Referat Incetarea Capacitatii De Folosinta A Persoanei Fizice

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Incetarea Capacitatii De Folosinta A Persoanei Fizice si de asemenea puteti face Download Referat Incetarea capacitatii de folosinta a persoanei fizice

Citeste fragmente din Referat Incetarea Capacitatii De Folosinta A Persoanei Fizice

ÎNCETAREA CAPACITĂŢII DE FOLOSINŢĂ A PERSOANEI FIZICE I. Regula încetării capacităţii de folosinţă – moartea persoanei Textul legal care reglementează începutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice – art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954 – stabileşte şi sfârşitul acesteia, în termenii următori: „Capacitatea de folosinţă începe de la naşterea persoanei şi încetează odată cu moartea acesteia”. Pentru declararea judecătorească a morţii persoanei fizice, art. 18 din acelaşi Decret nr. 31/1954 prevede: „De îndată ce hotărârea declarativă de moarte a rămas definitivă, cel dispărut este socotit că a murit la data stabilită în hotărâre, ca fiind aceea a morţii. Data morţii dispărutului se stabileşte potrivit cu împrejurările. În lipsă de indicii îndestulătoare, se va stabili ca dată a morţii ultima zi a termenului după care se poate cere declararea judecătorească a morţii. Instanţa judecătorească va putea rectifica data morţii stabilită potrivit dispoziţiilor prezentului articol, dacă se va dovedi ca adevărată o altă dată”. II. Ipoteze privind stabilirea datei morţii Din chiar enunţarea, de mai sus, a dispoziţiilor legale referitoare la data morţii persoanei fizice rezultă că legiuitorul a avut în vedere, conform realităţilor, două ipoteze, şi anume: ipoteza morţii constatate fizic, direct (prin examinarea cadavrului) ipoteza dispărutului, a cărui moarte nu poate fi constatată direct, fiind necesară declararea judecătorească a morţii; este ipoteza morţii declarate pe cale judecătorească. Esenţial de reţinut este că, în ambele ipoteze, data încetării capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este aceeaşi, ţi anume data morţii. Această dată este înscrisă în actul de stare civilă care este actul de deces, pe baza şi în conformitate cu care se eliberează certificatul de deces. În aceste acte de stare civilă, o rubrică specială este destinată tocmai datei morţii: an, lună, zi. Ceea ce diferă, în cele două ipoteze de mai sus, este modul în care se ajunge la completarea rubricii menţionate, şi anume: în ipoteza morţii fizice constatate, completarea datei morţii se face fie pe baza datei trecute în actul medical constatator al morţii (când un asemenea act a fost întocmit de personalul medical), fie pe baza declaraţiei făcute de persoana care anunţă, la starea civilă, decesul persoanei (când, deci, nu s-a întocmit un certificat constatator al morţii de către medici); în ipoteza morţii declarate judecătoreşte, completarea datei morţii, în actul de stare civilă – actul de deces, se face pe baza hotărârii judecătoreşti declarative de moarte, rămase definitive şi irevocabile, în sensul că data morţii, din această hotărâre, este trecută în rubrica corespunzătoare din actul de stare civilă. III. Declararea judecătorească a morţii Declararea judecătorească a morţii – precedată sau nu de declararea dispariţiei – este reglementată atât prin norme de drept substanţial ori material – art. 16-21 din Decretul nr. 31/1954 – cât şi prin norme de drept procesual – art. 36-43 din Decretul 32/1954. 