Referat Etica In Afaceri

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Etica In Afaceri si de asemenea puteti face Download Referat Etica in Afaceri

Citeste fragmente din Referat Etica In Afaceri

Cap. 1: PRELIMINARII În lumea noastră grăbită şi agitată, din ce în ce mai mulţi oameni sunt ahtiaţi după noutate, din care unii fac un etalon de prim rang al valorii tuturor lucrurilor. Din acest punct de vedere, „stăm bine”. Etica în afaceri este un domeniu academic şi un subiect de dezbatere publică teribil de recent. Atât de recent, încât nu au început încă polemicile şi disputele privind probleme de genul: „Cine este autorul care a propus şi a impus termenul etică în afaceri?” sau „Cui aparţine cu adevărat primul articol, eseu sau tratat de etică în afaceri?”. Privirile retrospective încă nu sunt de actualitate, ceea ce mă scuteşte de obligaţia (întotdeauna plicticoasă) de a introduce în acest prim capitol inevitabilele „scurte consideraţii asupra istoriei disciplinei”. Etica în afaceri are o vârstă prea fragedă ca să putem vorbi deja despre fondatori, clasici, moderni, contemporani, postmoderni şi hipermoderni. Ca mai toate noutăţile din ultimul secol, şi business ethics este o invenţie americană. Pentru unii, originea transatlantică a noii discipline este o garanţie de calitate, seriozitate şi performanţă; pentru alţii, dimpotrivă, orice vine de peste ocean trebuie să fie ceva teribil de rudimentar, superficial şi – neapărat – „imperialist”. Entuziasmantă sau detestabilă, etica în afaceri a luat rapid amploare în spaţiul nord-american, de unde s-a răspândit apoi în toată lumea „civilizată”, mai exact în ţările în care se poate vorbi cu temei despre economie de piaţă şi stat de drept. Cu britanicii în frunte, europenii s-au „contaminat” şi ei de interesul crescând faţă de etica în afaceri abia în anii de după 1980. În România, acest (eventual) interes abia este pe cale să se nască. Să fie vorba numai de mimetismul „formelor fără fond” sau de o firească racordare la „trend”-urile lumii evoluate? Iată o întrebare la care e prea devreme să încercăm a găsi un răspuns. Întrebările pe care le vom pune în acest capitol sunt altele: ce se înţelege (ori nu se prea înţelege) prin etică în afaceri? Care sunt problemele cele mai caracteristice şi cele mai importante pe care încearcă să le elucideze etica în afaceri? În sfârşit, de ce este importantă şi tot mai intens cultivată această disciplină în ţările cele mai avansate? Ce este etica în afaceri? De multe ori definiţiile formale au efectul nedorit de a face ca sensul (aparent) clar al unor termeni să devină obscur. La prima vedere, este uşor de înţeles că „etica în afaceri” este un domeniu care urmăreşte să clarifice problemele de natură morală ce se ridică în mod curent în activitatea agenţilor economici dintr-o societate capitalistă. Este clar, ce-i drept, însă foarte aproximativ. Să vedem în ce măsură un plus de precizie ne ajută să înţelegem mai bine ce este etica în afaceri. R. T. De George, unul dintre autorii cei mai proeminenţi în acest domeniu, defineşte etica în afaceri drept „perspectiva etică, fie implicită în comportament, fie enunţată explicit, a unei companii sau a unui individ ce face afaceri”. Comportamentul şi declaraţiile pot, fireşte, să se contrazică, astfel încât despre o corporaţie se poate spune uneori că, deşi afişează un credo etic pus, chipurile, în serviciul comunităţii, daunele teribile provocate mediului înconjurător arată care îi sunt adevăratele convingeri. (De George, 1990, p. 3) Fără a fi prea siguri dacă am înţeles bine, De George situează etica în afaceri la nivelul unei simple descrieri a ceea ce declară şi face efectiv un agent economic, în raport cu anumite considerente etice. P. V. Lewis e de altă părere. El defineşte etica în afaceri drept „acel set de principii sau argumente care ar trebui să guverneze conduita în afaceri, la nivel individual sau colectiv”. Dacă suntem de acord că există numeroase lucruri pe care oamenii de afaceri nu ar trebui să le facă, etica în afaceri în acest al doilea sens se referă la ceea ce oamenii ar trebui să facă în afaceri (Lewis, 1985). Cu sentimentul că totul devine din ce în ce mai derutant, notăm că, după Lewis, etica în afaceri îşi delimitează problematica la nivelul normelor de comportament moral care indică agenţilor economici ce trebuie şi ce nu trebuie să facă în activitatea lor specifică. În opinia „sintetică” a lui Roger Crisp, un apreciat filosof de la Oxford, chief editor la secţiunea de etică a prestigioasei Oxford University Press, în sensul cel mai frecvent utilizat, etica în afaceri este un domeniu de investigaţii filosofice, având propriile sale probleme şi teme de discuţie, specialişti, publicaţii, centre de cercetare şi, desigur, o varietate de curente sau şcoli de gândire. În acest sens, Crisp sugerează că „etica în afaceri se referă la străduinţele filosofice ale fiinţelor umane de a sesiza principiile care constituie etica în afaceri în acest al doilea sens [cel conturat în definiţia lui Lewis], de obicei în ideea că acestea ar trebui să devină «etica» afacerilor şi a oamenilor de afaceri reali” (Cowton & Crisp, 1998, p. 9). Nici mai mult, nici mai puţin. Cu senzaţia inconfortabilă că am intrat în zona crepusculară, ne gândim că simpla lectură a definiţiilor de mai sus ar putea să explice de ce atât de mulţi oameni de afaceri sunt sceptici în ceea ce priveşte relevanţa eticii în afaceri faţă de problemele lor curente