Referat Procedura Plangerii Prealabile

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Procedura Plangerii Prealabile si de asemenea puteti face Download Referat Procedura plangerii prealabile

Citeste fragmente din Referat Procedura Plangerii Prealabile

PROCEDURA PLANGERII PREALABILE Capitolul 1 Consideraþii generale privind plângerea prealabilã Într-un stat de drept, ordinea juridicã se stabileste si se menþine cu ajutorul normelor de drept. Aceste norme prevãd reguli de conduitã, pe care trebuie sã le respecte membrii colectivitãþii, precum si sancþiunile ce vor fi aplicate în cazul încãlcãrii lor. Regulile de drept – în majoritatea lor – sunt exprimate într-o anume formã: legea . Stabilirea prin lege a faptelor care constituie infracþiuni, precum si a cadrului de sancþiuni penale, are un dublu rol: în primul rând sã arate membrilor societãþii care sunt faptele interzise de legea penalã si, totodatã, sã-i avertizeze cu privire la consecinþele sãvârsirii unor astfel de fapte, îndeplinind astfel funcþia de prevenire generalã, iar în al doilea rând sã asigure corecta încadrare a faptelor prin care ar fi încãlcatã legea penalã, si o justã sancþionare a celor care au sãvârsit asemenea fapte, deci funcþia de prevenire specialã. În articolul 2 din Codul penal, legea prevede care sunt faptele ce constituie infracþiuni, pedepsele ce se aplicã infractorilor si mãsurile ce se pot lua în cazul sãvârsirii acestor fapte. Sãvârsirea infracþiunii, chiar atunci când este descoperitã si doveditã prin administrarea probelor, reþinutã în sarcina unui fãptuitor, nu impune aplicarea automatã a pedepsei. Pentru a se ajunge la sancþionarea infractorului este nevoie de intervenþia justiþiei penale, în sensul condamnãrii acestuia de cãtre instanþa competentã pe baza unei judecãþi. Necesitatea restabilirii ordinii de drept încãlcate prin sãvârsirea infracþiunilor a condus la instituirea regulei potrivit cãreia declansarea si desfãsurarea procesului penal se fac din oficiu (principiul oficialitãþii procesului penal). În cazul infracþiunilor de o gravitate redusã sau al acelora care privesc relaþiile dintre persoane ori viaþa personalã a acestora, Codul penal si alte legi cu dispoziþii penale prevãd cã acþiunea penalã nu poate fi pusã în miscare sau exercitatã decât în cazul în care persoana vãtãmatã si-a exprimat voinþa de tragere la rãspundere penalã a fãptuitorului prin introducerea unei plângeri prealabile la autoritãþile judiciare. Plângerea prealabilã constituie o instituþie de drept penal, lipsa ei reprezentând o cauzã de înlãturare a rãspunderii penale (art.131 Cod penal). Instituþia are si un reflex procesual, care se repercuteazã direct asupra posibilitãþii exercitãrii acþiunii penale si deci implicit asupra tragerii la rãspundere penalã. Din punctul de vedere al dreptului penal plângerea prealabilã constituie o condiþie de pedepsibilitate, iar sub aspectul dreptului procesual penal o condiþie de procedibilitate . Asa cum subliniam, în cazul infracþiunilor pentru care legea prevede necesitatea plângerii prealabile a pãrþii vãtãmate, acþiunea penalã nu se poate exercita în lipsa acestei plângeri, art. 279 Cod de procedurã penalã . Plângerea prealabilã nu constituie numai o modalitate de sesizare a organului judiciar, ci reprezintã o condiþie indispensabilã pentru punerea în miscare a acþiunii penale. Dispoziþiile art. 279 se coroboreazã si cu cele prevãzute de art. 10 Cod de procedurã penalã unde se prevede cã acþiunea penalã nu poate fi pusã în miscare, iar dacã a fost pusã în miscare, nu mai poate fi exercitatã dacã lipseste plângerea prealabilã ( lit. f) sau aceasta a fost retrasã (lit. h). Legea penalã determinã cazurile când pentru exercitarea acþiunii penale este necesarã o plângere prealabilã pornind de la împrejurarea cã infracþiunile respective sunt dintre acelea care prin natura lor privesc relaþiile sociale limitate îndeosebi la interesele personale ale pãrþilor. Codul penal prevede cã acþiunea penalã se pune în miscare la plângerea prealabilã în cazul unor infracþiuni privind: lovirea sau alte violenþe (art.180), vãtãmarea corporalã din culpã ( art. 181), violarea de domiciliu (art. 192), ameninþarea ( art. 193), violarea secretului corespondenþei ( art.195), divulgarea secretului profesional (art.196), violul (art. 197 alin.1), furtul pedepsit la plângere prealabilã ( art.210), abuzul de încredere ( art. 213), distrugerea ( art.217), abandonul de familie (art.305), nerespectarea mãsurilor privind încredinþarea minorului (art. 307), tulburarea folosinþei locuinþei (art. 320) s.a. Articolele 205, 206 din Codul penal privind insulta si calomnia au fost abrogate prin art.I pct. 56 din Legea nr. 278/2006 privind modificarea si completarea Codului penal . Curtea Constituþionalã, prin Decizia nr. 62/2007 (M.Of. nr.104/12.02.2007) a constatat cã dispoziþiile art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006, partea referitoare la abrogarea art. 205, 206 si 207 din Codul penal, sunt neconstituþionale. Reglementãri ale plângerii prealabile se gãsesc si în unele legi speciale dintre care amintim: Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe ( M.Of. nr. 60/1996), Legea nr.51/1995 privind organizarea si exercitarea profesiei de avocat modificatã si completatã prin O.U.G. nr. 190/2005(M.Of . nr. 1179/2005) precum si altele. Pentru faptele penale sãvârsite în afara teritoriului þãrii de strãini sau de o persoanã fãrã cetãþenie care nu domiciliazã pe teritoriul þãrii si cãrora li se aplicã principiul universalitãþii legii penale ( art.6 Cod penal), trebuie avute în vedere si dispoziþiile legale strãine cu privire la plângerea prealabilã. Astfel, potrivit excepþiei înscrise în art. 6 alin. 3 Cod penal, fãptuitorul nu poate fi acþionat în þara noastrã dacã, potrivit legii statului în care a sãvârsit infracþiunea este necesarã plângerea prealabilã si aceasta nu s-a produs. În asemenea