental prevăzut de art.26, adică dreptul la viaţa intimă, familială şi privată. Textul legii fundamentale obligă autorităţile statului la respectul vieţii intime, familiale şi private şi la ocrotirea împotriva oricăror atingeri din partea oricărui subiect de drept. Astfel, nimeni nu poate să se amestece în viaţa intimă, familială sau privată a persoanei fără a avea consimţământul acesteia, consimţământ care trebuie sa fie liber exprimat. În acest sens: judecătorii au obligaţia de a declara şedinţă secretă e judecată în procesele în care publicitatea ar afecta viaţa intimă, familială şi privată; se consideră atentat la viaţa intimă a persoanei ascultarea, înregistrarea sau transmiterea imaginilor sau a valorilor unei persoane, fără consimţământul acesteia; este interzisă, de asemenea, aducerea la cunoştinţa publică a aspectelor din viaţa conjugală a persoanelor. Alin.2 al aceluiaşi articol consacră dreptul fiecărei persoane fizice de a dispune de ea însăşi, cu condiţia de a nu încălca drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri. Potrivit cu această consacrare constituţională: numai persoana poate dispune de fiinţa sa, de integritatea sa fizică şi de libertatea sa; persoana are dreptul de a dispune de corpul sau; în virtutea acestui drept, persoana are dreptul de a participa ca subiect de anchete, investigaţii, cercetări sociologice, psihologice, medicale, ştiinţifice şi de a accepta transplantul de organe şi ţesuturi. Dreptul persoanei de a dispune de corpul său nu se confundă cu dreptul de sinucidere. Ca şi alte drepturi sau libertăţi fundamentale şi dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi comportă anumite limite. Aceste limite privesc: examenul sănătăţii impus pentru angajarea în muncă sau în vederea încheierii căsătoriei; examenele medicale pentru combaterea bolilor venerice şi a toxicomaniei; vaccinările obligatorii. Libera circulaţie Acest drept fundamental, prevăzut de art.25, vizează nu numai posibilitatea de mişcare a cetăţeanului român pe întregul teritoriu al statului, fără nici o restricţie, dar şi alte câteva prerogative care, în sfârşit, au dobândit consistenţă: libertatea de circulaţie în străinătate, libertatea de a-şi stabili domiciliul sau reşedinţa în orice localitate din ţară, libertatea de a emigra, precum şi de a reveni în ţară. Cu toate acestea, libera circulaţie nu poate fi absolută, ea trebuind să se desfăşoare conform unor reguli, cu respectarea unor condiţii cerute de lege. Exercitarea acestui drept fundamental poate face obiectul unor restricţii dacă se cere evitarea unui pericol grav care ameninţă ordinea constituţională; pentru prevenirea riscului răspândirii unei epidemii, precum şi pentru evitarea consecinţelor unei calamităţi naturale. În ceea ce priveşte libertatea de circulaţie în afara ţării, Constituţia deşi o garantează, este evident că statul român nu este în măsura să împiedice restrângerea de către un stat străin a dreptului de circulaţie pe propriul teritoriu. În astfel de condiţii, tot ceea ce statul român poate garanta cetăţenilor săi este dreptul la obţinerea unui paşaport. Siguranţa. Acest drept fundamental este numit de către englezi “habeas corpus”, ei înţelegând prin această sintagmă garanţia oferită de Constituţie fiecărui cetăţean, conform căreia o dată reţinut sau arestat, acesta va fi prezentat fără întârziere unui juriu chemat să se pronunţe fie pentru menţinerea învinuitului în stare de detenţie, fie pentru punerea acestuia în libertate. Astăzi prin siguranţă ca drept fundamental se înţelege garanţia dată de Constituţie cetăţenilor şi tuturor persoanelor care se află pe teritoriul statului împotriva oricăror forme abuzive de represiune şi în special, împotriva oricăror măsuri arbitrare ale organelor de stat având ca obiect privarea lor de libertate prin arestare sau detenţie. Acest drept fundamental este prevăzut în art.23 