şi faţă de dilemele practice cu care se confruntă în activitatea lor. Departe de a face ca faptele nude să apară într-o lumină mai clară şi să fie mai uşor de înţeles, filosofii par să vorbească despre o altă lume, rătăcindu-se în speculaţii umbroase, ce n-au nimic comun cu preocupările presante ale celor care se ocupă de afaceri. Nu neapărat. Într-un limbaj ceva mai inteligibil, Crisp vrea să spună că etica în afaceri urmăreşte să evalueze şi să susţină cu argumente raţionale valorile şi normele morale care ar trebui să guverneze jocul economic, cu speranţa că explicaţiile sale pot contribui la ameliorarea practicii morale în mediul de afaceri. Din fericire, nu toate definiţiile eticii în afaceri sunt chiar atât de „profunde” şi de încifrate. Iată ce spune Laura Nash, o autoare americană despre a cărei interesantă şi influentă teorie voi discuta pe larg ceva mai încolo: „Etica în afaceri este studiul modului în care normele morale personale se aplică în activităţile şi scopurile întreprinderii comerciale. Nu este un standard moral separat, ci studiul modului în care contextul afacerilor pune persoanei morale, ce acţionează ca agent al acestui sistem, propriile sale probleme specifice”. (Nash, 1995, p. 5) O definiţie şi mai scurtă propun Andrew Crane şi Dirk Matten, într-un foarte recent tratat semnificativ intitulat Business Ethics. A European Perspective: „Etica în afaceri este studiul situaţiilor, activităţilor şi deciziilor de afaceri în care se ridică probleme în legătură cu [ceea ce este moralmente] bine şi rău” – [în original right and wrong] (Crane & Matten, 2004, p. 8). Dar marea majoritate a celor care scriu despre acest domeniu nu se ostenesc să formuleze o definiţie explicită a eticii în afaceri, ci presupun că sensul intuitiv al expresiei ca atare este suficient de limpede pentru a nu mai avea nevoie de precizări pedant academice. Or, nici această presupoziţie nu este întru totul corectă. Observăm cu uşurinţă că „etica în afaceri” este o expresie compusă, al cărei sens poate fi inteligibil numai în măsura în care cititorul neavizat ştie ce înseamnă cuvintele „etică” şi „afaceri”. Cu această condiţie, este uşor de înţeles că, în rând cu etica medicală, etica juridică sau bioetica, business ethics este o teorie etică aplicată, în care conceptele şi metodele eticii, ca teorie generală, sunt utilizate în abordarea problemelor morale specifice unui anumit domeniu de activitate, precum medicina, justiţia sau afacerile. Dar ce înseamnă cuvântul „etică”? Sociologul Raymond Baumhart a pus această întrebare unor oameni de afaceri americani şi a primit următoarele răspunsuri tipice: „Etica are de-a face cu ceea ce sentimentele mele îmi spun că este bine sau rău”. „Etica este legată de credinţa mea religioasă”. „A fi etic înseamnă să respecţi legea”. „Etica reprezintă modelele de comportament acceptate în societate”. „Nu ştiu ce înseamnă acest cuvânt”. (apud Mitchell, 2003, p. 8) Nici unul dintre aceste răspunsuri nu este corect (exceptându-l pe ultimul, fireşte). Destui oameni sunt tentaţi să asocieze etica şi sentimentele, gândindu-se probabil la un soi de vibraţie empatică faţă de aproapele nostru. Dar etica nu este legată în mod necesar de anumite stări afective. Acestea sunt schimbătoare, capricioase şi nu pe deplin supuse raţiunii, astfel încât foarte frecvent tocmai sentimentele sunt acelea care ne îndeamnă să ne abatem de la normele etice: să iubim cu înfocare soţia prietenului sau a şefului, să fim invidioşi faţă de cei ce ne sunt cumva superiori, să-i detestăm pe unii oameni doar pentru că fac parte dintr-o anumită categorie socială stigmatizată etc. Etica nu se află într-o relaţie necesară nici cu religia. Ce-i drept, majoritatea religiilor susţin standarde etice înalte. Dar dacă etica n-ar fi decât un apanaj al religiei, atunci ea nu ar fi valabilă decât pentru persoanele religioase. Or, etica se adresează în egală măsură ateilor şi sfinţilor, astfel încât nu poate fi în nici un caz confundată cu religia sau pe deplin subordonată ei. (Voi reveni pe larg asupra acestei probleme în capitolul următor.) Totodată, a te comporta etic nu e totuna cu a respecta legea – o idee pe care o voi susţine cu diferite argumente de multe ori în cele ce urmează. Nu rareori legea încorporează anumite convingeri morale, pe care le împărtăşesc numeroşi cetăţeni ai unui stat. Dar legea, ca şi sentimentele, se poate abate faţă de ceea ce este etic. Sclavia negrilor din America înainte de războiul de secesiune, politica de apartheid din Africa de Sud sau discriminarea femeilor în ţările fundamentalist islamice oferă exemple groteşti de relaţii sociale inumane, impuse prin forţa unor „legi” inacceptabile din punct de vedere etic. În sfârşit, a fi etic nu se confundă cu a te conforma pe deplin unor modele de conduită acceptate în societate. În multe cazuri, majoritatea oamenilor cultivă într-adevăr tipare comportamentale juste sub aspect etic, dar nu întotdeauna. Uneori, aceste modele sociale de comportament se pot afla în conflict cu principiile etice. Se poate întâmpla ca o întreagă societate să fie moralmente coruptă; Germania nazistă, Rusia bolşevică sau România ceauşistă (şi, din păcate, şi cea post ceauşistă) sunt exemplare în acest sens. Pe de altă parte, dacă a te comporta etic ar fi totuna cu a imita modelele social acceptate, atunci, pentru a şti ce este corect din punct de vedere etic, individul ar trebui să afle ce anume se consideră acceptabil în societatea din