Referat Nove Si Supernove

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Nove Si Supernove si de asemenea puteti face Download Referat Nove si supernove

Citeste fragmente din Referat Nove Si Supernove

NOVELE SCURT ISTORIC PRIVIND OBSERVAREA NOVELOR CLASIFICAREA NOVELOR DATE OBSERVAŢIONALE TEORIA NOVELOR SUPERNOVELE TIPURI DE SUPERNOVE PITICELE ALBE NOVELE ŞI SUPERNOVELE Stelele variabile, novele şi supernovele, constituie un capitol important al astrofizicii. Observarea lor a pus în evidenţă corelaţii importante între anumiţi parametri caracteristici ai acestor obiecte cosmice şi structura internă a Galaxiei, fapt care a condus la obţinerea unor rezultate preţioase cu privire la studiul sistemelor stelare – roiuri şi galaxii. De asemenea, analiza şi interpretarea variaţiilor anumitor parametri fizici conduc la dezlegarea unora dintre cele mai captivante probleme ale astrofizicii contemporane. Prezentarea celor mai imporatnte probleme privind stelele variabile, novele şi supernovele, presupune cunoaşterea principalelor noţiuni de astrofizică şi astronomie stelară. Strălucirea stelelor este parametrul cel mai accesibil observaţiilor noastre, iar modul spectacular în care aceasta poate să varieze a condus pe astronomi la introducerea noţiunii de stea variabilă. Novele reprezintă o categorie de stele variabile care se caracterizează printr-o creştere bruscă a luminozităţii şi, prin urmare, o creştere considerabilă a strălucirii corespunzătoare. În astfel de cazuri, luminozitatea creşte cu un factor de ordinul de mărime al sutelor de mii faţă de luminozitatea avută mai înainte, care era puţin variabilă sau chiar constantă. Observaţiile arată că în timpul apariţiei fenomenului de novă, strălucirea stelei respective creşte cu aproximativ 12 sau 13 magnitudini stelare. Această creştere se produce în mod brusc, circa 2 zile, rămâne aproape constantă în faza de maxim (câteva zile) pentru a reveni apoi la strălucirea avută înainte de erupţie. Descreşterea strălucirii se produce mult mai lent decât creşterea ei; revenirea de la maxim spre minim se realizează în decursul câtorva săptămâni, luni sau chiar ani. Fără a se cunoaşte cauzele care stau la baza fenomenului de novă pe baza datelor observaţionale ale acestora, ele au fost asemănate cu nişte explozii. Astăzi se ştie că nu este vorba de o explozie a întregii stele, ci de o erupţie care se produce în straturile ei superficiale. În decursul unei erupţii o novă eliberează o energie de aproximativ 10 la puterea 36 – 10 la puterea 37 J. Înainte şi după erupţie, novele sunt stele subpitice fierbinţi (pitice ultraviolete) care, în general sunt membre ale unor stele duble strânse. La maximul de strălucire nova are magnitudinea absolută cuprinsă între –6 şi –9, iar în timpul descreşterii strălucirii, în curba de lumină se pot observa diferite oscilaţii. În general, fiecare novă are caracteristicile sale proprii, care marchează individualitatea stelei respective, totuşi în linii mari novele au trăsături specifice întregului grup de astfel de obiecte. În timpul declinului, atât curba de lumină, cât şi spectrul corespunzător prezintă o complexitate considerabilă. Datele fotometrice, prin modificările indicilor de culoare, iar datele spectroscopice prin modificarea vitezelor radiale scot în evidenţă faptul că în momentul erupţiei unei nove se produce e ejecţie de masă din straturile superficiale şi nicidecum o exapnsiune a întregii stele. Stratul de materie ejectată se extinde repede şi se manifestă ca o fotosferă întinsă. Urmărirea observaţională a novelor, pe un interval mai mare de timp, pune în evidenţă faptul că unele dintre aceste erupţii se repetă, adică există nove cu repetiţie. De altfel, se pare că dacă s-ar urmări activitatea unor astfel de obiecte pe un timp mai îndelungat, la toate sau aproape toate, fenomenul de erupţie se repetă. Scurt istoric privind observarea novelor Stelele nove erau considerate ca stele noi care “apar” brusc pe bolta cerească acolo unde înainte nu se vedea nici-o stea cu ochiul liber. În acest sens pot fi amintite mai multe obiecte de acest tip care au fost observate de-a lungul secolelor. La 4 iulie 1054 a fost observată cu ochiul liber apariţia unei nove, adică a fost înregistrată explozia unei stele care pe bolta cerească era situată în apropierea stelei Tauri. Strălucirea acesteia a devenit mai mare decât aceea a planetei Venus şi a fost chiar mai mare decât strălucirea tuturor stelelor vizibile luate la un loc. Ea a fost înregistrată în cronicile chineze şi japoneze şi a fost numită “Steaua musafir”. Apoi, pe măsură ce treceau lunile, această stea a devenit din ce în ce mai slabă până când n-a mai fost vizibilă