Referat Bomba Atomica

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Bomba Atomica si de asemenea puteti face Download Referat Bomba atomica

Citeste fragmente din Referat Bomba Atomica

“...Nu existã nimic altceva decât atomi şi vid “ a afirmat Democrit.Aşa începe oare istoria bombei atomice ? Cu 400 de ani înaintea erei noastre Democrit din Abdera descoperã cã sfãrâmând un obiect material se obţin bucãţi mai mici, care la rândul lor se descompun în bucãţele şi mai mici de materie şi aşa mai departe. La sfârşitul acestei serii de operaţii repetate vor exista nişte particule foarte mici care nu mai pot fi divizate. Aceste particule Democrit le-a numit ‘atomi’ (indivizibili) şi a formulat prima teorie refefritoare la atom : << Atomii sunt particule eterne, simple şi impenetrabile, diferite unele de altele numai prin formã, poziţie şi mişcare, constituind alfabetul universului. >> Aceastã teorie este pe cale de a fi rãsturnatã în 1896, când un profesor de fizicã francez, Antoine-Henri Becquerel, descoperã proprietatea atomilor de Uraniu de a emite raze, proprietate denumitã mai târziu de cãtre soţii Curie ‘radioactivitate’. Aşadar, materia poate sã emitã energie. În anul 1903 un fizician neozeelandez, Ernest Rutherford, dã prima explicaţie fenomenului de radioactivitate, demonstrând cã atomii elementelor radioactive emit trei feluri de radiaţii : radiaţii ( cu sarcinã electricã pozitivã, radiaţii ( cu sarcinã electricã negativã şi radiaţii ( farã sarcinã electricã şi a arãtat cã atomul nu este indivizibil, radioactivitatea fiind o consecinţã a ‘dezintegrãrii’ atomilor, aceastã dezintegrare eliberând energie sub formã de radiaţii. Astfel, Rutherford îşi dã seama cã atomul este format la rândul lui dintr-un mic nucleu (care conţine particule cu sarcinã electricã pozitivã-protoni) înconjurat de un anumit numãr de particule cu sarcinã electricã negativã-electroni. În 1919, bombardând cu particule ( un anumit element-Azotul-, Rutherford a reuşit sã transforme atomii acestuia în atomi ai elementelor Hidrogen şi Oxigen. Prin mijloace artificiale, acest fizician a reuşit sã facã primul pas adevãrat cãtre cucerirea energiei care ţine unite particulele atomului - energia atomicã. Astfel, Rutherford demonstreazã contrariul teoriei lui Democrit referitoare la indivizibilitatea atomului. Mai târziu, studiind radiactivitatea, Albert Einstein îşi dã seama cã a distruge cea mai micã pãrticicã a materiei înseamnã a elibera o mare cantitate de energie. În anul 1931, fizicianul englez, James Chadwick, descoperã cã nucleul conţine, pe lângã protoni, particule lipsite de sarcinã electricã, pe care le numeşte neutroni. Mai târziu, fizicianul italian Enrico Fermi avea sã foloseascã neutronul pentru a bombarda şi dezintegra nucleul, eliberând astfel energia din el. Fãrã sã-şi dea seama, Chadwick gãsise cheia fisiunii nucleare, adevãrata cheie pentru cucerirea energiei atomice. În jurul anilor 1932-1933 fizica atomicã a fãcut o serie de paşi importanţi. La laboratorul Cavendish din Cambridge, fizicienii Cockcroft şi Walton dezvoltã experienţa profesorului lor, Rutherford, şi bombardeazã nucleele de Litiu cu protoni, generaţi pe cale artificialã, reuşind sã-i dezintegreze şi sã-i transmute în nuclee de Heliu. În 1933, la Londra, fizicianul maghiar Leo Szilard intuieşte posibilitatea