cazuri, se considerã cã cei vãtãmaþi sunt în mãsurã sã aprecieze dacã este cazul sã declanseze un proces penal, punerea în miscare a acþiunii penale fiind condiþionatã de manifestarea unui drept exclusiv al pãrþii vãtãmate . Împotriva voinþei celui vãtãmat procesul penal nu se poate desfãsura. Întrucât suportul sãu juridic – acþiunea penalã – se caracterizeazã în acest caz prin disponibilitate, organele judiciare nu pot exercita atribuþiunile lor din oficiu. Condiþiile de formã si de fond pe care trebuie sã le îndeplineascã plângerea prealabilã pentru a-si produce efectele se referã, printre altele, la titularul plângerii prealabile , deci, cine poate introduce plângerea prealabilã, termenul în care se introduce, ce elemente trebuie sã cuprindã plângerea prealabilã, acestea fiind prevãzute de art. 283 Cod de procedurã penalã. Referitor la conþinutul plângerii prealabile, sunt situaþii în care nerespectarea unor condiþii generale duc la nulitatea plângerii, printre acestea amintim descrierea faptei, arãtarea fãptuitorului, a probelor pe care considerã cã susþin cele afirmate, indicarea pãrtii responsabile civilmente, precum pentru a cãpãta caracterul unei plângerii prealabile se cere si manifestarea de voinþã ca fãptuitorului sã fie tras la rãspundere penalã. Deoarece condiþiile social-politice au determinat schimbãri în mai multe domenii importante, având în vedere aderarea si integrarea þãrii noastre la Uniunea Europeanã, legislaþia trebuie sã fie compatibilã cu cea din celelalte state membre . Asa fiind, s-a modificat legislaþia în privinþa modului de adresare a plângerii, de administrare si soluþionare a cauzelor, reforma în domeniul justiþiei având scop principal o mai bunã administrare a justiþiei. Capitolul 2 Plângerea prealabilã, instituþie a dreptului penal si a dreptului procesual penal 2.1.Natura juridicã a plângerii prealabile Sãvârsirea de infracþiuni dã dreptul statului sã tragã la rãspundere penalã pe infractor, activitate ce se realizeazã într-un proces penal. În acelasi timp, art.1 prevede cã “scopul procesului penal este constatarea la timp si în mod complet a faptelor penale”. Rezultã cã organele judiciare au dreptul, dar, în acelasi timp si obligaþia de a desfãsura activitatea procesualã ori de câte ori s-a sãvârsit o infracþiune. Opereazã în acest caz, principiul oficialitãþii reglementat de art. 2 Cod de procedurã penalã, care prevede cã actele necesare, desfãsurãrii procesului penal se îndeplinesc din oficiu, afarã de cazul când, prin lege, se dispune altfel. De la acest principiu sunt prevãzute, prin lege, unele excepþii, atribuind si altor persoane dreptul de a efectua unele acte procesuale . O asemenea excepþie priveste condiþionarea punerii în miscare a acþiunii penale pentru anumite fapte de manifestarea de voinþã a persoanei vãtãmate ca aceastã acþiune sã fie pusã în miscare, exprimatã prin introducerea unei plângeri prealabile la organele judiciare competente a dispune începerea procesului penal (art. 221 alin. 2, art. 279 alin. 1 Cod de procedurã penalã). Raþiunea excepþiei constã fie în gradul mai redus de pericol social abstract al acestor fapte, fie în împrejurarea cã aducerea acestora în faþa instanþei, cu publicitatea pe care o implicã procesul, ar putea fi sursa unor neplãceri sau suferinþe psihice pentru persoana vãtãmatã sau ar da nastere la diferite conflicte între persoane care fac parte din aceeasi familie sau din acelasi mediu social . Potrivit art. 279 Cod de procedurã penalã în cazul infracþiunilor pentru care este necesarã plângerea prealabilã a persoanei vãtãmate, acþiunea penalã nu se poate pune în miscare si exercita în lipsa acestei plângeri. Deci, plângerea prealabilã nu reprezintã numai o modalitate de sesizare a organului judiciar, ci si o condiþie indispensabilã pentru punerea în miscare a acþiunii penale. Instituþia plângerii prealabile îsi are sediul materiei în Partea specialã a Codului de procedurã penalã din anul 1968, republicat 1997, cu modificãrile si completãrile ulterioare, în cadrul Titlului I - Urmãrirea penalã - Capitolul VIII. art. 279 - 286. Putem defini plângerea prealabilã, ca fiind actul procesual prin care persoana vãtãmatã printr-o infracþiune îsi manifestã voinþa de a fi tras la rãspundere penalã cel ce a sãvârsit-o, act fãrã de care nu poate interveni rãspunderea penalã si, ca urmare, nu poate începe si nici continua procesul penal. Dupã o opinie unanim admisã astãzi în literatura de specialitate , plângerea prealabilã constituie o instituþie a dreptului penal dar si a dreptului procesual penal, fiind reglementatã, pe de o parte, de Codul penal si alte legi penale, iar pe de altã parte de Codul de procedurã penalã. Lipsa plângerii prealabile sau retragerea ei împiedicã exercitarea acþiunii penale atât în cursul urmãririi penale cât si în cursul judecãþii. Plângerea prealabilã cuprinde o dublã manifestare de voinþã a persoanei vãtãmate. În primul rând, constituie o încunostiinþare a organelor judiciare cu privire la sãvârsirea unei infracþiuni si în al doilea rând, plângerea prealabilã dã expresie voinþei persoanei vãtãmate ca acea infracþiunea sã fie urmãritã sau judecatã, ridicând astfel impedimentul ce s-ar opune activitãþii procesual penale. În urma acestei manifestãri de voinþã, organul de urmãrire penalã sau, dupã caz instanþa de judecatã poate dispune declansarea procesului penal si punerea în miscare a acþiunii penale. Din punct de vedere procesual, plângerea prealabilã scrisã este un act de sesizare a organului competent sã o primeascã, iar nu un act de punere în miscare a acþiunii penale. Acest act de sesizare constituie o condiþie pentru ca organul judiciar competent sã poatã proceda la punerea în miscare a acþiunii penale. Plângerea prealabilã nu este prin urmare un act ce conþine punerea în miscare a acþiunii penale, ci este un act în temeiul cãruia organele în drept pun în miscare acþiunea penalã. Textele din