cu ochiul liber. În locul în care a avut loc explozia respectivă, astăzi se găseşte Nebuloasa Crab. Acest obiect face parte din clasa supernovelor. Este foarte probabil că începutul studiului novelor coincide cu data de 11 noiembrie 1572, când Tycho Brahe a observat explozia unei stele în Constelaţia Cassiopeea. Această supernovă, a cărei strălucire în timpul exploziei a fost asemănătoare cu aceea a planetei Venus, a putut fi văzută în timpul zilei. După aproape trei luni ea a ajuns la magnitudinea 1, pentru ca în martie 1574 să devină invizibilă pentru ochiul liber. Fenomenul observat de Tycho Brahe a produs un efect extraordinar asupra modului de gândire al oamenilor constituind unul din cele mai puternice argumente prin care se combătea ideea imuabilităţii sferei cereşti. În constelaţia Lebăda (Cygnus) a fost observată o stea de magnitudine 3 care a explodat în anul 1600. Această “novă” a devenit de magnitudinea 5 în anul 1715 şi a rămas astfel, fiind cunoscută sub denumirea P Cygni, care este reprezentanta unei categorii de stele variabile cu înveliş în expansiune. O altă supernovă a fost observată de Kepler (Steaua lui Kepler). Ea a explodat în anul 1604 în Constelaţia Ophiuchus şi a avut la maxim o strălucire asemănătoare cu aceea a lui Jupiter, pentru ca mai târziu, să devină invizibilă. La început novele şi supernovele formau o singură categorie de obiecte cunoscute sub numele de stele noi. Mai târziu, datorită diferenţei de luminozitate în timpul maximei de strălucire, astronomii le-au clasificat în două grupe distincte: nove şi supernove. O novă de magnitudine 3 a fost descoperită în anul 1669 în Constelaţia Vulpecula. Aceasta a avut un maxim secundar în anul 1671, iar în 1672 a devenit invizibilă. Pe la începutul anului 1848, observaţiile de nove erau efectuate izolat şi cu totul întâmplător ; abia după acest an se întreprinde un plan în vederea cercetării sistematice a unor astfel de obiecte. În anul 1860 au fost observate novele V 841 Ophiuchi şi T Scorpii, iar în 1876 este descoperită nova T Coronae Borealis, primul obiect de acest fel observat vizual şi spectroscopic. În 1876 este observată nova Q Cygni. În 1885 se observă prima supernovă extragalactică S Andromedae, iar în 1891 se efectuează primele observaţii fotografice ale novei T Aurigae. În prima jumătate a secolului al XX-lea au fost observate cinci stele ale căror străluciri au crescut până la magnitudinea 1 sau mai mult. O stea novă poate fi notată prin cuvântul “novă”, urmat de numele la cazul genitiv al constelaţiei în care a avut loc apariţia respectivă, după care se scrie anul în care s-a efectuat observaţia. Printre novele descoperite în secolul nostru, un loc deosebit îl ocupă Nova Aquilae 1918, a cărei strălucire a crescut cu 13 magnitudini. Nova Herculis 1934 care aparţine unei stele duble strânse în care componentele respective se eclipsează reciproc cu o perioadă de 4h şi 39 minute. CLASIFICAREA NOVELOR După modul de variaţie a strălucirii se pot deosebi următoarele tipuri de nove: Nove ordinare, a căror strălucire creşte cu 12-13 magnitudini într-un interval de timp cu câteva ore sau chiar zile. Caracteristicile acestei clase de nove sunt asemănătoare cu cele ale novei tipice Nova Aquilae 1918. Această stea era cunoscută ca o stea ordinară de clasă spectrală A până în anul 1918, când strălucirea ei a crescut cu aproximativ 13 magnitudini. De pe o serie de fotografii efectuate timp de aproape zece ani, s-a pus în evidenţă existenţa unui strat care se îndepărta în toate direcţiile în raport cu steaua centrală. Din măsurătorile efectuate pe aceste plăci s-a dedus că stratul respectiv se deplasează cu o secundă de arc pe an, iar luminozitatea stelei în timpul erupţiei a crescut de la +5 la –8 magnitudini. După ce a atins strălucirea maximă, luminozitatea novei a scăzut brusc de-a lungul unei curbe aproape exponenţiale. Din datele înregistrate se constată că strălucirea unei nove ordinare descreşte destul de rapid în primele zile care urmează după faza maximă, pe urmă declinul este mult mai lent, iar după câţiva ani nova revine la strălucirea avută înainte de erupţie. În primele opt zile după maxim strălucirea stelei Nova Aquilae 1918 scade cu 3 magnitudini. Faptul că în timpul erupţiei unei nove se produce o ejecţie “radială” de materie gazoasă se deduce nu numai din masurătorile efectuate pe placa fotografică, ci şi din variaţiile observate în spectrul corespunzător. Astfel, de exemplu, la Nova Aquilae 1918 s-a observat un înveliş verzui care înconjura steaua. În anul 1940 învelişul respectiv avea o expansiune radiala de două secunde de arc pe an. Nove rapide si nove lente. Deşi curbele de lumină ale novelor