care face parte. Ca să decid, de exemplu, ce ar trebui să gândesc despre avort sau eutanasiere, ar fi necesar să întreprind un sondaj de opinie la nivelul societăţii româneşti şi apoi să mă conformez opiniei majoritare. Dar nimeni nu încearcă să găsească soluţia unui subiect de controversă etică în acest fel. În plus, lipsa unui deplin consens social face imposibilă identificarea eticii cu ceea ce se consideră acceptabil într-o anumită societate. Unii oameni sunt de acord cu avortul şi cu eutanasierea, alţii nu şi atunci, care dintre ei se află pe poziţia corectă din punct de vedere etic? Lăsând de-o parte opiniile curente ale oamenilor de afaceri americani despre înţelesul eticii şi particularităţile semantice ale termenului englezesc ethics, trebuie să ne întrebăm ce se înţelege în mod curent prin cuvântul „etică” în româneşte, spre a face anumite distincţii (sper) lămuritoare. La noi, termenul etică are cel puţin trei semnificaţii diferite. În primul rând, etica se referă la aşa-numitele moravuri, cutume şi obiceiuri tradiţionale specifice diferitelor culturi. De pildă, în lumea occidentală culoarea de doliu este negrul; în Extremul Orient, albul. În spaţiul islamic consumul de alcool este interzis; în lumea creştină este ceva foarte răspândit; unele popoare, precum ruşii, polonezii ori scandinavii, preferă băuturile spirtoase, pe când francezii, italienii, grecii şi spaniolii beau îndeosebi vin, iar germanii sau cehii consumă impresionante cantităţi de bere. (Noi, ca tot românul „imparţial”, ne dăm în vânt după toate deliciile consumului de alcool – mult şi cât mai des să fie.) Evreii şi musulmanii nu se ating de carnea de porc, pe când chinezii mănâncă şerpi, câini sau maimuţe, iar în Occident broaştele, melcii sau stridiile sunt considerate de către gurmanzi adevărate delicatese. Astfel de cutume tradiţionale există şi în domeniul economic. În Occident, preţurile afişate în magazine nu sunt, de regulă, negociabile; în Orient, tocmeala dintre vânzător şi cumpărător este aproape obligatorie. Lumea apuseană pune mare preţ pe punctualitate, pe când în America Latină sau în Africa se consideră că un om este cu atât mai important şi mai vrednic de stimă cu cât îşi permite să întârzie mai mult. În Occident, comisioanele acordate, mai mult sau mai puţin „pe sub masă”, unor oficiali cărora li se solicită un contract sau anumite facilităţi fiscale ori comerciale sunt considerate profund imorale; nu acelaşi lucru se poate spune despre ţările în curs de dezvoltare, unde mituirea funcţionarilor publici constituie o practică obişnuită, de multe ori la vedere. În toată lumea există încă profesii şi ocupaţii exclusiv masculine sau exclusiv feminine. Dacă zbor cu avionul, mă aştept ca în carlingă să se afle numai bărbaţi, iar cafeaua şi băuturile să fie servite numai de către nişte stewardese amabile şi foarte drăguţe. În pofida câtorva excepţii, încă nesemnificative, în toată lumea se consideră că uniforma militară stă bine numai pe bărbaţi, care nu au însă ce căuta într-o grădiniţă de copii. Chiar şi în ţările cele mai avansate şi mai progresiste, femeile primesc un salariu mai mic decât bărbaţii, chiar dacă prestează munci echivalente. Interzisă de lege şi scandaloasă din punct de vedere moral în Occident, munca salariată sau de-a dreptul sclavagistă a minorilor este ceva foarte obişnuit în Lumea a Treia etc. Pentru a evita posibilele confuzii terminologice, vom denumi ethos acest ansamblu de cutume şi obiceiuri tradiţionale care, după cum voi arăta în continuare, interesează mai curând antropologia culturală decât etica propriu-zisă. În al doilea rând, prin termenul „etică” se înţelege ansamblul de valori şi norme care definesc, într-o anumită societate, omul de caracter şi regulile de comportare justă, demnă şi vrednică de respect, a căror încălcare este blamabilă şi vrednică de dispreţ. În această accepţiune, etica promovează anumite valori, precum cinstea, dreptatea, curajul, sinceritatea, mărinimia, altruismul etc., încercând să facă respectate norme de genul: „Să nu minţi!”, „Să nu furi!”, „Ajută-ţi aproapele!”, „Respectă-ţi părinţii!”, „Creşte-ţi copiii aşa cum se cuvine!”, „Respectă-ţi întotdeauna promisiunile!” etc. În firescul limbii române, ansamblul acestor reguli de „bună purtare” se numeşte morală, iar condiţia omului care aspiră să trăiască potrivit unor idealuri şi principii cât mai înalte se numeşte moralitate. În sensul său propriu, etica sau filosofia morală este o interpretare teoretică a ethosului şi a fenomenelor morale. Reflecţia etică îşi propune să clarifice cu instrumente teoretice o serie de probleme, precum: Putem fi morali? De ce să fim morali? Cum să fim morali? Ce sunt binele şi răul, plăcerea şi datoria, dreptatea, demnitatea sau mărinimia? În ce constă fericirea şi cum poate fi ea atinsă şi păstrată? Ce fel de argumente raţionale pot susţine în mod consistent o anumită angajare sau decizie morală? Cât de puternică este influenţa factorilor iraţionali în atitudinile noastre morale? etc. Etica nu încearcă să răspundă la aceste întrebări din perspectiva specifică a vreunei categorii particulare de oameni, ci se străduieşte să afle răspunsuri cu valoare universal valabilă. „Ce ar trebui să facă un om spre a-şi realiza dorinţele, scopurile şi idealurile, astfel încât să poată atinge maxima împlinire a fiinţei sale, fără a face însă inutil rău celorlalţi, ci lăsând pe fiecare să-şi caute propria împlinire personală şi chiar contribuind la