1) Noţiune, justificare şi feluri Expresia „declararea judecătorească a morţii” este folosită în două sensuri. Intr-un prim înţeles, expresia desemnează instituţia juridică având această denumire şi cuprinde ansamblul normelor menţionate mai sus. În esenţă, instituţia declarării judecătoreşti a morţii este justificată de nevoia, social-juridică, a clarificării situaţiei persoanei dispărute, despre care nu se mai ştie dacă este sau nu în viaţă. Într-o asemenea clarificare este interesată societatea însăşi, dar sunt interesate şi persoanele cu care cel dispărut se află în raporturi de familie, precum şi în raporturi civile (creditorii, moştenitorii). Ieşirea din starea de incertitudine ce planează asupra dispărutului presupune declanşarea mecanismului juridic al declarării judecătoreşti a morţii. În stabilirea felurilor declarării judecătoreşti a morţii trebuie pornit de la prevederile art. 16 din Decretul nr. 31/1954: „Cel care lipseşte de la domiciliul său poate fi declarat dispărut prin hotărâre judecătorească, putându-se institui curatele, dacă a trecut un an de la data ultimilor ştiri din care rezultă că era în viaţă. Cel astfel declarat dispărut poate fi declarat mort, de asemenea prin hotărâre judecătorească dacă de la data ultimelor ştiri din care rezultă că era în viaţă au trecut patru ani. Declararea morţii nu poate fi însă hotărâtă mai înainte de împlinirea unui termen de şase luni de la data afişărilor extrasului de pe hotărârea prin care s-a declarat dispariţia. Cel dispărut în cursul unor fapte de război, într-un accident de cale ferată, într-un naufragiu sau într-o altă împrejurare asemănătoare care îndreptăţeşte a se presupune decesul, poate fi declarat mort, fără a se mai declara în prealabil dispariţia sa, dacă a trecut cel puţin un an de la data împrejurării în care a avut loc dispariţia ”. Din conţinutul acestui articol deducem existenţa a două feluri de situaţii în care intervine declararea judecătorească a morţii, si anume: declararea judecătorească a morţii precedată de declararea judecătorească a dispariţiei; aceasta este situaţia-regulă; declararea judecătorească a morţii neprecedata de declararea dispariţiei, în cazuri excepţionale; aceasta este situaţia-excepţie. Trebuie subliniat că, de lege lata, sub aspect material, cererile privind declararea dispariţiei şi a morţii se soluţionează în primă instanţă de tribunale; de asemenea se face distincţia între hotărâri definitive nesusceptibile de apel şi hotărâri irevocabile nesusceptibile de recurs. 2) Declararea judecătorească a dispariţiei a) Condiţia de fond a declarării dispariţiei Condiţia de fond necesară pentru declararea dispariţiei este ca de la data ultimilor ştiri din care rezultă că persoana era în viaţă să fi trecut un an. Ea rezultă, cu claritate, din redactarea art.16 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954: „Cel care lipseşte de la domiciliul său poate fi declarat dispărut prin hotărâre judecătorească, putându-se institui curatela, dacă a trecut un an de la data ultimilor ştiri din care rezultă că era în viaţă”. În înţelegerea acestei condiţii este necesar de subliniat că, nu orice lipsă de la domiciliul persoanei, prin ea însăşi, justifică, automat, trecerea la declararea judecătorească a dispariţiei, ci e necesar să fie vorba de o lipsă calificată de la domiciliu sub dublu aspect: pe de o parte, ea trebuie să aibă o durată minimă de un an şi, pe de altă parte, această lipsă să facă să existe incertitudine asupra existenţei în viaţă a persoanei. Data ultimilor ştiri din care rezultă că persoana era în viaţă. Art. 16 alin. 1 prevede că termenul de un an se calculează de la data ultimilor ştiri din care rezultă că era în viaţă. Cum se stabileşte această dată? Răspunsul la întrebare presupune distingerea a două ipoteze, şi anume: cea în care există probe (înscrisuri, martori) din care rezultă, cu certitudine, care este ziua ultimilor ştiri; pe baza probelor existente se stabileşte o anumită zi, ca fiind data ultimilor ştiri; cea în care nu există probe cu ajutorul cărora să se dovedească ziua ultimilor ştiri; pentru această ipoteză, legiuitorul a prevăzut modul de determinare a datei ultimilor ştiri, în art. 17 