Codul penal si din Codul de procedurã penalã prevãd cã acþiunea penalã se pune în miscare la plângerea prealabilã si nu prin plângerea prealabilã (art. 131, art. 193 alin. 2 Cod penal si art. 279 Cod de procedurã penalã). Si în cazul în care legea cere plângerea prealabilã, titular al acþiunii penale, deci al dreptului de a o pune în miscare ca si de a dispune de ea, este, prin urmare, tot statul, prin organele judiciare, si nu persoana vãtãmatã. Persoana vãtãmatã care nu introduce sau care îsi retrage plângerea prealabilã nu dispune de acþiunea penalã, ci face doar sã fie îndeplinitã condiþia sub care statul a fãcut declaraþia anticipatã de renunþare la acþiunea penalã. Plângerea prealabilã, ca act de sesizare, se deosebeste de celelalte acte de sesizare obisnuitã a organelor de urmãrire penalã (denunþ, plângere, sesizare din oficiu) prin caracterul ei necesar si indispensabil, de condiþie pentru pornirea procesului penal, ca si prin caracterul exclusiv, plângerea prealabilã fiind singurul mod de sesizare valabilã pentru pornirea procesului penal pentru anumite infracþiuni, aceasta neputând avea loc dacã s-a produs o sesizare obisnuitã. Deosebirile dintre plângerea prealabilã si instituþia plângerii prevãzute de art. 222 Cod de procedurã penalã sunt urmãtoarele : • plângerea reprezintã numai un act de sesizare a organelor judiciare prevãzut de art. 222 Cod de procedurã penalã, câtã vreme plângerea prealabilã, pe lângã faptul cã este o modalitate specialã de sesizare a organelor judiciare, este în acelasi timp, si o condiþie de pedepsibilitate si de procedibilitate; • plângerea nu reprezintã singurul mod de sesizare a organelor judiciare, art.221 Cod de procedurã penalã, reglementând si denunþul ca mod de sesizare sau sesizarea din oficiu, câtã vreme, plângerea prealabilã reprezintã singurul act de sesizare pentru unele infracþiuni prevãzute în mod special; • plângerea, odatã depusã la organul judiciar, nu mai poate fi retrasã, operând în acest caz principiul oficialitãþii, pe când, în situaþia plângerii prealabile, principiul oficialitãþii nu-si are aplicabilitate, iar persoana vãtãmatã are posibilitatea de a opera cu cele douã instituþii, de a-si retrage plângerea prealabilã sau de a realiza împãcarea cu învinuitul sau inculpatul. 2.2.Plângerea prealabilã, instituþie a dreptului penal substanþial si a dreptului procesual penal Codul penal si alte legi cu dispoziþii penale prevãd, în cazul anumitor infracþiuni, cã acþiunea penalã nu poate fi pusã în miscare sau exercitatã decât în cazul în care persoana vãtãmatã si-a exprimat voinþa de tragere la rãspundere penalã a fãptuitorului prin introducerea unei plângeri prealabile la autoritãþile judiciare. Ca urmare, lipsa plângerii prealabile a fost inclusã între cauzele care înlãturã rãspunderea penalã (art. 131 Cod penal). Acelasi efect de a înlãtura rãspunderea penalã îl are si retragerea plângerii prealabile atunci când legea prevede necesitatea unei plângeri prealabile. Din punctul de vedere al legii penale, plângerea prealabilã apare ca o condiþie de pedepsibilitate , de punitate sau, în alþi termeni, de aplicare a sancþiunilor prevãzute de legea penalã. Lipsa plângerii prealabile sau neintroducerea ei în condiþiile prevãzute de lege (titular, termen) atrage înlãturarea rãspunderii penale, ca neîndeplinitã condiþia de aplicare a sancþiunii prevãzute de legea penalã. Condiþionarea tragerii la rãspundere penalã, pentru unele infracþiuni, de existenþa plângerii prealabile a pãrþii vãtãmate îsi are temeiul în anumite consideraþiuni social-politice si de politicã penalã. S-a considerat, în primul rând, cã din punctul de vedere al realizãrii scopului legii penale si al restabilirii ordinii de drept si a linistei sociale recurgerea, din oficiu, la constrângerea juridicã prin mijloace de drept penal este calea cea mai potrivitã. Sunt totusi fapte incriminate de legea penalã care prezintã un grad redus de pericol social, prin aceea cã ele nu au aceea rezonanþã socialã care sã impunã neapãrat aplicarea de sancþiuni penale. Apoi, sunt alte fapte care se petrec, de regulã, în cercul mai restrâns al anumitor grupuri sociale, cu o rezonanþã mai mult individualã decât socialã. În astfel de situaþii, dacã cei individual lezaþi nu cred cã e cazul sã sesizeze organele penale, e mai potrivit ca societatea sã renunþe la tragerea din oficiu la rãspundere penalã a fãptuitorilor. În sfârsit, în cazul altor infracþiuni, punerea în miscare a procesului penal sau dezbaterile din proces ar putea uneori arunca o luminã defavorabilã asupra pãrþii vãtãmate, în special infracþiunile care se referã la viaþa personalã a acesteia (violarea secretului corespondenþei sau a secretului profesional). Într-o atare situaþie procesul penal nu este favorabil pãrþii vãtãmate. În cazul altor infracþiuni, care prezintã un pericol social redus si care în genere privesc relaþii dintre persoane aparþinând fie aceleiasi familii, fie aceluiasi mediu social, persoana vãtãmatã apreciazã cã recurgerea la justiþie nu ar fi mijlocul cel mai indicat pentru obþinerea unei satisfacþii si evitarea altor conflicte. Aceste consideraþii au determinat admiterea instituþiilor plângerii prealabile si a împãcãrii pãrþilor, potrivit cãrora tragerea la rãspundere penalã si continuarea procesului penal sunt lãsate la aprecierea persoanei vãtãmate. Aceastã persoanã va decide, în cazurile prevãzute de lege, dacã este cazul ca infractorul sã fie sau nu tras la rãspundere penalã, si în caz afirmativ, sã facã plângere prealabilã. În caz negativ, lipsa plângerii prealabile duce la înlãturarea rãspunderii penale. Cu alte cuvinte, lipsa plângerii prealabile devine o cauzã de înlãturare a rãspunderii penale, acelasi lucru în caz de retragere a plângerii prealabile sau în caz de împãcare a pãrþilor. Asa cum am mai precizat lipsa plângerii prealabile, ca si retragerea plângerii constituie cauze de înlãturare a rãspunderii