sunt foarte asemănătoare in privinţa caracteristicilor generale, totuşi aceste obiecte se pot impărţi in două categorii : nove rapide şi nove lente, după cum este mai scurt sau mai lung intervalul de timp în care o novă trece printre prin toate fazele, de la prenovă până la postnovă. Novele rapide îşi modifică strălucirea într-un interval de timp de câteva luni sau cel mult câţiva ani. Creşterea spre maxim are loc în câteva ore sau zile. După maxim, strălucirea scade lin şi abia după câteva zile ajunge la 3 magnitudini sub maxim, iar pe urmă descreşterea strălucirii poate fi însoţită şi de anumite fluctuaţii. Exemple de astfel de stele sunt: Nova Aquilae 1918 şi Nova Herculis 1934. Novele lente îşi pot desfăşura faza de creştere a strălucirii mult mai încet, această fază putând să dureze câteva luni. Întreg tabloul de variaţie a strălucirii poate dura ani sau chiar secole. În general aceste nove sunt cu circa 1 sau 2 magnitudini mai puţin strălucitoare la maxim decât novele rapide. Curbele de lumină ale novelor lente prezintă o scădere a strălucirii care poate fi însoţită de mai multe fluctuaţii cu amplitudini de ordinul a 1 sau 2 magnitudini. Printre aceste stele amintim Nova Aquilae 1936 şi Nova RS Ophiuchi ale căror curbe de lumină au o serie de neregularităţi. Nove recurente. Din datele observaţionale s-a constatat că există o categorie de stele la care fenomenul de novă se repetă ; sunt aşa-numitele nove cu repetiţie sau nove recurente. Ele sunt caracterizate printr-o creştere rapidă a strălucirii şi un declin mai lent, amplitudinea acestor creşteri fiind de circa 8 magnitudini stelare, adică au variaţii de strălucire cu aproximativ 4 magnitudini mai mici decât acelea ale novelor ordinare. Aceste erupţii, cu amplitudini mai mici, se repetă după câteva zeci de ani, ciclul mediu fiind de aproximativ treizeci de ani. Unii astronomi consideră că fenomenul de novă trebuie să se repete şi la novele ordinare, numai că perioada acestora este foarte lungă, de ordinul miilor de ani. Mult timp T Pyxidis a fost unica novă recurentă cunoscută. Astăzi se cunosc cel puţin cinci nove recurente. T Coronae Borealis, RS Ophiuchi, T Pyxidis, WZ Sagittae şi U Scorpii. În literatura astronomică se cunoaşte o grupă de stele care sunt asemănătoare cu novele, dar la care fenomenul de erupţie se desfăşoară la o scară mai mică, este vorba de aşa-numitele stele variabile de tipul U Geminorum. Din observaţiile efectuate asupra stelelor variabile care se aseamănă cu novele, s-a constatat că, există o corelaţie între amplitudine şi durata unui ciclu: cu cât intervalul de timp dintre două erupţii succesive este mai lung, cu atât erupţia este mai puternică. Aceasta înseamnă că cu cât o stea de tipul U Geminorum stă mai mult în starea de “linişte”, cu atât energia radiată în timpul unei erupţii va fi mai mare, deoarece în acest timp se poate acumula o cantitate mai mare de energie. Această corelaţie poate fi extinsă şi la novele recurente care-şi măresc de mii de ori luminozitatea de-a lungul câtorva decenii. Dacă vom extinde această corelaţie şi la novele ordinare, care nu sunt recurente, se poate trage concluzia că acea creştere a strălucirii de circa 12 magnitudini se poate realiza în urma unor acumulări de energie internă de-a lungul unui interval de timp de câteva mii de ani. Iată de ce se poate considera că în realitate toate novele ar trebui să fie recurente. Între erupţii, stelele amintite mai sus sunt observate ca nişte obiecte fierbinţi. DATE OBSERVAŢIONALE Observaţii fotometrice Datele observaţionale au fost obţinute în domeniul spectral-optic. Curbele de lumină ale novelor dezvăluie o mare varietate când sunt prezentate la aceeaşi scară de timp, deoarece atunci apar în evidenţă diferenţele dintre novele rapide şi cele lente. Dar dacă scara de timp este mult comprimată, curbele de lumină devin foarte asemănătoare deoarece se pierd anumite caracteristici fine. La scară de timp destul de mare se constată că, la unele nove, curba de lumină are o ascensiune netedă până la maxim, în timp ce pe ramura corespunzătoare descreşterii strălucirii apar oscilaţii destul de puternice. Pentru aputea urmări cât mai detaliat caracteristicile generale pe care le poate avea curba de lumină a unei nove, în anul 1936, McLaughin a propus ca pentru dezvoltarea unei nove tipice să fie acceptate nouă etape. Observaţii spectroscopice Cu toate că datele fotometrice oferă informaţii preţioase cu privire la desfăşurarea activităţii unei nove, spectroscopia pune la dispoziţie un mijloc mult mai bogat de informare asupra proceselor fizice care se produc în timpul unei erupţii. Pe cale spectroscopică s-au obţinut unele din puţinele date