Referat Moneda Si Credit

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Moneda Si Credit si de asemenea puteti face Download Referat moneda si credit

Citeste fragmente din Referat Moneda Si Credit

TOC o "1-4" Capitolul 1 CONŢINUTUL SI FUNCŢIILE MONEDEI PAGEREF _Toc24386757 h 5 1.1 Concept PAGEREF _Toc24386758 h 5 1.2 Definiţia instituţională a monedei PAGEREF _Toc24386759 h 6 1.2.1 Schimbul de mărfuri şi costurile sale PAGEREF _Toc24386760 h 6 1.2.2 Trocul şi economia monetară PAGEREF _Toc24386761 h 6 1.3 Funcţiile monedei PAGEREF _Toc24386762 h 9 1.3.1 Moneda, instrument unic de schimb PAGEREF _Toc24386763 h 9 1.3.2 Funcţia de măsurare (etalon) a valorii bunurilor schimbate PAGEREF _Toc24386764 h 10 1.3.3 Moneda ca mijloc de transfer al valorilor PAGEREF _Toc24386765 h 10 1.3.4 Moneda, bază a creditului PAGEREF _Toc24386766 h 10 1.4 Semnele monetare PAGEREF _Toc24386767 h 10 1.5 Puterea de cumpărare a banilor PAGEREF _Toc24386768 h 11 Capitolul 2 MASA MONETARĂ PAGEREF _Toc24386769 h 13 2.1 Criterii formale şi instituţionale de delimitare între diverse categorii de monedă PAGEREF _Toc24386770 h 13 2.1.1 Instrumentele de plată aflate la dispoziţia sectorului nebancar PAGEREF _Toc24386771 h 13 2.1.1.1 Moneda fiduciară PAGEREF _Toc24386772 h 14 2.1.1.2 Moneda scripturală (de bancă) PAGEREF _Toc24386773 h 15 2.1.2 Activele cvasimonetare aflate la dispoziţia sectorului nebancar PAGEREF _Toc24386774 h 16 2.1.3 Depozitele şi plasamentele în valută PAGEREF _Toc24386775 h 16 2.1.4 Moneda “de facto” PAGEREF _Toc24386776 h 17 2.1.5 Moneda aflată la dispoziţia sectorului bancar: “moneda primară” (moneda centrală”,”baza monetară”) PAGEREF _Toc24386777 h 18 2.2 Agregatele monetare M1, M2, M3 şi M4 PAGEREF _Toc24386778 h 20 2.2.1 Masa monetară în sens restrâns (instrumentele de plată) – M1. Viteza de circulaţie a monedei PAGEREF _Toc24386779 h 20 2.2.2 Masa monetară în sens larg (depozitele la termen şi alte plasamente lichide) – M2, M3, şi M4 PAGEREF _Toc24386780 h 21 2.2.3 Nomenclatura agregatelor monetare în România PAGEREF _Toc24386781 h 22 Capitolul 3 POLITICI MONETARE PAGEREF _Toc24386782 h 23 3.1 Obiectivele politicii monetare PAGEREF _Toc24386783 h 23 3.2 Acţiunea asupra ratei dobânzii PAGEREF _Toc24386784 h 26 3.2.1 Principalele tipuri de rate ale dobânzii PAGEREF _Toc24386785 h 26 3.2.2 Rata dobânzii ca variabilă operaţională şi intermediară PAGEREF _Toc24386786 h 27 3.3 Controlul agregatelor monetare PAGEREF _Toc24386787 h 30 3.3.1 Alegerea agregatelor supuse controlului PAGEREF _Toc24386788 h 30 3.3.2 Modalitati de control al agregatelor monefare PAGEREF _Toc24386789 h 31 3.3.3 Stabilirea vitezei de circulaţie a monedei PAGEREF _Toc24386790 h 33 3.4 Instrumentele politicii monetare PAGEREF _Toc24386791 h 34 3.4.1 Politica taxei de rescont PAGEREF _Toc24386792 h 34 3.4.1.1 Tehnica rescontului PAGEREF _Toc24386793 h 35 3.4.1.2 Taxa de rescont şi politică taxei de rescont PAGEREF _Toc24386794 h 35 3.4.2 Politică de open market PAGEREF _Toc24386795 h 36 3.4.2.1 Suportul operaţiunilor de open market PAGEREF _Toc24386796 h 37 3.4.2.2 Acţiunea politicii de open market PAGEREF _Toc24386797 h 37 3.4.3 Politică rezervelor obligatorii PAGEREF _Toc24386798 h 38 3.4.3.1 Efectele generale ale politicii rezervelor obligatorii PAGEREF _Toc24386799 h 39 3.4.3.2 Impactul politicii rezervelor obligatorii şi gradul de independenţă al sistemului bancar PAGEREF _Toc24386800 h 39 3.4.4 Intervenţionismul direct PAGEREF _Toc24386801 h 40 3.4.4.1 Selectivitatea (dirijarea) creditelor PAGEREF _Toc24386802 h 40 3.4.4.2 Controlul (plafonarea) creditelor PAGEREF _Toc24386803 h 41 3.4.5 Contractele selective PAGEREF _Toc24386804 h 42 3.4.6 Convingerea morală PAGEREF _Toc24386805 h 42 3.4.7 Publicitate şi consiliere PAGEREF _Toc24386806 h 42 3.5 Politica monetare în Romania şi în lume PAGEREF _Toc24386807 h 42 Capitolul 4 CREAŢIA MONETARĂ ŞI OFERTA DE MONEDĂ PAGEREF _Toc24386808 h 44 4.1 Contraposturile monedei PAGEREF _Toc24386809 h 44 4.1.1 Contraposturile monedei scripturale PAGEREF _Toc24386810 h 44 4.1.1.1 Crearea monedei scripturale PAGEREF _Toc24386811 h 44 4.1.1.2 Geneza monedei scripturale PAGEREF _Toc24386812 h 44 4.1.1.3 Natura contraposturilor de monedă scripturală PAGEREF _Toc24386813 h 45 4.1.2 Contraposturile monedei primare PAGEREF _Toc24386814 h 46 4.1.2.1 Crearea monedei primare PAGEREF _Toc24386815 h 46 4.1.2.2 Natura contraposturilor emisiunii de monedă primară PAGEREF _Toc24386816 h 46 4.1.2.3 Semnificaţia activelor băncii centrale PAGEREF _Toc24386817 h 47 4.1.3 contraposturile "masei monetare în sens restrâns" M1 şi ale "masei monetare în sens larg" – M2 PAGEREF _Toc24386818 h 48 4.1.4 Contraposturile agregatelor M3 şi M4. Finanţarea monetară şi finanţarea nemonetară PAGEREF _Toc24386819 h 49 4.1.4.1 Creaţia activelor lichide PAGEREF _Toc24386820 h 49 4.1.4.2 Natura contraposturilor agregatelor M3 şi M4 PAGEREF _Toc24386821 h 50 4.2 Creaţia monetară a băncilor comerciale PAGEREF _Toc24386822 h 51 4.2.1 Acordarea şi utilizarea creditelor PAGEREF _Toc24386823 h 52 4.2.2 Rolul pieţei interbancare PAGEREF _Toc24386824 h 52 4.2.3 Nevoia de lichidităţi a sistemului bancar comercial PAGEREF _Toc24386825 h 52 4.3 Creaţia monetară a băncii centrale PAGEREF _Toc24386826 h 52 4.3.1 Crearea de "monedă primară neîmprumutată" (non borrowed reserves) PAGEREF _Toc24386827 h 53 4.3.2 Crearea de "monedă primară împrumutată" (borrowed reserves) PAGEREF _Toc24386828 h 54 4.3.3 Semnificaţia distincţiei între "moneda primară împrumutată" şi "moneda primară neîmprumutată" PAGEREF _Toc24386829 h 54 4.4 Oferta de monedă PAGEREF _Toc24386830 h 55 4.4.1 Multiplicatorul depozitelor şi al creditelor PAGEREF _Toc24386831 h 56 4.4.2 Influenţa ratei dobânzii asupra ofertei de monedă PAGEREF _Toc24386832 h 57 4.4.3 Rolul monetar al Trezoreriei publice PAGEREF _Toc24386833 h 57 Capitolul 5 SISTEMUL BANCAR ÎN ROMÂNIA ÎN PERIOADA DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ PAGEREF _Toc24386834 h 59 5.1 Restructurarea sistemului bancar PAGEREF _Toc24386835 h 59 5.2 Reglementarea, autorizarea şi supravegherea activităţii bancare PAGEREF _Toc24386836 h 60 5.3 Băncile comerciale. PAGEREF _Toc24386837 h 62 5.4 Operaţii bancare. PAGEREF _Toc24386838 h 63 Capitolul 6 BANCA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI PAGEREF _Toc24386839 h 65 6.1 Statutul juridic şi obiectivele Băncii Naţionale a României PAGEREF _Toc24386840 h 65 6.2 Politica monetară şi valutară a B.N.R. PAGEREF _Toc24386841 h 65 6.3 Emisiunea monetară PAGEREF _Toc24386842 h 67 6.4 Rolul sistemului naţional de plăţi al B.N.R. Operaţiunile BNR cu băncile. Supravegherea bancară. PAGEREF _Toc24386843 h 67 6.5 Operaţiunile BNR pe contul statului PAGEREF _Toc24386844 h 69 6.6 Operaţiunile BNR cu aur şi activele externe PAGEREF _Toc24386845 h 69 6.7 Situaţiile financiare ale BNR PAGEREF _Toc24386846 h 69 6.8 Conducerea şi administrarea BNR PAGEREF _Toc24386847 h 70 Capitolul 7 OPERAŢIUNILE BANCARE DE CREDIT PAGEREF _Toc24386848 h 71 7.1 Operaţiunile bancare de credit. Generalităţi. PAGEREF _Toc24386849 h 71 7.2 Sferele creditului PAGEREF _Toc24386850 h 71 7.2.1 Creditul comercial PAGEREF _Toc24386851 h 71 7.2.2 Creditul obligatar PAGEREF _Toc24386852 h 72 7.2.3 Creditul ipotecar PAGEREF _Toc24386853 h 73 7.3 Contractul bancar de credit PAGEREF _Toc24386854 h 76 7.3.1 Noţiune şi reglementare legală. PAGEREF _Toc24386855 h 76 7.3.2 Tehnici juridice utilizate pentru creditare. PAGEREF _Toc24386856 h 77 7.3.3 Cererea de acordare a creditului. PAGEREF _Toc24386857 h 78 7.3.4 Documentaţia de credit. PAGEREF _Toc24386858 h 78 7.4 Categorii de credite PAGEREF _Toc24386859 h 79 7.4.1 Clasificări ale creditelor bancare. PAGEREF _Toc24386860 h 79 7.4.2 Forme speciale ale creditului bancar. Enumerare. PAGEREF _Toc24386861 h 81 7.4.3 Creditul prin scontarea cambiei sau a biletului la ordin. PAGEREF _Toc24386862 h 82 7.4.4 Creditele acordate pe baza cecurilor remise spre încasare. PAGEREF _Toc24386863 h 82 7.4.5 Creditele de factoring. PAGEREF _Toc24386864 h 82 7.4.6 Creditele pentru activitatea de leasing. PAGEREF _Toc24386865 h 84 7.4.7 Creditele de forfetare. PAGEREF _Toc24386866 h 84 reditele prin semnătură. Scrisoarea de garanţie bancară. PAGEREF _Toc24386867 h 85 7.4.9 Creditele prin semnătură. Avalul cambiei sau a1 biletului la ordin. PAGEREF _Toc24386868 h 87 Capitolul 8 COSTUL CREDITULUI. PAGEREF _Toc24386869 h 89 8.1 Comisionul PAGEREF _Toc24386870 h 89 8.2 Dobânda PAGEREF _Toc24386871 h 90 8.2.1 Factorii determinanţi ai ratei dobânzii PAGEREF _Toc24386872 h 90 8.2.1.1 Rata reală a dobânzii şi rata nominală a dobânzii PAGEREF _Toc24386873 h 91 8.2.1.2 Factorii determinanţi ai ratei reale a dobânzii PAGEREF _Toc24386874 h 91 8.2.1.3 Rata nominală a dobânzii şi relaţia lui Fisher PAGEREF _Toc24386875 h 92 8.2.1.4 Factorii externi ai ratei dobânzii PAGEREF _Toc24386876 h 92 8.2.2 Pluralitatea ratelor dobânzii PAGEREF _Toc24386877 h 92 8.2.2.1 Factorii determinanţi ai diferenţierii ratelor dobânzii PAGEREF _Toc24386878 h 92 Capitolul 9 RISCUL ÎN ACTIVITATEA BANCARĂ PAGEREF _Toc24386879 h 95 9.1 Indicatorii de performanţă bancară PAGEREF _Toc24386880 h 95 9.2 Rolul gestiunii riscului bancar PAGEREF _Toc24386881 h 99 9.3 Evoluţia preocupărilor referitoare la gestiunea riscurilor bancare PAGEREF _Toc24386882 h 101 9.4 Clasificarea riscurilor bancare în funcţie de expunerea la risc PAGEREF _Toc24386883 h 103 9.5 Clasificarea riscurilor bancare în funcţie de caracteristica bancară PAGEREF _Toc24386884 h 104 9.5.1 Clasificarea riscurilor bancare în funcţie de cauza şi forma lor. PAGEREF _Toc24386885 h 105 9.6 Clasificarea riscurilor în funcţie de alocarea lor în cadrul sistemului financiar PAGEREF _Toc24386886 h 107 9.7 Gestiunea globala a riscurilor bancare PAGEREF _Toc24386887 h 109 9.8 Identificarea şi evaluarea riscurilor bancare PAGEREF _Toc24386888 h 109 9.9 Controlul riscurilor PAGEREF _Toc24386889 h 110 9.10 Eliminarea / evitarea riscurilor PAGEREF _Toc24386890 h 110 9.11 Finanţarea riscurilor PAGEREF _Toc24386891 h 111 9.12 Acoperirea (reţinerea) riscurilor PAGEREF _Toc24386892 h 111 9.13 Transferarea riscurilor PAGEREF _Toc24386893 h 112 9.14 Garanţiile creditelor bancare PAGEREF _Toc24386894 h 112 9.14.1 Noţiunea, clasificarea şi rolul garanţiilor. PAGEREF _Toc24386895 h 112 9.14.2 Fidejusiunea (cauţiunea). PAGEREF _Toc24386896 h 113 9.14.3 Garanţiile reale mobiliare. PAGEREF _Toc24386897 h 114 9.14.4 Afectarea ca garanţie a soldului creditor al unui cont bancar (escrow account). PAGEREF _Toc24386898 h 114 9.14.5 Ipoteca. PAGEREF _Toc24386899 h 115 9.15 Recuperarea creditelor bancare PAGEREF _Toc24386900 h 116 9.15.1 Contractu1 bancar de credit - titlu executoriu. PAGEREF _Toc24386901 h 116 9.15.2 Executorii bancari. PAGEREF _Toc24386902 h 117 CREDITUL INTERNAŢIONAL. CREDITELE PENTRU FINANŢAREA OPERAŢIUNILOR DE COMERŢ INTERNAŢIONAL PAGEREF _Toc24386903 h 119 10.1 Creditele acordate exportatorilor pentru finanţarea operaţiunilor de comerţ internaţional. PAGEREF _Toc24386904 h 119 10.2 Creditele acordate importatorilor pentru finanţarea operaţiunilor de comerţ internaţional. PAGEREF _Toc24386905 h 119 Capitolul 11 CREDITUL DOCUMENTAR PAGEREF _Toc24386906 h 120 11.1 Noţiune şi reglementare. PAGEREF _Toc24386907 h 121 11.2 Părţile şi funcţia creditului documentar. PAGEREF _Toc24386908 h 121 11.3 Formele de bază ale creditului documentar. PAGEREF _Toc24386909 h 121 11.3.1 Creditul la vedere. PAGEREF _Toc24386910 h 122 11.3.2 Creditul de acceptare. PAGEREF _Toc24386911 h 122 11.3.3 Creditul cu plată la termen (diferred payment). PAGEREF _Toc24386912 h 123 11.3.4 Creditul red clause. PAGEREF _Toc24386913 h 123 11.3.5 