penale, care pentru a putea produce efecte juridice trebuie sã îndeplineascã urmãtoarele condiþii: a) sã fie vorba de infracþiuni pentru care legea prevede cã acþiunea penalã se pune în miscare la plângerea prealabilã. Aceastã condiþie delimiteazã sfera infracþiunilor pentru care tragerea la rãspundere penalã este subordonatã plângerii prealabile, iar lipsa acestei plângeri prealabile atrage înlãturarea acestei rãspunderi. b) plângerea prealabilã trebuie sã fie fãcutã de persoana vãtãmatã, potrivit dispoziþiei din alin. 1 art. 131 Cod penal. Rezultã deci cã persoana vãtãmatã este titularul dreptului de a provoca punerea în miscare a procesului penal prin introducerea plângerii prealabile. c) plângerea prealabilã trebuie fãcutã în condiþii legale, adicã în condiþii care privesc forma, locul si termenul introducerii plângerii prealabile. • d) plângerea prealabilã se adreseazã, organelor judiciare. Potrivit dispoziþiei din alin. 2, art. 131 Cod penal, retragerea plângerii prealabile constituie, la fel cu lipsa plângerii prealabile, o cauzã de înlãturare a rãspunderii penale. Retragerea plângerii prealabile este un act de voinþã unilateral, manifestat de persoana vãtãmatã, care a fãcut plângere prealabilã si care apoi revine retrãgând plângerea fãcutã, si care trebuie sã fie realã si nederminatã de dol sau violenþã . De exemplu, retragerea plângerii prealabile s-a considerat a fi obþinutã prin dol atâta vreme cât în cazul unui abuz de încredere inculpatul a promis restituirea bunurilor deþinute si ulterior nu a respectat promisiunea. Aceastã manifestare de voinþã a pãrþii vãtãmate trebuie sã fie explicitã (declaratã formal). Este totusi consideratã ca o retragere implicitã lipsa nejustificatã a pãrþii vãtãmate de la douã termene consecutive în faþa instanþei de judecatã. Retragerea plângerii prealabile trebuie sã fie totalã si necondiþionatã, adicã sã priveascã atât latura penalã, cât si cea civilã a procesului. Cu alte cuvinte, partea vãtãmatã nu poate renunþa numai la acþiunea penalã si nu poate condiþiona retragerea plângerii prealabile de acordarea despãgubirilor civile. Retragerea plângerii prealabile trebuie sã se facã într-un anumit interval de timp care se situeazã între momentul depunerii sale si pânã la intervenirea hotãrârii definitive de judecatã. Potrivit dispoziþiilor din Codul penal, retragerea plângerii prealabile are efect juridic înlãturarea rãspunderii penale. O altã instituþie care acþioneazã alãturi de retragerea plângerii prealabile o reprezintã împãcarea pãrþilor, care înlãturã rãspunderea penalã în anumite cazuri expres prevãzute de lege. În principiu, împãcarea pãrþilor trebuie sã se realizeze în faþa organului judiciar si pânã la rãmânerea definitivã a hotãrârii, cu toate acestea, existã posibilitatea ca împãcarea sã fie consemnatã într-un act autentic, pe care pãrþile sau numai una din ele îl prezintã instanþei de judecatã. Condiþiile pe care trebuie sã fie îndeplinite ca aceastã instituþie sã producã efecte juridice sunt urmãtoarele: -împãcarea intervine între persoana vãtãmatã si inculpat; -împãcarea pãrþilor reprezintã un act bilateral ce intervine între douã pãrþi pentru a stinge acþiunea penalã si civilã, care trebuie exprimat printr-o declaraþie de voinþã clarã, neechivocã a celor douã pãrþi . Acordul de voinþã trebuie sã fie neviciat, sã nu fi fost dat sub influenþa violenþei, a dolului sau erorii . -împãcarea este personalã în sensul cã produce efecte numai faþã de persoana sau persoanele cu care partea vãtãmatã s-a împãcat, produce efecte in personam ; spre deosebire de lipsa plângerii prealabile care produce efecte in rem; -împãcarea pãrþilor trebuie sã fie totalã, atât sub aspectul laturii penale cât si a celei civile; -împãcarea pãrþilor trebuie sã fie necondiþionatã; -împãcarea pãrþilor trebuie sã fie definitivã, adicã sã nu mai existe o cale de revenire asupra ei ; -împãcarea pãrþilor poate interveni oricând dar nu mai târziu de a se pronunþa hotãrârea definitivã de condamnare ( atât în cursul urmãririi penale, a judecãþii în primã instanþã, în apel sau recurs). Conform art.132 alin.1 Cod penal, împãcarea pãrþilor în cazurile prevãzute de lege, înlãturã rãspunderea penalã si stinge si acþiunea civilã. Legea penalã prevede cazurile când, pentru exercitarea acþiunii penale, este necesarã plângerea prealabilã, evidenþiindu-se faptul cã infracþiunile vizate privesc relaþiile sociale limitate în special la interesele personale ale pãrþilor. Codul penal prevede necesitatea plângerii prealabile a persoanei vãtãmate în cazul mai multor infracþiuni: lovirea sau alte violenþe (art. 180), vãtãmarea corporalã (art.181), vãtãmarea din culpã (art. 184 alin 1si 3), violarea de domiciliu (art.192 alin.1), violarea secretului corespondenþei (art. 195), divulgarea secretului profesional (art.196), violul (art. 197 alin.1), furtul pedepsit la plângerea prealabilã (art. 210), inclusiv cel calificat, abuzul de încredere (art. 213 alin. 2), gestiunea frauduloasã ( art. 214 alin. 3), distrugerea (art. 217 alin.1), abandonul de familie (art. 305), nerespectarea mãsurilor privind încredinþarea minorilor (art. 307), tulburarea folosinþei locuinþei (art. 320). Între celelalte infracþiuni din Codul penal în vigoare si Noul Cod penal (Legea nr.301/2004 Codul penal, a cãrei datã de intrare în vigoare a fost prorogatã pânã la data de 1 septembrie 2008, potrivit Ordonanþei de urgenþã a Guvernului nr. 50/2006, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 30 iunie 2006.) existã urmãtoarele corespondenþe: art. 180 = art. 185; art. 181 = 196; art. 184 = art. 189; art.192 = art. 208; art. 195 =212; art. 196 = 214; art. 197 = 217; art. 206 = 225; art. 210 = 251; art. 213 = art. 256; art. 214 = art. 258; art. 217 = art. 263; art. 305 = 228; art. 307 = art. 230 si art. 320 = art. 364. Referitor la art. 220 Cod penal, tulburarea de posesie, deoarece prin modificãrile aduse