Referat Sistemul European De Protectie A Drepturilor Omului
Mai jos puteti citi fragmente din
Referat Sistemul European De Protectie A Drepturilor Omului si de asemenea puteti face
Download Referat Sistemul european de protectie a drepturilor omuluiCiteste fragmente din Referat Sistemul European De Protectie A Drepturilor Omului
„SISTEMUL EUROPEAN DE PROTECÅ¢IE AL DREPTURILOR OMULUIâ€Â
CUPRINS
CAPITOLUL I
CONSIDERAÅ¢II GENERALE CU PRIVIRE LA SISTEMUL DE PROTECÅ¢IE AL
DREPTURILOR OMULUI
1.1 Evoluţia doctrinei şi legislaţiei drepturilor omului
1.1.1 (Drepturile Omului în lumea Contemporană
-Liga Naţiunilor privind drepturile omului
1.1.2 (Drepturile Omului în perioada interbelică
1.2 Analiza principalelor documente internaţionale care garantează
drepturile omului
1.2.1 (Actul final al Conferinţei pentru securitate şi cooperare în
Europa 1975
1.2.2 (Documentul final al Reuniunii de la Viena a reprezentanţior
statelor participante la Conferinţa pentru securitate şi cooperare în
Europa
1.2.3 (Carta de la Paris pentru o nouă Europă
1.2.4 (Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului din 1789
1.2.4.1 -Conţinutul Declaraţiei.
1.2.4.2 -Recunoaşterea drepturilor naturale în proclamarea
Declaraţiei
1.2.4.3 -Originalitatea declaraţiei.
1.2.4.4 -Declaraţia ca operă colectivă cu consonanţă juridică
1.2.4.5 -Declaraţia ca operă eterogenă cu vocaţie universală
1.2.4.6 -Declaraţia şi evoluţia drepturilor omului
1.2.4.7 -Valoarea Juridică a Declaraţiei drepturilor fundamentale
1.2.4.8 -Tendinţe contemporane în materie de Declaraţie a
drepturilor
CAPITOLUL II
PROTECÅ¢IA DREPTURILOR OMULUI LA CONSILIUL EUROPEI
2.1 (Statutul Consiliului Europei
2.2 (Convenţia Europeană a Drepturilor Omului
2.3 (Carta Socială Europeană
2.4 (Mecanisme de protecţie şi garantare a drepturilor omului
2.4.1 -Mecanisme şi organisme Jurisdicţionale Europene
2.4.2 -Mecanisme quasi-jurisdicţionale
2.4.3 -Mecanisme nejurisdicţionale
2.4.3.1 -Actul Final de la Helsinki
2.4.3.2 -Lipsa obligativităţii juridice a angajamentelor OSCE.
2.4.3.3 -Drepturile OSCE
2.4.4 -Mecanismul prevăzut de Convenţia Europeană
2.4.4.1- Compunerea şi funcţionarea Comisiei europene a drepturilor
omului
2.4.4.2 -Componenţa Comisiei europene
Componenţa ratione loci
Componenţa ratione personae
Cererile interstatale
Cererile individuale
Competenţa ratione materiae
Competenţa ratione temporis
2.4.4.3 -Sesizarea Comisie
2.4.4.4. -Examinarea admisibilitătii cererii
2.4.4.5. -Încercarea de reglementare amiabilă
2.4.4.6. -Redactarea raportului în caz de nesoluţionare amiabilă
2.4.4.7. -Aprecieri critice asupra activităţii Comisiei
2.5 (Noua Curte Europeană a Drepturilor Omului reglementată prin
Protocolul nr. 11
2.5.1. -Constituirea şi statutul judecătorilor
2.5.2. -Organizarea Curţii
2.5.2.1 -Adunarea plenară a Curţii
2.5.2.2 -Comitetele
2.5.2.3 –Camerele
2.5.2.4 -Marea Cameră
2.5.3. -Competenţa Curţii
2.5.3.1 -Cererile interstatale
2.5.3.2 -Cererile individuale
2.5.4. -Condiţiile de admisibilitate a cererilor
2.5.5. -Procedura Curţii
2.5.5.1 -Rezolvarea pe cale amiabila
2.5.5.2 -Rezolvarea pe calea contradictorialităţii
2.5.6. -Acordarea unei reparaţii echitabile
2.5.7. -Caracterul definitiv al hotărârilor Curtii
2.5.7.1 -Hotărârile camerelor
2.5.7.2 -Hotărârile Marii Camere
2.5.8 -Motivarea hotărârilor şi deciziilor
2.5.9 -Forţa obligatorie şi executarea hotărârilor
2.5.10 -Avizele consultative
2.5.11 -Concluzii
2.6 (România şi Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în
Europa.
2.7 (Relaţiile României cu Consiliul Europei.