folosirii în scopuri militare a imensei energii nucleare. Dar nu este decât o intuiţie, deoarece fizica este încã departe de a poseda,fie chiar numai din punct de vedere teoretic, cheia pentru cucerirea energiei atomice. Din 1925 în Germania se instaureazã guvernul lui Hitler care îi persecutã pe evrei şi astfel foarte mulţi evrei printre care şi mari fizicieni pãrãsesc Germania, refugiindu-se în alte ţãri. Între anii 1933-1935 pleacã în America mulţi oameni de ştiinţã printre care : Albert Einstein, Edward Teller (fizician maghiar, pãrintele bombei cu Hidrogen), Eugen Wigner, James Franck, Leo Szilard, iar în 1938 şi Enrico Fermi. În aceşti ani în America are loc cea mai mare concentrare de oameni de ştiinţã cunoscutã vreodatã. Dacã pânã acum oamenii de ştiinţã din ţãrile Europei studiau împreunã la o universitate din Anglia, Franţa sau Germania, iar descoperirile pe care le fãcea unul dintre ei aveu sã fie cunoscute şi aprofundate de toţi, de acum înainte fiecare ţarã avea sã ţinã în secret mai ales descoperirile care se realizau în fizica atomicã. Înainte de a pleca în America, Enrico Fermi descoperã reacţiile nucleare efectuate de neutronii încetiniţi cu grafit sau apã grea, şi va folosi mai târziu neutronii încetiniţi pentru a determina reacţiile în lanţ. În anul 1938 fizicienii germani Otto Hahn şi Fritz Strassman descoperã, la Berlin, cã în procesul de fisiune (divizarea nucleului de Uraniu în douã cu ajutorul unui neutron), se dezvoltã o mare cantitate de energie.Tot atunci ei descoperã şi posibilitatea realizãrii unei reacţii în lanţ. Astfel se contureazã ideea realizãrii unei arme atomice pe baza unei reacţii în lanţ. Dupã aceastã descoperire, în Germania nu se mai face nici un comentariu şi nu mai apare nici o publicaţie ştiinţificã referitoare la acest subiect. Acest lucru dã de bãnuit oamenilor de ştiinţã din America, bãnuielile lor confirmându-se când, pe neaşteptate, naziştii interzic exploatarea Uraniului din bogatele mine cehoslovace pe care puseserã stãpânire, ceea ce însemna cã fizicienii germani se gândeau la folosirea Uraniului pentru a construi o bombã atomicã. Şi întradevãr, la Institutul Kaiser Wilhelm din Berlin, fizicianul german Werner Heisenberg lucreazã la proiectul bombei atomice. În anul 1939 izbucnirea rãzboiului mondial întrerupe paşnicul “voiaj spre necunoscut” : ştiinţa şi tehnica sunt mobilizate sã slujeascã unor scopuri distructive. În acelaşi an trei dintre fizicienii emigraţi în America, Szilard, Wigner şi Fermi, îi trimit , cu ajutorul lui Einstein, o scrisoare preşedintelui Americii, Francklin Delano Roosevelt, prin care îi comunicã descoperirile fãcute în ultima perioadã (o masã mare de Uraniu poate determina o reacţie în lanţ, aceastã reacţie dezvoltând o uriaşã cantitate de energie, iar acest fenomen nou ar putea duce la construirea unor bombe extrem de puternice), îl înştiinţeazã pe preşedinte cã germanii cunosc deja aceste lucruri şi probabil cã plãnuiesc construirea unor bombe de acest fel, constituind astfel un pericol pentru întreaga lume şi îi cer aprobarea de a crea o armã atomicã, sperând sã realizeze acest lucru înaintea germanilor. În acelaşi an preşedintele dã acordul fizicienilor de a acţiona, toate planurile şi operaţiunile devin strict secrete, însã doar din 1941 se intrã în faza concretã a realizãrii bombei