prin Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietãþii si justiþiei precum si unele mãsuri adiacente, deoarece nu mai este prevãzut cã acþiunea penalã se pune în miscare la plângerea prealabilã a persoanei vãtãmate, se considerã cã acest articol nu mai face parte din categoria infracþiunilor urmãrite la plângerea prealabilã a persoanei vãtãmate. Sesizarea organului de urmãrire penalã urmând sã fie fãcutã prin modalitãþile prevãzute de art. 222 Codul de procedurã penalã, iar acþiunea penalã sã fie pusã în miscare din oficiu. Aceste aspecte au fost deja clarificate urmare adoptãrii Legii nr. 356/2006 pentru modificarea Codului de procedurã penalã. În acest sens s-a pronunþat si Înalta Curte de Casaþie si Justiþie, care printr-un recurs în interesul legii (Decizia nr. XX/12.06.2006 publicatã în Monitorul Oficial nr.7/05.01.2007), prin care s-a statuat cã pentru infracþiunea de tulburare de posesie, sesizarea instanþei se face din oficiu, prin rechizitoriu. Unele infracþiuni sunt prevãzute si în legi speciale cu dispoziþii penale, cum sunt, de exemplu, Legea nr. 51/1995 privind organizarea si exercitarea profesiei de avocat (art. 33 alin. 2 si 4) cu modificãrile si completãrile ulterioare, iar în unele legi cu dispoziþii penale se prevede cã, pentru anumite infracþiuni, acþiunea penalã se pune în miscare la plângerea prealabilã a persoanei vãtãmate dar si la sesizarea unui anumit organ sau unei anumite persoane. În aceste cazuri, existã un caz de împiedicare alternativ, dacã nu s-a produs sesizarea organului competent, se poate face, în termenul legal, plângerea prealabilã de cãtre persoana vãtãmatã si invers. Cât timp nu s-a actionat prin nici unul din aceste moduri speciale de sesizare, nu poate interveni rãspunderea penalã. Dacã sesizarea nu poate fi retrasã, retragerea plângerii prealabile este posibilã, iar acþiunea penalã se stinge. În cazul infracþiunii de concurenþã neloialã, acþiunea penalã se pune în miscare la plângerea pãrþii vãtãmate ori la sesizarea camerei de comerþ si industrie teritorialã sau a altei organizaþii profesionale (art. 8 Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenþei neloiale), dar nefiind precizat cã plângerea este prealabilã, înseamnã cã retragerea ei nu stinge acþiunea penalã. Dupã cum rezultã din exemplificarea infracþiunilor pentru care acþiunea penalã se pune în miscare la plângerea prealabilã a persoanei vãtãmate, se poate trage concluzia cã statul a înþeles sã renunþe la dreptul sãu exclusiv de exerciþiu a acþiunii penale în favoarea persoanei vãtãmate pentru unele infracþiuni care au un grad mai redus de pericol social si privesc interese cu implicaþii individuale sau de familie, care ar putea fi afectate mai mult dacã s-ar declansa acþiunea penalã fãrã acordul lor. Politica judiciarã penalã poate fi realizatã cu o mai mare eficienþã socialã dacã, pentru astfel de infracþiuni, se þine seama de voinþa persoanelor vãtãmate decât dacã s-ar trece peste aceastã voinþã . În aceastã concepþie, legea penalã a recunoscut persoanei vãtãmate un drept absolut si exclusiv în aplicarea legii penale, prin reglementarea plângerii prealabile. Dreptul este absolut, cãci exercitarea acþiunii penale depinde numai de voinþa persoanei vãtãmate prin infracþiune, neintroducerea sau retragerea plãngerii prealabile fiind o cauzã de împiedicare la punerea în miscare si la exercitarea acþiunii penale. Dreptul este exclusiv cu unele excepþii în sensul cã nicio altã persoanã - cum ar fi substituiþii procesuali - nu beneficiazã de acest drept în locul persoanei vãtãmate având exerciþiul deplin al drepturilor sale. În legãturã cu reglementarea penalã a plângerii prealabile trebuie subliniat caracterul indivizibil al acesteia, care produce o extindere a plângerii prealabile peste voinþa persoanei vãtãmate. Astfel, în cazul în care o faptã a produs vãtãmãri mai multor persoane, rãspunderea penalã a fãptuitorului este antrenatã chiar dacã plângerea prealabilã provine numai de la una din persoanele vãtãmate, ceea ce înseamnã o indivizibilitate activã a plângerii prealabile. Este asa numita indivizibilitatea activã a rãspunderii penale, în sensul cã atunci când în acelasi raport juridic penal sunt mai multe persoane vãtãmate, adicã mai mulþi subiecþi pasivi, atitudinea activã a uneia dintre aceste persoane produce efect ca si cum toate persoanele vãtãmate ar acþiona . De asemenea, se mai prevede cã tragerea la rãspunderea penalã îsi produce efectul chiar dacã, în cazul în care desi s-au fãcut plângeri prealabile de cãtre mai multe persoane vãtãmate, numai una dintre acestea îsi menþine pângerea prealabilã introdusã sau menþinutã numai împotriva unuia. Dacã la sãvârsirea aceleiasi infracþiuni au participat mai mulþi fãptuitori, plângerea prealabilã introdusã sau menþinutã numai împotriva unuia dintre ei atrage rãspunderea penalã pentru toþi participanþii la infracþiune - indivizibilitate pasivã. În acest caz, potrivit alin. 4 art. 131 Cod penal, tragerea la rãspundere penalã a tuturor fãptuitorilor va avea loc, chiar dacã plângerea prealabilã s-a fãcut sau se menþine numai faþã de unul sau unii dintre acestia. Aceastã reglementare îsi gãseste justificarea în indivizibilitatea infracþiunii, care constituie o unitate juridicã independent de numãrul celor care au sãvârsit-o. Persoanei vãtãmate i s-a acordat dreptul dacã trebuie sau nu sã introducã plângere prealabilã si deci dacã apreciazã cã fapta sãvârsitã trebuie sau nu adusã în faþa organelor judiciare. Or, din moment ce persoana vãtãmatã prin plângerea fãcutã împotriva vreunuia dintre fãptuitori a adus înaintea organelor judiciare infracþiunea sãvârsitã, aceasta trebuie sã fie urmãritã si judecatã indivizibil în raport cu toþi cei care au contribuit la sãvârsirea ei. Asadar, între participanþi existã o indivizibilitate pasivã , în sensul cã tragerea la rãspundere penalã a unuia dintre ei se rãsfrânge asupra tuturor, adicã plângerea fãcutã faþã