Referat Tipologia Mijloacelor De Informare In Masa

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Tipologia Mijloacelor De Informare In Masa si de asemenea puteti face Download Referat Tipologia mijloacelor de informare in masa

Citeste fragmente din Referat Tipologia Mijloacelor De Informare In Masa

Tipologia mijloacelor de informare în masă Expresia „mijloace de informare în masă” denumeşte în egală măsură un sector al comunicării sociale- presă scrisă, audiovizual-, un sub-sector- cotidiene, reviste, radio în FM, televiziune prin cablu- sau un organ anume- un ziar, o revistă, un post de radio sau tv-. În accepţiunea actuală, un mijloc de informare în masă este o întreprindere care, prin mijloace tehnice specifice, difuzează un produs, informativ sau distractiv, unui ansamblu de indivizi răspândiţi în diverse zone. Instituţiile din sistemul mass-media pot fi clasificate după mai multe criterii: în funcţie de scopul activităţii- instituţii orientate către obţinerea profitului (comerciale) instituţii non- profit (cele de serviciu public) # instituţiile comerciale nu depind, în general, de o sursă externă de finanţare, fapt care le asigură o mai mare independenţă în ceea ce priveşte poziţia politică şi alegerea conţinuturilor ce vor fi difuzate. La rândul lor ele pot fi independente sau pot fi integrate în grupuri economice mai mari. # instituţiile non- profit sunt subvenţionate din diverse surse- partide, structuri guvernamentale, organisme filantropice, organizaţii ale societăţii civile, organizaţii economice sau administrative. ! indiferent de tipul instituţiei media, acesta trebuie să ţină cont de reacţiile şi capriciile publicului. în funcţie de poziţia politică- instituţii media partizane şi neutre. # cele care nu aderă în mod explicit la un la op anumită doctrină şi grupare politică sunt mai echilibrate şi echidistante, în timp ce acelea care promovează în mod evident anumite valori, partide sau persoane au o atitudine militantă şi un ton mai degrabă propagandistic. în funcţie de suportul prin care îşi difuzează mesajul- presă scrisă şi audiovizual. Presa scrisă Există mai multe criterii de clasificare a întreprinderilor din presa scrisă: periodicitatea- publicaţii cotidiene, săptămânale, lunare, trimestriale, anuale. Există şi formule hibrid, gen publicaţii bisăptămânale, bilunare, etc. # cotidienele pot avea şase ediţii pe săptămână sau şapte, plus ediţia de duminică. tirajul- depinde de dimensiunile populaţiei unei ţări, de suprafaţa acesteia, de gradul de alfabetizare, de dezvoltarea celorlalte forme de media, etc. # cel mai mare tiraj din lume revine cotidianului japonez Yomuri Shimbun, cu un total de 14,5 milioane de exemplare pe zi, iar în Europa cotidianului german Bilt Zeitung. # un indicator mai interesant este numărul de ziare vândute la 1000 de locuitori, adică gradul de lectură: Norvegia- 610, Elveţia-592, Japonia- 575, Suedia- 472, Finlanda- 471, SUA- 226, Franţa- 156, etc. format- format de ziar (A2), de săptămânal („tabloid” A3), de revistă (A4) sau chiar mai mic. Aceste dimensiuni, derivate iniţial din cerinţe tipografice, au devenit acum mărci ale anumitor formule-tip de presă- scrisă. aria de difuzare- publicaţii cu circulaţie locală (cele din marile aglomeraţii urbane sunt numite „metropolitane”), regională, naţională şi internaţională. # puţine publicaţii produc ediţii internaţionale: USA Today, Herald Tribune, The Times. # din perspectiva prestigiului, a tradiţiei sau a importanţei politice, titlurile cele mai reprezentative pentru o ţară sunt cele cu circulaţia internaţionale, dar din perspectivă economică, tiraje şi venituri, adesea titlurile cu circulaţie regională sunt mai importante. Cele mai importante titluri, fie ele naţionale sau regionale, din Germania sunt Westdeutsche Allgemeine, Freie Presse, Frankfurter Allgemeine Zeitung, Die Welt; în Franţa Ouest- France, La Voix du Nord, Le Figaro, Le Monde, France Soir, Liberation; în Italia Corriere della Sera, La republica, La Stampa; în SUA New York Times, Washington Post, Chicago Tribune, etc. conţinut- publicaţii generaliste sau specializate. # majoritatea cotidienelor sunt generaliste. Există însă şi excepţii semnificative, cotidiene specializate, de mare circulaţie, cum ar fi cele sportive- La Gazzetta dello Sport, L’Equipe; economice- Financial Times, Handelsblatt, Wall Street Journal; confesionale- La Croix, Christian Science Monitor, etc. natura