atomice. Aceastã operaţiune a fost numitã ‘Proiectul Manhattan’ şi a fost condusã de generalul Leslei Richard Groves. Pentru realizarea acestui proiect s-au cheltuit în total aproximativ trei miliarde de dolari, iar dupã doi ani aproape 150 de mii de persoane lucreazã în cel mai mare secret la acest proiect. Acest secret nu îl cunoştea nici mãcar Einstein care a aflat de existenţa unei bombe atomice dupã explozia de la Hiroshima, când evenimentul a apãrut în ziare. În 1942 Fermi construieşte o pilã atomicã formatã din plãci de grafit şi cilindri de Uraniu, dispuşi alternativ, în care reacţia în lanţ sã se autoîntreţinã, bombardarea nucleelor de Uraniu realizându-se cu neutronii încetiniţi care treceau prin grafit. În acelaşi an, unui tânãr fizician, pe nume Julius Robert Oppenheimer, i s-a cerut sã se ocupe de partea proiectului referitoare la fabricarea armelor atomice. Între timp, în Germania studiile şi proiectele pentru realizarea unei bombe atomice se desfãşurau foarte greu, deoarece mai rãmãseserã foarte puţini fizicieni care sã se ocupe de acest lucru. Era nevoie de mulţi tehnicieni, mecanici, chimişti şi de foarte mulţi bani pe care guvernul german nu îşi permitea sã-l risipeascã şi, de asemenea, nu dispuneau de Uraniul şi de apa grea necesare. Convinşi cã în aceste condiţii nu vor reuşi niciodatã sã realizeze o bombã atomicã, fizicienii germani au hotãrât sã realizeze nişte reactoare nucleare. Ei fãceau rost de apa grea necesarã de la uzina din Rjukan (Norvegia), care era sub stãpânirea lor. Dar, în 1943, nişte soldaţi norvegieni, instruiţi de englezi, bombardeazã uzina, distrugând toatã cantitatea de apã grea care se afla acolo şi blocând astfel planurile germanilor. La sfârşitul anului 1942 lui Robert Oppenheimer îi vine ideea de a construi un laborator imens care sã reuneascã pe toţi atomiştii din America şi toate cercetãrile care se refereau la proiectul construirii unei bombe atomice. Acest superlaborator a fost construit pe podişul Los Alamos din New Mexico, un podiş izolat, înconjurat de munţi. Laboratorul a început sã funcţioneze din 1943, iar conducerea lucrãrilor de aici i-au fost încredinţate lui Oppenheimer. Astfel, Oppenheimer va deveni pãrintele bombei atomice. Înte anii 1943-1945, cât a durat construirea bombei, Los Alamos a cunoscut o concentrare de oameni fãrã precedent în istorie. Cunoscând pericolul pe care îl reprezentau germanii dacã construiau o bombã atomicã şi neştiind în ce stadiu au ajuns fizicienii nemţi cu cercetãrile, cei de la Los Alamos se grãbeau, lucrând de dimineaţa pânã noaptea târziu. În timp ce la Los Alamos lucrãrile se desfãşurau într-un ritm febril, colonelul Boris Pash, şeful serviciului de contraspionaj, a primit o importantã misiune : sã se deplaseze în Europa ca sã afle adevãrata situaţie a armelor secrete germane. Astfel ia fiinţã misiunea ‘Alsos’ : colonelul Boris Pash împreunã cu un fizician atomist din America pleacã în Europa. Nereuşind sã obţinã nici o informaţie despre acest lucru din ţãrile Italia, Franţa, Olanda, ei intrã împreunã cu armata anglo-americanã în Germania. Aici reuşesc sã pãtrundã în laboratoarele fizicienilor germani de unde iau toate informaţiile şi datele de acolo şi îi captureazã pe fizicieni pentru a nu da posibilitatea ruşilor sã punã mâna pe planurile atomice. Astfel misiunea ‘Alsos’ a fost