alin. 1 din acelaşi Decret nr. 31/1954, astfel: „Dacă ziua ultimilor ştiri despre cel care lipseşte de la domiciliu nu se poate stabili, termenele prevăzute în art. 16 alin. 1 şi 2 se vor socoti de la sfârşitul ultimilor ştiri, iar în cazul în care nu se poate stabili nici luna, de la sfârşitul anului calendaristic”. Prin urmare, termenul de un an se calculează, după caz, de la: 1) data stabilită prin probe ca fiind ziua ultimilor ştiri din care rezultă că persoana era în viaţă; 2) ultima zi a lunii ori 3) ultima zi a anului calendaristic în care se plasează ştirile din acre rezultă că persoana era în viaţă. În literatura de specialitate s-a precizat că această condiţie – să fi trecut cel puţin un an de la data ultimilor ştiri – trebuie îndeplinită nu numai pentru pronunţarea hotărârii declarative de dispariţie, ci şi pentru intentarea acţiunii. Prin urmare, o acţiune pornită înainte de împlinirea acelui an trebuie respinsă ca prematură. b) Procedura declarării dispariţiei Aceasta procedura presupune: 1) formularea cererii de declarare a dispariţiei; 2) faza prealabilă judecăţii; 3) faza judecăţii propriu-zise şi 4) faza ulterioară judecăţii. Conţinutul acestor etape sau faze este stabilit in art. 36-39 din Decretul 32/1954. Potrivit art. 36: „Cererea de declarare a dispariţiei unei persoane se introduce la instanţa judecătorească în circumscripţia căreia această persoană şi-a avut ultimul domiciliu”. Potrivit art. 37: „Primind cererea, preşedintele instanţei dispune ca, prin organele primăriei şi prin organele poliţiei, să se culeagă cât mai multe informatei cu privire la persoana a cărei dispariţie se cere a fi declarată. Totodată, va dispune să se facă, la ultimul domiciliu al acesteia şi la primărie, afişarea cererii, cu invitaţia că orice persoană care ar putea da informaţii pentru soluţionarea cererii să le comunice instanţei. Preşedintele instanţei va putea sesiza autoritatea tutelară, de la domiciliul celui a cărui dispariţie se cere a fi declarată, spre a se face, dacă e cazul, aplicaţia art. 152 din Codul familiei referitoare la numirea curatorului”. Art. 38 prevede că: „După trecerea a 45 de zile de la afişarea prevăzută de art. 37 alin. 2 din prezentul decret, preşedintele va fixa termen de judecată, cu citarea parţilor. Persoana a cărei dispariţie se cere a fi declarată se citează în ultimul domiciliu; în cazul când a avut un mandatar general, va fi citată şi la acesta. Judecata se face ascultând concluziile procurorului”. Art. 30 dispune: „prin îngrijirea instanţei, hotărârea de declarare a dispariţiei, rămasă definitivă, se va afişa timp de 30 de zile la uşa instanţei de fond şi a primăriei ultimului domiciliu al celui dispărut. De asemenea, hotărârea va putea fi comunicată autorităţii tutelare spre a se face, dacă va fi cazul, aplicaţia art. 16 alin. 1 din Decretul privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice”. c) Efectul hotărârii de declarare a dispariţiei Hotărârea judecătorească de declarare a dispariţiei, rămasă definitivă, are un singur efect: constată îndeplinirea unei condiţii, de fond, necesare declarării judecătoreşti a morţii, în ipoteza art. 16 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954. din acest efect este dedusă si natura juridică a declarării dispariţiei, aceea de a fi condiţie de fond, necesară şi prealabilă declarării judecătoreşti a morţii. Faţă de efectul acesta al hotărârii declarative de dispariţie, rezultă că: hotărârea declarativă de dispariţie nu are nici un efect asupra capacitaţii de folosinţă a persoanei fizice, deoarece, potrivit art. 19 din Decretul 31/1954: „Cel dispărut este socotit a fi în viaţă, dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte, rămasa definitivă”. Instituirea curatelei dispărutului ori instituirea tutelei minorului dispărutului nu este condiţionată de existenţa unei hotărâri definitive şi irevocabile de declarare a dispariţiei, pentru o asemenea măsura fiind nu numai necesară, ci şi suficientă, simpla stare de fapt a dispariţiei persoanei. 