Referat Probele

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Probele si de asemenea puteti face Download Referat probele

Citeste fragmente din Referat Probele

LUCRARE DE LICENŢA Probele în dreptul civil CUPRINS Capitolul I- Noţiuni generale despre probe............................pag. 6 Capitolul II- Proba prin înscrisuri Noţiune şi clasificare............................................................. .......pag. 13 Înnscrisuri preconstituite.......................................................... ....pag.14 a)Înscrisul autentic................................................................ ...........pag.15 b)Înscrisul sub semnătură privată...................................................pag.18 Înscrisurile nepreconstituite........................................................ pag. 22 Menţiunile făcute de creditor pe titlul de creanţă.................pag.23 Registrele, cărţile şi hârtiile casnice......................................pag.23 Registrele comerciale............................................................pa g.25 Scrisorile misive.................................................................. .pag.26 Telegramele............................................................. .............pag.26 Răbojurile............................................................. ................pag.27 Capitolul III- Proba cu martori Noţiune................................................................ ......................pag.29 Admisibilitatea probei................................................................pa g.29 Capitolul IV- Mărturisirea Noţiunea şi caracterul juridic al mărturisirii..............................pag.42 Interogatoriul.......................................................... ....................pag.45 Felurile mărturisirii........................................................... .........pag.47 Capitolul V- Prezumţiile Noţiune................................................................ ...........................pag.51 Clasificarea prezumţiilor........................................................... .....pag.52 Capitolul VI- Probele din Codul de Procedura Civilă Expertiza............................................................... ..........................pag.58 Cercetarea la faţa locului................................................................p ag. 62 Concluzii............................................................... ..........................pag. 65 Bibliografie............................................................ ........................pag. Introducere Instituţia probelor este calificată ca o instituţie centrală a procesului civil, probele fiind deosebit de importante pentru protecţia şi ocrotirea drepturilor subiective civile. Încă din dreptul roman s-a consacrat adagiul: “idem est non esse et non probari”, deci a nu fi sau a nu fi probat este tot una. Tocmai de aceea se vorbeşte despre un drept subiectiv procesual - dreptul la probă, care dublează şi intăreşte dreptul subiectiv substanţial. Considerând că un proces este un duel al probelor parţilor, putem spune că probele au importanţă atât pentru judecător cât şi pentru părţi. Întrucât nu poate rezolva litigiul dedus judecăţii numai pe baza afirmaţiilor părţilor, acestea trebuind să fie dovedite, urmează ca pe baza acestora judecătorul să-şi formeze convingerea intimă şi să pronunţe hotărârea. În prezent, judecătorul nu se poate refugia în spatele insuficienţei probei pentru a respinge o cerere, chiar dacă în trecut era inactiv in căutarea probelor. Judecătorul va putea ordona dovezile pe care le va găsi de cuviinţă, chiar dacă parţile se împotrivesc, obligaţie înscrisă în art. 130 alin. 2 Cod procesual civil, corelată cu dispoziţia înscrisă în art. 129 alin. 2. Cât priveşte partea, nu este suficient să fie sau să se pretindă titularul unui drept pentru a obţine o satisfacţie în faţa instanţei. Deşi dreptul subiectiv nu depinde în existenţa sa de probă, există totuşi o dependenţă pe planul eficacităţii, întrucât absenţa probei nu permite titularului probei să invoce în mod eficace dreptul său şi să obţină recunoaşterea efectelor juridice care îi sunt ataşate. Capitolul I Noţiuni generale despre probe Definirea noţiunii de probă În literatura juridică şi în practica juridică, noţiunea de probă este folosită cu mai multe sensuri. Într-un prim sens, prin probă se înţelege acţiunea prin care se poate ajunge la stabilirea faptelor sau împrejurărilor care au dat naştere conflictului dintre părţile in litigiu; privită din acest sens, noţiunea de probă este legată de ideea de sarcină a probei. Într-un al doilea sens, prin probă se înţelege mijlocul prin care, în cauzele supuse judecăţii, se poate ajunge la stabilirea adevărului; în acest sens, noţiunea de probă se referă la mijloacele de probaţiune judiciară admise de lege: înscrisurile, depoziţiile martorilor, mărturisirea uneia dintre părţi, cercetarea la faţa locului. Într-un al treilea sens, prin noţiunea de probă se înţelege rezultatul acţiunii de probaţiune judiciară; din acest punct de vedere se spune că proba este completă sau incompletă, convingătoare sau neconvingătoare. În mod obişnuit, noţiunea de probă e folosită în cel de-al doilea sens, adică în înţelesul de mijloace de probaţiune judiciară. În literatura juridică se mai vorbeşte şi de un alt înţeles al noţiunii de probă, şi anume acela de fapt probator, adică un fapt material care, odată dovedit printr-un mijloc de probă, este utilizat, la rândul său, pentru a stabili existenţa sau neexistenţa unui alt fapt material, determinant în soluţionarea pricinii. Din acest punct de vedere, faptele se împart în: Fapte principale( facta probanda sau res probantae) care constituie raportul litigios dedus judecăţii şi care trebuie dovedite; Fapte probatorii( facta probantia sau res probantes) care nu constituie raportul litigios dar care contribuie la dovedirea exiistenţei sau inexistenţei raportului litigios.