Referat Aberatiile Lentilelor

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Aberatiile Lentilelor si de asemenea puteti face Download Referat Aberatiile lentilelor

Citeste fragmente din Referat Aberatiile Lentilelor

A b e r a ţ i i l e s i s t e m e l o r o p t i c e D e s c r i e r e. A n a l i z ă ş i c o n t r a c a r a r e Pentru a determina cu precizie performanţele unui complex de lentile, vom urmări direcţia luminii prin el, folosind legea lui Snell pentru fiecare segment optic. La sfârşitul procesului de urmărire, se observă că nu toate razele de lumină ce au străbătut complexul de lentile se supun legii paraxialităţii. Aceste devieri de la imaginea reală se traduc prin aberaţiile lentilelor. Direcţia unei raze de lumină după refracţie la interfaţa a două medii omogene şi izotrope, cu indici de refracţie diferiţi este dată de legea lui Snell: unghiul de refracţie, măsurate faţă de normală ca în figura de mai jos. Deşi aparatele de analizat sistemele optice sunt tot mai performante şi mai uşor de folosit, este deosebit de folositor a avea metode sintetice de estimare rapidă a performanţelor lentilelor. Aceasta nu numai pentru că salvează timp preţios în fazele iniţiale ale proiectării, dar asigură şi o implementare pentru sisteme automatizate de calcul în vederea optimizării ulterioare. Primul pas în sensul dezvoltării acestor metode este descompunerea în serie Taylor a funcţiei sinus din ecuaţia lui Snell: Prima aproximare pe care o putem face este înlocuirea sinusurilor cu argumentele lor. Aceasta se numeşte teoria de ordinul întâi sau teoria paraxială deoarece doar primii termeni ai descompunerii sunt folosiţi, restul fiind neglijaţi. Orice proiectare a unui sistem de lentile începe cu aceasta aproximaţie. este valabilă pentru unghiuri apropiate de zero. Pentru suprafeţe puternic curbate (şi raze marginale) această teorie paraxială greşeşte masiv şi apar deviaţii de la realitate, deviaţii cunoscute ca aberaţii. Aşa cum am mai spus, urmărirea exactă a razelor este singura cale riguroasă de a analiza suprafeleţele lentilelor. Insa, cu cât analiza este mai precisă, cu atât este mai costisitoare din toate punctele de vedere. al dezvoltării. Asfel, aberaţiile ce rezultă din acest calcul sunt numite aberaţii de ordinul 3. Pentru simplificarea calculelor, Seidel a clasificat aceste aberaţii ale sistemelor optice. Pentru lumina monocromatica avem: aberaţia sferică astigmatismul curbarea imaginii la margini coma distorsiunea Pentru lumina policromatică mai avem aberaţia cromatică culoarea laterală În practica actuală aberaţiile apar mai mult în combinaţii decât separat. Acest sistem de clasificare face analiza mult mai simplă şi oferă o bună descriere a performanţelor unui sistem optic. A b e r a ţ i a s f e r i c ă Figura de mai jos reprezintă deviaţia unui front de radiaţie laser prin o formă seferică. Dacă frontul de undă al unui laser are aberaţie sferică, atunci un punct focalizat al acestui front de undă va fi strălucitor şi înconjurat de un halou vag. În sistemele optice, aberaţia sferică tinde să defocalizeze imaginea şi să reducă contrastul. Front de unda ce arata aberatia sferica În imaginea de mai jos observăm cum focalizează o lentila ideală Toate razele trec prin focarul F”. În figura de mai jos însă se observă o situaţie tipică, întalnită în practică Cu cât raza intră în lentilă mai departe de axa optică, cu atât mai aproape de lentilă se focalizează (intersectează axa optică). Distanţa de-a lungul axei optice între punctul de intersecţie al razelor care sunt aproape pe axa optică (axa paraxială) şi planul focal (unde se află F”) se numeşte aberaţie sferică longitudinală (ALS). Înălţimea la care aceste raze interceptează planul focal paraxial se numeşte aberaţie sferică transversală (ATS). Aceste mărimi sunt dependente prin formula: Aberaţia sferică este dependentă de forma lentilelor, orientare şi raportul conjugării, ca şi de indicele de refracţie al materialelor. Teoretic, cea mai simplă metodă de a diminua aberaţia sferică este de a face suprafeţele lentilelor cu un gradient de curbură variabil (de exemplu suprafeţe asferice) proiectat exact pentru a compensa faptul că pentru unghiuri mai mari, ceea ce invalidează teoria