3) Declararea morţii precedată de declararea dispariţiei Această varietate a declarării morţii este prevăzută, reamintim, in alin. 2 al art. 16 din Decretul nr. 31/1954, astfel: „Cel declarat dispărut poate fi declarat mort de asemenea prin hotărâre judecătorească, dacă de la data ultimelor ştiri din care rezultă că era în viaţă au trecut patru ani. Declararea morţii nu poate fi însă mai înainte de împlinirea unui termen de şase luni de la data afişărilor extrasului de pe hotărârea prin care sa declarat dispariţia”. Din chiar cuprinsul art. 16 alin. 2 citat rezultă că trebuie îndeplinite, cumulativ, trei condiţii pentru a se putea declara moarte, şi anume: 1. să existe o hotărâre declarativă a dispariţiei, rămasă definitivă şi irevocabilă, care să fi fost afişată timp de 30 de zile, potrivit art. 39 alin. 1 din Decretul 32/1954; 2. de la data ultimelor ştiri din care rezultă că persoana era în viaţă să fi trecut cel puţin patru ani; acest termen se calculează ca şi termenul de un an, prevăzut de alin. 1 al art. 16, pentru declararea dispariţiei (art. 17 trimiţând atât la alin. 1 cât şi la alin. 2 al art. 16); 3. de la data afişărilor extrasului de pe hotărârea declarativă a dispariţiei să fi trecut cel puţin şase luni. Dacă aceste trei condiţii sunt îndeplinite, se poate declanşa procedura declarării judecătoreşti a morţii. 4) Declararea morţii neprecedată de declararea dispariţiei La această varietate a declarării morţii se referă alin. 3 al art. 16 din Decretul nr. 31/1954: „Cel dispărut în cursul unor acte de război, într-un accident de cale ferată, într-un naufragiu sau intr-o altă împrejurare asemănătoare care îndreptăţeşte a se presupune decesul, poate fi declarat mort, fără a se mai declara în prealabil dispariţia sa, dacă a trecut cel puţin un an de la data împrejurării în care a avut loc dispariţia”. Din conţinutul art. 16 alin. 3 citat rezultă că trebuie îndeplinite, cumulativ, două condiţii pentru a se putea declara moartea persoanei dispărute, şi anume: * D F H ␃ሃ桤ā愀̤摧⳷ ᤀrare excepţională care îndreptăţeşte a se presupune decesul, precum: fapte de război, accidente de cale ferată, naufragiu si altele asemănătoare (accident aviatic, cutremur, inundaţie, revoluţie) 2) de la data împrejurării dispariţiei persoanei să fi trecut cel puţin un an. Împrejurarea excepţională şi data ei, fiind chestiuni de fapt, pot fi probate cu orice mijloc de probă. Pentru ipoteza în care nu s-ar putea dovedi chiar ziua în care s-a produs împrejurarea în care a avut loc dispariţia, art. 17 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954 prevede soluţia de dat, astfel: „… dacă nu se poate stabili ziua împrejurării în care a avut loc dispariţia, termenul prevăzut in art. 16 alin. 3 se va socoti de la sfârşitul lunii în care această împrejurare s-a produs, iar în cazul în care nu se poate stabili nici luna, de la sfârşitul anului calendaristic”. Doctrina, ca şi jurisprudenţa, admit că declararea judecătorească a morţii precedată de declararea dispariţiei reprezintă regula (cazurile obişnuite, cele mai multe), iar declararea morţii neprecedată de declararea dispariţiei (în situaţii excepţionale), constituie excepţia. In jurisprudenţă destul de recentă, într-o speţă, s-a hotărât că: „De vreme ce o persoană (marinar), aflându-se în stare de ebrietate, la 1 ianuarie 1987 s-a aruncat de pe navă în Dunăre (în timp ce nava era ancorată în portul Galaţi) şi, drept urmare, s-a înecat, fără a putea fi salvat, cu toate eforturile echipajului, dar nu s-a găsit cadavrul lui, ci doar hainele şi buletinul de identitate, în mod temeinic şi legal instanţa