progresul întregii societăţi?” – aceasta este interogaţia fundamentală, ce stă în miezul investigaţiilor etice. Eticile aplicate pun şi ele exact aceeaşi întrebare, însă o fac din perspectiva unei anumite categorii sociale particulare. Ce ar trebui să facă un medic sau o asistentă medicală spre a fi cât mai deplin realizaţi în profesia lor – apărarea sănătăţii şi vieţii pacienţilor? Cum ar trebui să se comporte un om al legii, fie el judecător, procuror sau avocat, pentru a se apropia cât mai mult posibil de optimitatea profesiei sale – actul de justiţie? Întrebarea noastră este: cum trebuie să acţioneze un bun om de faceri spre a-şi împlini vocaţia? care sunt responsabilităţile şi datoriile morale de care omul de faceri trebuie să se achite pentru a-şi face treaba cât mai bine? La nivelul bunului simţ, această întrebare se pune de mult, încă din Antichitate, dar numai de curând ea stă în centrul unei noi discipline academice – etica în afaceri. De ce? Care sunt schimbările sociale şi economice care au făcut ca opiniile de bun simţ despre ceea ce ar trebui să facă ori să nu facă agenţii economici în societatea capitalistă actuală să pară depăşite şi inadecvate, solicitând o investigare teoretică a standardelor etice raţionale care ar trebui să reglementeze mediul de afaceri din lumea contemporană? De ce este importantă astăzi etica în afaceri? „Fie ca o reacţie faţă de cultura yuppie din anii ’80, fie ca un reflex al [mişcării] ’caring, sharing’ din anii ’90, etica în afaceri a devenit o modă” – spune Elaine Sternberg, o autoare britanică de prima mână, despre care voi vorbi de asemenea pe larg în secţiunea a doua. După care se grăbeşte să adauge: „Spre deosebire însă de hoola hoops sau Rubik cubes, etica în afaceri nu este o modă trecătoare.” (Sternberg, 1994, p. 26) Merită să trecem în revistă fenomenele sociale, economice şi culturale pe care le menţionează Sternberg pentru a explica temeiul afirmaţiei sale de mai sus. În primul rând, trebuie subliniat faptul că puterea şi influenţa firmelor private asupra întregii societăţi este mai mare decât a fost vreodată până acum, iar politicile imorale, frecvent întâlnite în mediul de afaceri, pot să provoace imense daune şi prejudicii indivizilor, comunităţilor şi mediului. Politicile guvernamentale din anii ’80, de exemplu, au scos în relief anumite probleme de etică în afaceri, care se pun acum cu mare acuitate şi în tranziţia societăţii româneşti spre o economie de piaţă funcţională. Atât în ţările occidentale, cât şi în ţara noastră programele de privatizare au făcut ca numeroase întreprinderi aflate o vreme în proprietatea statului să se adapteze cerinţelor de eficienţă şi rentabilitate ale unor afaceri comerciale. Drept urmare, noii lor manageri au dispus masive concedieri de personal, acordându-şi lor însă remuneraţii substanţial mărite. Moralitatea acestor măsuri a fost pusă vehement sub semnul întrebării de către opinia publică, stârnind dezbateri aprinse în legătură cu obiectivele esenţiale pe care trebuie să le urmărească întreprinderile comerciale: trebuie acestea să se pună în primul rând în serviciul bunăstării generale a societăţii ori să servească mai presus de orice interesele acţionarilor? O dată cu retragerea totală sau parţială a administraţiei de stat din anumite sectoare de activitate pe care le-a controlat timp de multe decenii, s-au pus tot mai multe întrebări în legătură cu măsura în care firmele private ar trebui să preia responsabilităţile pe care statul şi le-a declinat. Speranţele că oamenii de afaceri ar putea să susţină financiar dezvoltarea artelor, a ştiinţei şi educaţiei nu sunt câtuşi de puţin ceva de dată recentă. Nouă este însă transformarea speranţelor în aşteptări şi chiar în pretenţii; ceea ce odinioară se considera a fi doar generozitate voluntară apare în opinia tot mai multor oameni drept „responsabilitate socială”. Nouă este şi vehemenţa cu care o bună parte a opiniei publice solicită firmelor şi corporaţiilor private să se implice în eradicarea tuturor relelor din societatea contemporană. Nu e suficient ca investitorii să ofere pe piaţă produse de tot mai bună calitate, mai sigure şi mai accesibile pentru consumatori sau ca aceştia să asigure condiţii de lucru tot mai bune pentru salariaţi, ci şi să salveze speciile biologice în pericol de dispariţie, să protejeze monumentele istorice, să susţină sistemul de sănătate ori să se implice în eradicarea sărăciei pe întreaga planetă. (Fireşte că astfel de controverse sunt de actualitate numai în Occident. Până acum, proaspeţilor noştri milionari nici măcar nu le-a trecut prin minte să sprijine arta, ştiinţa, sănătatea sau educaţia; cel mult unii s-au implicat financiar în sponsorizarea unor cluburi de fotbal, în terenuri de golf sau gale de box, în vreme ce alţii se pretind mari vânători de animale sălbatice mari şi mici). O dată cu creşterea influenţei sectorului privat asupra întregii vieţi economice şi sociale, interesul canalelor mediatice faţă de lumea afacerilor a sporit constant. Ajunse din ce în ce mai frecvent pe prima pagină, malversaţiunile oamenilor de afaceri au stârnit reacţii, critici şi comentarii aprinse din partea opiniei publice, sporind interesul general faţă de moralitatea agenţilor economici şi a funcţionarilor publici cu atribuţii şi competenţe dubios exercitate în gestionarea avuţiei naţionale. Din acest punct de vedere, ne putem mândri cu faptul că suntem la un nivel comparabil cu lumea occidentală; după 