2.8 (Convenţii internaţionale elaborate în cadrul Consiliului Europei
CAPITOLUL III
PROTECÅ¢IA DREPTURILOR OMULUI ÃŽN UNIUNEA EUROPEANÄ‚
3.1 (Principiul respectării drepturilor omului în Carta O.N.U.
3.2 (Tratatul de la Amsterdam,
3.3 (Mecanisme nejurisdicţionale de protecţie şi garantare a
drepturilor omului
3.3.1 -Sistemul O.N.U.
3.4 (Organisme Internaţionale pentru Protecţia şi Garantarea
Drepturilor Omului
3.4.1- Organisme constituite în sistemul Naţiunilor Unite
3.4.1.1.-Comisia Drepturilor Omului
3.4.1.2 -Sub-comisia pentru Prevenirea Discriminărilor şi Protecţia
Minorităţilor
3.4.1.3 -Comitetul Drepturilor Omului
3.4.1.4 -Comitetul pentru Drepturile Economice, Sociale ÅŸi Culturale
3.4.1.5-Comitetul pentru Eliminarea Discriminării Rasiale
3.4.1.6 -Comitetul pentru Eliminarea Discriminării împotriva Femeii
3.4.1.7 -Comitetul împotriva torturii
3.4.1.8 -Comitetul privind Drepturile Copilului
3.5 (Lărgirea Uniunii Europene spre Europa Centrală şi de Est,
aderarea României la Uniunea Europeană.
3.5.1 -Lărgirea Uniunii Europene (U.E.)
3.5.2. -Scopul integrării
3.5.3. -Adâncirea integrării existente
3.5.4. -Legitimitatea instituţiilor europene
3.5.5 -Aspecte Geopolitice
3.5.6 -Cadrul Juridic
3.5.7 -Strategia de preaderare
3.5.8 -Criteriile de aderare
3.5.9 -Politica Externă şi de securitate comună
CAPITOLUL IV
APLICAÅ¢II PRACTICE PRIVIND PROTECÅ¢IA DREPTURILOR OMULUI ÃŽN SISTEMUL
EUROPEAN
Activitatea Curţii Europene a drepturilor omului în soluţionarea
cazurilor – Cazul Golder
CAPITOLUL IV
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
CAPITOLUL
CONSIDERAÅ¢II GENERALE CU PRIVIRE LA SISTEMUL DE PROTECÅ¢IE AL
DREPTURILOR OMULUI
mul beneficiază de drepturi inerente fiinţelor umane oriunde s-ar
afla, indiferent de statutul sau regiunea unde s-a născut, locuieşte,
munceşte sau trăieşte, indiferent de naţionalitate, rasă, sex,
credinţe religioase şi filozofice, stare materială, fiindcă acestea
au un caracter universal, ceea ce constituie un fundament al drepturilor
lor egale şi inalienabile, ca un corolar al libertăţii, dreptăţii,
securităţii şi păcii în lume.
Instituţia drepturilor omului, care a cunoscut, pe parcursul timpului,
un laborios dar şi îndelungat proces de cristalizare, se
înfăţişează in prezent ca o instituţie deosebit de complexă, ce
ţine atât de ordinea juridică, internă, cât şi cea
internaţională. Reflectând un anumit standard câştigat de
protecţia internaţională a drepturilor şi libertaţilot ce aparţin
oricăror fiinţe umane, ea defineşte şi însumează un ansamblu de
drepturi, libertaţi şi obligaţii ale oamenilor unii faţă de alţii,
ale statelor de a apăra si de a promova aceste drepturi, ale întregii
comunităţi internaţionale de a veghea la respectarea drepturilor şi
libertaţilor respective in fiecare ţară, intervenind in acele
situaţii in care drepturile omului ar fi incălcate intr-un anumit
stat. Cuprinzând principii, mecanisme,proceduri ce tin de ordinea
juridical interna, dar şi de cea internatională, instituţia
drepturilor omului prezintă un caracter bivalent, fiind in acelaşi
timp o instituţie de drept intern, integrata normelor constituţionale,
dar şi o instituţie de drept internaţional, configurând
trăsăturile unui principiu juridic aplicabil în relaţiile dintre
state.
Largul interes de care se bucura astazi problematica drepturilor omului
constituie, de altfel, o recunoaştere de netăgăduit a complexităţii
şi originalităţii acestei instituţii juridice, dar şi a faptului
că fara aceste drepturi nu se poate înfăptui o societate democratica
– condiţie firească a afirmării demnităţii fiecărui individ –
dar nici realiza cadrul juridic normal indispensabil colaborării
naţiunilor.