Creditul revolving. PAGEREF _Toc24386914 h 123 11.3.6 Scrisoarea comercială de credit (commercial L/C). PAGEREF _Toc24386915 h 123 11.3.7 Creditul stand by. PAGEREF _Toc24386916 h 123 11.3.8 Creditul transferabil. PAGEREF _Toc24386917 h 124 11.3.9 Plata creditului documentar. PAGEREF _Toc24386918 h 125 11.4 Incasso-ul documentar PAGEREF _Toc24386919 h 125 11.4.1 Noţiune şi reglementare. PAGEREF _Toc24386920 h 125 11.4.2 Etapele operaţiunii de incasso. PAGEREF _Toc24386921 h 126 11.4.3 Acordul asupra condiţiilor de efectuare a operaţiunii de incasso documentar. PAGEREF _Toc24386922 h 126 11.4.4 Ordinul de încasare şi predarea documentelor. PAGEREF _Toc24386923 h 126 Capitolul 12 FENOMENUL INFLAŢIONIST PAGEREF _Toc24386924 h 129 12.1 Definiţii ale inflaţiei ca fenomen cuantificabil. Tipuri de inflaţii în funcţie de cauzele apariţiei şi dezvoltării fenomenului inflaţionist PAGEREF _Toc24386925 h 129 12.2 Efectele inflaţiei. Indicatorii de cuantificare a inflaţiei PAGEREF _Toc24386926 h 138 12.3 Modele teoretice de explicare a fenomenului inflaţionist PAGEREF _Toc24386927 h 141 CONŢINUTUL SI FUNCŢIILE MONEDEI Concept Banii reprezintă bunuri ca oricare altele, indiferent că se prezintă sub forma variată de la început, sau sub forma lor proprie. Cu toate acestea subliniem încă de la început că este o mare deosebire între bani şi celelalte bunuri. Cele mai multe bunuri sunt destinate consumului, întrebuinţării permanente sau temporare, pe când banii au ca destinaţie schimbul celorlalte bunuri. Banii circulă permanent şi continuu. Cu cât banii sunt mai mult folosiţi , cu atât ei ajută desfăşurării normale a schimbului de mărfuri. Banii au apărut ca urmare a unei îndelungate evoluţii economice. La începuturi, banii erau constituiţi din unele bunuri economice cu o circulaţie mai intensă şi mai recunoscută pe zone geografice cât mai mari. Aceste bunuri îndeplineau şi funcţia lor de schimb, de bani, dar şi pe cea normală lor, şi anume de utilizare sau de consum. După un timp îndelungat, banii au luat forma lor proprie şi precisă, devenind monedă. Moneda a fost realizată la început din metale şi a căpătat forma ei consacrată prin metale preţioase – aur sau argint. Într-o primă definiţie extensivă, moneda este constituită de ansamblul mijloacelor de plată utilizabile pentru a efectua plăţile pe pieţele de bunuri şi servicii, adică ansamblul de active acceptate pretutindeni, de către toţi şi totdeauna pentru a regla datoriile generate prin schimbul de mărfuri. Moneda apare deci ca un activ care poate fi deţinut, schimbat, împrumutat, conservat. Pentru a fi acceptată de către toţi, valoarea monedei trebuie să se bazeze pe încrederea acelora care o vor deţine, încredere circumscrisă unei anumite comunităţi naţionale sau internaţionale. Definiţia instituţională a monedei Într-o economie complexă şi în care deciziile se adoptă descentralizat de către participanţii la viaţa economică (economie de piaţă), moneda este singurul instrument de schimb, cu ajutorul căruia se tranzacţionează toate celelalte bunuri. Într-o economie de autoconsum sau chiar într-o economie domenială sau comunitară, în care nevoile sunt satisfăcute direct prin munca unui grup de oameni aflaţi sub controlul unei autorităţi centrale, utilizarea monedei nu este necesară. Această necesitate apare exclusiv într-o economie de schimb. Totuşi, o economie de schimb poate funcţiona şi fără monedă, căci între agenţii economici se pot stabili relaţii de schimb în natură (troc), prin care bunurile se schimbă în mod direct unul pe altul, fără utilizarea monedei. Se poate însă demonstra că această formă de schimb (trocul) este neraţională şi că recursul la monedă constituie momentul esenţial al aşezării funcţionării economiei de schimb pe baze raţionale. Schimbul de mărfuri şi costurile sale Economia de schimb poate fi descrisă simplificat luând ca exemplu cazul unei populaţii care trăieşte într-o insulă izolată, relativ întinsă şi cu relief variat. Să mai presupunem că activitatea economică a indivizilor care compun populaţia respectivă este descentralizată (economia este o “economie de piaţă) şi că nevoile lor sunt diferenţiate. Ca urmare, indivizii doresc să schimbe între ei bunurile pe care le au, însă se confruntă cu dificultăţi atunci când încearcă să intre unii cu alţii în relaţii care să le permită procurarea bunurilor de care au nevoie. Această situaţie este caracteristică oricărei economii de schimb: diversificarea nevoilor şi a procedeelor de producţie, de unde necesitatea, dar şi dificultatea schimbului. Ea determină în mod obiectiv organizarea spontană, treptată, a efectuării tranzacţiilor. Astfel, indivizii care locuiesc într-o anumită parte a insulei trebuie să efectueze, la intervale regulate, deplasări în cealaltă parte a teritoriului, pentru a obţine bunurile de care au nevoie în schimbul propriilor produse. Însă asemenea deplasări presupun eforturi, timp şi cheltuieli, care aici îmbracă forma consumării unei părţi din bunurile proprii. Cu alte cuvinte, schimbul implică anumite costuri, care sunt costuri ale schimbului ca atare, nu ale producţiei bunurilor respective. Costurile generate de schimbul de mărfuri se pot grupa în două mari categorii: Costurile implicate de efectuarea ca atare a tranzacţiilor, care cuprind costurile implicate de transportul mărfurilor, precum şi timpul şi eforturile necesare pentru a realiza dubla coincidenţă între dorinţele vânzătorilor şi ale cumpărătorilor: fiecare participant la schimb trebuie să posede exact bunul de care are nevoie partenerul său şi să dorească exact bunul de care dispune acesta din urmă; Costurile aşteptării, care cuprind, pe de o parte, costurile obiective, generate de stocarea şi deteriorarea mărfurilor în timpul păstrării şi al transportului, iar pe de altă parte, costurile subiective, suportate de indivizi prin