º Importanţa probelor în procesul civil Având de rezolvat un conflict între două părţi cu interese contrarii, instanţa de judecată trebuie să cunoască adevăratele raporturi dintre părţi, drepturile şi obligaţiile acestora, precum şi să stabilească faptele şi împrejurările care au dat naştere conflictului. Afirmaţiile, recunoaşterile sau negările părţilor au, în cadrul unui proces civil, impotanţa lor. Acestea singure nu pot forma convingerea intimă a judecătorului asupra fondului cauzei, pentru că fiecare parte litigantă afirmă, recunoaşte sau neagă ceea ce-i convine pentru a-şi aduce câştig de cauză. De aceea, stabilirea adevărului şi justa soluţionare a fiecărei cauze civile nu se poate face decât pe bază de probe. Dacă judecătorul cunoaşte sau se presupune că ar cunoaşte legea, el este însă străin de adevăratele raporturi dintre părţi. Probele sunt mijloacele cu ajutorul cărora se poate ajunge la stabilirea existenţei sau neexistenţei actelor şi faptelor de care depinde recunoaşterea drepturilor sau intereselor ce formează obiectul neînţelegerii dintre părţile aflate în litigiu. Importanţa probelor în cadrul procesului civil se relevă şi cu ocazia controlului judiciar. Numai dacă se sprijină pe dovezi întemeiate şi apreciate ca atare, hotărârile pronunţate de instanţele inferioare vor rezista controlului exercitat de instanţele ierarhic superioare; în caz contrar hotărârile în care din probele administrate nu se poate trage o concluzie justă sau anumite fapte au fost declarate ca fiind stabilite fără a avea dovezi suficiente, în urma administrării de noi probe în apel, pot fi desfiinţate. Dacă soluţia dată în cauză este rezultatul unei greşeli grave de fapt, decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate, sau rezultatul omisiunni instanţei de a se pronunţa asupra unei dovezi administrate, care este hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, în recurs, asemenea hotărâri pot fi casate. º G. Boroi „ Administrarea dovezilor, în Codul de procedură civilă comentat şi ordonat”; Editura All; Bucureşti 1994; p 254 Obiectul probei Prin obiect al probei se înţelege ansamblul actelor şi faptelor ce urmează a fi stabilite într-o anumită cauză pentru ca aceasta să poată fi just soluţionată. Obiect al probaţiunii judiciare poate fi orice act sau fapt cu semnificaţia judiciară din care se poate deduce naşterea, modificarea sau stingerea raporturilor juridice civile litigioase. Din principiul că în faţa instanţei trebuie dovedite numai faptele şi împrejurările care au dat naştere litigiului dintre părţi, rezultă că normele de drept nu pot constitui obiect al probaţiunii judiciare. Aplicare normelor de drept la faptele stabilite este în sarcina judecătorului care cunoaşte sau este presupus ar cunoaşte legea. Părţile au dreptul să indice, să discute sau să interpreteze legea, însă prin acestea ele nu fac act de probaţiune judiciară, ci participă numai la pregătirea materialului pe baza căruia judecătorul îşi va îndeplini sarcina sa de a face aplicarea normelor de drept în cazul supus judecăţii. De aici trebuie reţinut faptul că normele de drept se invocă şi se interpretează dar nu se probează. Numai în mod excepţional când în faţa unei instanţe judecătoreşti se invocă existenţa şi se cere aplicarea unei legi străine, partea care cere acest lucru trebuie să facă dovada existenţei şi cuprinsul acestei legi.¹ În procesul civil, faptele care trebuie să fie dovedite sunt fie fapte materiale, fie fapte psihologice. Faptele materiale sunt faptele care se exteriorizează cum ar fi: cauzarea unui prejudiciu unei persoane prin vătămarea corporală; distrugerea unei clădiri, rănirea unui animal; sau cauzarea unui prjudiciu ca rezultat a unei inundaţii, cutremur, furtună. Faptele psihologice sunt faptele care nu se pot exterioriza, ele fiind deduse de rezultatul lor. De exemplu: dolul, reaua credinţă, voinţa de a vătăma, etc. ¹ I. Nestor Principiul jura novit curia în cazul aplicării legii străine, în „Studii şi cercetări juridice” p. 293 În ceea ce priveşte obiectul probaţiunii judiciare se face deosebirea între faptele pozitive şi cele negative. În ceea ce priveşte faptele negative se susţine că nu ar putea forma obiect al probaţiunii judiciare, pentru că proba negativă este imposibilă. Dar această susţinere nu este exactă. Faptele negative pot şi trebuie să fie dovedite prin proba faptelor pozitive contrarii. Se poate dovedi, de exemplu, că o anumită persoană, într-o anumită zi şi la o anumită oră, nu se afla într-un anumit loc, deoarece se găsea într-altul. În unele cazuri, însăşi legea este aceea care prevede necesitatea dovedirii faptelor negative, cum ar fi cazul dispariţiei unei persoane, unde se cere a se face dovada că timp de un an de la data ultimelor ştiri acea persoană nu a mai dat nici un semn de viaţă( art.16 din Decretul 31/1954). Ceea ce nu se poate dovedi sunt faptele negative nedefinite. Aceste fapte nu pot fi dovedite nu pentru faptul că sunt negative, ci pentru că sunt nedefinite şi probarea lor ar necesita dovedirea unei serii nesfârşite de fapte pozitive, ceea ce este practic imposibil. De exemplu, nu se poate dovedi că o anumită persoană n-a fost niciodată într-o anumită localitate, pentru că ar trebui să se dovedească zi cu zi, că acea persoană s-a aflat într-o