asupra stadiului de prenovă ale unei nove ordinare. Se ştie astfel că în această fază predomină domeniul albastru al unui spectru continuu. În ceea ce priveşte faza iniţială de creştere a strălucirii, datele spectroscopice sunt de asemenea foarte sărace. În timpul creşterii strălucirii spectrul rămâne aproape nemodificat, de unde se trage concluzia că deşi atmosfera este în expansiune rapidă, ea este încă intactă şi destul de densă pentru a da naştere caracteristicilor de absorbţie. În timp ce strălucirea novei se apropie de maxim, spectrul devine asemănător cu acela al unei supergigante. Imediat după faza de strălucire maximă începe declinul însoţit de modificări esenţiale în spectru – apare un spectru “tipic de novă”, care este caracterizat prin linii puternice de emisie, largi şi simetrice faţă de poziţiile normale. Sunt caracteristice liniile de emisie care corespund hidrogenului, calciului ionizat şi azotului neutru. În zona lungimilor de undă scurtă se pot vedea şi linii de absorbţie. Spectrul se numeşte “spectru principal” şi are o deplasare spre ultraviolet mult mai mare decât aceea a spectrului din faza de strălucire maximă. Aceste caracteristici spectrale sunt determinate de expansiunea substanţei gazoase care devine foarte rarefiată şi emite liniile strălucitoare. Deplasarea spre violet este provocată de mişcarea spre noi a stratului care se află între noi şi steaua centrală. Cele două feluri de linii – de emisie şi absorbţie – coexistă puţin timp. Liniile luminoase care coexistă cu absorbţia principală sunt cele ale hidrogenului şi metalelor la care se mai adaugă liniile interzise de emisie ale oxigenului neutru şi mai târziu se adaugă liniile interzise ale azotului ionizat. Când stratul gazos se extinde suficient, spectrul continuu aproape că dispare şi rămân numai linii de emisie, printre care sunt proeminente liniile verzi nebulare interzise ale oxigenului dublu ionozat, liniile interzise ale neonului dublu ionizat, liniile interzise ale heliului odată ionizat şi liniile interzise ale nichelului odată ionizat. Acestea sunt linii interzise şi sunt emise numai din cauză că gazele din stratul care se dilată sunt atât de rarefiate încât ciocnirile dintre atomi sunt foarte rare. Deşi spectrul continuu nu mai este evident, el este încă prezent, deoarece corpul principal al stelei continuă să emită radiaţii. În general, se presupune că în timpul erupţiei unei nove masa stratului în expansiune este ejectată imediat înaintea apariţiei spectrului principal. Când strălucirea novei a scăzut cu o magnitudine sub maxim, apare un al treilea spectru de absorbţie care este şi mai puternic deplasat spre ultraviolet. La început liniile sunt largi şi difuze pentru ca mai târziu să se intensifice şi să se dividă în componente separate. Cele mai proeminente sunt liniile hidrogenului şi încep să apară liniile fierului odată ionizat şi ale altor metale ionizate. Acest spectru a fost numit “spectrul difuz intensificat”. Din examinarea spectrului novei DQ Herculis, M.Walker a constatat că această stea este compusă din două obiecte dintre care unul a suferit fenomenul de novă. În urma acestei descoperiri, R. Kraft examinând spectrogramele a zece nove a demonstrat că cel puţin şapte dintre ele sunt sisteme de stele duble strânse spectroscopice cu perioada de 1 h 22 minute pentru WZ Sagittae şi 127,6 zile pentru T Coronae Borealis. De aici a apărut ideea că o novă trebuie să fie o stea componentă a unei stele duble. Teoria novelor O teorie asupra novelor pentru a putea fi acceptată trebuie să se explice: fenomenele care se manifestă într-o stea albastră care este membră a unui sistem binar roşu-albastru. În literatura de specialitate se cunosc multe încercări de a explica originea novelor. Dintre acestea reţinem teoria care se bazează pe ipoteza că novele sunt componente ale unor sisteme duble strânse cu perioadele orbitale de numai câteva ore, una din componente fiind o pitică albă fierbinte, iar cealaltă o stea mare, “rece”, de culoare roşie. Din punct de vedere al evoluţiei stelare, steaua mai fierbinte este mult mai avansată, ea a ajuns în faza de pitică albă, fiind alcătuită în mare parte din gaz degenerat şi numai în apropiere de suprafaţă a mai rămas un strat foarte subţire de hidrogen. Steaua mai “rece” este mai puţin evoluată, se găseşte în faza când, datoriă reacţiilor termonucleare din interiorul ei s-a dilatat până la limita Roche, astfel că sistemul respectiv apare ca un sistem semidetaşat. Componenta mai roşie (mai rece) nu se mai poate dilata, deoarece materialul care atinge această limită este obligat să se scurgă spre componenta mai fierbinte. În funcţie de condiţiile fizice din interiorul stelei mai reci, materialul poate, fie să cadă pe pitica albă, fie să circule în jurul celor două componente sau să părăsească definitiv sistemul respectiv. 