faptul că trebuie să-şi amâne satisfacerea dorinţelor. Agenţii economici din comunitatea umană luată spre exemplificare trebuie, deci, să ia o decizie economică, şi anume să stabilească intervalul de timp între două expediţii, astfel încât costurile obiective şi subiective implicate de schimbul de mărfuri să fie minime. Costurile implicate de efectuarea ca atare a tranzacţiilor sunt legate de expediţia în sine, iar ca urmare nu depind de cantitatea de bunuri tranzacţionate. Mărimea pe unitatea de timp a acestor costuri este cu atât mai redusă, cu cât intervalul de timp care se scurge între două expediţii este mai mare, iar cantitatea de bunuri tranzacţionate este mai ridicată. Costurile respective sunt, deci, descrescătoare în raport de durata perioadei de timp între două expediţii. Costurile aşteptării cresc în raport cu mărimea intervalului de timp între două expediţii. Trocul şi economia monetară Agenţii economic care intră în relaţii de schimb pot alege între diverse forme de organizare a schimbului; forma cea mai simplă este schimbul în natură (trocul sau trampa), iar cea mai dezvoltată este economia monetară. Într-o economie de troc pur, agenţii suportă costuri comerciale ridicate, deoarece trebuie nu numai să asigure amintita dublă coincidenţă între dorinţele şi posibilităţile lor de schimb, ci şi să stabilească, în cadrul fiecărei tranzacţii în parte, raportul de schimb adecvat. De asemenea, schimbul unui bun pe altul comportă un risc important, şi anume cel de a achiziţiona un obiect a cărui valoare se modifică la fiecare nouă tranzacţie. Agenţii economici vor ezita, deci, să facă schimburile pe care le doresc, până ce vor fi siguri că raporturile de schimb sunt suficient de stabile pentru a putea fi considerate corecte. Într-o economie de piaţă primitivă, în care schimburile se efectuează cu ocazia târgurilor, iarmaroacelor etc., situaţia agenţilor economic se ameliorează mult. În acest caz, vânzătorii şi cumpărătorii se adună într-un loc anume şi la dată precisă, cunoscute cu anticipaţie, ceea ce permite concentrarea actelor de cerere şi ofertă individuale şi, deci, creşterea probabilităţii ca acestea să se întâlnească. Ca urmare, atât realizarea dublei coincidenţe amintite, cât şi stabilirea unor raporturi de schimb adecvate devin mai uşoare. Schimburile sunt şi mai mult facilitate în cazul în care pentru fiecare cuplu de bunuri se organizează un sector anumit, iar fiecare din sectoarele respective devine, la rândul său, etalon. Astfel, într-o economie în care există n bunuri, vor exista 1/2n(n-1) sectoare de acest tip şi, deci, tot atâtea preţuri “reale” sau “relative”, exprimate sub forma altor bunuri. O îmbunătăţire considerabilă se obţine, însă, numai prin alegerea unui bun care prezintă calităţi intrinseci atât de evidente, încât orice agent îl acceptă în schimbul propriilor bunuri. Această monedă – marfă devine, pe de o parte, instrument curent de schimb, iar pe de altă parte, etalon de natură să permită simplificarea sistemului de preţuri. Într-adevăr, în cazul a n bunuri, dintre care unul serveşte drept etalon pentru exprimarea valorii celorlalte bunuri, vor exista doar (n-1) preţuri. Este, însă, evident că nu va putea fi utilizat ca monedă decât un bun a cărui valoare este suficient de stabilă pentru ca agenţii economici să îl accepte în permanenţă ca intermediar de schimb. Moneda – marfă trebuie, deci, să fie aptă să-şi conserve puterea de cumpărare între două acte de schimb. Această etapă marchează trecerea la economia modernă. În final, bunul ales ca monedă nu va mai fi dorit în primul rând pentru utilitatea sa proprie, ci pentru utilitatea reprezentată de funcţiile sale pentru cei care îl folosesc. Este, deci, deplin posibil ca, la un moment dat, utilizatorii să aleagă drept instrument de schimb un bun fără valoare intrinsecă; acesta este stadiul monedei fiduciare. Abordarea monedei în evoluţia sa istorică evidenţiată tendinţa de dematerializare a monedei, metamorfoza acesteia, de la moneda metalică până la cărţile de credit, până la moneda electronică. De-a lungul timpului, generalizându-se, trocul impune un anumit element, în cadrul tuturor celorlalte, care să servească drept element de comparaţie, ca etalon al valorilor, etalon care nu putea fi decât o monedă abstractă, fără reprezentare concretă. Spărgând trocul, moneda materială a cunoscut, în evoluţia sa, mai multe faze succesive: Moneda – marfă: iniţial, pentru efectuarea plăţilor sau reglarea schimburilor, a fost utilizat un bun material, o marfă aleasă din multe altele, având calităţi adecvate (conservare, divizibilitate, încredere, valoare de întrebuinţare); Moneda metalică: prin calităţile lor (frumuseţe, divizibilitate, raritate, inalterabilitate), metalele preţioase au fost universal acceptate şi uşor conservate. Iniţial “cântărită” şi “socotită”, moneda metalică a fost apoi “bătută”, puterea politică rezervându-şi treptat dreptul emiterii semnelor monetare şi definirii etalonului monetar. Emisă de “prinţ” (de suveran) moneda avea un conţinut de metal garantat şi poseda puterea de a “elibera” pe individ de datorii (impozite datorate). În zilele noastre această formă de monedă subzistă sub forma monedei divizionare. De la moneda care avea valoare intrinsecă (aur sau argint), s-a ajuns, în evoluţia schimburilor, la o monedă fără valoare în sine sau cu o valoare pur simbolică, fixată de către autoritatea publică, monedă care se prezintă sub forme din ce în ce mai “dematerializate”. Biletul sau bancnota (moneda fiduciară). La origine, un simplu certificat de depozit de monedă metalică la o bancă (suma biletelor neputând depăşi pe aceea a stocului de metal), biletul se transformă într-o veritabilă monedă fiduciară, emiţându-se bilete într-o valoare mult mai mare decât aceea conservată de metal, având la bază încrederea că nu toţi deţinătorii