de fond la declarat pe cel în cauză dispărut, iar nu mort, situaţia expusă neîncadrându-se în prevederile excepţiei din art. 16 alin. 3 din Decretul 31/1954”. Avem rezerve faţă de această soluţie deoarece, pe de o parte, art. 16 alin. 3 deşi se referă la situaţii excepţionale (fapte de război, accidente de cale ferată, naufragiu), nu conţine o enumerare limitativă, ci enunţiativă, a unor asemenea fapte, ceea ce rezultă în formula „altă împrejurare asemănătoare care îndreptăţeşte a se presupune decesul” şi, pe de altă parte,ceea ce este hotărâtor, determinate în aplicarea art. 16 alin. 3 este că acea împrejurare să îndreptăţească a se presupune decesul; or, după părerea noastră, în condiţiile concrete ale cauzei (deşi dispărutul era marinar, fiind in stare de ebrietate, nu se putea salva), erau întrunite condiţiile cerute de art. 16 alin. 3, astfel că trebuia să se declare moartea persoanei iar nu dispariţia sa (fiind necesar să se aştepte pana la 1 ianuarie 1991, deşi era certă moartea persoanei încă din ianuarie 1987) Indiferent că declararea morţii este sau nu precedată de declararea dispariţiei, se pun câteva probleme comune, precum: producerea declarării morţii, stabilirea datei morţii, efectele hotărârii declarative de moarte, anularea unei asemenea hotărâri. 5) Procedura declarării judecătoreşti a morţii La această procedura se referă art. 40-41 din Decretul 32/1954. Potrivit art. 40: „Pentru declararea morţii prin hotărâre judecătorească se va urma potrivit dispoziţiilor art. 36-38 inclusiv din prezentul decret, care se aplică în mod corespunzător”. Deci producerea de declarare a dispariţiei este aplicabilă şi declarării morţii. Art. 41 dispune: „Hotărârea de declarare a morţii, rămasă definitivă, va fi comunicată serviciului de stare civilă pentru a fi înscrisa în registrul actelor de stare civilă”. 6) Stabilirea datei morţii în hotărârea judecătorească şi rectificarea ei Data morţii (an, luna, zi) este un element pe care hotărârea declarativă de moarte trebuie să-l cuprindă, adică este obligatoriu. Regulile de stabilire a datei morţii, în hotărâre, sunt stabilite în alin. 2-3 ale art. 18 din decretul nr. 31/1954 astfel: „Data morţii dispărutului se stabileşte potrivit cu împrejurările. În lipsa de indicii îndestulătoare, se va stabili ca dată a morţii ultima zi a termenului după care se poate cere declararea judecătorească a morţii”. Deci, instanţa judecătorească va stabili data morţii în felul următor: - când pe baza probelor administrate, rezultă, că probabil o anumită zi, ca data a morţii. data morţii va fi acea zi; - când, din probele administrate, nu se poate stabili o asemenea zi ca dată a morţii, obligatoriu va fi stabilită ca data a morţii, după caz: a) ultima zi a termenului de patru ani, în ipoteza declarării morţii precedată de declararea dispariţiei; b) ultima zi a termenului de un an, în ipoteza declarării morţii neprecedate de declararea dispariţiei. De reţinut că data morţii, aşa cum trebuie stabilită în hotărârea declarativă de moarte, după distincţia cuprinsă în alin. 2-3 ale art. 18 din Decretul nr. 31/1954, nu trebuie confundată cu nici una din datele următoare: 1) data ultimilor ştiri; 2) data împrejurării care se îndreptăţeşte a se presupune decesul; 3) data pronunţării hotărârii declarative a morţii; 4) data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti declarative de moarte. Rectificarea datei morţii este reglementată de art. 18 alin. Final astfel: „Instanţa judecătorească va putea rectifica data morţii stabilită potrivit dispoziţiilor prezentului articol, dacă se va dovedi ca adevărată o altă dată” Ţinând seama că suntem pe terenul morţii prezumate, e greu de spus că o dată sau alta a morţii este adevărată. În realitate, rectificarea datei morţii va interveni atunci când se dovedeşte că acea