îndeplinitã. În aprilie 1945 moare preşedintele Americii, Roosevelt, omul care, pentru a-l preceda pe Hitler în construirea bombei atomice, iniţiase colosalul ‘Proiect Manhattan’. Noul preşedinte al Americii devine Harry Truman. ® ° ulie a anului 1945 în deşertul New Mexico, în locul numit Jornada del Muerto (Drumul Mortului), la aproximativ 80 de km de Alamogordo, geniştii au înãlţat un turn de oţel pe care este montatã o bombã. La 16 iulie ora 5.30 dimineţa explodeazã în acest deşert prima bombã experimentalã cu Plutoniu. Dupã explozie, în deşertul de la Alamogordo, pe locul unde fusese înãlţat turnul de oţel, nu mai rãmãsese decât un crater adânc. La acest experiment asistã, de la o depãrtare de 15 km de locul unde a fost înãlţat turnul, toţi fizicienii care s-au implicat în construirea acestei arme distrugãtoare. Dupã acest experiment, Oppenheimer a afirmat: << A fost un spectacol emoţionant şi solemn, ceva care ne-a silit sã recunoaştem cã viaţa nu va mai fi niciodatã ceea ce fusese pânã atunci. >> Dupã ce Germania a capitulat în mai 1945, fizicianul Leo Szilard, care la început i-a cerut lui Roosevelt aprobarea de a se construi o armã atomicã, îşi dã seama cã nemţii nu mai reprezintã un pericol şi astfel nu mai era necesar ca bomba atomicã sã fie folositã, iar de partea lui sunt mai mulţi fizicieni. Roosevelt murise fãrã sã lase vreun document care sã arate dacã este pentru sau împotriva folosirii unei bombe atomice. Succesorul sãu ,preşedintele Truman, trebuia sã decidã acum dacã bomba avea sã fie folositã împotriva singurei ţãri care se mai afla în rãzboi : Japonia. El a format un comitet provizoriu însãrcinat cu propunerea unei soluţii în privinţa folosirii bombei atomice. Cei care nu erau de acord cu folosirea bombei au încercat sã aducã la cunoştinţa lui Truman, care nu cunoştea foarte bine ce înseamnã cu adevãrat sã foloseşti o armã atomicã, conseciţele pe care le implica acest lucru, însã generalul Groves, care era pentru folosirea bombei, a fãcut în aşa fel încât rapoartele acestora sã nu ajungã în mâinile lui Truman. Comitetul numit de Truman nu vedea decât o singurã soluţie : dacã Japonia nu va capitula necondiţionat, atunci vor folosi bomba atomicã. La 1 iunie 1945 acest comitet aprobã în unanimitate lansarea saupra Japoniei a unui proiectil atomic, care nu era încã pus la punct. Preşedintele Truman este convins cã aceastã acţiune va grãbi încheierea rãzboiului şi astfel s-a luat hotãrârea ca prima bombã atomicã sã fie lansatã pe 6 august 1945. Printre cei care erau pentru folosirea bombei erau şi Robert Oppenheimer şi Enrico Fermi. La 26 iulie 1945 a ancorat în insula Tinian crucişãtorul ‘Indianapolis’ venind de la San Francisco. Pe cheiul blocat de puternice forţe ale securitãţii a fost descãrcat un cilindru de plumb lung de 60 de cm şi lat de 45. Pe urmã, în noaptea de 28 spre 29 iulie, la Tinian au aterizat trei avioane, având fiecare la bord câte un colet de dimensiuni mici. Toate aceste piese au fost transportate într-o baracã la care accesul era strict interzis. În noaptea de 5 august 1945 obiectul montat în baracã a fost încãrcat la bordul avionului de tip B-29 ‘Enola Gay’ pilotat de cãtre colonelul de aviaţie Paul W.Tibbets Jr. de 29 de ani. Pe lângã pilot, în avion se mai aflau 11 oameni. La 6 august ora 1 şi 37 de minute de pe insula Tinian