al Constituţiei care stipulează: (1) – Libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile. (2) – Percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege. (3) – Reţinerea nu poate depăşi 24 de ore. (4) – Arestarea se face în temeiul unui mandat emis de magistrat, pentru o durată de cel mult 30 de zile. Asupra legalităţii mandatului, arestatul se poate plânge judecătorului care este obligat să se pronunţe prin hotărâre motivată. Prelungirea arestării se aprobă numai de instanţa de judecată. (5) – Celui reţinut sau arestat i se aduc de îndată la cunoştinţă, în limba pe care o înţelege, motivele reţinerii sau ale arestării, iar învinuirea, în cel mai scurt termen; învinuirea se aduce la cunoştinţă numai în prezenta unui avocat, ales sau numit din oficiu. (6) – Eliberarea celui reţinut sau arestat este obligatorie dacă motivele acestor măsuri au dispărut. (7) – Persoana arestată preventiv are dreptul să ceară punerea sa în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauţiune. (8) – Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată. (9) – Nici o pedeapsă nu poate fi stabilită decât în condiţiile şi în temeiul legii; Siguranţa ca drept fundamental se bazează pe câteva principii esenţiale ale dreptului, cum ar fi: principiul legalităţii incriminărilor şi pedepselor; principiul independentei justiţiei; garantarea dreptului la apărare; interdicţia înfiinţării de jurisdicţii de excepţie: “este interzisă înfiinţarea de instanţe extraordinare” (art.125 din Constituţie). principiul neretroactivităţii: “legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile” (art.15 alin.2 din Constituţie). Inviolabilitatea domiciliului şi a reşedinţei. Acest drept fundamental este reglementat în art.27 al Constituţiei şi garantează indivizilor posibilitatea de a-şi folosi nestingheriţi locuinţa, astfel încât nimeni să nu poată pătrunde în domiciliul sau reşedinţa lor fără ca ei să permită acest lucru. Conform alin.(2) al art.27, există anumite situaţii când se poate deroga prin lege de la această regulă şi anume: pentru executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătoreşti; pentru înlăturarea unei primejdii privind viaţa, integritatea fizică sau bunurile unei persoane; pentru apărarea siguranţei naţionale sau a ordinii publice; pentru prevenirea răspândirii unei epidemii. Având în vedere implicaţiile juridice, morale şi sociale ale percheziţiilor, Constituţia precizează care este autoritatea competentă care le poate ordona, precum şi procedura de efectuare. În ceea ce priveşte autoritatea competentă a le ordona, aceasta este numai magistratul, adică judecătorul sau procurorul. Se mai specifică şi faptul că sunt interzise percheziţiile în timpul nopţii, excepţie făcând delictul flagrant. Aceasta se explică prin faptul ca o acţiune a autorităţilor publice, legală desigur, trebuie să se efectueze ziua, o percheziţie efectuată noaptea fiind de natură a produce efecte nedorite nu numai pentru persoana în cauză, ci şi pentru familia acesteia şi eventual şi pentru vecini. Motiv pentru care, textul constituţional le interzice. Tratamentul juridic al delictului flagrant este însă diferit, în astfel de situaţii interesul justiţiei având prioritate. Secretul corespondenţei. Prin secretul corespondenţei se urmăreşte să se protejeze posibilitatea fiecărei persoane de a-şi comunica prin scris, prin telefon sau prin alte mijloace de comunicare opiniile şi gândurile sale, fără ca acestea sa-i fie cunoscute de alţii, făcute publice sau cenzurate. Din prevederile art.28 reiese că sunt obligaţi să respecte secretul corespondenţei atât persoanele fizice şi juridice cât şi autorităţile publice. Totodată rezultă că nimeni nu poate reţine, deschide, citi distruge, da publicităţii o corespondenţă ce nu-i este adresată, având obligaţia de a o restitui destinatarului dacă din întâmplare a intrat în posesia ei. De