paraxialităţii (valabilă doar pentru unghiuri suficient de mici ale razei faţă de axa optică). În practică însă, datorită proceselor tehnologice, suprafeţele asferice cu acurateţe sporită sunt mai greu de obţinut. Din fericire, această aberaţie poate fi neglijată pentru anumite conditii de utilizare, prin combinarea efectelor a două sau mai multe lentile cu suprafeţe sferice sau cilindrice. Combinând lentile pozitive cu indici de refracţie mici cu lentile negative cu indici de refracţie mari este posibilă obţinerea unei combinaţii care reduce aberaţia sferică. A s t i g m a t i s m u l Astigmatismul apare, aşa cum se vede în figura de mai jos, când aparent avem două distanţe focale. Front de radiatie astigmatic Când un obiect care nu se află pe axă este focalizat de lentile sferice, asimetria naturală conduce la astigmatism. În figura de mai jos, planul ce conţine atât axa optică cât şi punctul în care se află obiectul se numeşte plan tangential. Razele ce se află în acest plan sunt raze tangenţiale, celelalte considerându-le oblice. Raza principală de la obiect trece prin centrul deschiderii lentilei sau complexului de lentile. Raza principală se mai găseşte şi în un plan perpendicular pe cel tangenţial, numit plan radial. Figura ilustrează că razele de la obiect tangenţiale se focalizează mai aproape de lentilă decât se focalizează razele din planul radial. Cand se evaluează imaginea din razele tangenţiale, vedem o linie în direcţia planului radial. Asemănător, când evaluăm imaginea din razele radiale observăm o linie în direcţia planului tangenţial. Între aceste două puncte de intersecţie imaginea este ori eliptică, ori circular înceţoşată (defocalizată). Astigmatismul se defineşte ca separaţia acestor două puncte de intesecţie. Astigmatism reprezentat de sectiuni perpendiculare de fronturi de radiatie electromagnetica n p   ¢ 0 2 4 6 z ˜ ž ¢ ê ì î , . B D L j p r ˜ # hQ # hQ &ntele conjugate sunt distanţa de la obiect la punctul principal primar (H) şi distanţa de la punctul secundar primar (H2) la imagine. Punctul principal primar este punctul ce se găseşte la intersecţia axei optice cu suprafaţa principală primară care este suprafaţa imaginară din masa lentilei unde putem considera că raza de lumină se difractă puţin. Este ca un fel de transpunere a fenomenului de dublă refracţie care se întâmplă în realitate la ambele suprafeţe reale ale lentilei. Asemănător se defineşte şi punctul secundar primar. Cele relatate mai sus sunt desenate în figura: C o m a Reprezentată în figura de mai jos, coma repreizntă variaţia măririi cu deschiderea; distorsiunea imaginii creşte odată cu distanţa de la razele marginale la axa optică. În lentilele sferice, diferite părţi ale suprafeţei lentilei prezintă diferite grade de mărire. Aceasta dă naştere aberaţiei numite coma. Fiecare zonă concentrică a lentilei formează o imagine în formă de inel, denumit cerc comatic. Aceasta cauzează defocalizare în planul imaginii punctelor ce nu se află pe axa optică. Un punct al unui obiect ce nu se află pe axa nu este un punct foarte bine conturat (in planul imaginii) ci apare ca flama unei cozi de cometă. Chiar dacă aberaţia sferică este corectată şi lentila focalizează toate razele într-un punct bine definit pe axa optică, ea tot mai poate să prezine coma în afara axei optice, ca în figura de mai jos: Coma in traversare prin o lentila pozitiva Ca şi la aberaţia sferică, eliminarea se poate face folosind suprafeţe multiple. Alternativ, o imagine mai clară se poate obţine plasând unde trebuie în sistemul optic o fantă sau un obturator pentru a mai elimina din razele marginale. C u r b u r a i m a g i n i i s p r e m a r g i n i Chiar şi în absenţa astigmatismului, exista o tendinţă a sistemelor optice de a realiza imagini pe suprafeţe curbate mai bine decât pe suprafeţe plane. Acest efect se numeste curbarea imaginii spre margini. În prezenţa astigmatismului, aceasta aberaţie se compensează deoarece există două suprafeţe astigmatice de focalizare. Curbarea imaginii spre margini variază cu pătratul unghiului de câmp sau pătratul înălţimii imaginii. Deci, dacă reducem unghiul de câmp la jumătate, se poate reduce defocalizarea din curbarea marginilor la un sfert din dimensiunea