Nefiind numai o problemă internă a statelor, problema drepturilor
omului este una dintre problemele majore ale contemporaneităţii, a
cărei respectare şi aplicare demonstrează capacitatea de înţelegere
şi cooperare a tuturor statelor şi popoarelor ca în prag de nou secol
şi mileniu, să practice acele măsuri şi acţiuni care favorizează
democraţia, libertatea, înţelegerea, cooperarea multiformă,
toleranţa şi prietenia între toate naţiunile şi statele, grupurile
entice şi religioase în scopul salvagardării păcii şi securităţii
în lume.
Societatea umană contemporană, comunitatea umană nu se poate dezvolta
armonios şi în ritm ascendent dacă această dimensiune fundamentală
a ei este ignorată sau nesocotită, căci nesocotirea sau încălcarea
acesteia este menită să ducă la întârzieri, disfuncţionalităti
sau chiar convulsii în cadrul societăţii. De aceea, statele şi
organizaţiile internaţionale create de ele, precum şi organizaţiile
non guvernamentale au instituit norme juridice, tehnici ÅŸi metode
adecvate pentru respectarea drepturilor şi garantarea aplicării
efective a acestora. S-a instituit răspunderea internaţională a
statelor pentru încălcarea drepturilor omului, pentru nesocotirea
standardelor internaţionale în această privinţă. Problema
nerespectării drepturilor omului nu este numai o problemă naţională,
internă a statelor, ci una internaţională, mondială, în a cărei
respectare este interesată întreaga comunitate internaţională şi
în primul rând Organizaţia Naţiunilor Unite.
Afirmarea, respectarea şi garantarea materială a drepturilor omului
prin legislaţia internă a statelor şi printr-un control
internaţional eficace al Naţiunilor Unite şi al instituţiilor
specializate este de natură să conducă la prevenirea încălcărilor
şi la corecta aplicare a legislaţiei internaţionale care consacră
dreptul omului la viaţă, demnitate, securitate, la pace, proprietate,
la protecţia sa socială şi politică împotriva atingerilor aduse
persoanei sale, drepturilor sale sacre, împotriva tuturor
discriminărilor şi vexaţiunilor.
Omul, drepturile sale imprescriptibile, reprezintă cea mai mare valoare
a umanităţii. De aceea, drepturile sale au fost afirmate, proclamate,
consacrate prin mijloace juridice, materiale şi instituţionale, astfel
ca persoana să fie protejată şi apără de efectele nocive ale
războaielor şi ale altor acte de barbarie, de manifestările de
intoleranţă etnică, religioasă, filozofică şi politică.
Dintotdeauna drepturile omului şi libertăţile fundamentale au
reprezentat o temă psihologică, greu de ocolit şi imposibil de
evitat în dezbaterea publică. Explicaţia constă în faptul că nu
există om în această lume, căruia să îi fie indiferent, conştient
sau inconştient, modul prin care îi sunt ocrotite drepturile şi
libertăţile. Faptul că fiinţa umană s-a născut pentru a-şi
dezvolta eul ÅŸi tinde spre deplina lui dezvoltare, ceea ce este util
societăţii şi în acelaşi timp şi individului determină în
acelaşi timp libertatea lui personală. Pierderea acestei libertăţi
duce la degradarea şi uciderea relaţiior de orice fel la care este
supusă fiinţa umană. Tema politică o constituie importanţa cu care
este pusă în discuţie, de către cei care acced la putere, nevoia
drepturilor omului. Intr-o guvernare sănătoasă unde este asigurată
libertatea publică iar dragostea de patrie, cea de libertate şi
virtutea politica, conduc, cetăţeanul trebuie să participe la toate
acestea cu răspundere, interes şi prseverenţă. Deasemenea,
drepturile omului şi libertăţile personale deschid şi o temă
socială, pentru că defapt acest motiv a fost unul principal pentru
care aceste drepturi există astăzi. Trebuie subliniat că indiferent
de gradul de capacitate pe care il are un stat, aceste drepturi nu pot
fi neglijate iar omul trebuie să înţeleagă că dimensiunea
acceptării acestor drepturi pentru fiecare dintre noi, nu contează ,
rasa, culoare, statutul social, este esenţială pentru reuşita unei
convieţuiri perfecte .
Respectarea efectivă a drepturilor omului, presupune tocmai eradicarea
sărăciei şi accesul tuturor oamenilor la un nivel de trai decent, pe
care societatea umană cu posibilităţile ei contemporane trebuie să-l
asigure tuturor mebrilor săi pe baza cuceririi ştiinţei şi tehnicii
şi a folosirii naţionale a resurselor materiale şi financiare, astfel
încât fiecare individ să fie interesat în progresul societăţii şi
al său personal. Aceasta implică un raport armonios între om, stat
şi societate, o solidaritate reciprocă acceptată în interes comun.