dată este inexactă, existând mai multe motive pentru a crede că este mai apropiată de adevăr o altă dată. În art. 43 din Decretul nr. 32/1954 se prevede că: „Dispoziţiile art. 42 din prezentul decret (care reglementează anularea hotărârii declarative de moarte, la care ne vom referi mai jos, nr. 279) sunt aplicabile prin asemănarea şi în caz de rectificare a datei morţii în temeiul art. 18 alin. Final din Decretul privitor la persoanele fizice şi juridice”. După rectificarea datei morţii, toate efectele care se leagă de hotărârea declarativă de moarte se vor raporta la noua dată a morţii 7) Efectele hotărârii declarative de moarte Hotărârea declarativă de moarte produce aceleaşi efecte juridice, in principiu, ca şi moartea fizic constatată: încetarea capacitaţii de folosinţă a persoanei fizice. Cu referire la acest efect, art. 18 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954 prevede că: „De îndată ce hotărârea declarativă de moarte a rămas definitivă, cel dispărut este socotit că a murit la data stabilită prin hotărâre, ca fiind aceea a morţii”. Este de observat că deşi constitutivă, hotărârea declarativă de moarte produce efect retroactiv (ex tunc), iar nu numai pentru viitor (ex nunc), în sensul că persoana dispărută este socotită că a murit pe data stabilită în hotărâre ca fiind a morţii, care, prin ipoteză, este anterioară datei pronunţării hotărârii şi rămânerii ei definitive şi irevocabile, iar nu de la data rămânerii definitive a hotărârii de moarte. Hotărârea declarativă de moarte produce efectul său de a constata de la ce dată a încetat capacitatea de folosinţă a persoanei fizice, nu numai in dreptul civil, ci şi în alte ramuri de drept. În dreptul civil, însă, de data morţii sunt legate efecte importante precum deschiderea succesiunii, stingerea drepturilor viagere. De reţinut că deşi succesiunea se deschide pe data morţii, astfel cum a fost stabilită în hotărârea judecătorească, prescripţia dreptului de opţiune succesorală (de şase luni) începe să curgă doar de la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii. 8) Anularea hotărârii declarative de moarte Reglementând acest aspect, art. 20 din Decretul nr. 31/1954 dispune: „Dacă cel declarat mort este în viaţă, se poate cere, oricând, anularea hotărârii prin care s-a declarat moartea. Cel care a fost declarat mort poate cere, după anularea hotărârii declarative de moarte, înapoierea bunurilor sale. Cu toate acestea, dobânditorul cu titlu oneros nu este obligat să le înapoieze decât dacă se face dovada că la data dobândirii ştia că persoana declarată moartă este în viaţă”. Cauza anularii hotărârii declarative de moarte este, aşa cum rezultă din art. 20 alin. 1, una singură: persoana declarată moartă este în viaţă. În doctrină s-a precizat, întemeiat, că tot anularea hotărârii declarative de moarte va interveni şi în ipoteza în care, după data hotărârii declarative de moarte, se constată că există o înregistrare a morţii persoanei, pe baza morţii fizic constatate. Soluţia se impune pentru identitate de raţiune. Procedura anulării presupune intentarea unei acţiuni în anulare, care poate fi formulată de orice persoană interesată şi, cum e firesc, în primul rând de cel declarat mort; prezenţa sa în viaţă este mai puternică decât prezumţia stabilită prin hotărârea declarativă de moarte. Aspectele procedurale ale anulării hotărârii declarative de moarte sunt reglementate de art. 42 din Decretul nr. 32/1954 astfel: „Cererea de anulare a hotărârii care declară moartea unei persoane, în cazul prevăzut de art. 20 din decretul privitor la persoanele fizice şi cele juridice, se face la instanţa care a pronunţat hotărârea. Judecata se face de urgenţă cu citarea persoanelor care au fost parţi la procedura declarativă de moarte şi ascultând concluziile procurorului. În cazul în