originală. Curbarea imaginii la margini Lentilele pozitive au de obicei tendinţa de curbare a imaginii la margini spre interior, iar cele negative spre exterior. Aceasta aberaţie poate deci fi ameliorată prin combinaţii de lentile pozitive si negative. D i s t o r s i u n e a Panul imaginii se poate nu numai sa fie curbat, dar poate fi şi distorsionat. Imagiea unui punct ce nu se află pe axa optică se poate forma într-un loc, altul decât cel prezis de teoria paraxială. Distorsiunea este diferită de coma (unde razele unui punct din afara axei optice nu reuşesc să se intersecteze cu precizie în planul imaginii). Distorsiune înseamnă că, chiar dacă imaginea unui punct din afara axei optice se formează cu precizie în planul imaginii, locaţia sa pe acest plan nu este corectă. Distorsiunea imaginii creşte odată cu înălţimea obiectului. Acest efect se prezintă în două ipostaze: efectul de butoi si efectul de perniţă de ace. Acest fenomen nu reduce definiţia (rezoluţia) sistemului. Înseamnă doar că forma imaginii obiectului nu corespunde exact cu forma obiectului. Distorsiunea este o deplasare a punctului din imagine faţă de locaţia prezisă de teoria paraxiala in planul imagine şi se poate exprima fie ca valoare absolută fie ca procent din inălţimea imaginii paraxiale. Este evident ca o lentilă sau un sistem de lentile are distorsiuni opuse în funcţie de locul unde se face focalizarea: în faţă sau în spate. Deci, dacă un sistem optic este folosit pentru a forma o imagine şi acelaşi sistem este folosit pentru a o proiecta, aberaţia distorsiune se anulează. De asemenea, un sistem optic perfect simetric cu magnitudine (mărire) 1:1 nu prezintă distorsiune sau coma. A b e r a ţ i a c r o m a t i c ă Aberaţia sferică, distorsiunea, coma şi curbarea imaginii la margini sunt pur functii de forma suprafeţei lentilei şi sunt observabile cu lumina monocromatică. Exista însă alte aberaţii care apar când sistemele optice sunt folosite pentru a lucra cu lumina de mai multe lungimi de undă. Indicele de refracţie al unui material este o funcţie de lungime de undă. În acest sens, numim dispersie fenomenul în care componentele de diferite lungimi de undă ale luminii policromatice urmeaza direcţii diferite după trecerea prin un mediu cu un indice de refractie n. Deci razele ce compun lumina albă se difractă sub diferite unghiuri, la trecerea prin o lentila de exemplu, deoarece e ca şi cum lentila ar pezenta indici de refracţie diferiţi pentru fiecare rază. In figura de mai jos se ilustrează un fascicul de lumină policromatică incident pe o lentilă pozitivă. Razele de lungime de undă mai mici se focalizează mai aproape de lentilă decât cele de lungime de undă mai mare. Aberaţia cromatică longitudinală se defineşte ca distanţa axială dintre focarul cel mai apropiat şi focarul cel mai îndepărtat. Ca şi în cazul aberaţiei sferice, lentilele pozitive şi negative prezintă tendinţe opuse în cazul aberaţiei cromatice. Asfel, combinând asfel de lentile cu tendinţe opuse pentru a forma un dublet optic, aberaţia cromatică poate fi parţial corectată. Este necesar să folosim două sticle cu caracteristici de dispersie diferite, asfel incât aberaţia mai slabă a lentilei negative să compenseze pe cea mai puternică a lentilei pozitive. C u l o a r e a l a t e r a l ă Această aberaţie reprezintă diferenţa de înălţime a imaginii între razele albastre si cele roşii. În figura de mai jos se ilustrează o rază principală ce trece prin un sistem optic cu deschidere (fantă) separată de lentilă. Datorită variaţiei indicelui de refracţie cu lungimea de undă, lumina albastră e refractată mai puternic decât lumina roşie, intersecţia cu planul imaginii se face în locaţii diferite. În concluzie, magnitudinea (mărirea) depinde de culoare. Aceasta aberaţie este foarte dependentă de cât de departe de lentilă se găseşte planul imaginii (planul focal). Pentru multe sisteme optice, termenul de ordinul trei din dezvoltarea Taylor prezentată la început poate fi suficient pentru a cuantifica aberaţiile. Totuşi, pentru sisteme foarte precise sau când avem deschideri mari sau unghiuri de câmp vizual mari, teoria termenului de ordin trei nu mai este adecvată. În aceste cazuri urmărirea exactă a razei este esenţială. PAGE PAGE 13 쥁@