Respectarea plenară a drepturilor omului, presupune egalitatea între
bărbaţi şi femei, o deplină egalitate între sexe astfel încât
societatea să beneficieze de aportul constructive al tuturor membrilor
ei capabili de a-şi exprima o voinţă politică şi de a participa în
mod conştient la luarea deciziilor adecvate în interesul
comunităţii.
1.1 Evoluţia doctrinei şi legislaţiei drepturilor omului
dată cu consolidarea puterii politice a burgheziei drepturile omului au
devenit drepturi fundamentale ale cetăţeanului. Tradiţia
declaraţiilor însă n-a dispărut, păstrându-se în activitatea unor
ligi şi asociaţii create în epoca modernă şi contemporană.
Influenţa doctrinelor şi declaraţiilor franceze privitoare la
drepturilor omului s-a resimţit puternic în gândirea politică şi
juridică a statelor de pe toate continentele, în special pe
continentul european, influenţând sistemul constituţional al multor
state.
Ideea drepturilor omului se transformă în prima jumătate a secolului
al XIX-lea în principalele şi cele mai vehiculate idei politice şi
juridice, fiind rezultatul firesc al afirmării şi dezvoltării
societăţii capitaliste. Ca urmare, apar schimbări constituţionale
în Suedia(1809), Spama (1812), Norvegia (1814), Belgia (1830),
Sardnia(1848)etc.
Ideea că există anumite drepturi generale, umane, indiferent de
consacrarea lor într-o legislaţie sau alta este justificată de
dezvoltatea economică şi socială pe care popoarele au parcurs-o după
revoluţia franceză din 1789, scoţând în evidenţă aspectele comune
ale vieţii sociale şi de stat din diferitele ţări, ca şi
independenţa lor într-o serie de nevoi importante.
Întreaga literatură politică şi juridică demonstrează că
mişcările progresiste se situează tot mai pregnant pe poziţia
apărării drepturilor omului.
Secole de-a rândul problematica drepturilor omului a constituit o
noutate pentru dreptul internaţional. Spre sfârşitul secolului al
XIX-lea se înmulţesc cazurile, când pentru recunoaşterea unor
drepturi ca fiind de interes universal uman se coalizează mai multe
state, folosind în acest scop puterea dreptului constituţional.
Formele juridice ÅŸi de cuprindere a drepturilor omului pe plan
internaţional, iniţial au constituit izvoarele clasice ale dreptului
intemaţional public.
ÃŽn primele decenii ale secolului al XX-lea au fost stabilite o serie de
reglementări precise prin convenţii şi hotărâri luate în comun
acord de un număr din ce în ce mai mare de state. În acest spirit se
înscriu Convenţrile de la Geneva din 1906 şi 1929 pentru
îmbunătăţirea soartei soldaţilor răniţi din armatele de campanie;
Convenţia de la Haga din 1907 privind tratamentul prizonierilor de
război. În primele două decenii ale secolului al XX-lea, în special
în timpul primului război mondial, asistăm la o serie de mişcări
desfaşurate de minorităţile naţionale pentru drepturi egale cu
naţiunea dominantă, impunând recunoaşterea şi ocrotirea
minorităţilor naţionale prin o serie de tratate intemaţionale
încheiate în perioada 1919-1920.
1.1.1 (Drepturile Omului în lumea Contemporană
Liga Naţiunilor privind drepturile omului
upă primul război mondial, alături de drepturile civile şi politice,
au fost înscrise în unele constituţii adoptate drepturi noi, denumite
sociale (dreptul sindical, dreptul la grevă, dreptul la securitatea
muncii), consacrându-le ca fiind un drept sacru şi inviolabil. În
acastă perioadă s-a înfiinşat o comisie specială internaţională
pentru apărarea dreptuirlor omului.
Liga Naţiunilor, creată în 1919, reuşeşte să realizeze o
colaborare largă în problemele legate de unele drepturi individuale
şi colective considerate de interes general şi uman. Un număr
însemnat de ţări europene pun bazele unei noi organizări
constituţionale, în care şi reglamentarea drepturilor fundamentale
ale cetăţeanului reflectă progres faţă de constituţiile
anterioare. Contribuţia principală a acestor constituţii, printre
care şi cea a României, din anul 1923, o constituie sublinierea
deosebită a unor drepturi fundamentale, reglementarea constituţională
şi administrativă a principiului egalităţii naţionale.
Deşi normele stabilite n-au fost întotdeauna consecvente, totuşi ele
au reuşit ca, pe lânga accentuarea în principiu a egalităţii, să
elaboreze instituţii şi forme juridice noi, originale, de concretizare
a dispoziţiilor generale. De exemplu, în Cehoslovacia, în scopul
dezvoltării principiului dreptului de limbă, o lege specială, votată
la 29 februarie 1920, introduce un sistem de folosire a mai mutor limbi,
în funcţie de compoziţia naţională a diverselor unităţi
administrative.