8În cazul când de la componenta mai rece se transferă spre pitica albă (mai fierbinte) material bogat în hidrogen, care ajunge pe suprafaţa ei, se produce o creştere a temperaturii care va declanşa arderea termonucleară a hidrogenului de la suprafaţă. Se va produce o instabilitate termică din cauza gradientului de temperatură, care va face ca steaua să devină instabilă pulsatoriu, fapt care va determina expansiunea învelişului exterior. Prin urmare, instabilitatea temperaturii duce la instabilitatea razei – pulsaţia învelişului exterior. În timp ce steaua suferă această instabilitate, se va elibera o cantitate mare de energie care determină ejecţia unor mase de gaz în spaţiu, iar creşterea temperaturii superficiale duce la mărirea luminozităţii şi, prin aceasta, la creşterea considerabilă a strălucirii care poate explica astfel fenomenul de novă. Bazat pe aceste idei, în anul 1968, Rose a elaborat un model de novă în care a considerat că steaua fierbinte se găseşte în contracţie şi evoluează spre faza de pitică albă. În centrul piticei hidrogenul este consumat în întregime, iar modelul este astfel calculat încât numai un strat subţire de la suprafaţă să fie afectat de erupţie. Acest fapt concordă cu rezltatele obţinute pe cale spectroscopică. Evoluţia spre faza de postnovă se datorează faptului că straturile exterioare se răcesc mult mai rapid decât se realizează transportul de energie din interior spre exterior. Din analiza datelor observaţionale şi compararea lor cu unele consideraţii teoretice se poate spune că deţinem informaţii valoroase cu privire la fenomenul de novă. Problema originii şi evoluţiei novelor rămâne însă deschisă. Supernovele sunt obiecte cosmice supuse celor mai violente explozii cunoscute până acum în natură. Ele sunt stele a căror luminozitate devine de sute de milioane de ori mai mare decât luminozitatea Soarelui şi sunt de mii de ori mai luminoase decât novele ordinare. În faza de supernovă steaua respectivă emite atâta energie câtă emit toate celelalte stele, luate la un loc, dintr-o anumită galaxie. Această emisie determină creşterea considerabilă a luminozităţii şi, prin aceasta, o creştere enormă a strălucirii. La maximum de strălucire, o supernovă poate ajunge până la magnitudinea absolută cuprinsă între –19 şi –21 , fapt care ne arată că un astfel de fenomen este legat de explozia unei stele care se află în etapa finală a evoluţiei sale. Denumirea de supernovă a fost introdusă de către Baade şi Zwicky între anii 1935 – 1937 cu scopul de a marca erupţiile stelare care sunt mult mai violente decât în cazul unor nove obişnuite. Până în prezent se cunosc peste trei sute de supernove, dintre care cinci au fost observate în Galaxia noastră, restul în alte galaxii şi mai cu seamă în roiurile de galaxii. Astfel, în roiul din Constelaţia Virgo se cunosc douăzeci de supernove, în cel din Ursa Major nouă supernove, iar în roiurile din constelaţiile Coma Berenices şi Cancer s-au observat nouă, respectiv cinci astfel de obiecte. Între 6 septembrie 1936 şi 1 ianuarie 1940, astronomii au urmărit frecvenţa apariţiei supernovelor în 840 de galaxii. Din prelucrarea datelor obţinute, în anul 1942 Zwicky ajunge la concluzia că în fiecare galaxie explodează o supernovă o dată la 360 de ani. Se consideră că frecvenţa supernovelor este de aproximativ o supernovă într-o galaxie o dată la o sută de ani. Desigur, la această problemă este greu de dat un răspuns definitiv deoarece se descoperă mereu noi galaxii şi se observă noi supernove în ele. Până acum 40 de ani în Galaxia noastră erau cunoscute trei explozii de supernove, care au avut loc respectiv în Constelaţiile Taurus, Cassiopeea şi Ophiuchus. Supernova din Constelaţia Taurus, observată în anul 1054 a avut la maximul de strălucire magnitudinea aparentă –5 şi a fost vizibilă cu ochiul liber în timpul zilei. Rămăşiţele acestei supernove sunt cunoscute sub numele de Nebuloasa Crab. Supernova care a explodat în anul 1572 în Constelaţia Cassiopeea, a fost observată în renumitul astronom Tycho Brahe asupra căruia a produs o impresie deosebit de puternică. Iată ce scria Tycho Brahe în legătură cu această apariţie: “Într-o seară, când priveam ca de obicei bolta cerească, al cărei aspect îmi este atât de familiar, văzui cu o uimire de nespus, aproape de zenit, în Cassiopeea, o stea strălucitoare de o mărime extraordinară. Surprins, nu ştiam dacă trebuie să-mi cred ochilor. Ca să mă conving că nu era o iluzie şi să culeg şi mărturia altor persoane îi chemai pe lucrătorii din