de bilete vor solicita, în acelaşi timp, conversia acestora în metalul din depozitele bancare. Realizată la început de particulari şi de către bănci, emisiunea acestor bilete a devenit treptat privilegiul statului, privilegiu încredinţat Băncii Centrale. În prezent, biletul nu mai poate fi convertit în metal, neputând fi refuzat (curs forţat). Contul (moneda scripturală). Similar apariţiei “biletului”, depozitarea biletelor la bancă a condus la utilizarea acestor depozite pentru a se efectua reglementarea datoriei prin virament (transfer între conturi). Riscul ca cererea de bancnote din depozite să fie manifestată simultan de către toţi deponenţii fiind minim, moneda scripturală va fi creată de bănci, alimentarea conturilor făcându-se prin acordarea de împrumuturi (credite bancare). Cartelele magnetice (moneda electronică). Inovaţia tehnologică, aceasta permite stocarea unei puteri de cumpărare într-o cartelă “plătită anterior”, cartelele eliberate de către bănci titularilor de conturi fiind utilizate pentru efectuarea plăţilor. Suma stocată într-o cartelă magnetică (eventual într-un semn electronic) prezintă o diferenţă esenţială faţă de moneda scripturală, deoarece “sediul” monedei nu mai este un depozit la vedere, individualizat, ci chiar cartela însăşi, a cărei simplă deţinere este dovada creanţei purtătorului asupra emitentului (banca). Această caracteristică apropie această sumă stocată de monedele de aur sau argint, diferenţiindu-se, totuşi, sub două aspecte: Nu au curs legal; Nu pot fi reutilizate (precum, de exemplu, bancnotele). Evoluţia monedei a condus la apariţia monedei imateriale (dispariţia totală a suportului material), sub forma cărţilor de credit, facilităţilor de casă, linii automate de credit, creditele confirmate, permiţând efectuarea de cumpărări sau reglarea datoriilor în acelaşi fel ca biletele sau conturile, frontiera dintre creditul automat şi monedă devine foarte fluentă. Succesiunea cronologică a formelor schimburilor monetare, utilizată din motive didactice, nu corespunde totuşi unei realităţi istorice. În acest sens, în forma sa pură, trocul nu pare că ar fi existat, schimburile în comunităţile primitive făcându-se în modalităţi complexe. De exemplu, operaţiunile în cont curent sunt cunoscute în Babilonul secolului VII înainte de Cristos; bimetalismul aur sau argint exista în Libia, fiind introdus de Cresus în secolul VI înainte de Cristos; moneda – hârtie a fost emisă în China secolului III înainte de Cristos. Funcţiile monedei Moneda, instrument unic de schimb Această funcţie a monedei a apărut ca urmare a necesităţii creării unui instrument care să mijlocească schimbul economic. Acest instrument de schimb serveşte în acelaşi timp ca măsură a valorii bunurilor schimbate. Producţia, circulaţia, consumul sunt realizate prin mai multe cicluri de operaţiuni: M – B – M B M B Acestea se realizează continuu prin intervenţia monedei. Mijlocirea schimbului este cea mai importantă funcţie a monedei, pentru că şi economia de piaţă se bazează în cel mai înalt grad pe schimb. Economia de schimb este o economie a banului. Moneda poate îndeplini funcţia de schimb, pentru că este singura marfă general acceptată. Fiecare dintre participanţii la schimb ştie că o poate ceda pentru a obţine un alt bun de care are nevoie. Moneda nu numai că mijloceşte schimbul, dar îl şi simplifică. Prin prezenţa monedei nu mai este nevoie de prezenţa simultană a două produse. Cu ajutorul monedei, schimbul se descompune în două acte: vânzare şi cumpărare, despărţite în timp şi spaţiu. Prin monedă, schimbul are mult mai multă libertate de acţiune şi de mişcare. Progresul omenirii se datorează în bună parte intervenţiei monedei în schimbul produselor şi serviciilor. Funcţia de instrument unic de schimb a monedei dă posibilitatea disocierii fluxurilor reale (specifice trocului), în fluxuri reale şi monetare (vânzare), iar apoi în fluxuri monetare şi fluxuri reale (cumpărare). Abordând funcţia de mijloc unic de schimb a monedei, nu putem face abstracţie de rolul finanţator al acesteia. Participanţii la piaţă au nevoie în prealabil de încasări în monedă pentru a avea capacitatea de a cumpăra produsele şi serviciile de care au nevoie (inclusiv produse de investiţii). Funcţia de măsurare (etalon) a valorii bunurilor schimbate Mijlocind schimbul, moneda serveşte la măsurarea valorii acestor bunuri ce se schimbă. Valoarea bunurilor schimbate este exprimată în bani, în monedă. Deci, în mod firesc instrumentul de măsurare a valorii mărfurilor este moneda, pentru că ea este un numitor comun între bunuri eterogene. Această funcţie a devenit tot mai necesară o dată cu dezvoltarea economică şi implicit diversificarea şi multiplicarea bunurilor. Moneda este invariabilă, numai puterea ei de cumpărare creşte sau scade pentru asigurarea unei echivalenţe pe piaţă. Dacă o monedă se depreciază, dăunează celor ce o posedă şi foloseşte celor ce o datorează. Dacă puterea de cumpărare a monedei creşte, foloseşte celor ce o posedă şi dăunează celor ce o datorează. Variaţia puterii de cumpărare a monedei este în contradicţie cu funcţia acesteia de etalon al valorii şi cea de schimb de bunuri. Dacă moneda ca măsură a valorii nu este fixă, stabilă, apare dezordinea în economie, cumpărătorii fiind mereu păcăliţi, dezavantajaţi. În calitatea de măsură a valorii mărfurilor ce se schimbă, moneda este şi instrument de plată. Autoritatea statului trebuie să creeze o monedă legală, unanim acceptată de toţi “actorii” de pe piaţă. Prin mijlocirea acestei monede sunt lichidate toate obligaţiile între aceşti actori. Moneda naţională unică trebuie să constituie singurul mijloc legal de plată. Statul şi autorităţile, agenţii economici şi persoanele fizice sunt datoare să o accepte la plată. Statul se îngrijeşte ca moneda naţională să fie stabilă şi pentru aceasta elaborează