Având în vedere multiplele probleme refentoare la egalitate, limbă
şi cultură naţională generate de consecinţele războiului şi
evoluţia societăţii, acest domeniu al drepturilor colective a fost
mai mult îmbrăţişat şi dezvoltat în tratatele de pace, fiind
obiect de preocupare pentru Liga Naţiunilor. Astfel, s-a recunoscut ca
o obligaţie internaţională, egalitatea minorităţilor naţionale cu
cele ale naţiunilor dominante, specificându-se şi aspectele
principale ale egalităţii (folosirea limbii materne, crearea de şcoli
în limba minorităţilor etc.) Statele semnatare, care au avut
minontăţi puse sub ocrotirea tratatelor, s-au obligat să înscrie
dispoziţii în acelaşi sens în constituţiile lor. Sarcina
garantării drepturilor minontăţilor naţionale a fost încredinţată
Ligii Naţiunilor.
Până la cel de-al doilea război mondial, constituţiile majorităţii
statelor conţineau prevederi ample refentoare la drepturile omului,
însă, exceptând protecţia sclaviei şi protecţia minorităţilor,
drepturile fundamentale ale omului nu au dobândit o dimensiune
Juridică internaţională.
1.1.2 (Drepturile Omului în perioada interbelică
-au întreprins ample cercetări de sistematizare a problemelor
dreptunlor omului. La 12 octombrie 1929 la New York a fost adoptată
„Declaraţia internaţională a drepturilor omului †având la bază
proiectul elaborat de Institutul de drept internaţional. In primul
articol al Declaraţiei se arată că „Orice stat are datoria de a
recunoaşte fiecănu individ dreptul egal la viaţă, libertate şi
prosperitate şi de a asigura pe teritoriul său tuturora fără
deosebire de naţionalitate, sex, rasă, limbă sau religie, deplina şi
completa ocrotire a acestui drept†, „Orice stat are datoria de a
recunoaşte fiecărui individ dreptul de a exercita liber, atât în
public, cât şi privat, orice credinţă sau religie a carei practicare
nu va fi incompatibilă cu ordinea publică sau cu bunele moravuri"(art
2)
Tragedia milioanelor de victime din timpul celui de-al doilea război
mondial a dezvăluit adevărul că războiul nu ar fi avut loc dacă
toate ţările ar fi respectat drepturile şi libertăţile fundamentale
ale omului.
Încă din primii ani ai celui de-al doilea razboi mondial, cercurile
conducătoare din unele ţări participante la coaliţia antihitleristă
s-au preocupat de ideea consfinţirii pe plan internaţional a unor
principii de drept privind drepturile omului, "restaurării
libertăţilor individuale clasice".
Declaraţia Naţiunilor Unite, din 1 ianuarie 1942, semnată de 26 de
state, la care au aderat ulterior 19 state, menţionează că "victoria
completă asupra duşmanilor este necesară în vederea apărării
vieţii, libertăţii, independenţei şi libertăţii religioase ca şi
pentru menţinerea drepturilor omului şi justiţiei, atât în ţările
proprii, cât şi în alte ţări".
Pe măsură ce ororile dictaturilor fasciste au luat proporţii mai
mari, forţele democratice convoacă, în 1944, o coferinţă la
Philadelphia, la care au participat 41 de ţări, adoptând o
"Declaraţie", proclamând, printre altele, că nu poate exista pace
durabilă fară dreptate socială, fară ca oamenii, indiferent de
rasă, credinţă şi sex, să poată duce mai departe progresul lor
material şi dezvoltarea lor spirituală în libertate, demnitate,
siguranţă economică şi şanse egale.
Pe linia consacrării politice şi legale a drepturilor omului o
importanţă deosebită are "Expunerea drepturilor esenţiale ale
omului", elaborată de un Comitet de Consiliu şi adoptată, în
februarie 1944, în Statele Unite.
1.2 Analiza principalelor documente internaţionale care garantează
drepturile omului
1.2.1 (Actul final al Conferinţei pentru securitate şi cooperare în
Europa 1975
ezultat al unui amplu ÅŸi laborios proces de negocieri care s-a
desfăşurat în principal în trei faze, Actul Final dc la Helsinki
reprezintă un document de o mare complexitatce, care marchează o
dezvoltare a problematicii drepturilor omului la nivel european ÅŸi
mondial.
„Actul Final" se compune, de fapt, din mai multe documente subsumate
unei concepţii unitare, vizând principiile care guvernează relaţiile
statelor europene, edificarea încrederii şi anumite aspecte ale
securităţii şi dezarmarii pe continent, cooperarea în domeniilc
economiei, ştiinţei şi tehnicii şi mediului înconjurător,
cooperarea în domeniul umanitar şi în alte domenii.