altă localitate. Acelaşi lucru este valabil şi pentru faptele pozitive nedefinite. Nu se poate cere şi nu se poate face dovada că o anumită persoană şi-a trăit viaţa într-un anumit oraş pe care nu l-a părăsit niciodată. Sarcina probei Conform Codului Civil, în privinţa sarcinii probei, acesta dispune că: „ cel ce face o propunere în faţa judecăţii trebuie să o dovedească”. Pentru că în procesul civil ambele părţi fac afirmaţii în vederea dovedirii sau apărării drepturilor şi intereselor lor, rezultă că sarcina probelor este obligatorie atât pentru reclamant cât şi pentru pârât. În materia probelor sarcina reclamantului este mai grea decât cea a pârâtului. Dacă reclamantul nu-şi dovedeşte afirmaţiile, i se va respinge acţiunea ca fiind neîntemeiată, pentru că ceea ce nu s-a dovedit este considerat că nu există. Dacă reclamantul nu şi-a dovedit nici una din afirmaţiile sale, pârâtul se poate situa numai pe poziţia negării, fără a fi ţinut să dovedească ceva. De exemplu, atât timp cât reclamantul susţine că l-a împrumutat pe pârât cu o sumă de bani, dar nu a făcut dovada afirmaţiilor sale, pârâtul poate nega existenţa creanţei. Dacă reclamantul a făcut dovada împrumutului, pârâtul este obligat să iasă din activitatea negării şi să se apere sau să-şi dovedească afirmaţiile făcute. De reţinut este faptul că sarcina probei revine mai întâi reclamantului şi după ce acesta şi-a dovedit afirmaţiile sau l-a determinat pe pârât să facă unele afirmaţii, sarcina probei revine şi pârâtului. La rândul său, reclamantul poate combate apărările sau afirmaţiile pârâtului, făcând noi afirmaţii pe care este obligat a le dovedi. În concluzie, sarcina probei se împarte între reclamant şi pârât, şi trece de la unul la altul, în funcţie de atitudinea adoptată. Excepţii de la regula sarcinii probei De la regula potrivit căreia partea care a făcut o afirmaţie în faţa instanţei de judecată trebuie să o dovedească, există unele excepţii: Când legea scuteşte complet pe una din părţi de sarcina probei. Acest caz se referă la scutirea de probă a părţii care invocă în favoarea sa o prezumpţie legală relativă. Articolul 1202 C.Civ. prevede: „ Prezumţia legală dispensă de orice dovadă pe acela în favoarea căreia a fost făcută”. Deci beneficiarul unei prezumţii legale relative este în mod practic dispensat de sarcina probei, oricare ar fi poziţia lui în proces. Dacă partea potrivnică vrea să stabilească prezumţia stabilită de lege este obligată să administreze proba contrarie. Când legea trece sarcina probei pe seama părţii care nu a făcut nici o afirmaţie. Acest caz se referă la proba în cadrul acţiunii în contestarea recunoaşterii paternităţii precum şi la situaţia litigiilor de muncă. Articolul 58 al(2) C.fam. prevede: „dacă recunoaşterea este contestată de mamă, de cel recunoscut sau de descendenţii acestuia, dovada paternităţii este sarcina autorului recunoaşterii sau a moştenitorilor săi”. Deşi în cadrul procesului mama copilului, copilul recunoscut sau descendenţii săi au calitatea de reclamanţi, aceştia nu sunt obligaţi să probeze vreo ceva, urmând ca autorul recunoaşterii, iar în cazul decesului moştenitorii săi, deşi pârât în proces, fără să fi fost nimic probat împotriva sa, trebuie să probeze adevărul recunoaşterii sale. În cazul litigiilor de muncă privind contestaţia împotriva deciziei de desfacere a contractului de muncă, precum şi contestaţia împotriva dispoziţiei de imputare, sarcina probei este răsturnată, deoarece dovada temeiniciei şi legalităţii măsurii luate îi revine unităţii pârâte. Condiţiile de admisibilitate a probelor Pentu a se dovedi faptele şi împrejurările care le-au dat naştere, în cauzele civile nu pot fi folosite decât acele mijloace de probă care întrunesc condiţiile de admisibilitate impuse de lege. Aceste condiţii sunt: Legalitatea probei implică următoarele cerinţe: Proba să fie prevăzută de legea procesuală în vigoare la data încuviinţării administrării ei. De exemplu, în sistemul nostru probator actual, legea nu mai prevede ca mijloc de probă jurământul religios al părţilor. In ceea ce priveşte proba actelor juridice, soluţia diferă după cum forma solemnă este cerută de lege ad validatem sau numai ad probationem. În cazul ad validatem, dacă în momentul încheierii actului juridic legea cerea, pentru validitatea lui, forma solemnă şi ea nu a fost îndeplinită, actul juridic e lovit de nulitate, iar aceasta nu se acoperă prin faptul că o lege nouă nu ar mai cere forma solemnă; dacă în momentul încheieri actului juridic legea cerea doar acordul de voinţă al părţilor, o lege nouă care ar impune forma solemnă nu afectează validitatea actului juridic. În această situaţie, legea nouă se aplică numai dacă desfiinţează cerinţa ad probaionem (impusă de legea veche) şi îngăduie mijloace de probă noi. Proba să nu fie inadmisibilă în cauza în care se judecă sau pentru faptele care urmează a fi dovedite sau contradovedite. De exemplu, deşi e prevăzut de lege, în procesele de divorţ mijlocul de probă al interogatoriului cu privire la motivele de divorţ este inadmisibil (articolul 612 alin.ultim C.Proc.Civ.); în procesele al căror obiect este de o valoare mai mare de 250 lei, este inadmisibilă proba cu martori a actelor juridice(art. 1191 C. civ) Pertinenţa probei. În faţa instanţei nu pot fi administrate decât acele probe care au legătură cu obiectul procesului şi folosesc instanţei la soluţionarea cauzei. De aceea se spune că o probă este perinentă atunci când are legătură cu obiectul procesului. Verosimilitatea probei. Verosimilitatea probei înseamnă că faptele ce urmează a fi dovoedite trebuie să fie cu putinţă şi să nu contrazică legile naturii. Deci, proba cerută trebuie să tindă la dovedirea unor fapte reale, posibile, demne de a fi crezute. Concludenţa probei. Concludenţa probei înseamnă strânsa ei legătură cu faptele şi împrejurările cauzei, puterea ei doveditoare menită a forma convingerea judecătorului despre existenţa sau inexistenţa faptului probat. Concludenţa probei implică întotdeauna şi pertinenţa ei; o probă concludentă este întotdeauna şi pertinentă, iar pertinenţa unei probe nu presupune neaparat şi concludenţa ei.