laboratorul meu şi-i întrebai, ca şi pe toţi trecătorii de altfel, dacă vedeau ca şi mine steaua care apăruse dintr-odată”. Supernova din 1572 a fost situată lângă steaua Cassiopeea, fiind observată din mai multe ţări europene şi din Orientul Îndepărtat. Apariţia ei a fost menţionată şi în cronicile româneşti. Primele observaţii notate de Tycho Brahe sunt efectuate la data de 11 noiembrie 1572. La maximul de strălucire supernova a avut magnitudinea aparentă –4, culoarea “albă” şi a fost mai strălucitoare decât Sirius şi Jupiter. Când cerul era perfect senin, ea putea fi observată şi in timpul zilei. Descreşterea strălucirii supernovei din 1572 s-a produs mult mai lent decât creşterea respectivă. Astfel, la începutul anului 1574 ea avea magnitudinea aparentă +5,5 şi se găsea la limita de vizibilitate a ochiului liber. Supernova care a apărut în anul 1604 în Constelaţia Ophiuchus (steaua lui Kepler) a fost descoperită “oficial” la 10 octombrie 1604 de către J. Brunowski, la Praga. Timpul nefavorabil a îngreunat observarea acestui obiect, primele observaţii fiind efectuate de către Kepler la 17 octombrie 1604. De la Kepler ne-au rămas o serie de informaţii preţioase asupra acestei supernove, care, de altfel, îi poartă şi numele. Există mărturii că această supernovă a fost observată şi de pe teritoriul ţării noastre. Cercetările din ultimul an au dus la descoperirea a incă cel puţin doua resturi de supernove care au explodat in Galaxia noastră : este vorba despre supernova din anul 1006 şi sursa radio Cassiopeea A. Identificarea restului acestei supernove a fost efectuată cu ajutorul radiotelescoapelor. La maximul de strălucire supernova a avut magnitudinea între –8 şi –10 şi s-a aflat la o depărtare de trei mii de ani lumină faţă de noi. Apartenenţa sursei radio Cassiopeea A., la grupa supernovelor a fost stabilta mai târziu. Dintre supernovele extragalactice amintim steaua S Andromedae a cărei explozie a avut loc în anul 1885. Ea se gaseşte in galaxia cunoscută sub denumirea de Marea Nebuloasă din Andromeda. Magnitudinea aparentă a acesteia, la maximul de strălucire a fost +6, fiind tot atât de strălucitoare ca însăşi nebuloasa respectivă. După aproximativ 6 luni, luminozitatea ei s-a redus de circa 10000 de ori, incetând să mai fie vizibilă. Este prima supernovă descoperită într-un sistem extragalactic. Cantitatea de energie radiată in timpul exploziei unei supernove este de aproximativ 10 la puterea 42 J, iar liniile spectrale arată că, in timpul unei explozii de supernovă, steaua respectivă ejectează, cu o viteză de 10,000 de kilometri pe secundă, până la 10 procente din masa totală. Explozia de supernovă afectează straturile mai adânci ale stelei respectve, fapt care, determină pierederea unei părţi importante din masa sa. După explozie, masele imense de gaze ejectate formeză o nebuloasă ce înconjoară nucleul rezidual, care, in anumite condiţii poate deveni o stea neutronică. Aşa s-a întamplat şi in cazul Nebuloasei Crab şi al restului de supernovă din Constelatia Vela. Dacă se admite că temperatura la suprafaţa unei supernove este de 10,000 de grade Kelvin, aşa cum rezultă din observaţii spectroscopice, atunci, având in vedere faptul că luminozitatea este proportională cu pătratul razei, rezultă că în faza de maxim, o supenovă are o rază de aproximativ 3 x 10 la puterea 15 cm. Raza Soarelui este de 7x10 la puterea 10 cm. ! Clasificarea supernovelor Pe baza datelor observaţionale, supernovele pot fi clasificate în două mari categorii : supernove de tipul I şi supernove de tipul II. De fapt, se presupune că există cinci tipuri de supernove, însă obiectele de tipurile III – V sunt atât de puţin cunoscute încât, practic, se poate vorbi numai despre tipurile I şi II. Supernovele de tipul I sunt aproximativ tot atât de numeroase ca şi cele de tipul II. Caracteristicile prin care se deosebesc cele două tipuri sunt indicate de curbele de lumină corespunzătoare, energia eliberată în timpul exploziei, spectrele şi populaţia din care fac parte. Supernovele de tipul I se caracterizează prin curbe de lumină şi spectre foarte asemănătoare. După o creştere bruscă spre maximul de strălucire, curbele de lumină rămân stabile timp de câteva zile, iar apoi urmează o descreştere care poate să dureze mai bine de un an. O caracteristică generală a curbelor de lumină corespunzătoare supernovelor de tipul I este faptul că după 2-3 ani luminozitatea respectivă devine stabilă. Din analiza modului de descreştere a strălucirii unei supernove, se constată că timpul de înjumătăţire a intensităţii este de circa 55 de zile, fapt care poate sugera ideea că emisia optică ar fi legată de dezintegrarea radioactivă a anumitor