Este de remarcat că acest document marchează o recunoaştere
neechivocă a protecţiei drepturilor omului ca un principiu fundamenlal
al dreplului internaţional. Aslfel, punclul VII din „decalogul†de
la Helsinki consacră ca un principiu de sine stătător „respectarea
drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, inclusiv a
libertăţii de gândire, conştiinţă, religie sau de convingere .
Printre alte obligaţii înscrise în sarcina statelor participante sunt
acelea de a respecta drcpturile omului, de a promova şi încuraja
respectarea efectivă a acestor drepturi, inclusiv dreptul persoanelor
aparţinând minorităţilor naţionale la egalitate în faţa legii şi
de a se bucura efectiv de toate drepturile şi libertăţile
fundamentale ale omului. Se precizează că în domeniul drepturilor
omului şi libertăţilor fundamentale, statele participante vor
acţiona în conformitate cu scopurile şi principiile Cartei
Naţiunilor Unite, cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu
tratatele şi convenţiile internaţionale încheiate în acest domeniu.
Trebuie subliniat şi faptul că principiul respectării drepturilor
omului este consacrat de „Declaraţia privind principiile care
guvernează relaţiile reciproce dintre statele participante împreună
cu alte principii dc o importanţă majoră ale relaţiilor dintre
state, precum egalilatea suverană, respectarea drepturilor inerente
suveranităţii, nerecurgerea la forţă sau la ameninţarea cu forţa,
inviolabilitatea frontierelor, integritatea teritorială a statelor,
reglementarea paşnică a diferendelor, neamestecul în treburile
interne ş.a. Urmează, aşa dar, a se înţelege că principiul
respectării drepturilor omului reprezintă - în concepţia statelor
participante - o importantă normă de comportament internaţional ce
trebuie interpretată şi aplicată într-un deplin consens cu toate
celelalte principii fundamenlale. Prin urmare, principiile
suveranităţii, neamestecului etc, nu pot fi invocate ca un temei
pentru nerespectarea drepturilor omului, tot aşa după cum
nerespectarea drepturilor omului nu poate să ducă în final la
contestarea suveranităţii statelor şi a celorlalte principii
fundamentale. În legătură cu caracterul „Actului Final†s-a
pornit de la aspectul „formal†şi anume că Actul Final nu a fost
înregistrat ca un document al Organizaţiei Naţiunilor Unite, s-a emis
părerea că el ar reprezenta numai un document cu valoare politică
morală, specifică comunicatelor şi altor documente comune publicate
la terminarea unor conferinţe internaţionale. Un asemenea punct de
vedere nu poate fi acceptat deoarece prin semnăturile depuse de şefii
celor 35 de state participante, „Actul Final†are valoarea unui
angajament în termenii categorici, a cărui forţă nu poate fi
contestată. Dealtfel, în însuÅŸi textul „Actului Finalâ€Â, ÅŸefii
statelor participante declară că au adoptat documentul „în mod
solemnâ€Â, ceea ce exclude orice dubii asupra valorii juridice a
„Actului Finalâ€Â. Reafirmarea ulterioară a Actului Final prin
numeroase documente subsecvente, ca şi valoarea universală a
principiilor proclamate în 1975, demonstrează paternitatea ideilor
înscrise în acest document, concordanţa lor deplină cu marile
principii ale dreptului internaţional contemporan.
1.2.2 (Documentul final al Reuniunii de la Viena a reprezentanţior
statelor participante la Conferinţa pentru securitate şi cooperare în
Europa
cest document a fost adoptat prin consens, la Viena, la 15 ianuarie 1989
constituind rezultatul unei conferinţe a statelor participante la
procesul C.S.C.E., care s-a desfăşurat – conform prevederilor
Actului Final de la Helsinki – în perioada 4 noiembrie 1986-19
ianuarie 1989.
Reafirmând ataşamentul fără de principiilc înscrise în Actul
Final, documentul introduce o serie de idei noi, ca de pildă,
colaborarea stalelor în lupla împotriva terorismului, stabilind
totodată măsuri concrete de natură a garanta libertatea religioasă,
dreptul indivizilor de a acţiona pentru traducerea în viaţă a
liberţăţilor fundamentale.
O menţiune specială trebuie făcută în legătură cu prevederile
înscrisc la pct. 13/5 din Capitolul „Principii", prin care statele se
angajează să respecte „dreptul cetăţenilor lor de a contribui
activ, individual, sau în asociere cu alţii, la promovarea şi
protejarea drepturilor omului şi a libertăţiilor fundamentale", text
ce a constituit baza juridică a recunoaşterii drepturilor
dizidenţilor şi asociaţiilor pentru respectarea drepturilor omului
în ţările Europei de răsărit. O prevedere relevantă este şi cea
înscrisă la pct. 21, care reconfirmă ideea că eventualele
„restricţii" de la garantarea drepturilor civile şi politice au
„un caracter de excepţie", statele participante angajându-se „să
nu abuzeze de aceste restricţii şi ca ele să nu se aplice arbitrar,
ci de o manieră care să menţină exercitarea efectivă a acestor
drepturi".