1990, România a avut parte din belşug de scandaluri mediatice, numai că, spre deosebire de occidentali, noi suntem încă în aşteptarea marilor procese în justiţie, care să-i trimită pe vinovaţi după gratii şi care să zdruncine cât de cât sentimentul de imunitate al noilor potentaţi politici şi financiari. Sub presiunea efectelor direct perceptibile în viaţa lor a politicilor interesate şi „egoiste” ale marilor corporaţii şi a strategiilor guvernamentale orientate spre descătuşarea mecanismelor concurenţiale ale pieţei libere, pe larg prezentate şi dezbătute în mass-media, militantismul diferitelor grupuri şi categorii de stakeholders s-a intensificat progresiv, sporind interesul opiniei publice faţă de etica afacerilor şi a adminstraţiei publice. Greu traductibil în româneşte prin cuvântul „participanţi”, termenul englezesc stakeholders desemnează toate grupurile sociale afectate direct sau indirect de activitatea firmelor comerciale; mai mult decât atât, aceste grupuri iau parte la „jocul” economiei de piaţă, nu doar în calitate de „spectatori”, ci şi în calitate de participanţi activi (ca nişte „figuranţi”), întrucât fără implicarea lor, activitatea firmelor comerciale ar fi imposibilă (ca un spectacol de teatru în care vedetele şi-ar da replicile pe o scenă pustie în faţa scaunelor goale). Printre cele mai importante categorii de stakeholders se numără salariaţii, consumatorii şi comunităţile locale. De exemplu, cei mai buni salariaţi din ţările occidentale încep să fie atraşi nu numai de mărimea salariului şi a bonificaţiilor, ci tot mai mult de satisfacţia intrinsecă a muncii lor, de posibilităţile de perfecţionare profesională şi, nu în ultimul rând, de calitatea morală a celor care îi angajează. Pe măsură ce se profilează o descreştere numerică a candidaţilor din rândurile unor grupuri tradiţional favorizate, profilul etic al firmei devine un criteriu cheie în lupta pentru atragerea şi păstrarea angajaţilor performanţi. Pe de altă parte, dacă primele „mişcări” ale consumatorilor au urmărit cu precădere calitatea şi preţul produselor şi serviciilor, acum se afirmă tot mai activ aşa-numitul vigilante consumerism, o mişcare de boicot al produselor scoase pe piaţă de firme ce stârnesc dezaprobarea publicului întrucât folosesc tehnologii poluante, exploatează forţa de muncă extrem de ieftină din Lumea a Treia, sprijină regimuri politice opresive etc. În consecinţă, firmele care vor să atragă aceşti consumatori din ce în ce mai critici şi mai exigenţi trebuie să fie foarte atente cum abordează problemele de etică în afaceri. Se intensifică, totodată, activismul şi implicarea grupurilor din ce în ce mai numeroase de shareholders – acţionarii firmelor comerciale. O dată cu explozia pieţelor de capital şi a operaţiunilor bursiere, tot mai mulţi oameni devin acţionari ai firmelor cotate la bursă, iar curentele de opinie civic militante încep să îşi facă simţită influenţa în definirea strategiilor manageriale. Mişcarea ethical investment, promovând „investiţiile morale”, sancţionează companiile a căror conduită în afaceri ridică semne de întrebare, prin refuzul susţinătorilor ei de a investi în acţiunile acestora, oricât de tentante ar fi dividentele pe care s-ar putea sconta. Şi atât în Statele Unite, cât şi în Marea Britanie, investitorii instituţionali au început, la rândul lor, să nu mai susţină firmele cu proastă reputaţie. Micii acţionari nu se mai mulţumesc să protesteze prin vânzarea acţiunilor pe care le deţin la companiile dubioase, ci vor să se implice tot mai activ în deciziile manageriale, prin dreptul lor de veto faţă de acele decizii care nu li se par etic corecte sau chiar prin dreptul lor de concediere a echipelor manageriale a căror conduită în afaceri este criticabilă. O dată cu expansiunea capitalului lor în afara Statelor Unite, marile corporaţii americane exportă şi grija lor mereu sporită faţă de etica în afaceri, astfel încât firmele de pretutindeni sunt din ce în ce mai mult evaluate după criteriul calităţii morale a strategiilor comerciale şi a stilului managerial. Creşterea interesului faţă de etica în afaceri este determinată şi de schimbarea naturii înseşi a afacerilor în contextul ultimelor decenii, în care a luat o amploare evidentă procesul de globalizare, căruia îi vom acorda o atenţie specială în a doua secţiune a manualului. Firmele comerciale devin tot mai transfrontaliere, mai complexe şi mai dinamice decât au fost vreodată până acum. În consecinţă, apar probleme noi, iar certitudinile valoric-normative ale mediilor de afaceri locale sunt înlocuite de relativitatea unui context multinaţional şi multicultural, în care criteriile corectitudinii morale diferă şi se modifică rapid. Drept urmare, chiar şi problemele mai vechi devin tot mai greu de soluţionat, iar afacerile trebuie să repună în discuţie anumite principii şi valori considerate până de curând a fi de la sine înţelese. Creşterea importanţei acordate eticii în afaceri se explică şi prin modificările suferite de strategiile şi structurile corporaţiilor. Curente recente în teoria şi practica managerială, precum total quality management, ca şi procesele de restructurare şi redimensionare a firmelor de top au condus la abandonarea multor practici tradiţionale de conducere a proceselor economice. Ierarhiile manageriale stufoase şi rigide s-au aplatizat considerabil. În consecinţă, autoritatea şi răspunderea decizională s-au dispersat din ce în ce mai mult în cadrul firmei: decizii