de unul dintre infractori antreneazã tragerea la rãspunderea penalã a tuturor celor care au sãvârsit fapta. În consecinþã, lipsa plângerii prealabile faþã de unii participanþi nu constituie pentru acestia o cauzã de înlãturare a rãspunderii penale. De asemenea, retragerea plângerii numai în privinþa unora dintre participanþi nu înlãturã rãspunderea penalã a acestora. În fine, în art. 131 alin. ultim Cod penal se prevede cã atunci când cel vãtãmat este o persoanã lipsitã de capacitate de exerciþiu ori cu capacitate de exerciþiu restrânsã, acþiunea penalã se pune în miscare si din oficiu. Legea penalã a scos, astfel, de sub incidenþa necesitãþii plângerii prealabile a persoanei vãtãmate cazurile în care se justificã o protecþie specialã din partea autoritãþilor judiciare. Dacã persoanele îndreptãþite sã reprezinte persoanele lipsite de capacitate de exerciþiu nu au acþionat în interesul acestora atunci când au fost victime ale unei infracþiuni sau în cazul celor cu capacitate de exerciþiu restrânsã nu li s-a dat încuviinþarea necesarã, atunci acþiunea penalã se pune în miscare si din oficiu. În intrepretarea datã de plenul Tribunalului Suprem prin decizia de îndrumare nr. 9/1973, legea nu condiþioneazã începerea urmãririi penale din oficiu de neintroducerea în termenul legal de 2 luni a plângerii prealabile de cãtre cel îndreptãþit a reclama si nici chiar de declaraþia expresã fãcutã de acesta, înãuntrul termenului menþionat, cã nu înþelege sã introducã plângere prealabilã. De asemenea, retragerea plângerii prealabile se poate face când acþiunea penalã a fost pusã în miscare printr-o astfel de plângere prealabilã, nu si atunci când organul de urmãrire penalã s-a sesizat din oficiu. În ce priveste împãcarea pãrþilor, care se aplicã în toate cazurile când o infracþiune este supusã plângerii prealabile, aceasta este personalã, dar pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciþiu restrânsã împãcarea se face numai de reprezentanþii lor legali, iar cei cu capacitate de exerciþiu restrânsã se pot împãca cu încuviinþarea persoanelor prevãzute de lege. Împãcarea produce efecte si în cazul când acþiunea penalã a fost pusã în miscare din oficiu (art. 132 alin.3 Cod penal). În Codul de procedurã penalã plângerea prealabilã este prevãzutã sub douã ipostaze: lipsa plângerii prealabile si retragerea acesteia constituie unul dintre cazurile de împiedicare a punerii în miscare si a exercitãrii acþiunii penale (art. 10 lit. f si h); lipsa plângerii prealabile ca un caz de împiedicare a începerii urmãririi penale ( art. 221 alin.2), iar dacã s-a început urmãrirea penalã, ca un caz de încetare a urmãririi (art. 345 alin.3. În toate aceste ipostaze, plângerea prealabilã constituie o condiþie de procedibilitate în alþi termeni lipsa plângerii prealabile si retragerea acesteia constituie unul dintre cazurile de împiedicare a punerii în miscare si a exercitãrii acþiunii penale (art. 10 lit. f si h); lipsa plângerii prealabile ca un caz de împiedicare a începerii urmãririi penale ( art. 221 alin. 2), iar dacã s-a început urmãrirea penalã, ca un caz de încetare a urmãririi (art. 345 alin. 3). Asa cum am arãtat , instituþia plângerii prealabile este reglementatã atât pe planul dreptului penal substanþial ( art. 131 si 132 Cod penal) dar, cum vom arãta în continuare, si pe planul dreptului procesual penal (art. 10, art. 279-286, art. 362, art.479 Cod de procedurã penalã). Sub acest aspect în cadrul dreptului procesual penal , lipsa plângerii prealabile este reglementatã ca o cauzã care împiedicã punerea în miscare sau exercitarea acþiunii penale ( art. 10 lit. f Cod de procedurã penalã). Reglementãrile existente în dreptul penal material cu privire la instituþia plângerea prealabile au rezonanþe pe planul dreptului procesual penal. În acest sens, în dispoziþiile Codului de procedurã penalã ( art. 221 alin. 2) se aratã cã: “ în cazul infracþiunilor, pentru care punerea în miscare a acþiunii penale este condiþionatã de introducerea unei plângeri prealabile de cãtre persoana vãtãmatã, lipsa acestei plângeri împiedicã începerea urmãririi penale, iar în art.10 lit. f, lipsa acestei plângeri prealabile este consideratã ca o cauzã care stinge acþiunea penalã”. În cazurile în care legea prevede expres cã, în vederea tragerii la rãspundere penalã a fãptuitorului, este necesarã plângerea prealabilã a persoanei vãtãmate, organele judiciare au obligaþia sã constate cã plângerea prealabilã a fost fãcutã cu respectarea condiþiilor legale, cãci numai astfel ea capãtã eficienþã juridicã. Nerespectarea dispoziþiilor legale privind introducerea plângerii prealabile echivaleazã cu însãsi lipsa acesteia, organele judiciare urmând sã înceteze urmãrirea penalã sau procesul penal. Se asimileazã cu lipsa plângerii prealabile a persoanei vãtãmate, nerespectarea dispoziþiilor legale privind subiectul îndrituit sã facã o asemenea plângere. Existã o asemenea situaþie în cazul în care introducerea plângerii prealabile s-a fãcut de cãtre o altã persoanã decât cele prevãzute de lege sau peste termenul legal. Trebuie subliniat faptul cã, în materia substituiþilor procesuali, dispoziþiile art. 222 alin. 5 Cod de procedurã penalã nu pot fi aplicate prin analogie si plângerii prealabile. Un alt caz de împiedicare de punere în miscare sau de exercitare a acþiuni penale este retragerea plângerii prealabile prevãzut de art 10 lit. h Cod de procedurã penalã, care se înfãþiseazã ca o manifestare unilateralã de voinþã a persoanei vãtãmate de a-si retrage, în condiþiile legii, plângerea fãcutã. Asa cum am amintit si în cazul de înlãturare a rãspunderii penale, retragerea plângerii prealabile trebuie sã fie totalã si necondiþionatã, în sensul cã trebuie sã priveascã ambele laturi, penalã si civilã ale cauzei . Potrivit art. 13 Cod de procedurã penalã, în caz de amnistie, prescripþie ori de retragere a plângerii prealabile învinuitul sau inculpatul poate