Documentul adoptat la Viena mai cuprinde prevederi legate de creÅŸterea
încrederii, securităţii şi dezarmării pe continent, cooperarea în
domeniul ştiinţei, culturii, economiei, transporturilor, turismului,
tehnologiei şi mediului înconjurător, în domeniul umanitar, inclusiv
problemele emigraţiei şi reunificării familiilor ş.a.
La 6 ianuarie 1990, Ministerul Afacerilor Externe al României a făcut
cunoscut faptul că ţara noastră şi-a retras „rezervele şi
declaraţiilc interpretative" ce fuseseră formulate din ordinul
vechiului regim la 15 ianuaric 1989, în lcgătură cu prevederile
Documentului Final de la Viena, confirmînd acceptarea acestui document
internaţional în totalitatea sa şi exprimând voinţa României de a
acţiona pentru traducerea lui în viaţă integral şi cu deplină
bună credinţă.
1.2.3 (Carta de la Paris pentru o nouă Europă
riginalul Cartei de la Paris pentru o nouă Europă, redactat în
germană, engleză, spaniolă, franceză, italiană şi rusă a fost
remis Guvernului Republicii Franceze, care îl va păstra în arhivele
sale. Fiecare din statele participante a primit de la Guvernul
Republicii Franceze o copie ca formă a Cartei de la Paris.
Textul Cartei de la Paris a fost publicat de fiecare stat participant,
care l-a difuzat şi l-a face cunoscut cât mai larg posibil.
Guvernul Republican Francez transmite Secretarului gcneral al
Natiunilor Unite textul Cartei de la Paris pentru o nouă Europă, care
nu este supus înregistrării în temeiul articolului 102 din Carta
Naţunilor Unite, pentru difuzarea sa către toţi membrii Organizaţiei
ca document oficial al O.N.U.
Guvernul Republicii Franceze transmite textul Cartei dc la Paris
celorlalte organizaţii internaţionale menţionate în text.
Document de o considerabilă importanţă politica şi juridică, Carta
de la Paris are meritul de a reconsidera dimensiunile colaborării
europene în contextul schimbării raporturilor de forţe, prăbuşirii
sistemelor totalitare în Europa de răsărit şi trecerii la economia
de piaţă. El efectuează, totodată, o substanţială analiză a
problemelor Europei, indicând căi şi direcţii în care trcbuie
acţionat pentru a face posibil triumful marilor valori europene şi în
primul rînd a principiului respectării drepturilor omului.
1. Este demn de semnalat faptul că acest document enunţă de la bun
început cadrul fundamental schimbat al desfăşuării actuale a
raporturilor dintre statele europene. În această ordine de idei este
semnificativă constatarea că „era de confruntare şi divizare a
Europei a luat sfârşit. Noi declarăm că relaţile noastre se vor
întemeia de acum înainte pe respect ÅŸi cooperareâ€Â.
2. Carta de la paris pentru o nouă Europă ierarhizată în mod nou
problemele colaborării europene. Astfel, deşi se reafirmă valoarea
tuturor celor zece principii ale Actului final de la
Helsinki, problematica drepturilor omului  în trecut „coşul trei"
 trece acum pe primul plan. Marile probleme pe care Carta de la Paris
le enunţă sunt: drepturile omului, democraţia şi statul de drept,
libertatea economică şi responsabilitatea, relaţiile de prietenie
între statele participante, securitatea europeană, unitatea, legătura
dintre procesul european şi procesele mondiale. În cadrul direcţiilor
şi reorientărilor de viitor pe primul plan apare dimensiunea umană a
relaţiilor dintre state, urmând apoi sccuritatea, cooperarea
economică, problemele mediului înconjurător, cultura, problemele
muncitorilor imigranţi, problemele Mediteranei, organizaţiile
neguvernamentale etc.
3. Modul în care sunt redefinite problemele permite identificarea unor
nuanţe noi, semnificative pentru cunoaşterea orientării actuale a
procesului european. Aşa, de pildă, problemele drepturilor omului
apar, de această dată, strâns corelate de ideea democraţiei
pluraliste şi de statul de drept. Se afirmă că libertatea şi
pluralismul politic sunt elemente necesare în realizarea obiectivului
de dezvoltare a economiilor de piaţă pentru o crestere economică
susţinută, prosperitate şi justiţie socială.