importante sunt luate la niveluri ierarhice tot mai joase şi de către tot mai mulţi angajaţi. Iată de ce se impune ca fiecare salariat, nu numai top managementul să înţeleagă cât mai bine complexitatea problemelor de natură etică; toţi membrii unei firme trebuie să cunoască valorile şi ţelurile esenţiale ale organizaţiei şi cum trebuie să se reflecte acestea în conduita practică a firmei în mediul economic. Dar pentru ca etica în afaceri să se disemineze în toate ungherele unei firme, ea trebuie să fie mai întâi înţeleasă. Înţelegerea criteriilor morale de conduită în afaceri este deosebit de importantă, deoarece noile structuri organizaţionale dau naştere unor noi complicaţii, (legate de circulaţia informaţiilor şi administrarea informaţiilor în cadrul diferitelor colective de lucru şi al întregii organizaţii), pentru care nu există precedente tradiţionale. Pentru ca „împuternicirea” angajaţilor (engl. empowerment) să aibă succes, o înţelegere temeinică a eticii în afaceri este absolut necesară. Fireşte că lista acestor schimbări majore, de natură să sporească importanţa eticii în afaceri, este incompletă; multe alte aspecte pot intra în discuţie. Sper însă că aspectele la care m-am referit sunt suficiente pentru a susţine convingător ideea că interesul crescând în întreaga lume faţă de etica în afaceri nu este doar o modă trecătoare, indusă de „imperialismul cultural” nord-american. Cert este faptul că şi în context european se configurează un consens tot mai deplin asupra importanţei eticii în afaceri, fie că e vorba de studenţi, profesori, funcţionari guvernamentali sau consumatori, dar mai ales de firmele comerciale. În mai toate universităţile din Europa s-au introdus în ultimii ani cursuri de etică în afaceri; numărul articolelor publicate în presă pe teme de business ethics a crescut enorm; pe Internet se pot găsi în acest moment peste 20.000 de web pages şi circa 1.200 de cărţi dedicate exclusiv eticii în afaceri. Se poate chiar vorbi despre o nouă „industrie” în domeniu: în corporaţiile moderne există deja directori pe probleme de etică (corporate ethics officers); a crescut numărul consultanţilor independenţi în materie de etica afacerilor; sunt tot mai viguroase şi prezente pe pieţele de capital trusturile de ethical investment; de mare autoritate şi influenţă se bucură activităţile de audit, monitorizare şi evaluare etică, de curând iniţiate şi dezvoltate de firme prestigioase, precum KPMG, McKinsey, PriceWaterhouseCoopers şi altele (cf. Crane & Matten, 2004, p. 13-14). O dovadă a vitalităţii eticii în afaceri este şi faptul că, în pofida scurtei sale istorii de până acum, acest domeniu a cunoscut în numai ultimele două decenii evoluţii tematice şi conceptuale sesizabile, mai ales sub influenţa efectelor procesului de globalizare şi a noului concept de sustenabilitate – la care mă voi referi pe larg într-unul dintre capitolele următoare, încercând să scoatem în evidenţă modificările de perspectivă asupra eticii în afaceri pe care le sugerează. După cât se pare, „deschiderea” partidei a fost câştigată, iar eticii în afaceri i se poate prevedea un viitor notabil atât în mediul academic, cât mai ales în evoluţia previzibilă a firmelor şi corporaţiilor angrenate în tumultul economiei de piaţă. Cu toate acestea, nu toată lumea este convinsă de seriozitatea şi de oportunitatea eticii în afaceri. Există încă destui sceptici şi adversari redutabili care contestă fie capacitatea, fie dreptul eticii în afaceri de a se pronunţa cu folos asupra conduitei agenţilor economici. Să analizăm şi contraargumentele lor. Bunul-simţ şi scandalurile mediatice Primii care zâmbesc, mai mult sau mai puţin acru sau ghiduş, atunci când aud vorbindu-se de „etica” afacerilor sunt oamenii care nu fac afaceri – „spectatorii” de care vorbeam (metaforic, desigur) în prefaţă. Ei simt câteodată pe pielea şi în buzunarul lor consecinţele unor practici comerciale incorecte, pe care le remarcă pe bună dreptate cu indignare, dar nu acordă mare atenţie situaţiilor „normale”, totuşi mult mai frecvente, în care produsele şi serviciile pe care le plătesc nu ridică vizibile semne de întrebare din punct de vedere etic. Dar cea mai mare parte din tot ceea ce ştiu ei despre lumea afacerilor nu rezultă dintr-o experienţă directă, ci din informaţiile pe care le culeg din mass-media, fie din sursele de informaţii, fie din cele de divertisment. Încercaţi să vă amintiţi când aţi văzut ultima dată un film artistic, o emisiune de televiziune sau un articol de ziar în care să fi fost prezentat un mare om de afaceri (un business leader) ca un exemplu de virtute: cetăţean responsabil şi activ în lupta pentru cauze nobile, „familist”, membru proeminent al fundaţiilor caritabile etc. În mod tipic, omul de afaceri ca personaj mediatic este mai degrabă un manipulator mârşav, cinic, insensibil, ahtiat după bani şi putere, lipsit de orice scrupule. Un documentar intitulat Hollywood’s Favorite Heavy pretinde că „până la vârsta de 18 ani, un copil [american] a apucat să vadă la televizor, la ore de maximă audienţă, peste 10.000 de crime comise de către nişte oameni de afaceri“ (cf. Stewart, 1996, p. 17). Cât despre copiii noştri, presa şi televiziunea îi bombardează nu numai cu personaje fictive din filme şi seriale americane, ci şi cu o mulţime de exemple reale de oameni de afaceri cel puţin dubioşi, dacă nu de-a dreptul nişte hoţi şi escroci de ultima speţă. Repetiţia obsedantă a acestor clişee are un efect