cere continuarea procesului penal si potrivit art. 13 alin. 3 , dacã nu se constatã vreunul dintre cazurile prevãzute în art. 10 lit. a - e Cod de procedurã penalã., instanþa trebuie sã dispunã încetarea procesului penal. Alãturi de retragerea plângerii prealabile, în art. 10 lit. h este reglementatã si instituþia împãcãrii pãrþilor, care apare ca un act de înþelegere între fãptuitor si partea vãtãmatã, prin care, în condiþiile si pentru a înlãtura rãspunderea penalã si celelalte consecinþe ale sãvârsirii infracþiunii . Pentru ca împãcarea pãrþilor sã conducã la stingerea acþiunii penale trebuie îndeplinite cumulativ anumite condiþii, printre aceste condiþii se înscrie necesitatea ca împãcarea sã se facã între persoana vãtãmatã, pe de o parte si învinuit ca inculpat, pe de altã parte. Capitolul 3 Condiþii de fond si formã pentru introducerea plângerii prealabile 3.1.Titularul plângerii prealabile 3.1.1. Persoana vãtãmatã - titular al plângerii prealabile Întrucât legiuitorul a reglementat instituþia plângerii prealabile pentru a ocroti, in primul rând, interesele celui vãtãmat prin infracþiune, dreptul de a introduce plângerea prealabilã are un caracter personal si aparþine persoanei vãtãmate. Dreptul persoanei vãtãmate de a face plângere prealabilã este un drept cu caracter personal, indivizibil si netransmisibil. Dreptul de a face plângere prealabilã este personal, putând fi realizat numai de persoana prevãzutã de lege. Acest drept nu poate fi transferat altora nici prin acte între vii, nici prin succesiune. Exercitarea acestui drept poate fi fãcutã însã, prin mandatar. În acest caz mandatul trebuie sa fie special, iar procura se ataseazã plângerii, dispoziþiile art. 222 Cod de procedurã penalã fiind aplicabile prin analogie. Legea nr.356/2006 privind modificarea si completarea Codului de procedurã penalã, precum si pentru modificarea altor legi, introduce prin art. 222 Cod de procedurã penalã.,., dupã alineatul 6, un nou alineat , alineatul 7, care prevede : »Plângerea gresit îndreptatã la organul de urmãrire penalã sau la instanþa de judecatã, se trimite organului competent ». Mandatul special trebuie sã fie dat în cadrul termenului prevãzut pentru introducerea plangerii prealabile, în acest caz fiind necesar ca în procurã sã se precizeze împotriva cui se face plângerea prealabilã si pentru ce faptã, o procurã cu caracter general nu poate servi pentru introducerea plângerii prealabile. În practicã s-a pus problema dacã mai este necesarã plângerea prealabilã a persoanei vãtãmate atunci când aceasta a decedat înainte de expirarea temenului de introducere. Pentru situaþia când decesul persoanei vãtãmate nu a fost determinat chiar de cãtre autorul faptei s-a statuat, în mod corect, cã lipsa manifestãrii de voinþã a persoanei vãtãmate, prin neintroducerea plângerii prealabile, echivaleazã cu lipsa acesteia si deci existã obstacolul în promovarea acþiunii penale. Datoritã faptului cã legea procesual penalã prevede expres infracþiunile urmãribile la plângerea prealabilã, în cazul în care persoana vãtãmatã a decedat, înainte de a se fi împlinit termenul de introducere a plângerii prealabile, aceasta nu poate fi exercitatã din oficiu. În cazul în care partea vãtãmatã a decedat dupã ce si-a manifestat voinþa de a fi urmãrit si judecat fãptuitorul, deci dupã ce a fãcut în termen plângerea prealabilã, procesul penal continuã. Ca atare, e gresitã procedura instanþei legal investitã prin plângerea prealabilã a persoanei vãtãmate cu judecarea faptei de lovire, de a înceta procesul penal constatând cã în cursul judecãrii cauzei persoana vãtãmatã a decedat . În practica judiciarã s-a stabilit ca lipsa de calitate procesualã a persoanei care a introdus plângerea prealabilã la organul competent pentru persoana vatamatã nu se acoperã printr-un mandat dat dupã depãsirea acestor faze ale procesului. Lipsa mandatului special determinã încetarea procesului penal în baza art.11 pct. 2 lit.b raportat la art. 10 lit. f Cod de procedurã penalã. 3.1.2.Titularul plângerii prealabile în cazul persoanelor cu capacitate de exerciþiu restrânsã si a celor fãrã capacitate de exerciþiu. În privinþa subiecþilor care pot introduce plângerea prealabilã la organele competente urmeazã sã observãm ca legiuitorul a prevãzut posibilitatea ca si alte persoane decât titularul ei sã poatã face plângere . O asemenea concluzie se desprinde din dispoziþiile art. 284 alin. 2 Cod de procedurã penalã, unde se aratã cã în cazul în care persoana vãtãmatã este un minor sau un incapabil, termenul de douã luni curge de la data când persoana îndreptãþitã a reclama a stiut cine este fãptuitorul. Dispoziþiile art. 284 alin. 2 Cod de procedurã penalã, corelate cu dispoziþiile art. 132 alin. 3 Cod penal, ne conduc la concluzia cã pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciþiu sau cu capacitate de exerciþiu restransã pot face plângerea prealabilã reprezentanþii lor legali, adicã pãrinþii, tutorele sau curatorul. Prin dispoziþiile legale menþionate, legiuitorul determinã sfera persoanelor care pot introduce plângerea prealabilã la organele competente. În urma celor arãtate mai sus, subliniem faptul ca dispoziþiile art. 222 alin. 5 Cod de procedurã penalã privind plângerea, ca mod de sesizare a organelor de urmãrire penalã, nu se aplicã in cazul plângerii prealabile, deoarece aceasta din urmã constituie o modalitate specialã, prevazutã de lege, prin care persoana vãtãmatã îsi exercitã dreptul sãu exclusiv de a cere tragerea la rãspundere penalã a fãptuitorului. În acest sens, în doctrinã s-a arãtat, pe bunã dreptate, ca plângerea prealabilã introdusã de copilul major pentru pãrinte apare ca fiind fãcutã de persoanã fãrã calitate, deoarece dispoziþiile art. 222 alin 5 Cod de procedurã penalã, potrivit cãrora plângerea se poate face, printre alþii, si de cãtre copilul major pentru pãrinþi, nu sunt aplicabile în cazul plângerii prealabile. Din