² De exemplu, proba că anumite bunuri mobile au fost date în depozitul unei persoane este o probă concludentă în acţiune deponentului pentru restituirea acelor bunuri. Faptul că deponentul era sau nu şi proprietar asupra acelor bunuri constituie un aspect al pertinenţei care poate fi prezumat şi nu al concludenţei probei depozitului. Aprecierea probelor este operaţiunea mentală făcută de către instanţă pentru a determina puterea probantă şi valoarea fiecărei probe în parte, precum şi al tuturor probelor împreună. Este de remarcat că toate probele se apreciază liber. Asigurarea probelor Asigurarea probelor se poate cere: Pe cale principală, deci înainte de a exista judecata asupra fondului său; Pe cale incidentală, în timpul judecăţii. ________________________________ ² Tribunalul Sprem Secţia civilă, dec, nr. 570/1973, în C.D. 1973, p 100 Convenţii asupra probelor Prin convenţii asupra probelor se înţeleg acele acorduri de voinţă prin care părţile se abat, derogă, de la normele legale ale probaţiunii judiciare, fie anterior unui proces, fie în cursul unui proces civil. Deşi nu există o reglementare oficială a acestei materii, există totuşi izolat o dispoziţie legală în Codul Civil, art.1191, al 3, în acest sens. Capitolul II Proba prin înscrisuri 1. Noţiune şi clasificare Prin însris se înţelege orice declaraţie despre un act sau fapt juridic, făcută prin scrieri de mână sau dactilografiere, litografiere sau imprimare, pe hârtie sau orice material( pânză, lemn, metal, etc) Prin înscris se mai înţelege orice consemnare scrisă care poate infirma sau confirma fapte sau împrejurări cu privire la existenţa sau inexistenţa raporturilor juridice civile care formează obiectul cauzei date spre judecare. Înscrisurile reprezintă unul dintre cele mai importante mijloace de probă, uşor de păstrat, uşor de administrat în faţa instanţei şi greu alterabile prin trecerea timpului, iar uneori constitue condiţie de valabilitate a unui raport juridic ce urmează de altfel a fi probat. De aceea în cazul unui litigiu părţile nu au interes să discute despre conţinutul înscrisului, ci despre condiţiile de validitate a actului juridic, cum ar fi de exemplu: autentificare, semnătură, dată, competenţa funcţionarului care a întocmit actul etc; pe care trebuie să le îndeplinească orice înscris. Faptul că înscrisurile se întocmesc chiar în momentul încheierii actului juridic fac ca ele să fie cele mai potrivite mijloace de probă . Astfel ele sunt cele mai credibile mijloace de probă deoarece, martorii de exemplu, pot fi influenţaţi intre timp, sau pentru că expertiza e doar o părere a unui expert. 2 Clasificarea înscrisurilor Înscisurile se împart în următoarele mari categorii: Înscrisurile preconstituite Înscrisurile nepreconstituite În majoritatea cazurilor, înscrisurile sunt mijloace de probă preconstituite, adică se întocmesc dinainte în acest scop. Astfel odată cu perfectarea unei vânzări se încheie şi înscrisul doveditor al acestei operaţiuni, , în caz de litigiu înscrisul va servi ca pricipal mijloc de probă. La rândul lor, înscrisurile preconstituite se împart în: Înscrisuri originare care sunt acele înscrisuri întocmite în vederea constatării încheierii, modificării sau stingerii unui raport juridic între părţi; Înscrisuri recognitive sunt înscrisurile întocmite în vederea recunoaşterii existenţei unui înscris originar pierdut, în scopul de a-l înlocui. Acest înscris produce acelaşi efecte ca şi înscrisul originar şi dispensează partea de înfăţişare a acestuia când: actul de recunoaştere cuprinde cauza şi obiectul datoriei, precum şi data înscrusului originar; actul de recunoaştere are o durată de 30 ani, este ajutat de posesiunea de lungă durată, sau de unul ori de mai multe acte de recunoaştere ulterioară care exprimă acelaşi conţinut( art. 1189 c.civ.). Înscrisuri confirmative. Aceste înscrisuri au drept scop să întărească un act anulabil, prin confirmarea ratificarea lui. Pentru ca un act confirmativ să fie valabil, el trebuie să cuprindă: obiectul, cauza, natura obligaţiei şi să facă menţiuni despre viciul care face ca actul originar să fie anulabil şi menţiuni despre intenţia părţilor de a acoperi viciul( art. 1190 c.civ.) 2.Înscrisul autentic Înscrisul autentic este acel înscris care s-a încheiat cu respectarea solemnităţilor cerute de lege de către un funcţioanar public, la locul unde s-a făcut actul, investit prin lege să facă acest lucru. În sens larg, actul autentic îl reprezintă orice act încheiat de un funcţionar de stat în cadrul competenţei lor legale. De exemplu: actele de stare civilă, hotărârile judecătoreşti, actele de procedură îndeplinite de executorii judecătoreşti. În sens restrâns, actele autentice sunt numai actele notariale. În unele cazuri, încheierea în formă autentică a actelor juridice este obligatorie, iar în alte cazuri este facultativă, dar dacă legea o cere, atunci actele juridice vor fi încheiate în formă autentică. Această cerinţă este prevăzută, de exemplu, pentru donaţii sau pentru ipotecile convenţionale.