Referat Isaac Newton3

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Isaac Newton3 si de asemenea puteti face Download Referat Isaac Newton3

Citeste fragmente din Referat Isaac Newton3

ISAAC NEWTON Epoca copilariei La 25 decembrie 1642, câteva luni după ce Galilei murea sub povara unei vieţi de recluziune, se năştea Isaac Newton, într-un sătuc(Woolsthorpe) din comitatul Lincoln al patriei lui Shakespeare. Newton avea să întregească şi să codifice în formă definitivă, pentru multe secole, opera începută genial de Galilei. Epoca lui Newton urma unei lungi perioade de înflorire intelectuală în Anglia. Ştiinţa trăia în atmosfera creată de Francis Bacon, viguros şi eficace ,,apostol’’ al gândirii ştiinţifice moderne. După unii istorici, cel mai de seamă serviciu ce l-a adus ştiinţei este publicarea cărţii cu titlul Noua Atlantidă, în care întrevede ,,un palat al invenţiei, un mare templu al ştiinţei unde toate ramurile ştiinţei vor fi cultivate”, căci din această idee utopică a ieşit Societatea regală din Londra, înfiinţată în 1662 printr-o chartă a regelui. Scopul principal al acestei societăţi a fost discutarea şi criticarea în comun a cercetărilor individuale ale membrilor şi apoi publicarea acestor cercetări. Cercetarea ştiinţifică iese din izolarea şi intră, cum spune Wells, în a sa Schiţă a Istorie Universale, în cercul cooperaţiei şi al discuţiei, condiţii indispensabile pentru dezvoltarea ştiinţelor. Studiile la Cambridge Primele lucrări După stăruinţele unchiului său, doctor la Trinity Colage din Cambridge, a fost trimis în vara anului 1661 în vârstă de 18 ani, la acelrenumit colegiu unde a avut norocul să întâlnească un profesor care în scurt timp i-a devenit prieten; Isaac Barrow, învăţat, tânăr, şi generos-aşa cum stă bine unui profesor. Începutul carierei Gravitaţia universala şi calculul integral În anul primei mari descoperiri, aceea a calcului integral (calculul fluxiunilor), Newton ia primul său grad universitar, acela de Bachelor of Arts. O problemă mare a vremii era aceea a gravitaţiei care preocupa pe mulţi cercetători dintre cei mari, astronomul Halley, în rândul întâi, Hooke, al cărui nume rămâne legat de studiul elasticităţii şi al rezistenţei materialelor, celebrul Huygens, care avea să se ciocnească şi în teoria luminii cu Newton, şi alţii mai puţin iluştri. Această problemă era, se pare, şi în centrul preocupărilor tânărului învăţat, care-şi purta meditaţia prin toate locurile de vagabondare. În această epocă se situează cunoscuta poveste cu mărul. Aşezat la umbra unui măr, gândea, poate chiar la problemele gravitaţiei, când un fruct desprins din pom cade, profilându-se pe cer până la el. A fost, se pare, prima sugestie a unităţii gravitaţiei universale, aceeaşi care ţine Luna în jurul Pământului asemenea unui măr cum îl văzuse el profilat pe întinsurile albastre ale cerului, aceea care ţine Pământul legat de Soare, aceeaşi, în fine, cu forţa de atracţie a corpurilor către Pământ. Mărul lui Newton a devenit celebru. Pomul era arătat pelerinilor care venerau din toate părţile lumii, până când s-a desfăcut de bătrâneţe; bucăţile au fost împărţite între descendenţi şi admiratori, care le păstrează ca relicve istorice, sacre. Întors la şcoală, Newton ia cu succes(1668) şi ultimul titlu, Master of Artos, clasificat al 23-lea dintr-o sută patruzecişiopt de candidaţi. O expunere publică sistematică apare în Principiile matematice ale filozofiei naturale în 1687, ca pregătire pentru expunerea legilor mecanicii şi a teoriei gravitaţiei universale, care aveau nevoie de aceste calcule. Pentru că sunt legate de mişcare, atât operaţia de integrare cât şi cea de derivare, prima reprezentând suprafaţa pe care o mărgineşte o traiectorie, iar ce-a de-a doua corespunzând vitezei de deplasare a punctului pe traiectorie, Newton a inclus cele două calcule sub denumirea de calcul al fluxiunilor. Integrala sa, definită în primele 5 leme din Cartea întâi a Principiilor, ca şi derivata, corespunzând construcţiei tangentei, definită în primele trei leme care urmează, sunt identice cu definiţiile pe care le dăm şi azi în cazurile ce corespund problemelor mecanice tratate de Newton. Demonstraţiile sunt predominant geometrice, dar expresia şi gândul sunt împregnate de concepţia funcţională, aşa cum se verifică în unele calcule. Newton dă lumii matematice o lecţie, prezentând teoria sa despre integrare ca auxiliar necesar aplicării principiilor mecanicii sale la problemele mişcării corpurilor, în special a planetelor imediat după enunţarea celor 3 legi: a proporţionalităţii acceleraţiei cu forţa, a egalităţii între acţiune şi reacţiune. Construieşte în 1660-1670 telescopul cu reflexie, care mai e şi azi citat în unele cărţi de fizică. Modelul redus construit de Newton însuşi e prezentat tinerei, dar pe atunci vestitei Societăţi Regale din Londra. O descriere exactă a instrumentului apare în publicaţia Societăţii. Modelul este păstrat de societate şi vizitatorii pot avea şi azi bucuria de a-l vedea. Newton a avut satisfacţia să vadă mai târziu construit