asemenea, nimeni nu are dreptul de a intercepta o convorbire telefonică sau de a divulga conţinutul convorbirii telefonice de care a luat cunoştinţă întâmplător. Trebuie însă precizat că exerciţiul acestui drept poate comporta o restrângere necesară în interesul justiţiei, sau mai precis în scopul descoperirii infractorilor. Acest drept recunoscut magistraţilor de a reţine, citi şi folosi în proces corespondenţa care vine sau pleacă de la persoanele învinuite de săvârşirea unor infracţiuni, trebuie să fie consacrat de lege, efectuat după o procedură strictă şi doar pe baza de ordonanţe scrise, cu respectarea celorlalte drepturi ale persoanei. Libertatea de conştiinţă. Această libertate conferă fiecărei persoane dreptul de a avea orice opinie sau credinţă ca şi cel de a nu avea vreo credinţă, persoana respectivă neputând fi constrânsă să facă un act potrivnic convingerilor sale. O formă a libertăţii de conştiinţă o constituie libertatea religioasă. Prin aceasta se înţelege garanţia dată de Constituţie persoanelor de a nu putea fi constrânse să împărtăşească o credinţă pe care nu o au sau alta decât cea pe care o au. De regulă, concepţiile despre lume sunt fie teiste, fie ateiste. Conştiinţa omului nu poate şi nu trebuie să fie direcţionată prin presiuni administrative, ea trebuind să fie rezultatul libertăţii de a gândi şi de a-şi exterioriza gândurile. Referitor la libertatea de conştiinţă, art.29 al Constituţiei prevede următoarele: (1) – Libertatea gândirii şi a opiniilor, precum şi libertatea credinţelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţa religioasă, contrare convingerilor sale. (2) – Libertatea de conştiinţă este garantată; ea trebuie sa se manifeste în spiritul de toleranţă şi de respect reciproc. (6) – Părinţii adoptivi sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor minori a căror răspundere le revine. Alin.(6) al acestui articol reflectă în mod firesc faptul că educaţia şi creşterea copiilor în familie se fac în concordanţă cu ideile şi concepţiile părinţilor, filiaţia fiind prin ea însăşi o relaţie spirituală, părinţii având răspunderea morală, socială şi adeseori juridică pentru faptele şi actele copiilor lor minori. Dreptul la informaţie Dreptul la informaţie este considerat un drept fundamental întrucât dezvoltarea spirituală a omului precum şi exercitarea libertăţilor consacrate prin Constituţie implică şi posibilitatea de a avea acces la informaţii şi date referitoare la viata socială, economică, ştiinţifică, politică şi culturală. Consacrând în art.31 dreptul la informaţie, Constituţia stabileşte şi unele obligaţii în sarcina autorităţilor statului: de a informa corect cetăţenii asupra problemelor publice, dar şi a celor de ordin personal; de a asigura prin serviciile publice de radio şi de televiziune dreptul la antenă; de a asigura protecţia tinerilor şi siguranţa naţională; Trebuie însă precizat că dreptul la informaţie se referă numai la informaţiile de interes public. De aici se poate trage concluzia că acest drept nu presupune şi accesul la informaţii cu caracter secret, nici obligaţia pentru autorităţile statului de a oferi astfel de informaţii. Drepturi social-economice. Dreptul la muncă. Articolul 38 din Constituţie consacră un drept fundamental cetăţenesc în temeiul căruia fiecărui cetăţean i se asigură posibilitatea de a-şi alege profesia şi locul de muncă, precum şi de a desfăşura, potrivit pregătirii şi capacităţii sale, în condiţii corespunzătoare de securitate şi igienă, o activitate în domeniul economic, administrativ, social sau cultural remunerată echitabil. Consacrând libertatea alegerii profesiei şi a locului de muncă, Constituţia exclude munca forţată. Potrivit art.39, nu constituie însă muncă forţată: serviciul cu caracter militar sau activităţile desfăşurate în locul acestuia de cei care, potrivit legii, nu prestează serviciul militar