³ Potrivit prevederilor art. 16 din lg. 5/1973, contractul de închiriere a locuinţelor proprietate de stat trebuie încheiate în formă scrisă. Această cerinţă este prevăzută nu pentru valabilitatea contractului, ci numai pentru dovada acestuia. Din această cauză, lipsa înscrisului prevăzut de lege nu poate fi înlocuit de alte mijloace de probă. O excepţie de la acest principiu este şi acela conform căruia strămutarea proprietăţii din momentul când părţile s-au înţeles asupra preţului, deşi lucrul încă nu se va fi predat şi preţul nu se va fi numărat. Este lăsată la latitudinea părţilor închierea în formă autentică a actelor juridice ori de câte ori legea nu cere în mod expres acest lucru pentru existenţa actului. Dar în practică părţile recurg la forma autentică datorită avantajelor care le prezintă forţa probantă a acestor acte. ³ Tribunalul suprem, Decizia de îndrumare nr5/1954 în C.D. 1952-1954, p. 2 Condiţii de valabilitate ale actelor autentice. Conform art. 1171 C.civ. pentru ca un act autentic să fie valabil, trebuie să îndeplinească două condiţii: Actul să fie întocmit de un funcţionar competent; Actul să fie îndeplinit cu respectarea formalităţilor prevăzute de lege. În legătură cu prima condiţie, se cere ca funcţionarul public care dă autenticitatea actului să fie învestit cu această calitate şi să lucreze în limitele ce i-au fost conferite prin lege. De aceea nu au valoare de acte autentice actele întocmite de un funcţionar necompetent, actele întocmite de un funcţionar care nu mai are dreptul să funcţioneze la data întocmirii respectivului act, actele întocmite de un funcţionar prin depăşirea atribuţiilor sale. În ceea ce priveşte a doua condiţie, se cere ca actul să fie întocmit cu toate formele pe care legea le prevede pentru acea categorie de acte. Dintre cele mai importante formalităţi care se cer a fi respectate cu ocazia încheierii actelor notariale enumerăm: verificarea identităţii părţilor, consemnarea datei la care actul a fost încheiat, semnarea actelor de către părţi şi de către notar, înregistrarea actului în registrele biroului notarial. Sunt legi speciale care prevăd pentru unele categorii de acte şi îndeplinirea altor formalităţi. De exemplu: în cazul căsătoriei, prezenţa viitorilor soţi concomitent şi în persoană, exprimarea consimţământului în formă verbală. În cuprinsul actului, funcţionarul competent a-l autentifica trebuie să facă menţiunea că toate prevederile legale privind actul juridic ce urmează a fi autentificat au fost îndeplinite. Puterea doveditoare a actului autentic. Art. 1173 alin. 1 C.civ. prevede: „actul autentic are deplină credinţă în privinţa oricărei persoane despre dispoziţiile şi convenţiile ce constată”. De aici rezultă faptul că actul autentic face dovada, prin el însuşi faţă de orice persoană despre ceea ce funcţionarul competent constată personal la întocmirea acelui act. Din regula înscrisă la art. 1173 alin. 1 C.civ. dar şi din alte dispoziţii ale legii cu privire la actele autentice, se desprind următoarele caracteristici importante: Actele autentice fac, în ceea ce priveşte menţiunile cu privire la faptele petrecute în faţa agentului instrumentator şi constatate personal de acesta prin propriile simţuri, dovada deplină până la înscrierea în fals. Astfel, fac dovada până la înscrierea în fals: data înscrisului autentic, menţiunile cu privire la prezentarea părţilor şi modul de identificare a acestora, faptul semnării însrisului de către părţi în faţa agentului instrumentator, constatarea că cele cunprinse în act exprimă voinţa păţilor. Menţiunile privitoare la conţinutul actului sau, spus cu alte cuvinte, menţiunile referitoare la realitatea celor declarate în act de către părţi şi care n-au putut fi constatate personal de agentul instrumentator, fac dovada până la proba contrarie. De exemplu, într-un contract de vânzare-cumpărare, părţile se prezintă în faţa notarului şi declară că s-a plătit preţul vânzării şi s-a predat obiectul, iar în realitate aceste lucruri nu s-au făcut. Declaraţiile făcute de părţi cu ocazia redactării sau numai a autentificării unui act pot fi răsturnate prin proba contrarie, întrucât agentul instrumentator a luat act de declaraţiile părţilor fără a avea şi posibilitatea să controleze în ce măsură corespund realităţii. Dar, datorită caracterului convenţional al declaraţiilor conţinute în înscris, care face ca în intenţia părţilor, înscrisul întocmit să oglindească exact şi complet raportul juridic încheiat, proba contrarie nu poate consta decât dintr-un înscris, sau cel puţin dintr-un început de dovadă scrisă, completată de proba cu martori. Înscrisul autentic se bucură de prezumţia de validitate, în sensul că cel care îl foloseşte este scutit de orice dovadă, proba contrară revenind celui care îl contestă.¹ Faptul că un act juridic a fost întocmit în formă autentică nu exclude posibilitatea ca împotriva sa să fie introdusă o acţiune în constatarea nulităţii sau anulării lui pentru încălcarea legii sau pentru vicii de consimţământ( eroare, dol, violenţă), ori pentru lipsă de capacitate, situaţii care pot fi dovedite prin orice mijloc de probă. Posibilitatea de a fi învestit cu formulă executorie, ceea ce permite punerea sa în executare fără ca intre părţi să fi urmat o judecată. Deci, înscrisurile autentice pot fi învestite cu formula executorie care permite urmărirea silită a bunurilor debitorului, fără a fi necesară în acest scop o hotărâre judecătorească. În legătură cu acest aspect, în literatura juridică, s-a arătat că „ partea nu este obligată să aleagă calea învestirii cu formulă executorie a înscrisuluji autentic, ci poate să introducă o cerere de chemare în judecată, folosind înscrisul autentic ca mijloc de probă. Dacă înscrisul autentic este deja învestit cu formulă executorie, o eventuală cerere de chemare în judecată ar urma să fie respinsă ca fiind lipsită de interes, deoarece partea are deja un titlu executoriu.”