politica monetară. Moneda ca mijloc de transfer al valorilor Această funcţie poate fi îndeplinită, întrucât moneda poate cuprinde o valoare mare întru-un volum mic. De asemenea, moneda are o valoare mai constantă, mai stabilă şi care poate fi schimbată pe alte valori. Prin această funcţie, moneda permite transferul de valori dintr-un loc în altul. De asemenea, când schimburile de mărfuri sunt inegale, se poate face compensarea valorilor rămase neachitate. Chiar avuţia unei persoane fizice poate fi mai uşor transferabilă în bani, decât în bunuri. Moneda, bază a creditului Creditul este de multe ori emisiune monetară. O dată ce a fost aprobat creditul, se deschide un cont clientului solicitant, iar acesta face din acest cont, plăţi diverse. Banii din cont sunt bani reali, monedă scripturală. De asemenea, moneda serveşte pentru efectuarea unor plăţi amânate. Moneda mijloceşte, deci, creditul. Achitarea unor bunuri se poate face ulterior, conform contractelor încheiate între parteneri. În al treilea rând, moneda stă la baza emisiunii şi circulaţiei titlurilor de credit (obligaţiuni, cambii, bilete la ordin). Toate acestea au o valoare nominală, una de piaţă, etc., dar exprimate în monedă. În aceste tranzacţii este indicat ca moneda să aibă o valoare cât mai constantă, bazată pe o putere de cumpărare relativ ridicată. Semnele monetare O dată cu dezvoltarea economiilor a crescut cantitatea de bunuri supuse schimbului, pe când producerea de monedă – marfă sau metalică (metalele preţioase) era limitată. A apărut un dezechilibru între cererea şi oferta de monedă marfă, ceea ce a avut drept efect apariţia monedei de hârtie (fiduciare). Moneda de hârtie se prezintă sub două forme: Bancnotele (biletele de bancă); Moneda de cont (scripturală). Apariţia monedei de hârtie a avut precedente în efecte de comerţ sau scrisori de schimb. Ea a apărut prima dată în Europa la sfârşitul secolului al XII – lea şi a avut drept cauză, limitarea pericolului transportului de monedă metalică. Efectele de comerţ propriu-zise sau tratele comerciale au apărut de fapt în secolele XVII – XVIII. Scrisoarea de schimb şi tratele nu au o valoare intrinsecă. Ele sunt doar un angajament de plată al celui ce le emite, pentru o anumită dată. În aceeaşi perioadă apar primele bilete de bancă şi monedă de cont. Moneda de hârtie sau biletele de bancă puteau fi schimbate oricând în monedă metalică, la ghişeele băncii şi era garantată de rezerva de aur – monedă pe care o deţinea banca emitentă. Moneda de hârtie s-a generalizat în secolul al XIX – lea. Moneda de cont sau scripturală a apărut ca urmare a dezvoltării băncilor comerciale, în a doua jumătate a secolului al XIX – lea. Băncile comerciale au creat moneda de cont, adică înscriau într-un cont suma de bani deţinută de un client al său – titular de cont. Actualmente, sunt mult mai multe forme ale monedei scripturale printre care amintim aici cecurile şi viramentele (ordinul de virament, de plată). Moneda scripturală şi moneda de hârtie sunt forme ale monedei semn, şi au aceleaşi funcţii şi valoare precum moneda marfă. Emisiunea monedei este un drept al statului, care deleagă în acest scop, o instituţie de emisiune, care de regulă este banca centrală. Treptat, moneda semn va lua locul monedei marfă. Sub formă de valută, moneda semn preia şi rolul de a realiza tranzacţiile pe plan internaţional, avându-se în vedere însă, convertibilitatea. În epoca modernă, se face şi emisiune de monedă internaţională de către FMI (DST) sau Sistemul Monetar European (ECU, EURO). S-a ajuns şi la dispariţia (în unele cazuri) a suportului de hârtie al monedei scripturale prin apariţia cărţilor electronice de plată şi de credit, care înlocuiesc cecurile clasice. Puterea de cumpărare a banilor Puterea de cumpărare este dată de valoarea monedei. Această valoare se calculează la rândul ei pe baza cantităţii de bunuri ce pot fi procurate cu o unitate monetară, deci pe baza preţurilor. Puterea de cumpărare a unei monede este variabilă, deoarece cantitatea şi valoarea bunurilor ce pot fi procurate diferă şi ele. Variaţia valorii monedei şi deci a puterii ei de cumpărare este în funcţie de: Perioade; Loc; Situaţii conjucturale. Rezultatul se concretizează în fluctuaţiile de preţ. Într-o economie instabilă, caracterizată prin inflaţie, evident că această fluctuaţie este de fapt, o creştere permanentă a preţurilor, care de multe ori ia forme galopante. În aceste perioade, puterea de cumpărare a monedei naţionale este greu de determinat şi se schimbă rapid în sensul descreşterii ei. Asanarea monetară din perioadele de criză are mare însemnătate pentru stabilirea puterii de cumpărare a monedei naţionale. Această asanare poate fi efectuată şi prin limitarea circulaţiei monedei de hârtie. În orice moment trebuie fixat un raport raţional între circulaţia monetară şi cantitatea de produse şi servicii realizate de economia reală. Când moneda avea acoperire în aur sau argint, puterea ei de cumpărare era apropiată de valoarea intrinsecă a aurului sau argintului conţinut de fiecare monedă. Cu atât mai mult exista această acoperire, când monedele erau confecţionate din aur sau argint. Puterea de cumpărare a monedei poate creşte prin aplicarea unor măsuri deflaţioniste. Deflaţia presupune în primul rând restrângerea semnelor monetare aflate în circulaţie. De asemenea, trebuie avut în vedere abuzul de credit, care alături de abuzul de hârtie monedă constituie cauze principale ale inflaţiei ridicate şi deci ale puterii reduse de cumpărare a monedei. Statul trebuie să-şi echilibreze bugetul numai prin venituri normale, nu prin emisiune de monedă. Deflaţia este în mare parte sinonimă în această situaţie cu revalorizarea sau aprecierea monetară. Prin inflaţie, preţurile cresc şi se creează o situaţie economică de fapt, care nu poate fi schimbată dintr-o dată. Creşterea