au decolat trei avioane meteorologice, îndreptându-se fiecare cãtre un oraş japonez. La ora 2 şi 45 de minute avionul B-29 ‘Enola Gay’ s-a înãlţat mai greu ca de obicei, pentru cã avea o încãrcãturã de 7,5 tone peste cea obişnuitã. Combustibilul pe care îl avea în rezervoare reprezenta jumãtate din greutatea totalã a avionului. Avionul era escortat de un alt B-29 cu numele ‘The Great Artist’ (‘Marele Artist’). Bomba care se afla la bordul avionului ‘Enola Gay’ a fost numitã “Little Boy” (“Bãieţelul”) şi avea 4,25 metri lungime, 1,5 metri diametru, aproximativ 4500 de kg şi o ‘inimã’ – un miez de Uraniu fisionabil, reprezentând 0,5% din greutatea totalã a bombei. Bomba era prevãzutã, de asemenea, cu dispozitive cronometrice, menite sã intre în funcţiune imediat dupã lansare, spre a împiedica explozia în urmãtoarele 15 secunde. Dupã 15 secunde de cãdere indicatoarele de presiune acţionau o capsã reglatã în aşa fel încât sã provoace explozia lui ‘Little Boy’ la înãlţimea precisã de 565 metri. Din cele 4 capse aflate în interiorul bombei, cel puţin 2 trebuiau sã se declanşeze exact la înãlţimea fixatã pentru ca sã se poatã produce explozia. O altã serie de dispozitive de siguranţã împiedicau explozia bombei la mai mult de 3000 de metri înãlţime. Punerea la punct a acestei bombe pe bazã de Uraniu 235 a necesitat şase ani. Ziua de 6 august 1945 era o zi ca oricare alta, o zi obişnuitã din viaţa unui oraş japonez. La 9 minute dupã ora 7 s-a dat alarma aerianã. Un singur avion B-29 şi-a fãcut apariţia la mare înãlţime. S-a rotit de 2 ori deasupra oraşului, apoi s-a depãrtat şi a dispãrut. La ora 7 şi 9 minute, ora Japoniei, avionul meteorologic ‘Straight Flush’ s-a apropiat de oraşul stabilit în planul de operaţii. Deasupra obiectivului principal vizibilitatea era optimã, doar câţiva nori se aflau în dimineaţa aceea pe cerul Hiroshimei. Pilotul avionului ‘Straight Flush’ i-a raportat prin radio lui Tibbets condiţiile meteorologice. Tibbets a primit mesajul. Alegerea obiectivului era în funcţie de condiţiile meteorologice. Obiectivele de rezervã erau oraşele Kokura şi Nagasaki, obiectivul principal – Hiroshima. La ora 7 şi 31 de minute la Hiroshima a sunat încetarea alarmei. Viaţa şi-a reluat pe nesimţite cursul normal. La ora 8 şi 9 minute avionul ‘Enola Gay’ se afla deasupra Hiroshimei ascuns dupã nori. La ora 8 şi 11 minute avionul s-a plasat în poziţie de lansare la o altitudine de 9500 de metri, ieşind brusc din nori. Acum probabil cã putea fi vãzut de pe pãmânt. La ora 8 şi 15 minute din avionul ‘The Great Artist’ s-au desprins trei paraşute. Ele susţineau instrumentele care trebuiau sã transmitã prin radio o serie de date avionului însãrcinat cu mãsurarea exploziei. La ora 8, 15 minute şi 17 secunde ‘Little Boy’ a prins sã spintece aerul, dupã care avionul a executat un viraj rapid de 158 de grade. Explozia trebuia sã se producã peste 43 de secunde. La 565 de metri deasupra pãmântului capsa a provocat detonarea unei încãrcãturi care a împins cu o vitezã de 1500 de metri pe secundã un mic fragment de Uraniu 235 spre a-l face sã se ciocneascã cu unul mai mare, de formã conicã, din acelaşi Uraniu 235, amplasat în partea din faţã a bombei. În acea clipã s-a produs explozia atomicã, ‘Little Boy’ dezvoltând o energie echivalentã cu cea a aproximativ 13500 tone de Trinitrotoluen. Şi