.4 Actul autentic neregulat este actul care nu are calitatea de a fi autentic, deoarece nu s-a respectat una sau alta din condiţiile impuse de lege pentru încheierea actelor autentice. Conform art. 1172 C.civ. „ actul care nu poate fi autentic din cauza necompetenţei sau a necapacităţii funcţionarului sau din lipsă de forme este valabil ca scriptură sub semnătură privată dacă s-a iscălit de părţile contractante.” Din moment ce prin dispoziţiile art. 1172 C.civ. se cere doar semnătura părţilor, aceasta lasă sa se deducă că celelalte condiţii cu privire la actelesub semnătură privată sunt îndeplinite, sau se consideră a fi îndeplinite. În cazul în care înscrisul nu este semnat, valorează început de dovadă scrisă. Dacă forma autentică este cerută pentru valabilitatea actului juridic, sancţiunea actului neregulat este nulitatea absolută a operaţiunii. 3. Înscrisul sub semnătură privată Înscrisurile sub semnătură privată sunt acele acte făcute şi semnate de căţre părţi, fără intervenţia vreunui organ al statului, în scopul de a dovedi naşterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic. În general, singura formă cerută pentru valabilitatea înscrisului sub semnătură privată este semnătura părţilor. Cu privire la întocmirea acestor acte, legea nu prevede nici o regulă. De aceea, înscrisul sub semnătură privată poate fi scris de părţi sau de un terţ la maşină sau de tipar, în orice limbă sau chiar prin semne convenţionale, cu condiţia ca actul să fie semnat de persoanele între care se încheie. Singurul care face excepţie de la această regulă este testamentul olograf care trebuie scris în întregime, datat si semnat de mâna testatorului. 4.Ilie Stoenescu, Savelly Zilberstein-„ Drept procesual civil român”, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, pag.348 5.Gabriel Boroi-„ Administrarea dovezilor în Codul de procedură civilă”, Ed. All, Bucureşti, 1994, pag. 272 Condiţii de valabilitate a actului sub semnătură privată. 1.Semnătura. De regulă, semnătura părţilor între care se încheie actul trebuie să se facă prin arătarea numelui şi prenumelui acestora; se poate însă ca părţile să semneze actul şi în forma în care ele obişnuiesc să se iscălească în viaţă( în formă prescurtată, anumite semne grafice). Când înscrisul sub semnătură privată conţine o obligaţie unilaterală care are drept obiect plata unei sume de bani sau o cantitate determinată de bunuri fungibile, actul trebuie să fie scris în întregimea lui şi semnat de cel care se obligă. Dacă actul este scris de o altă persoană sau la maşină, atunci persoana care se obligă înainte de a semna va trebui să treacă menţiunea „bun şi aprobat” sau de o altă menţiune urmată de indicarea în cifre sau litere a sumei de bani sau a câtimii bunurilor pentru care se obligă( art. 1180 alin. 1 C.Civ.). Regula cuprinsă în art. 1180 alin. 1 C.civ. a fost edictată pentru a se înlătura fraudele ce se practicau în trecut prin luarea unei semnături în alb. În literatura juridică s-a arătat că „ scopul art.1180 este deci de a împiedica pe un creditor puţin scrupulos de a abuza de semnătura în alb a debitorului său, abuz care ar putea să aibă loc prin înscrierea în act a unei sume mai mari decât cea datorată, ceea ce devine cu neputinţă prin împrejurarea că obligaţia trebuie să fie scrisă în întregimea ei cu însuşi mâna debitorului, sau cel puţin ca el să arate în litere suma sau câtimea la care el se obligă, pentru că literele sunt mai greu de falsificat decât cifrele.”6 La regula edictată de art. 1180, alin. 1 şi 2 aduce unele excepţii. Nu sunt supuşi la această regulă comercianţii fie că obligaţiile contractate de dânşii au sau nu caracter comercial ,industralii, slugii şi oamenii care muncesc cu ziua. Legea scuteşte pe comercianţi de formalitatea bunului şi aprobat din cauză că experienţa afacerilor îi face apţi a se apăra în contra fraudei. În activitatea comercială nu de multe ori se utilizează procedeul semnăturilor date în alb, în deosebi în materia titlurilor de credit (cambia în alb). 6.Dimitrie Alexandresco-„Explicaţii teoretică şi practică a dreptului civil român în comparaţiune cu legile vechi şi cu principalele legislaţiuni străine”, Ed. Tipografia Naţională, Iaşi, pag. 201-202 În ceea ce priveşte cultivatorii de pământ , artizanii şi lucrătorii cu ziua, la epoca adoptării Codului Civil, excepţia se întemeia pe împrejurarea că multe din aceste persoane ştiau a semna fără a şti că legea a trebuit să valideze obligaţiile lor fără formalitatea bunului şi abrobat, pentru a nu sili aceste persoane să recurgă la forma autentică. Însă , cum s-a arătat în literatura de specialitate, această excepţie ridica textului o mare parte din utilitatea sa, pentru că aceste persoane, din cauza ignoranţei şi lipsei de experienţa, sunt cele mai expuse a fi fraudate şi exploatate. Cu privire la aplicarea în practică a dispoziţiilor cuprinse în art. 1080 C. Civ. ele se referă: numai la convenţiile din care se nasc obligaţiile unilaterale, nu şi la cele care produc obligaţii reciproce între părţi; numai la obligaţiile care au ca obiect consumul de bani sau o câtime determinată de bunuri fungibile; obligaţiile care au drept obiect un corp cert şi determinat, dispoziţiile art. 1180 C. civ nu le sunt inaplicabile. De asemenea, dispoziţiile art.1180 C. civ. nu se aplică la obligaţiile de a face sau de a nu face, mandatului verbal dat spre a face un împrumut şi nici