preţurilor poate fi bruscă şi înaltă. Scăderea lor, deci revenirea la situaţia iniţială, este foarte complexă şi aproape imposibil de realizat. O putere de cumpărare stabilă se poate realiza prin existenţa excedentelor bugetare şi a balanţei de plăţi externe. În sfârşit, o reformă monetară profundă poate redimensiona puterea de cumpărare a monedei. MASA MONETARĂ Încercarea de a măsura cantitatea de monedă se traduce, în alţi termeni, într-un demers de constituire a agregatelor monetare. Obiectul unui astfel de demers rezidă în efortul determinării capacităţii potenţiale de a cheltui a subiecţilor economici, a căror activitate principală este de a interveni pe piaţa bunurilor şi serviciilor, de a produce, de a achiziţiona, de a vinde, de a economisi, adică subiecţii economici care, prin acţiunile lor, joacă un rol major în creşterea economică şi inflaţie. Măsurarea cantităţii de monedă depinde de alegerea criteriilor pe baza cărora, pe de o parte, se înregistrează deţinătorii şi formele de monedă considerată, iar, pe de altă parte, se stabileşte distincţia dintre activele financiare monetare şi nonmonetare. Moneda este o creanţă, o formă de avere. Dar nu toate creanţele sunt monedă, dintr-un motiv foarte simplu şi anume că ele nu pot circula libere (de ex. Depozitele bancare). Averea monetară este utilizată pentru schimb, pentru procurarea altor active în vederea obţinerii unui profit. De pildă, sunt cuprinse aici depozitele pe diferite termene sau procurarea de valută. În practică, de multe ori este dificil să separăm activele monetare de cele nemonetare. Moneda apare ca o creanţă în bilanţurile firmelor, agenţilor economici. Activele monetare sunt formate în primul rând din numerar şi depozite, dar şi rezervele în numerar ale băncilor şi depozitele băncilor la banca centrală şi de emisiune. Cele de mai sus sunt creanţe monetare pentru că sunt creanţe asupra unor bănci, fie ele bănci centrale sau bănci de depozite. Masa monetară este formată din totalitatea activelor care pot fi utilizate pentru obţinerea de bunuri şi servicii, cât şi pentru achitarea datoriilor. Ea mai poate fi definită ca totalitatea produselor monetare create la un moment dat şi puse la dispoziţia economiei şi societăţii dintr-o ţară. Formele monedei sunt la fel de diverse ca şi nevoile practice ale schimbului monetar pe care acestea le satisfac. De aceea, nu există nici un principiu aprioric în funcţie de care o formă monetară să poată fi considerată mai autentică decât altele. Cu toate acestea, până în anul 1914, moneda metalică, din aur sau argint, era considerată ca fiind singura formă monetară valabilă, în timp ce toate celelalte forme (bancnote, depozite în conturile bancare, etc.) aveau valoare doar dacă erau convertibile oricând în această monedă – marfă. După abandonarea generalizată a convertibilităţii în aur (începută în anul 1914 şi încheiată în anul 1971, prin decizia autorităţilor americane de a detaşa dolarul de aur), a devenit cât se poate de limpede că moneda îşi îndeplineşte funcţiile independent de suportul său material. Încrederea în monedă, care până în anul 1914 se baza pe convertibilitatea sa în aur, a devenit o încredere în însuşi sistemul de emisiune a monedei şi în capacitatea autorităţilor de a disciplina acest sistem. În economiile moderne, moneda este un fenomen social, cu caracter deopotrivă instituţional şi convenţional. Această evoluţie istorică este sursă de complexitate, iar ca urmare, este necesară inventarierea mai precisă a formelor monetare şi a modului lor de reflectare în sistemele de clasificare cu care operează analiza economică şi monetară actuală. Criterii formale şi instituţionale de delimitare între diverse categorii de monedă În cazul în care moneda ar îndeplini doar funcţia de instrument de schimb, numărul formelor monetare ar fi foarte redus. În realitate, moneda îndeplineşte şi alte funcţii, iar ca urmare sunt “monedă” şi sunt considerate ca atare şi anumite active foarte apropiate de moneda tradiţională, care îndeplinesc şi ele rolul de active lipsite de risc – rol specific monedei. Instrumentele de plată aflate la dispoziţia sectorului nebancar Moneda în sens strict sunt considerate doar instrumentele de plată deţinute de agenţii economici nefinanciar (populaţia, întreprinderi şi organisme ale administraţiei de stat). Activele monetare deţinute de bănci şi utilizate pentru plăţile proprii ale acestora constituie o monedă specială, care nu este inclusă în diversele definiţii ale conceptului de “monedă”. Ele sunt cuprinse însă în statisticile monetare mai complexe. Formele monetare cele mai răspândite sunt bancnota (biletul de bancă) şi moneda scripturală (de cont), existentă sub formă de depozite bancare la vedere. Pe lângă acestea, mai există monezi divizionare sau alte tipuri de monezi metalice, care permit efectuarea plăţilor mărunte, precum şi, în unele ţări, monedă a Trezoreriei publice, constituită din bilete de hârtie emise de Trezoreria publică sau fin monedă de cont creată de aceasta (depozite existente în conturile deschise la Trezoreria publică). De asemenea, în unele ţări, există monedă de cont sub formă de depozite la vedere în conturile de cecuri poştale, în conturile deschise la casele de economii, etc. Bancnotele şi monezile metalice constituie numerarul sau moneda fiduciară, iar toate categoriile de depozite la vedere formează moneda scripturală, de cont sau de bancă. Moneda fiduciară Denumirea de “monedă fiduciară” se explică prin originea istorică a formei monetare respective. Astfel, încă din Evul Mediu, bancherii au început să remită clienţilor lor, care le încredinţau monezi din aur sau argint, respectiv metale preţioase sub formă de bijuterii, lingouri, etc., recipise (chitanţe) nominative, care constatau existenţa “depozitului” şi pe care titularii le puteau transfera altor