care se dovedeşte că cel declarat mort traiste, instanţa va anula hotărârea, dispunând să se comunice aceasta serviciului de stare civilă pentru a face cuvenita rectificare în registrul actelor de stare civilă”. Efectul hotărârii de anulare se produce atât în dreptul civil, cât şi în alte ramuri de drept. Aspectul esenţial, nepatrimonial, este acela că încetarea capacitaţii de folosinţă este înlăturată. Aspectul patrimonial, cel mai important, este cel prevăzut de alin. 2 al art. 20: „Cel care a fost declarat mort poate cere după anularea hotărârii declarative de moarte, înapoierea bunurilor sale. Cu toate acestea, dobânditorul cu titlu oneros nu este obligat să le înapoieze, decât dacă se face dovada că la data dobândirii ştia că persoana declarată moartă este în viaţă”. Textul reglementează două rânduri de rapoarte: 1) între reapărut şi moştenitorii săi; întinderea obligaţiei moştenitorilor de a restitui bunurile diferă după cum ei sunt de bună ori rea credinţă; 2) între reapărut şi subdobânditorul unor bunuri din succesiune; şi aici soluţia este diferită în funcţie de: bună ori reaua credinţă a subdobânditorului, natura actului, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, prin care s-a dobândit bunul: pentru ipoteza subdobânditorului de bună credinţă şi cu titlu oneros, textul consacră un caz de excepţie de la principiul resolutio jure dantis, resolvitur jus accipientis. IV. Comorienţii Potrivit art. 21: „În cazul în care mai multe persoane au murit în aceeaşi împrejurare, fără să se poată stabili dacă una a supravieţuit alteia, ele sunt socotite că au murit deodată”. Ceea ce reglementează art. 21 este denumit în doctrină comorienţi (adică comuritori sau persoane care au murit în aceeaşi împrejurare fără a se putea stabili că una a supravieţuit alteia). Situaţia juridică numită comorienţi prezintă utilitate practică, îndeosebi în materie succesorală, deoarece, potrivit art. 654 C. Civ. „Pentru a succede trebuie neapărat ca persoana ce succede să existe (adică să fie în viaţă) în momentul deschiderii succesiunii”. Dovada clipei morţii se poate face cu orice mijloc de probă admis de lege. Există şi cazuri în care o asemenea probă nu poate fi făcută, cum e cazul comorienţilor. Pentru această ipoteză, legiuitorul instituie prezumţia simultaneităţii ori concomitenţei momentului morţii. Deşi din interpretarea gramaticală a textului ar rezulta că situaţia juridică numită comorienţi presupune că mai multe persoane au murit în aceeaşi împrejurare, totuşi, pentru identitatea de raţiune, trebuie admis că există comorienţă şi în cazul în care persoanele au murit ori dispărut în 2-3 împrejurări, produse în acelaşi timp, şi fără a se putea stabili care a murit mai înainte (ex. un triplu accident: aviatic, feroviar, rutier). În doctrină s-a mai precizat că situaţia comorienţilor presupune persoane între care există vocaţie succesorală reciprocă. În ultimul timp însă, şi-a făcut simţită prezenţa o a doua teză, care nu condiţionează situaţia juridică numită comorienţă de reciprocitatea vocaţiei succesorale. BIBLIOGRAFIE *** Constituţia României modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003; *** Codul Civil al României publicat în Monitorul Oficial nr. 271 din 4 decembrie 1864, intrat în vigoare la 1 decembrie 1865, cu toate modificările aduse până în prezent; *** Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice; *** Decretul nr. 32/1954 de punere în aplicare a decretului 31/1954 şi a Codului familiei; Prof. univ. dr. Gheorghe Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil, Ediţia a VI-a, Casa de Editură şi Presă „Şansa” S.R.L., Bucureşti, 2000; Teofil Pop, Tratat de drept civil. Partea generală, vol. I, Bucureşti, 1989; Prof. univ. dr. Gheoghe Beleiu, Drept civil. Teoria generală, Bucureşti, 1987. PAGE PAGE 1 쥁@