puternic asupra opiniei publice. Drept urmare, etica în afaceri „este frecvent asociată de mass-media cu dezastrele ecolo-gice şi scandalurile financiare, cu mita şi hărţuirea sexuală sau concurenţa [în care abundă] tot felul de «trucuri murdare»” (Sternberg, 1994, p. 16). Nu-i de mirare că atât de mulţi oameni sunt sceptici când aud de etică în afaceri, o dată ce au ajuns să creadă cu toată convingerea că afacerile ignoră prin natura lor scrupulele morale, neurmărind nimic altceva decât profituri maxime cu orice preţ. În aparenţă, insistenţa mediatică asupra evenimentelor scandaloase ce au loc atât de frecvent în mediul de afaceri ar trebui să aibă un efect pozitiv asupra eticii în afaceri, sporindu-i importanţa şi capacitatea de a stârni interesul. În realitate, goana după scandaluri răsunătoare joacă un rol ambiguu, făcând eticii în afaceri şi serioase deservicii. Prevalenţa aspectelor negative din viaţa economică în mass-media a făcut să crească interesul publicului faţă de etica afacerilor. Pentru majoritatea oamenilor, ale căror opinii despre ceea ce se întâmplă în mediul de afaceri se bazează în principal pe ceea ce văd la televizor şi citesc în ziare, problemele pe care le ridică aceste scandaluri şi numai ele sunt problemele eticii în afaceri. În unele situaţii, demascarea în mass-media a afacerilor scandaloase este benefică. Pe de o parte, riscul de a fi expuşi oprobiului public îi poate face pe unii „răufăcători” să îşi tempereze apetitul pentru afaceri dubioase. Pe de altă parte, odată avertizat asupra mecanismelor şi consecinţelor unor malversaţiuni, publicul poate să-şi apere mai bine interesele, căzând mai greu victimă sirenelor ademenitoare ale unor escroci intrepizi şi ingenioşi. Poate că scandalurile uriaşe provocate de prăbuşirea unor jocuri piramidale de tip „Caritas” sau FNI, şi de falimentele urât mirositoare ale unor bănci precum Bancorex, Albina, Banca Internaţională a Religiilor, Columna şi altele au contribuit într-o oarecare măsură la asanarea mediului financiar din România ultimilor ani. Şi poate că insistenţa presei asupra repetatelor scandaluri stârnite de privatizări cu cântec, suspecte protecţii politice pentru tot felul de îmbogăţiţi peste noapte prin contrabandă, evaziune fiscală şi licitaţii cusute cu aţă albă, mită, pagube ecologice de proporţii etc. a făcut să crească întrucâtva nivelul de moralitate în comunitatea oamenilor de afaceri. Poate. Dar e de aşteptat ca această foame insaţiabilă a presei după scandaluri de răsunet să ducă la o schimbare în bine a climatului moral din întreaga societate? Unii ar spune că da. Scandalurile de pe pieţele financiare americane au inspirat filme de mare succes, precum Wall Street, regizat de Oliver Stone sau The Insider, în regia lui Michael Mann. Poate că însăşi realizarea unor astfel de producţii cinematografice de mare impact este o dovadă că aceste scandaluri au stârnit interesul opiniei publice şi o atitudine generală de respingere a imoralităţii sau amoralităţii magnaţilor financiari. Totuşi, chiar dacă rezonanţa scandalurilor mediatice a adus etica afacerilor în centrul atenţiei, sunt întru totul de acord cu Tom Sorell şi John Hendry atunci când aceştia afirmă că „am dori să negăm că scandalurile în general, şi îndeosebi excesiv mediatizatele scandaluri financiare sunt o bună călăuză către problemele etice cu care se confruntă afacerile. Am dori să negăm, de asemenea, că ele oferă cel mai potrivit gen de stimulent al unei schimbări a climatului moral în care se desfăşoară afacerile” (Sorell & Hendry, 1994, p. 7-8). Cei doi autori britanici îşi susţin afirmaţia cu câteva argumente solide. Începând cu scandalurile care au inspirat filmul Wall Street, este evident faptul că operaţiile de pe pieţele financiare nu sunt reprezentative pentru activitatea comercială în general. Tentaţiile de imoralitate ale celor împuterniciţi să administreze investiţiile altora şi riscurile de a nesocoti codul etic ale celor care deţin informaţii confidenţiale nu sunt identice cu problemele de ordin moral pe care le pune încercarea de a fabrica motoare de automobil cu costuri minime. Riscurile morale pe care le implică dorinţa unora de a spori la maximum încărcătura navelor şi de a scurta la minimum deplasarea lor la destinaţie nu sunt aceleaşi cu riscurile morale pe care le implică producţia de carne sau de ouă cât mai ieftine. Pe scurt, dacă vrem să ne facem o imagine de ansamblu asupra provocărilor de ordin moral cu care se confruntă lumea afacerilor, e bine să nu ne fixăm atenţia exclusiv asupra unor practici dubioase din lumea bancherilor şi agenţilor de bursă. Pe de altă parte, scandalurile cu mare tam-tam, care fac deliciul presei, scot la rampă doar marile firme şi tranzacţiile de anvergură, ceea ce creează multora impresia falsă că etica în afaceri se referă în primul rând, dacă nu chiar exclusiv, la corporaţiile mamut, cu cifre de afaceri astronomice şi cu mii de angajaţi. După cum arată Sorell şi Hendry, în anul 1990 firmele cu cel mult nouă angajaţi reprezentau 90,1% din totalul firmelor britanice, 78% dintre acestea având cifre de afaceri anuale sub 100.000 de lire sterline. Statistici comparabile se regăsesc în multe ţări occidentale dezvoltate. Într-o astfel de structură economică, o etică în afaceri valabilă numai pentru firmele mari ar fi relevantă doar pentru un sector redus al mediului de afaceri. Revenind la chestiunea riscurilor morale, e limpede că unele dintre acestea sunt mult mai