aceleasi considerente, nu pot face plângere prealabilã pãrinþii pentru copiii lor majori, si nici un soþ pentru celãlalt soþ. În vederea ocrotirii minorilor fãrã capacitate de exerciþiu sau cu capacitate de exerciþiu restrânsã, pãrinþii pot înlocui sau întregi voinþa acestora si pot deveni titulari ai plângerii prealabile în cazul în care asemenea categorii de minori au fost vãtãmate prin infracþiuni pentru care legea prevede cã este necesarã plângerea prealabilã a persoanei vãtãmate. În acest sens, din coroborarea dispoziþiilor art. 284 alin. 2 Cod de procedurã penalã si ale art. 105 din Codul familiei rezultã cã pentru minorul lipsit de capacitate de exerciþiu plângerea se poate face de oricare dintre pãrinþi. Potrivit art.135 alin. 5 Cod penal, în cazul în care cel vãtãmat este o persoanã lipsitã de capacitate de exerciþiu sau cu capacitate de exerciþiu restransã, acþiunea penalã se pune în miscare si din oficiu. Asadar, în ipoteza prevãzutã de art. 135 alin. 5 Cod penal, functioneazã atât principiul disponibilitãþii asupra acþiunii penale, cât si principiul oficialitãþii. În aceastã privinþã, apreciem cã punerea în miscare a acþiunii penale se face din oficiu numai în subsidiar, adicã numai în ipoteza în care cei îndrituiþi de lege nu au introdus plângerea prealabilã la organele competente. În cazul minorilor cu capacitate de exerciþiu restrânsã, în practica judiciarã si în literatura de specialitate s-a apreciat, cã plângerea prealabilã trebuie introdusã de cãtre persoana vatamatã, minor cu capacitatea de exerciþiu restrânsã, cu încuviinþarea persoanelor prevãzute de legea civilã. Pe de altã parte, dacã un minor a dobândit prin cãsãtorie capacitatea deplinã de exerciþiu a drepturilor sale, potrivit reglementãrilor în vigoare, el poate introduce personal plângerea prealabilã, fãrã sã aibã nevoie de încuviinþarea vreunei persoane. În privinþa exercitãrii si din oficiu a acþiunii penale în ipotezele prevãzute de art. 131 alin. 5 Cod penal, au fost exprimate opinii diferite. Într-o altã opinie , se aratã ca dispoziþiile art. 131 alin. 5 Cod penal sunt aplicabile, fãrã nici o deosebire, tuturor infracþiunilor pentru care legea prevede necesitatea plângerii prealabile a persoanei vãtãmate. Aceastã a doua opinie o apreciem ca fiind fondatã, deoarece în dispoziþiile art. 131 alin 5 Cod penal nu se face nici o deosebire între infracþiunile pentru care legea prevede procedura acþiunii penale directe la instanþa si cele pentru care plângerea prealabilã se adreseazã organelor de cercetare penalã sau procurorului. Achiesând la acest mod de rezolvare a problemei puse în discuþie, subliniem cã persoana vãtãmatã, cu încuviinþarea persoanelor prevãzute de legea civilã, se poate împacã totusi cu fãptuitorul, potrivit art. 132 alin 3 Cod penal ipoteza finalã din Cod penal. În ipoteza prevãzutã de art. 131 alin. 5 Cod penal, oficialitatea punerii în miscare a acþiunii penale funcþioneazã în subsidiar, fiind o garanþie pentru protecþia drepturilor minorului în cazul în care reprezentanþii sãi legali nu au introdus plângerea prealabilã la organele competente. Plângerea prealabilã reprezintã instiuþia pusã în slujba celui vãtãmat pentru a-si ocroti interesele, deci dreptul de a introduce plângerea prealabilã aparþine, potrivit art. 131 Cod penal, persoanei vãtãmate si are un caracter personal, cu excepþiile pe care le-am arãtat. 3.1.3. Persoana juridicã titularã a plângerii prealabile ? Dupã cum bine cunoastem, infracþiunile pot vãtãma atât persoane fizice, cât si persoane juridice. În acest caz, s-a pus problema - amplu dezbãtutã în literatura de specialitate - dacã plângerea poate fi fãcutã de oricare dintre aceste categorii de persoane. Potrivit unei opinii, plângerea prealabilã putea fi introdusã de ambele categorii de persoane, iar cand persoana vãtãmatã este o organizatie din cele prevãzute la art. 145 Cod penal, plângerea prealabilã se face totdeauna prin reprezentant . Contrar acestei opinii, majoritatea autorilor, considerã cã plângerea prealabilã nu poate fi introdusã decât de persoana fizicã vãtãmatã . În sprijinul acestei opinii, se argumenteazã, de exemplu, cele douã instituþii - retragerea plângerii prealabile si împãcarea pãrþilor - sunt manifestãri de vointã unilaterale (retragerea plângerii) si respectiv bilaterale (împãcarea pãrþilor) ale persoanelor fizice. Nu se poate concepe împãcarea pãrþilor între o persoanã fizicã si o persoanã juridicã, asa cum nu putem spune cã o persoanã juridicã si-a retras plângerea prealabilã. Un alt argument în sprijinul acestei opinii îl reprezintã natura infracþiunilor avute in vedere. Toate infracþiunile pentru care legea prevede necesitatea plângerii prealabile pentru punerea în miscare a acþiunii penale sunt infracþiuni îndreptate împotriva persoanelor fizice sau a patrimoniului acestora. Persoana juridicã este un subiect de drept. În doctrinã este dominantã concepþia potrivit cãreia „persoana juridicã este subiectul colectiv de drept, adicã un colectiv de oameni care, întrunind condiþiile cerute de lege, este titular de drepturi subiective si obligaþii civile”. Prin persoanã juridicã se înþelege o fiinþã abstractã, intelectualã, creatã prin ficþiunea legii, într-un interes social si într-un scop de utilitate publicã, având un patrimoniu deosebit, capabilã de a avea drepturi si îndatoriri. Numai legiuitorul are dreptul de a crea asemenea persoane, pentru cã nici o ficþiune nu poate sã existe fãrã lege, deoarece numai prin voinþa puterii, care singurã prin legi, stabileste instituþii si prescrie reguli pentru pãzirea ordinii publice, apãrarea bunelor moravuri si a intereselor generale ale societãþii. Dupã alþi teoreticieni persoana juridicã este un ansamblu de elemente materiale si umane, care îndeplinind condiþiile prevãzute de lege este titular de drepturi si obligaþii. În sprijinul argumentãrii conform cãreia si persoana juridicã poate sã fie consideratã ca