actelor care, de la început alcătuite sub formă autentică, au rămas valabile numai ca acte sub semnătura privată, în temeiul art.1172, pentru că la întocmirea lor, intenţia părţilor a fost de a încheia un act autentic valid şi nu au fost în măsură să prevadă că actul trebuia făcut conform cu art. 1180 C.civ.. Formalitatea „bun şi aprobat” nu se aplică nici la o simplă chitanţă, fiindcă ea nu constituie obligaţie, ci constată plata, tinzând la liberaţiunea debitorului. Art. 1181 C. civ. arată că în caz de nepotrivire dintre suma arătată în act şi cea din formula „bun şi aprobat”, debitorul se consideră obligat pentru suma cea mai mică, chiar dacă actul a fost scris în întrgime de mâna sa. Regula înscrisă în acest articol face aplicarea principiului general înscris în art. 983 C. civ., potrivit căruia, în caz de îndoiala, obligaţia se interpreteaza în favoarea celui care se obligă. Sancţiunea nerespectării condiţiei de formă a înscrisului sau a formalităţii impuse de art.1180 C. civ., atunci când este cazul, este nulitatea înscrisului care este lipsit de putere probatorie în faţa instanţei. b) Data actului sub semnătură privată. Datarea actului sub semnatură privată nu constituie o formalitate necesară pentru validitatea actului. În ceea ce priveşte efectul probant al datei pusă pe un înscris sub semnatură privată, art.1182 C. civ. face distincţie după cum este vorba de părţile contractante sau de terţi: între părţile contractante, data înscrisului face dovada până la proba contrarie, iar faţă de terţi menţiunea datei nu este opozabilă decât după ce aceasta a devenit o dată certă.7 Data de pe un act sub semnatură privată devine certă în oricare din următoarele împrejurări: din ziua în care actul s-a înfăţişat la o instituţie de stat (notarii publici sunt competenţi să dea dată certă înscrisului sub semnatură privată la cererea părţilor interesate); din ziua în care s-a înscis în registrul public; din ziua morţii aceluia sau a unuia dintre cei care l-au semnat; data certă se mai poate constata prin menţionarea actului, fie chiar şi în rezumat, în actele făcute de funcţionarii de stat ( procesele verbale de aplicare a unui sechestru). În mod excepţional, data unui înscris sub semnatură privată, cum ar fi chitanţele care conţin împrumuturi sub 250 lei, testamentele olografe, este opozabilă terţilor, până la proba contrarie, fără a mai fi nevoie să fi devenit dată certă. Formalitatea multiplului exemplar. Când un înscris sub semnatură privată conţine o convenţie sinalagmatică, el trebuie făcut în atâtea exemplare originale câte părţi cu interese contrare sunt. Părţile care au aceleaşi interese pot avea toate un singur exemplar original. Fiecare exemplar trebuie să cuprindă menţiunea despre numărul originalelor făcute (art. 1179 C. civ.). Scopul îndeplinirii acestor formalităţi este acela de a asigura tuturor părţilor contractante posibilitatea ca la nevoie fiecare dintre ele să poată dovedi atât drepturile cât şi obligaţiile personale dar şi obligaţiile celorlalţi contractanţi. Formalitatea multiplului exemplar nu constituie o obligaţie generală pentru toate înscrisurile sub semnatură privată. În conformitate cu legea, această formalitate nu este necesară în urmatoarele cazuri: 7 Potrivit art.1182 C. civ. prin terţi se înţelege în această materie, persoanele care au dobândit drepturi cu titlu particular de la părţile contractante, cum ar fi de exemplu: cumpărătorii, locatarii, donatarii, etc. care pot fi prejudiciaţi prin antedatarea sau postdatarea actului. când deşi actul cuprinde o convenţie sinalagmatică şi a fost întocmită într-un singur exemplar, a fost dată în păstrarea unui terţ; când contractul s-a încheiat între absenţi adică prin corespondenţă ; când convenţia cuprinde o obligaţie unilaterală cum ar fi împrumutul sau un act unilateral de voinţă cum este testamentul; condiţia formalităţii multiplului exemplar nu se impune în materie comercială unde dovedirea convenţiilor se poate face prin orice mijloc de probă; Neîndeplinirea formalităţii multiplului exemplar atrage numai nulitatea înscrisului ca atare, nu şi nulitatea convenţiei însăşi, care poate fi dovedită prin orice alte mijloace de probă îngăduite de lege (mărturisirea, dovada cu martori). Lipsa menţiunii numărului de exemplare pe înscrisul redactat nu constituie temei de nulitate a acestuia, dacă se face în fapt dovada că înscrisul a fost redactat în numărul de exemplare cerut de lege. Asimilarea actului sub semnătură privată cu actul autentic. Art.1176 C. civ. asimilează actul sub semnatură privată cu actul autentic, atunci când actul este recunoscut de cel căruia i se opune sau dacă a fost declarat ca valabil prin verificarea de scripte. Raţiunea acestei asimilări este justificată prin faptul că în ambele cazuri dovada conţinutului actului este pe deplin făcută. Recunoaşterea poate fi făcută în mod expres sau tacit prin necontestarea actului. Dacă partea care şi-a recunoscut semnătura sau a cărei semnatură a fost verificată prin procedura verificărei de scripte, pretinde că însrisul a fost falsificat după semnare , prin ştersături, adăugiri sau îndreptări, ori că înscrisul conţine un fals intelectual, ea va putea să defăimeze înscrisul ca fals pe calea arătată de dispozitiile art.180-185 C. pr. civ. şi cele ale Codului de procedură penală. Înscrisurile nepreconstituite Aceste înscrisuri se deosebesc de înscrisurile preconstituite prin aceea că ele nu s-au încheiat cu scopul de a servi ca mijloc de probă în justiţie. Drept urmare, dacă este cazul , ele sunt totuşi folosite ca mijloc de probă în procesele civile numai în mod accidental şi în lipsă de alte