ridicate pentru firmele mici. O firmă de construcţii cu doar câţiva angajaţi, ce supravieţuieşte de la un contract la altul, este mai expusă riscului de a-şi stoarce de puteri forţa de muncă şi de a înşela aşteptările clienţilor decât o mare companie, care îşi poate redistribui personalul în funcţie de priorităţi. Patronii unui restaurant înglodat în datorii şi cu o clientelă redusă de recesiune pot fi mai lesne tentaţi să încarce notele de plată decât o mare reţea de fast food. Forţată să concureze cu diverse sectoare ale pieţei negre sau gri, o mică afacere poate ajunge mai uşor în situaţia de a recurge la tranzacţii ce nu apar în registrele contabile. Şi acestea sunt riscuri morale, chiar dacă par nişte mărunţişuri pe lângă marile tranzacţii financiare şi loviturile marilor maeştri ai bursei. În concluzie, concentrându-şi atenţia asupra scandalurilor şocante, mass-media face un dublu deserviciu eticii în afaceri. În primul rând, publicului i se prezintă aproape în exclusivitate numai comportamente imorale în afaceri şi această perspectivă unilaterală întăreşte stereotipul incompatibilităţii dintre afaceri şi moralitate. Din acest motiv, atât de mulţi oameni cred că „etica în afaceri” este un oximoron. În al doilea rând, scandalurile spectaculoase care explodează pe prima pagină sugerează că etica în afaceri priveşte numai activitatea marilor corporaţii. Adevărul este că nu toţi oamenii de afaceri sunt corupţi şi nu toate firmele mici sunt exonerate de orice dilemă etică. „Avem nevoie de mai multe cazuri de comportament în afaceri cu consecinţe pozitive – spune Thomas Donaldson, autorul primului tratat de etică în afacerile internaţionale. Atenţia acordată eşecurilor [morale] ... a pus accentul pe legalitate şi conformism. Şi astfel am ratat şansele de a ne concentra asupra culturilor mai pozitive sau mai creative, care ne înfăţişează o conduită corectă din punct de vedere etic” (Donaldson, BusinessWeek, January 17, 2003). Aceeaşi idee este exprimată şi mai clar de către Elaine Sternberg, atunci când afirmă că scandalurile mediatice „nu constituie întregul şi nici măcar partea principală a eticii în afaceri. Contrar opiniei publice, probleme de natură etică pot să apară în legătură cu orice formă de activitate economică. Drept urmare, nevoia de a lua în consideraţie etica în afaceri nu este un adagiu opţional, ci un fapt central, inevitabil al vieţii de afaceri. Preocupările etice pătrund în toate aspectele activităţii de afaceri, deoarece astfel de preocupări sunt inerente oricărei forme de activitate umană” (Sternberg, op. cit., p. 16). Dar poate că deservicul cel mai important pe care goana presei după scandaluri îl aduce nu numai eticii în afaceri ca disciplină academică, ci întregii societăţi, este înrădăcinarea în adâncul opiniei publice a convingerii că orice luptă împotriva imoralităţii în afaceri este inutilă atâta timp cât „afacerist cinstit” pare tuturor o contradicţie în termeni, iar „afacerist veros” pare un pleonasm. Obişnuinţa cu răul în afaceri a percepţiei sociale nu poate să genereze decât două atitudini la fel de periculoase pentru prezentul şi viitorul societăţii noastre: fie respingerea capitalismului de pe poziţiile unui stângism resentimentar, utopic şi retrograd, manifest încă la multe grupuri sociale defavorizate în procesul de tranziţie la economia de piaţă, grupuri care încă au naivitatea deloc înduioşătoare de a regreta nostalgic „binefacerile” trecutului ceauşist; fie acceptarea acestui tip de pseudo-capitalism sălbatic, plin de cruzime şi iresponsabilitate, cu totul haotic şi ineficient, cu gândul că altfel nu se poate şi cu dorinţa de a se număra printre învingătorii unui „joc” economic profund viciat şi corupt, în care nu oamenii capabili, muncitori şi cinstiţi au de câştigat, ci pramatiile descurcăreţe, şi în care câştigul unora (relativ puţini la număr) înseamnă paguba şi sărăcia altora (mult mai numeroşi). Contestaţia „legalistă” Mulţi dintre „actorii” ce joacă pe scena mediului de afaceri consideră că moralitatea în afaceri poate fi rezumată într-un unic principiu: „respectă legile în vigoare!”. Ce altceva i s-ar putea pretinde unui om de afaceri? De ce i s-ar impune acestuia mai multe şi alte reguli decât cele valabile pentru toată lumea? Şi totuşi, nu e prea greu de făcut o distincţie clară între lege şi moralitate în afaceri. În principiu, respectul faţă de lege este o datorie morală. Orice cod juridic încorporează multe învăţături morale, iar considerentele de natură etică joacă un rol important în interpretarea şi în evoluţia legii. Sistemul juridic s-ar prăbuşi fără o majoritate de oameni care să respecte majoritatea legilor în majoritatea situaţiilor şi dacă martorii nu ar spune niciodată adevărul sau dacă judecătorii nu ar pronunţa nici o sentinţă corectă fără teama de sancţiuni. Un sistem de legi nu-şi poate îndeplini funcţia socială atunci când prescripţiile juridice sunt ambigui şi contradictorii, când magistraţii şi poliţiştii sunt corupţi şi, mai ales, când un număr semnificativ de oameni obişnuiesc să încalce legea în mod frecvent, fără cel mai palid sentiment de vină, ruşine sau regret. Studenţii de la drept de pretutindeni învaţă chiar din primul an de facultate că e de preferat o ţară cu legi strâmbe (dacă e cu putinţă aşa ceva), dar locuită de oameni cuminţi şi păstorită de judecători cinstiţi, unei ţări cu legi minunate pe hârtie, dar locuită de hoţi şi pierde-vară, sub oblăduirea unor judecători ce iau