izotopi al căror timp de înjumătăţire este de 30 - 100 de zile. În general supernovele sunt explozii de stele care se produc în galaxii îndepărtate şi de aceea, cu toate că luminozitatea lor este foarte mare, observarea lor este dificilă. În acest scop, cel mai frecvent sunt utilizate observaţiile fotografice. Pe această cale, cunoscând distanţa galaxiei în care explodează o supernovă şi determinând magnitudinea aparenta a supernovei la maximul de stralucire, se poate calcula magnitudinea absolută –19, iar variaţia strălucirii lor să depăşească 15 magnitudini stelare. Acest tip de supernove este legat de stelele a căror masă este de ordinul de mărime a unei mase solare. Spectrele supernovelor de tipul I sunt caracterizate prin liniile de emisie ale unor elemente grele, fapt care arată că aceste obiecte se află într-o fază avansată de evoluţie. Hidrogenul este reprezentat prin mai puţin de 10 % din masa stelei. Din modul de distibuţie al supernovelor de tipul I intr-o galaxie – galaxie sferică – şi datorită faptului că ele sunt obiecte de vârstă înaintată, s-a ajuns la concluzia că aceste obiecte aparţin populaţiei stelare de tipul II. Ca exemplu de supernovă de tipul I, amintim Supernova 1970 j, descoperită de L. Rosino in Galaxia NGC 7619. Ea este cel mai strălucitor membru al rolului de galaxii din Constelaţia Pegasus. Maximul de strălucire în domeniul albastru, pentru supernova 1970j, a avut loc în 7 sau 8 octombrie 1970, când s-a determinat magnitudinea aparentă de +14,5. Au obţinute trei spectre : la şase zile înainte de maxim, o zi înainte de maxim şi la 25 de zile după maximul de strălucire. Supernovele de tipul II eliberează o cantitate de energie de aproximativ 10 la puterea 44- 10 la puterea 45J. Curbele de lumină sunt mai largi la maxim decât cele ale supernovelor de tipul I, magnitudinea absolută la maximul de strălucire fiind de circa –17. După o scădere iniţială de circa 1,5 magnitudini, în aproximativ 30 de zile, curbele de lumină prezintă un fel de “umăr” care este succedat de un declin rapid. Variaţia strălucirii în timp este diferită de la un obiect la altul, aşa că pentru acest tip de supernove este destul de greu să se determine mărimile caracteristice corespunzătoare tipului II. În general, supernovele de tipul II sunt rezultatul unei evoluţii rapide a stelelor tinere, dar foarte masive, ce aparţin populaţiei I, erupţia acestora putând implica ejecţia unei mase mai mari decât o masă solară. Un exemplu de supernovă de tipul II este Supernova 1957 a din Galaxia NGC 2841. Supernove de alte tipuri. Cercetarea curbelor de lumină a mai multor supernove a dus la concluzia că în anumite cazuri aspectele curbelor sunt atât de diferite de acelea ale supernovelor de tipurile I şi II, încât se presupun posibile şi alte tipuri de supernove. Astfel, Zwicky considera că ar mai putea exista supernove de tipurile III, IV şi V, dar obiectele care ar putea fi incluse în aceste tipuri sunt foarte rare şi este greu de admis că nişte supernove cu caracteristici diferite de cele corespunzătoare tipurilor I şi II ar trebui considerate ca reprezentante ale unor noi tipuri de supernove. Supernovele prezintă o importanţă deosebit de mare nu numai pentru astrofizicieni, ci şi pentru fizicieni. În urma lor, supernovele lasă anumite resturi care sunt de o mare importanţă pentru cercetarea materiei în condiţii cu totul diferite de condiţiile care se pot realiza în laboratoarele terestre. În urma acestor explozii apar surse de radiaţii X, surse de radiaţii cosmice de înaltă energie care “bombardează” continuu planeta noastră, se formează anumite elemente grele, apar nebuloasele care se dilată în mod spectaculos şi care sunt printre cele mai frumoase obiecte de pe bolta cereasca, se nasc surse de radiaţie radio etc. Iată de ce supernovele sunt urmărite cu atenţie deosebită, atât din punct de vedere observaţional, cât şi teoretic. În cursul evoluţiei, în stea, ard elemente din ce în ce mai grele, necesitând temperaturi tot mai mari. Reziduurile acestor reacţii se vor distribui în pături concentrice, discontinue (model “foaie de ceapă”) cu densităţi care cresc spre interior. Odată început colapsul gravitaţional, aceasta durează câteva secunde, până când este atinsă configuraţia de echilibru a stelei neutronice. Deoarece ultima supernovă observată în Galaxia noastră a fost cea din 1604, marea majoritate a materialului informaţional s-a obţinut prin observarea supernovelor din alte galaxii, începând cu cea din Nebuloasa Andromeda, din anul 1885. Dacă fenomenul de supernovă este un stadiu final al unui proces evolutiv al stelelor, ar însemna că frecvenţa de producere a acestuia trebuie să fie destul de