probe. Din această categorie fac parte: Menţiunile făcute de creditori pe titulul de creanţă ; Registrele, cărţile şi hârtiile casnice; Registrele comerciale; Scrisorile misive; Telegramele; Răbojurile. Menţiunea facută de creditori pe titlul de creanţă. Asemenea menţiuni au putere doveditoare,chiar dacă nu sunt semnate şi datate de creditor , dacă tind a proba liberarea debitorului de datorie. Aceeaşi putere doveditoare o are şi scriptura făcută de creditori pe dosul, marginea sau josul duplicatului unui act sau chitanţă, dar numai dacă duplicatul se află în mâinile debitorului (art.1186 C. civ.). Puterea doveditoare a acestor menţiuni este lăsată la aprecerea instanţei judecătoreşti, deoarece ele au caracterul unor mărturisiri extrajudiciare scrise. Când menţiunile au fost scrise de creditor pe duplicatul titlului de creanţă sau pe chitanţă, puterea lor doveditoare este întărită de faptul că aceste înscrisuri se află în mâinile debitorului. Credotirul, împotriva căreia aceste menţiuni vor fi invocate, va putea să le combată, în ambele cazuri, prin orice mijloace de dovadă, inclusiv martori şi prezumţii, ele nefiind înscrisuri în sensul dispoziţiilor alin. 1 al art. 1191 C.civ., care să nu poată fi combătută decât prin alte înscrisuri. Registrele, cărţile şi hârtiile casnice. Prin registre, cărţi şi hârtii casnice se înţelege: condici, caiete, carnete, un număr de foi legate împreună sau foi volante pe care o persoană are obiceiul de a menţiona acte şi fapte juridice care o interesează ( venituri, cheltuieli, plăţi, vânzări sau cumpărări, în scopul de a le păstra amintirea ). Aceste registre şi hârtii casnice prezintă următoarele caracteristici: ţinerea lor este facultativă; menţiunile trecute pe ele pot fi scrise de cel care le ţine sau de o altă persoană însărcinată anume de acesta; menţiunile scrise pot fi datate sau nedatate, semnate sau nesemnate. Registrele şi hârtiile casnice nu fac nici o credinţă în favoarea celui care le ţine( art. 1185 C.civ.), nici pentru a dovedi eliberarea sa de obligaţie, nici pentru a dovedi un drept împotriva altuia, căci nimeni nu-şi poate crea singur dovezi în favoarea sa şi împotriva altora. Dacă însă cealaltă parte din litigiu se referă la aceste registre sau hârtii şi convine ca ele să fie folosite în proces, instanţa judecătorească le poate reţine ca mijloc de dovadă, urmând să le aprecieze puterea doveditoare în funcţie de încrederea pe care acestea i-o pot inspira. În conformitate cu prevederile art. 1185 C.civ., menţiunile înscrise în registrele şi hârtiile casnice fac dovada împotriva celui care le-a scris în următoarele cazuri: când ele anunţă în mod neîndoielnic primirea unei plăţi, în sensul larg de executare a unei ogligaţii; când ele cuprind recunoaşterea unei obligaţii faţă de terţ, cu arătarea expresă că menţiunea s-a făcut pentru a ţine loc de titlu în favoarea terţului creditor În ambele cazuri, menţiunile trebuie scrise sau semnate de proprietarul registrului sau hârtiei volante, iar dacă au fost scrise de o alta persoană, aceasta să fi fost însărcinată în mod special cu înscrierea menţiunilor. Puterea doveditoare a menţiunilor înscrise în registrele şi hârtiile casnice este lăsată la aprecierea instanţelor de judecată, ele nefiind decât mărturisiri extrajudiciare scrise. Instanţa le poate reţine în întregul lor sau numai o parte din ele. Cel împotriva căruia ele sunt invocate la poate combate, chiar în lipsa unui început de dovadă scrisă, prin orice mijloace de dovadă, inclusiv martori şi prezumţii, căci regula restrictivă prevăzută de art. 1191 alin. 2 C.civ. nu se aplică decât la înscrisurile preconstituite ( art. 1191 alin. 1 C.civ.). Registele comerciale În concepţia modernă prin registre comerciale se înţelege un ansamblu de documente, de la cele pe suport hârtie la cele informatice, care consemnează operaţiile cu caracter patrimonial efectuate în cursul exerciţiului comerţului şi care sunt ţinute în conformitate cu anumite reguli, proprii fiecărui sistem de evidenţă. După modul în care sunt cerute şi reglementate de lege, registrele comerciale se împart în : Registre obligatorii: registrul jurnal , registrul inventar şi registrul copier. Registrele facultative- sunt acele registre ce se obişnuiesc în contabilitatea comercială dar care nu sunt obligatorii, registre care sunt foarte variate şi depind de volumul şi natura activităţii desfăşurate. Forţa probantă a registrelor comerciale. Registrele comerciale au o putere probatorie completă, în sensul că, odată admise în instanţă, sunt apte, aprobă faptul pretins, independent de împrejurarea că ele sunt sau nu însoţite sau întemeiate pe existenţa unor acte sau piese justificate. Întrucât forţa lor probantă se întemeiază pe mărturisirea scrisă extrajudiciară a comerciantului, acesta nu poate combate conţinutul registrelor sale. Puterea probatorie a registrelor în favoarea celor care le-au ţinut. În conformitate cu C. com. , registrele obligatorii regulat ţinute pot face dovada între comercianţi pentru fapte şi chestiuni de comerţ. Aceste efecte sunt strict reglementate de către lege şi se bazează pe ideea de regularitate sancţionată şi posibilitatea verificării sau confruntării registrelor adversarilor. Condiţiile realizării efectului probatoriu în favoarea comerciantului care a ţinut registrul sunt următoarele: 1.Registrele să fie obligatorii; 2.Registrele să fie regulat ţinute; 3.Registrele fac proba în favoarea comerciantului în raporturile cu alt comerciant, deoarece numai în astfel de raporturi este posibil controlul reciproc. Credinţa conferită registrelor îşi are suportul în posibilitatea confrunt