a izbucnit o luminã : parcã s-ar fi dezintegrat o stea; a fost un fulger care a orbit 300 de mii de oameni şi a fãcut sã disparã orice umbrã chiar şi din cele mai întunecate unghere. Dupã luminã a urmat explozia, dar aceasta n-a putut fi auzitã decât la 40-50 de km de Hiroshima, fiindcã pentru cei aflaţi mai aproape ea s-a transformat în tãcere veşnicã. Şi cãldura care s-a produs a topit acoperişurile caselor, a prefãcut orice fiinţã în nefiinţã, într-o simplã umbrã întipãritã pe asfaltul strãzii, ca o dovadã de netãgãduit a dispariţiei sale. La 4 km de Hiroshima cãldura le-a provocat oamenilor arsuri la faţã şi pe corp. Şi suflul provocat de explozie, care s-a nãpustit cu o vitezã de 1300 de km pe orã dinspre sfera de foc, a smuls din temelii pe o razã de mulţi km pãtraţi casele care mai rãmãseserã în picioare. Şi a început ploaia : picãturi enorme şi întunecate ca smoala, produse de evaporarea umiditãţii din interiorul sferei de foc şi înnegrite de cenuşa şi de pulberea radioactivã, care au cãzut odatã cu aceastã ploaie de pãmânt. Şi vântul de foc care se pornise se întorcea cãtre centrul exploziei pe mãsurã ce deasupra oraşului aerul devenea tot mai dogorâtor. Iar apa râurilor s-a înãlţat, înghiţindu-i pe toţi aceia care încercaserã sã se salveze în ea. De la momentul exploziei trecuserã doar câteva minute. La 18 km de punctul lansãrii douã unde de şoc au lovit una dupã alta avionul ‘Enola Gay’, zguduindu-l puternic. 51 de temple avea Hiroshima dar n-a rãmas în picioare nici unul. În loc de 20000 de victime pronosticate de Oppenheimer, se vor înregistra 78150 morţi, 13983 dispãruţi şi 37425 rãniţi. Pe o razã de 2,5 km de la centrul exploziei toate clãdirile au fost distruse, fãcând loc unui deşert atomic pe o suprafaţã de 11 km pãtraţi (17000 de victime pe km pãtrat dintre care 8000 morţi şi dispãruţi). Nici dupã aceste evenimente japonezii nu doreau sã capituleze. Dornici sã determine precipitarea evenimentelor între Japonia şi Rusia, americanii hotãrãsc sã devanseze cu douã zile lansarea celei de a doua bombe atomice, adicã la 9 august, în loc de 11, cum era prevãzut în planul iniţial. La 9 august ora 3 şi 49 de minute dimineaţa, un alt avion de tip B-29, condus de maiorul Sweeney, decoleazã de pe aerodromul din Tinian, având la bord o bombã cu plutoniu de 5 tone, supranumitã ‘Fatman’ (‘Grãsunul’). Puterea ei de distrugere este de 20000 de tone de Trinitrotoluen. Au fost stabilite douã obiective : Kokura şi Nagasaki, la libera alegere a lui Sweeney. Ajuns la Sud de Kokura, maiorul constatã cã oraşul este acoperit de nori. Se îndreaptã apoi spre Nagasaki, în dreptul cãruia ajunge la ora 10 şi 58 de minute. Lanseazã bomba de la o altitudine de 9000 de metri. Se vor înregistra 73884 morţi şi 74904 rãniţi, adicã 12000 de victime pe km pãtrat dintre care 6000 morţi. Dupã un sert de secol de la aceste evenimente, japonezii considerã cã, dacã lansarea bombei de la Hiroshima mai poate fi explicatã, cea de a doua nu are justificare. Astfel zguduitoarea istorie a bombei atomice se încheie odatã cu sfârşitul celui de al doilea rãzboi mondial. “Astãzi –scria François Mauriac la 10 august 1945, dupã anunţarea celor petrecute la Hiroshima- lumea ştie cã materia poate sã piarã în ziua în care un om, poate chiar unul singur, va fi luat în sinea lui o asemenea hotãrâre.” 쥁@