materialelor difuzate- publicaţii „de calitate” şi altele „populare”. # cele „de calitate” abordează subiecte cu impact social major- evenimente politice lae vieţii naţionale sau internaţionale, situaţii economice şi sociale- şi menţin un ton neutru echilibrat. # cele „populare” atacă în deosebi subiectele de tip senzaţional- întâmplări legate de viaţa personală a vedetelor sau a oamenilor politici- şi promovează un stil afectiv bazat de naraţiuni, cu unghi de abordare de tip senzaţional, pe exagerări, pe aluzii, pe afirmaţii nedemonstrate etc. # deşi această diferenţiere categorică este cel mai evidentă în presa anglo-saxonă, fenomenul s-a generalizat în toată lumea. În anglia, în prima clasă intră cotidiene precum Daily Telegraph, The Times, The Guardian, The Independent, în timp ce în a doua se integrează titluri ca The Sun, Daily Mirror, Daily Mail, etc. #săptămânalele şi lunarele, în zdrobitoarea lor majoritate, sunt specializate. În prezent revistele sunt mult mai bine vândute decât ziarele, deşi calitatea superioară a hârtiei, numărul de pagini şi alte cauze, le fac mult mai scumpe decât ziarele. Analizând paleta revistelor franceze Roland Cayrol a structurat următoarele categorii: reviste de informare politică şi generală- The Observer, News of the World, Gente, L’Espresso, Stern, Der Spiegel, Paris-Match, Figaro Magazine, Newsweek, Time. reviste economice- The Economist, L’Expansion, Capital, sau publicaţii strict delimitate pe finanţe, turism, afaceri imobiliare, etc. reviste feminine-- de informare şi divertisment- Elle, Prima, Femme Actuelle, Oggi; pt casa şi familie- Das Haus, Better Homes and Gardners, Family Circle, sentimentală- Noua Deux, Bonheur, Brigitte, Famiglia Cristiana, publicaţii de modă- Marie-Claire, Modes et travaux, Burda. reviste pentru copii şi adolescenţi- reviste ilustrate sau de benzi desenate şi revistele cu tematică muzicală, sportivă, cinematografică, adresată în deosebi adolescenţilor. presa confesională- abordează, din perspectivă religioasă, subiecte legate de viaţa spirituală sau de alte aspecte ale existenţei cotidiene. presa de divertisment- presa sportivă, presa de vulgarizare ştiinţifică: National Geographic, Science et vie; presa de hobby: filaterie, pescuit, crescut animale; presa de artă, de informare în legătură cu noutăţile cinematografice, de radio sau de televiziune: TV Guide, TV-Movie, What’s on TV, Tele 7 Jours, TeleStar, etc. n ‚ œ ² è † è 퐁 (de seară. În condiţiile apariţiei audiovizualului, care pune la dispoziţia audienţei informaţii la orice oră din zi şi din noapte, ediţiile de prânz şi de seară au devenit inutile. Audiovizualul Există mai multe criterii de clasificare a întreprinderilor din presa audiovizuală: zona de acoperire- locale, regionale, naţionale şi internaţionale. Modul de transmitere- pe unde hertziene sau prin cablu. Forma de finanţare- serviciu public sau comercial. Modul de organizare- posturi independente sau „afiliate”. Conţinut- generaliste şi specializate. RADIOUL prin apariţia sa, la începutul anilor ’20, a marcat intrarea într-o nouă eră, pe care McLuhan avea să o numească „galaxia ”. Radioul este mijlocul de informare cel mai accesibil şi, deci, cel mai utilizat în ziua de azi, chiar şi în ţările dezvoltate- în SUA 98% din populaţie îl ascultă cel puţin a dată pe săptămână. El nu necesită infrastructuri şi solicită puţine investiţii din partea celor care îl folosesc şi care, în plus, nu au nevoie să fie alfabetizaţi. Programele radio sunt diverse şi se adresează tuturor categoriilor de ascultători: muzică, ştiri, dezbateri, foiletoane, teatru radiofonic, emisiuni culturale, jocuri şi concursuri, transmisii sportive sau de la diferite manifestaţii, etc. Graţie undelor scurte şi mai nou a sateliţilor, aria de acoperire a radioului a devenit imensă. La scară mondială se regăsesc organizaţii uriaşe, înfiinţate de toate ţările bogate, ca- Voice of America, Radio France Internationale, Deutsche Welle, BBC. O dată cu apariţia radioului FM, în locul vechiului AM, dotat cu o sonoritate superioară şi cu o arie de acoperire mai scurtă, s-au înmulţit spectaculos numărul staţiilor locale şi regionale. După apariţia televiziunii, radioul a trebuit sa-i cedeze supremaţia, specializându-se pe muzică, informaţii şi educaţie, dar radioul are un viitor sigur şi un public fidel. TELEVIZIUNEA a fost lansată în anii ’40 şi este „regina mass-media moderne”. Datorită impactul