obligatoriu din motive religioase; munca unei persoane condamnate, prestată în condiţii normale, în perioada de detenţie sau de libertate condiţionată; prestaţiile impuse în situaţia creată de calamităţi ori de alt pericol, precum şi cele care fac parte din obligaţiile civile normale stabilite de lege Dreptul la muncă presupune şi obligaţia statului de a lua măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială, de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent (art.43). Totodată. dreptul la muncă implică şi obligaţia pentru stat de a legifera şi de a aplica măsuri prin care să se asigure securitatea şi igiena muncii, repaosul săptămânal, concediul de maternitate plătit, ajutorul de şomaj, dreptul la pensie, etc. Art.38 alin. (5) consacră dreptul la negocieri colective şi caracterul obligatoriu al convenţiilor colective, fapt ce reflectă rolul tot mai important ce le revine sindicatelor în lumea modernă. Dreptul la ocrotirea sănătăţii Constituţia asigură fiecărei persoane, independent de calitatea de angajat, dreptul la ocrotirea sănătăţii (art.33 alin.1). Acest drept fundamental ţine seama de standardele actuale de viaţa, prin conţinutul sau asigurând indivizilor păstrarea şi dezvoltarea calităţilor lor fizice şi mentale, care să le îngăduie o cât mai eficientă participare la viaţa economică socială politică şi culturală. Totodată, art.33 impune şi unele obligaţii ferme în sarcina statului, aceste trebuind să ia măsuri pentru asigurarea igienei şi a sănătăţii publice (alin2). Impunându-se obligaţii pentru autorităţile statului, este firesc să se impună autorităţii legislative misiunea de a reglementa unele domenii cum ar fi: asistenţa medicală, asigurările sociale precum şi alte măsuri de protecţie a sănătăţii fizice şi mentale. Tot legea urmează să reglementeze controlul exercitării profesiilor medicale şi a activităţilor paramedicale. Dreptul la grevă Prin grevă se înţelege încetarea colectivă şi voluntară a muncii de către salariaţi, fiind o măsură de presiune economică temporară folosită în scopul îmbunătăţirii condiţiilor de muncă şi de viaţă a acestora. Exercitarea dreptului la grevă intervine atunci când celelalte mijloace de rezolvare a conflictului de muncă nu au dat rezultate, fiind astfel ultima soluţie, prin care patronatul poate fi convins să satisfacă revendicările salariaţilor. Succesul grevei depinde de înţelegerea prealabilă a muncitorilor de a înceta lucrul pe o anumită perioadă de timp şi totodată de posibilităţile lor materiale de a o continua. Legea nr.168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă prevede următoarele: greva constituie o încetare colectivă şi voluntară a lucrului într-o unitate şi poate fi declarată pe toată durata desfăşurării conflictelor de interese; greva poate fi declarată numai dacă, în prealabil, au fost epuizate posibilităţile de soluţionare a conflictului de interese prin procedurile prevăzute de lege şi dacă momentul declanşării a fost adus la cunoştinţă conducerii unităţii de către organizatori cu 48 de ore înainte; hotărârea de a declara greva se ia de către organizaţiile sindicale reprezentative participante la conflictul de interese, cu acordul a cel puţin jumătate din numărul membrilor sindicatelor respective; grevele pot fi de avertisment, propriu-zise şi de solidaritate. Greva de avertisment nu poate avea o durată mai mare de două ore, dacă se face cu încetarea lucrului şi trebuie, în toate cazurile, să preceadă cu cel puţin 5 zile greva propriu-zisă. Greva de solidaritate poate fi declarată în vederea susţinerii revendicărilor formulate de salariaţii din alte unităţi. Aceasta nu poate avea o durată mai mare de o zi şi trebuie anunţată în scris conducerii unităţii cu cel puţin 48 de ore înainte de încetarea lucrului; sindicatele reprezentative sau după caz, reprezentanţii aleşi ai salariaţilor sunt responsabile de organizarea