persoane. În modul acesta, circulaţia “recipiselor” s-a generalizat în mod treptat, deşi multă vreme ea a rămas rezervată tranzacţiilor efectuate de comercianţi. O mutaţie importantă apare aproximativ în secolul al XVII – lea, când băncile au început să pună în circulaţie “recipise” care constatau nu un depozit constituit în prealabil de client, ci pur şi simplu creditul acordat de bancă clientului său. În modul acesta, practica bancară a degajat în mod treptat principiul emisiunii biletelor pe calea creditului. În secolul al XIX – lea, se produce o nouă mutaţie importantă, şi anume încredinţarea emisiunii bancnotelor băncilor centrale, numite, de aceea, şi “bănci de emisiune”. Totodată, emisiunea bancnotelor a fost reglementată foarte strict. Monezile de aur şi de argint au continuat să fie forma de monedă cea mai căutată, însă bancnotele se utilizau deja pe scară largă, fiind admise în plată pentru aceleaşi motive pentru care erau admise “recipisele” în Evul Mediu şi în epoca Renaşterii: comoditatea utilizării, încrederea inspirată de emitentul lor şi raritatea monezilor metalice. Din acest punct de vedere, de exemplu, este raţional a avea un tip de monedă a cărei cantitate poate creşte odată cu amplificarea volumului afacerilor. În anul 1914, odată cu izbucnirea primului război mondial, ţările europene au fost nevoite să suspende convertibilitatea în aur a bancnotelor. În modul acesta, caracterul fiduciar al bancnotelor s-a accentuat, iar agenţii economici s-au obişnuit treptat ca moneda să nu mai fie marfă şi să nu mai aibă o valoare intrinsecă, ci doar o valoare de schimb. În sistemele monetare contemporane, bancnotele şi monezile metalice sunt emise de “institutul de emisiune”, mai precis de banca centrală, de unde şi denumirea lor de “monedă centrală”. Banca Naţională a României, de exemplu, dispune de propria sa fabrică de bancnote (Imprimeria) şi de propria sa fabrică de monezi (Monetăria), care confecţionează semnele monetare folosite pe teritoriul ţării. Aceasta înseamnă că între “fabricarea” şi “emisiunea de monedă” există o anumită deosebire. Astfel, un bilet “fabricat” de Imprimerie este “emis”, adică devine oficial monedă, doar în momentul în care este pus în circulaţie de către Banca Naţională, în calitate de “bancă de emisiune” (banca centrală). O asemenea bancă nu are (în principiu) clienţi din sectorul nebancar al economiei: ea nu furnizează în mod direct bancnotele sale întreprinderilor, instituţiilor şi populaţiei. Clienţii băncii de emisiunea (băncii centrale) sunt băncile comerciale şi Trezoreria statului; necesarul de bancnote al publicului este satisfăcut prin intermediul acestora din urmă. Banca de emisiune (banca centrală) este obligată să respecte anumite reguli de emisiune: ea acordă credite Trezoreriei statului, însă volumul acestor credite este limitat prin lege; de asemenea, banca de emisiune cedează moneda sa băncilor comerciale în schimbul titlurilor sau celorlalte garanţii pe care le pretinde pentru creditele de refinanţare pe care le acordă acestora din urmă; operaţiunile de aprovizionare cu bancnote sunt, aşadar, generatoare de costuri pentru băncile comerciale, căci acestea din urmă trebuie să plătească o anumită dobândă pentru împrumuturile prin care îşi procură bancnotele necesare. Formalismul şi controlul pe care banca centrală încearcă să îl exercite tot timpul asupra monedei sale garantează raritatea acesteia, ceea ce permite menţinerea încrederii în moneda respectivă. Monezile metalice – divizionare sau nu – sunt şi ele monedă fiduciară, deoarece valoarea lor nominală este mult mai mare decât valoarea lor intrinsecă (valoarea comercială a metalului din care sunt confecţionate). De regulă, ele sunt fabricate şi emise tot de către banca centrală, însă în unele ţări (ca, de exemplu, Franţa) anumite tipuri de monezi sunt emise de Trezoreria publică; aceasta constituie o reminiscenţă materială a dreptului de a bate monedă, care, în trecut, era privilegiul suveranilor, însă nu are nici un fel de importanţă practică. Banca centrală (şi, eventual, Trezoreria publică), “monetizează” piesele metalice exact la fel ca şi biletele de hârtie, şi anume punându-le în circulaţie prin operaţiunile pe care le efectuează cu băncile comerciale şi cu Trezoreria statului, care, la rândul lor, satisfac nevoile publicului. Bancnotele şi monezile confecţionate din metal obişnuit sunt actualmente singurele forme de monedă care au un caracter legal şi oficial, deoarece cealaltă formă principală de monedă – moneda scripturală – este, de fapt, o monedă a băncilor, folosită exclusiv în circuitul interbancar al acestora. Moneda scripturală (de bancă) Moneda scripturală (de bancă) este mult mai recentă decât moneda scripturală. Ea s-a generalizat în Anglia în secolul al XIX – lea, după ce, prin “Peel act”, emisiunea de bancnote a Băncii Angliei a fost foarte strict reglementată. Ca urmare a acestei reglementări restrictive, conjugate cu creşterea volumului comerţului, care a avut loc în Anglia în a doua jumătate a secolului al XIX – lea, circulaţia fiduciară a devenit insuficientă, iar băncile engleze au început să deschidă conturi clienţilor lor şi să alimenteze aceste conturi nu numai şi nu în primul rând prin depunerile efectuate de titulari, ci, din ce în ce mai mult, prin creditele acordate de bănci clienţilor lor pentru a facilita tranzacţiile acestora din urmă. A apărut, astfel, un nou fenomen: “creditele fac depozitele”, nu “depozitele fac creditele” – cum se întâmplau lucrurile de secole întregi. Mai trebuie adăugat că aceste depozite erau oricând convertibile în bancnote. În alte ţări, moneda fiduciară era mult mai importantă, iar marile bănci înfiinţate în secolul al XIX – lea şi-au început activitatea prin colectarea de depozite de la public. Căci, în epoca respectivă, agenţii economici puteau ceda bă