emoţional al imaginilor video, în ţările dezvoltate, 95% din locuinţe sunt echipate cu un aparat tv. Toate ţările care aveau un teatru sau o industrie cinematografică prolifice produc pentru micul ecran, chiar şi ţări relativ sărace ca India sau Egipt. Începând din anii ’70, televiziunea foloseşte tot mai mult sateliţii de comunicare pt. a-şi transporta programele pe distanţe lungi, pt distanţe scurte folosind în continuare reţeaua hertziană şi prin cablu. La sfârşitul secolului, se pregătea digitizarea, care avea să mărească de zeci de ori numărul de programe disponibile, făcând posibilă comprimarea semnalelor. Internetul a devenit un mijloc de distribuire a muzicii şi al patrulea mod de difuzare a imaginii video. Acum posturile tv sunt specializare în distribuţia de ştiri- CNN, BBC International, EuroNews; de filme artistice- HBO, Cinemax, TNT, Discovery Channel, Canal +, Pro7; de sport- EuroSport; de muzică- MTV, MCM, VIVA; de ştiinţă- Discovery, History, Animal Planet, de programe pt copii- Cartoon Network, Fox Kids; de informaţii financiare, de modă, de stare a vremii, de vânzări, de reţete culinare, etc Când vorbim de mass-media trebuie să luăm întotdeauna în calcul mediul în care ele se manifestă. De aceea există mai multe modele fundamentale de presă: Modelul chinez- există doar în ţările comuniste şi scopul instituţiilor media nu este să informeze sau să distreze, ci să îndoctrineze şi să mobilizeze populaţia în conformitate cu ideologia Partidului Unic. Modelul american- toate cotidienele sunt locale, scopul instituţiilor este să obţină profit. Presa e mult mai uniformă, mai naţională decât ne-am putea aştepta. În afara unei divizări pe orizontală- de la presa naţională, până la cea a uzinei sau a fermei, există o diviziune verticală- presa de partid, de sindicat, a armatei, feminină, etc. Modelul britanic, centralizat- Marea Britanie este, în afară de Japonia, singura ţară care are o presă cu adevărat naţională. Presa de provincie nu reprezintă decât o treime din cifra totală de difuzare. Există o diferenţiere netă între presa de „calitate” şi „yellow- press”. Modelul german, tricefal- presa e segmentată în trei compartimente foarte diferite între ele- presa naţională, regională şi locală. Faţă de restul Europei, în Germania lumea încă mai citeşte ziare. Presa suedeză se înscrie tot aici. Modelul francez, feudal- cotidienele franceze şi-au împărţit ţara în fiefuri. Presa e regională şi o concurenţă reală nu se înregistrează decât în zona Capitalei. Ziarele pariziene se pretind naţionale, dar în provincie au o vânzare de 10%. Se pune acut problema imixtiunii statului în structura programelor instituţiilor media. Asemănător e şi în Italia şi Spania. Modelul austriac, multinaţional- este cazul ţărilor mici Austria, Irlanda, Luxemburg sau Monaco, care au vecini mari, Germania, Marea Britanie, si pe care au tendinţa de a-l imita. Modelul elveţian, multicultural- în ţări cu puternic clivaj etnic, gen Elveţia şi Belgia, nu există ziare bilingve, ci ediţii în limbi diferite, de unde şi numărul mare de publicaţii. Modelul indian- este cazul naţiunilor unde coexistă grupuri etnice foarte numeroase care folosesc idiomuri diferite şi care scot publicaţii proprii. Gradul de dezvoltare al noilor mijloace de informare depinde de regimul politic al unei ţări, de politica guvernamentală în materie de telecomunicaţii, de resurse tehnologice şi financiare şi nu în ultimul rând de mentalităţile şi tradiţiile oamenilor. O dată însă cu înregistrarea tuturor semnalelor , stocarea, comprimarea şi difuzarea lor în regim digital, toate mijloacele de informare, utilizând acelaşi limbaj, vor putea fi puse în legătură cu uşurinţă. Cel puţin în democraţiile industrializate, consumatorii de media vor beneficia de aceste servicii prin intermediul ordinatorului personal. Banalitatea abonamentului la cablu şi a accesului la satelit, multiplicarea canalelor cu acces plătit pentru aceste două noi mijloace de comunicare şi plata emisiunilor la unitate vor face în curând desuetă distincţia între televiziunea pretinsă „privată”( plătită numai prin publicitate) şi cea „publică” (plătită prin abonament, la care se adaugă, de obicei, publicitatea). BIBLIOGRAFIE: Bertrand, Claude-Jean- „O introducere în presa scrisă şi vorbită”, Polirom, Iaşi, 2001. Coman, Mihai- „Introducere în sistemul mass-media”, Polirom, Iaşi, 1999. Cayrol, Roland- „Les Medias”, PAGE PAGE 3 쥁@