mare, având în vedere abundenţa stelelor masive în Galaxia noastră şi în alte glaxii. În Galaxia noastră au fost semnalate patru supernove numite “istorice”, în anii 1006, 1054, 1572, 1604, dar există certitudinea că ulterior a mai apărut una în Constelaţia Cassiopeea. Deci în ultimul mileniu s-au produs cinci supernove, ceea ce ar da o frecvenţă de apariţie de una la două sute de ani. Această valoare trebuie corectată însă de anumite fenomene, cum ar fi nesemnalarea unor supernove (nedescoperirea unor mărturii scrise) sau absorbţia mediului interstelar, care limitează distanţa de la care o supernovă se poate observa vizual timp mai îndelungat. Evoluţia stelelor cu masă de 15-70 magnitudine conduce, în general, la formarea unui nucleu instabil de fier. Dacă masa acestuia este sub limita superioară de existenţă a unei stele neutronoce, steaua va exploda, lăsând în urmă o stea neutronică. Dacă masa nucleului este puţin mai mare, steaua se va colapsa într-o gaură neagră. Multe stele nu sunt izolate în spaţiu, ci formează stele duble, iar câteodată triple sau sisteme multiple. Sirius este şi ea o stea dublă. Numai că a doua componentă a acesteia este atât de slabă, încât nu poate fi observată decât cu un telescop mare. Astronomii au descoperit că satelitul lui Sirius are o lumină aproape tot atât de albă ca şi steaua principală. Aceasta înseamnă că temperatura sa superficială este aproape tot atât de ridicată ca şi aceea a lui Sirius. Satelitul lui Sirius dă o lumină de 50.000 de mii de ori mai mică decât Sirius. Pe diagrama Hertzsprung-Russel locul său se află mult mai jos de secvenţa principală. În felul acesta s-a descoperit prima pitică albă. Strălucirea ei foarte mică se datorează dimensiunilor ei mici. Această stea este numai de două ori mai mare ca Pământul. Au mai fost descoperite şi alte pitice albe, dintre care cele mai mici sunt cam de aceleaşi dimensiuni cu planeta Mercur. Se cunosc pitice albe, la care 1cm cub ar cântări câteva tone, datorită densităţii foarte mari. Şi totuşi materia din care sunt constituite piticele albe este gazoasă. Acest lucru necesită unele explicaţii : un atom al unei substanţe este format dintr-un nucleu încărcat pozitiv, în jurul căruia se învârt pe orbite electronii încărcaţi negativ. În împrejurări normale, diferiţi atomi pot să se apropie între ei atât de mult, încât învelişurile electronilor exteriori să vină în contact. Deoarece electronii de pe traiectoriile exterioare se învârt relativ departe de nucleu, nucleele atomilor sunt relativ foarte depărtate între ele. Deoarece există mult spaţiu liber, la piticele albe electronii sunt “smulşi” de nuclee, iar nucleele atomilor pot să se apropie mult mai mult între ele. Chiar şi aşa tot mai există între ele suficient loc; ele se pot mişca liber şi substanţa se comportă ca un gaz. În felul acesta apar densităţi de neînchipuit, care la început nici nu erau crezute de astronomi. Materia în interiorul stelelor pitice albe este însă foarte densă. Astronomii au calculat de pildă că în Constelaţia Casiopeea se află o stea de opt ori mai mică decât Pământul, dar un singur centimetru cub din materia acestei stele ar cântări pe Pământ 36 de tone. La piticele albe se produce foarte puţină energie, cu toată marea lor densitate şi cu temperatura centrală asemănătoare aceleia a Soarelui. Pare sigur că ele nu au hidrogen în zonele centrale care trebuie să fie constituite din heliu şi elemente grele. Numai la suprafaţă aceste stele ar fi acoperite de o pătură relativ subţire de hidrogen, care ar emite energia prin reacţia proton-proton, energie care s-ar adăuga la energia gravitaţională obţinută prin contracţia înceată a stelei şi ar da în total luminozitatea observată. Piticele albe sunt considerate de astronomi ca stadiul final al evoluţiei stelelor; de aceea, ele prezintă o deosebită importanţă ca şi limita superioară de masă ale stelelor degenerate. Dacă am umple o sticlă de 1litru cu materie din pitica albă Sirius B şi am transporta-o pe Pământ ea ar cântări 240 de tone. Fenomenul piticelor albe a fost explicat prin strivirea atomilor care, distruşi de o presiune enormă, se reduc la nucleele şi atomii lor, îndesaţii unii într-alţii şi formând un amestec care urmează legarea gazelor perfecte. Ştiind că dimensiunile nucleelor sunt de ordinul de mărime 10 la puterea -5 din dimensiunile atomilor, iar ale electronilor chiar mai mici,înţelegem de ce materia acestor stele ajunge, prin comprimare, la densităţi atât de mari. “ EXPLOZII IN UNIVERS” – IOAN TODORAN INTERNET : HYPERLINK http://WWW.NASA.GOV WWW.NASA.GOV REVISTA DE CULTURA GENERALĂ “ARBORELE LUMII” REVISTA “SKY & TELESCOPE” / NOIEMBRIE 2001 ENCICLOPEDIE ASTRONOMICĂ 쥁@