şi folosit la studiul cerului telescopul în mărime naturală, aşa cum îl descrisese. Intrarea ]n societatea regală optică Deşi nu publicase nimic, încă, nu va fi fost doar pentru telescopul prezentat de ei că Societatea îl cheamă foarte curând în sânul său. La 11 ianuarie 1672 este ales membru pe viaţă, în 1703 va fi ales preşedinte până la sfârşitul vieţii. Æ Imediat după alegere, ca un omagiu pentru noii colegi, Newton le comunică, printr-o scrisoare către secretarul Societăţii regale, Oldenburg, descoperirea-exact când o făcuse e greu de precizat- spectacolul luminii solare. Raza albă se descompune în raze simple diferite, refractate de prismă şi bine individualizate ca atare. Anul 1704 va vedea strânse toate studiile sale asupra luminii într-un Tratat pentru care avea o deosebită dragoste. Optica lui cunoaşte mai multe ediţii latineşti şi englezeşti sub îngrijirea lui însuşi şi devine tratatul clasic în această materie. În anii 1665 şi 1666, pe vremea studenţiei încă, dusese studiile asupra gravitaţiei destul de departe. Calculele care trebuiau să arate identitatea între atracţia Pământului de Soare şi atracţia unui corp greu de Pământ erau pornite. Într-o zi din iunie 1692, îşi reia vechile calcule, cu raza nouă dată de Picard. Acum toate formulele se potrivesc; legea atracţiei universale, descoperită cu atâţia ani în urmă ca o simplă ipoteza, este verificată! Emoţia îi era aşa de vie, încât a trebuit să însărcineze pe un prieten să continue calculele. Mai târziu, potolit, le-a reluat singur le-a verificat şi pentru celelalte planete şi universalitatea legii sale nu mai putea fi pusă la îndoială. Cel dintâi rezultat ce-l are în vedere Newton este găsească expresia forţei de atracţie gravitaţională exercitată de Soare asupra Pământului. Succesiunea ideilor este aceasta: Forţa este centrală. Urmează, potrivit principiilor, că ariile descrise de raza vectoare sunt proporţionale cu timpul, cum spune şi prima lege a lui Kepler. Mişcarea planetelor este eliptică, Soarele ocupând un focar. La problema ce şi-o pune Newton de a determina forţa centrală, centrul fiind focarul, care produce această mişcare, răspunsul dat la propoziţia XI din Secţia a III-a a primei cărţi este marea lui descoperire: forţa este invers proporţională cu pătratul distanţei. În două teoreme următoare, răspunsul este acelaşi dacă traiectoria este o hiperbolă sau o parabolă. Puţinor oameni le-a fost dat să smulgă naturii un secret comparabil cu această lege a gravitaţiei universale. Newton a gândit doctrina matematică a mecanicii după modelul geometriei lui Euclid, organizată prin axiome sau principii care stabilesc relaţiile generale între mărimile ce trebuiau definite, masă, forţă, precum şi caracteristicile necesare ale mişcării: poziţie, viteză, acceleraţie. Dacă o forţă, pe care Newton o va identifica înainte de a-şi formula definitiv principiile, produce mişcarea unei planete pe ecliptică, ea reprezintă un aspect al interacţiunii dintre Soare şi acea planetă; celălalt aspect este acţiunea planetei asupra Soarelui, egală şi de sens contrar celei dintâi. Această viziune a interacţiunilor mecanice între corpurile sistemului solar este probabil originea celui de-al treilea principiu formulat precum ştim: acţiunea este egală cu reacţiunea. Newton a dat astfel un statut forţei în unitatea mecanică a Universului, ca o necesitate a unei construcţii complete. În acelaşi timp, principiul acesta dădea calitatea de forţă şi rezistenţelor care limitau libertatea mişcărilor bine exemplificate la căderea pe plan înclinat şi în mişcarea pendulară. Newton poartă un interes deosebit neregularităţilor mişcării lunare şi le lămureşte prin crearea acelei teorii delicate şi nu uşoare a reflecţiei astronomice, fundamentală pentru întreaga astronomie modernă. În 1700 Newton este ales membru străin al Academiei de Ştiinţe din Paris, mare onoare rezervată la prea puţini. În 1703 este ales preşedinte al Societăţii regale până la moarte; în 1705, regina Ana îl face baronet, iar Universitatea din Cambridge îl alege deputat al său în parlament. Lucrări În 1704 publică Optica, cu două Apendice: Tractatus de quadreatura curvarum şi Enumeratio linearum terţi ordinis, în care fondează geometria proiectivă. În 1707, poate fără voia lui, se tipăresc lecţiile de Aritmetica universalis, care ajunseră în curând o carte curentă, fundamentală chiar pentru şcoală. O grijă deosebită a lui Newton pentru care diferitele ediţii din Principia, care s-au succedat la scurtă distanţă. Marea odihnă În ziua de 20 martie 1727, întreaga Anglie şi lumea întreagă plângeau pierderea lui. Abaţia din Webstminster adăposteşte resturile pământeşti ale acestui fiu al pământului englez care a unit geniul cu răbdarea şi cu modestia adevărată, profundă. Newton spunea vorbind de cercetările lui: ,,Eu nu ştiu cum mă va judeca lumea, dar eu îmi fac mie însumi impresia unui copil care se joacă pe malul mării, culegând ici o piatră mai vărgată, acolo o scoică mai strălucitoare ca altele pe când oceanul adevărului i se întinde nemărginit în faţă”. 쥁@