grevelor şi îi reprezintă pe grevişti pe toată durata grevei, în relaţiile cu unitatea, inclusiv în faţa instanţelor judecătoreşti, în cazurile în care se solicită suspendarea sau încetarea grevei; în situaţia în care după declanşarea grevei, jumătate din numărul salariaţilor care au hotărât declanşarea grevei renunţă la grevă, aceasta încetează. În legătură cu organizarea şi desfăşurarea grevelor, legea stabileşte următoarele reguli: participarea la grevă este liberă, nimeni nu poate fi constrâns să participe sau să refuze să participe la grevă; pe durata grevei, conducerea unităţii nu poate fi împiedicată să îşi desfăşoare activitatea de către salariaţii aflaţi în grevă sau de organizatorii acesteia; conducerea unităţii nu poate încadra salariaţi care să îi înlocuiască pe cei aflaţi în grevă; pe durata grevei organizatorii sunt obligaţi să protejeze bunurile unităţii şi să asigure funcţionarea continuă a utilajelor şi a instalaţiilor a căror oprire ar putea constitui un pericol pentru viaţa şi pentru sănătatea oamenilor; pe durata grevei, salariaţii îşi menţin toate drepturile ce decurg din contractul individual de muncă, cu excepţia drepturilor salariale. Dreptul la grevă este reglementat de art.40 al Constituţiei iar în spiritul acestui articol pot fi aduse două categorii de limitări exercitării dreptului la grevă. O primă categorie de limitări priveşte scopul grevei, el nu poate fi decât apărarea intereselor profesionale, economice şi sociale ale salariaţilor. În consecinţă sunt interzise grevele care au un caracter politic. Cea de a doua categorie de limitări este determinată de considerente legate de necesitatea menţinerii ordinii publice precum şi de garantarea asigurării serviciilor esenţiale pentru societate. De multe ori se consideră că greva funcţionarilor publici este ilicită pentru că ea vine în contradicţie cu noţiunea de serviciu public şi mai ales cu principiul continuităţii serviciilor publice. În legătură cu aceasta, Legea nr.168/1999 stabileşte că nu pot declara grevă: procurorii, judecătorii, personalul Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului de Interne şi a unităţilor din subordinea acestor ministere, personalul Serviciului Român de Informaţii, al Serviciului de Informaţii Externe, al Serviciului de Telecomunicaţii Speciale, personalul militar încadrat în Ministerul Justiţiei, precum şi cel din unităţile din subordinea acestuia; personalul din transporturile aeriene, navale, terestre de orice fel nu pot declara greve din momentul plecării în misiune şi până la terminarea acesteia. De asemenea, în unităţile sanitare şi de asistenţă socială, de telecomunicaţii, ale radioului şi televiziunii publice, în unităţile de transporturi pe căile ferate, în unităţile care asigură transportul în comun şi salubritatea localităţilor, precum şi aprovizionarea populaţiei cu gaze, energie electrică, căldură şi apă, greva este permisă cu condiţia ca organizatorii şi conducătorii grevei să asigure serviciile esenţiale, dar nu mai puţin de o treime din activitatea normală, cu satisfacerea necesităţilor minime de viaţă ale comunităţilor locale. Dreptul de proprietate privată. În sistemul nostru de drept, proprietatea este publică sau privată. Proprietatea publică aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale. Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. Rezultă că ele sunt scoase din circuitul civil, neputând fi înstrăinate. În condiţiile legii, ele pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate (art.135, alin.5). Referitor la proprietatea privată art.135 alin.(6) prevede că ea este inviolabilă, adică un bun dobândit în mod legal face parte definitiv din patrimoniul proprietarului, o lege ulterioară putând cel mult să modifice condiţiile în care acesta îşi exercită dreptul, dar nu să-i afecteze însăşi substanţa. Proprietatea privată poate avea ca obiect orice