4. In Carta dc la Paris apar preocupări noi pentru minoriăţile
naţionale. Se afirmă că „identitatea etnică, culturală,
lingvistică şi religioasă a minoritătilor naţionale va fi
protejată iar persoanele aparţinând acestor minorităţi au dreptul
de a exprima liber, prezerva şi dezvolta această identitate, fără
nici o discriminare şi în condiţiile unei depline egalităţi în
faţa legii".
În capitolul privind orientările viitoare ale procesului C.S.C.E. este
înscrisă şi formularea că „problemele referitoare la
minorităţile naţionale pot fi soluţionate în mod satisfăcător
numai într-un cadru politic democratic". După părerea noastră, toate
aceste precizări noi trebuie raportate la consideraţiile generale ale
Cartei de la Paris, care reafirmă ideea că „toate principiilc
(procesului C.S.C.E.  n.n.) se aplică în mod egal şi fără
rezervă, fiecare dintre ele fiind interpretat ţinând seama de
celelalte". Este clar, prin urmare, că noile formulări cu privire la
drepturile minorităţilor nu pot fi interpretate în nici un caz ca o
diminuare a cadrului juridic oferit dc principiile dreptului
internaţional, inclusiv suveranitatea, neamestecul, respectul
integrităţii teritoriale, iar respectul identităţii minorităţilor
va trcbui realizat tocmai ţinând seama de aceste principii nu
nesocotindu-le.
5. Carta de la Paris stabilcştc o serie de mecanisme noi de natură a
asigura instituţionalitatea şi continuitatea procesului C.S.C.E.
Astfel, se stabilesc următoarele noi organisme:
a) Consiliul miniştrilor afacerilor externe, care se va întâlni cel
puţin o dată pe an şi care va reprezenta forumul central al
consultărilor politice în cadrul C.S.C.E.;
b) un Comitet al înalţilor funcţionari care va pregăti reuniunile
consiliului, va executa deciziile sale, va analiza problemele curente
şi va putea lua decizii corespunzătoare;
c) un Secretariat al statelor participante, având sediul la Praga, cu
scopul de a facilita consultările între statele ce iau parte la
procesul C.S.C.E.;
d) Reuniunea statelor participante, ce va avea loc la fiecare doi ani,
pentru a permite statelor să evalueze situaţia şi să adopte măsuri
pentru continuarea procesului C.S.C.E.;
e) un Centru pentru prevenirea conflictelor, cu sediul la Viena, având
sarcina să ajute statele să prevină riscurile de conflict;
f) un Birou pentru alegeri libere cu sediul la Varşovia, având
misiunea de a facilita contactele şi schimbul de informaţii asupra
alegerilor în statele participante;
g) Adunarea parlamentară C.S.C.E., reunind membrii ai parlamentelor din
toate ţările participante.
6. Document de incontestabilă importanţă pentru redefinirea
sarcinilor actuale ale procesului C.S.C.E., Carta de la Paris tratează
totuşi în mod inegal anumite probleme. Aşa, de pildă, deşi se
reafirmă că „succesul tranziţiei la economia de piaţă de către
ţări care fac eforturi în această direcţie este important şi în
interesul tuturor", nu se întâlnesc precizări în legătură cu modul
în care fostele state „socialiste vor putea fi ajutate ca să-şi
refacă economia. De altfcl, întregul capitol al relaţiilor economice
este redactat într-o formă generală. Documentul vorbeşte despre
„continuarea sprijinului, acordat ţărilor democratice în tranziţia
spre economia de piaţă", însă prevederile concrete sunt foarte
puţine. Problema muncitorilor imigranţi este numai enunţată, fără
a se preconiza nici un fel de măsuri practice pentru rezolvarea ei.
Problemei minorităţilor naţionale i se acordă o importanţă
considerabilă, prevăzându-sc, în detaliu, obiectivele reuniunii de
experţi pe această temă ce a avut loc între 1-19 iulie 1991 la
Geneva. Ne întrebăm dacă această problemă avea într-adevăr o
prioritate atât de mare faţă de convulsiile sociale din ţările
Europei de răsărit şi faţă de cerinţele de a se găsi rezolvări
problemei remedierii economiei acestor state, ţinerii „în frâu a
şomajului şi soluţionării unor probleme sociale grave, ce ar putea
duce la urmări incontrolabile.
1.2.4 Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului din 1789
storia Declaraţiei din 1789 este importantă pentru a înţelege atât
textul însuşi, valoarea sa simbolică, şi mai ales evoluţia sa în
mod cronologic, Declaraţia corespunde proclamării drepturilor omului,
într-o largă măsură, naşterea lor simultană, în S.U.A. şi
Franţa, explică importanţa şi evoluţia drepturilor omului în
raport cu Declaraţia, astăzi, ea reprezentând, o garanţie a acestor
drepturi.
1.2.4.1 Conţinutul Declaraţiei.
Declaraţia presupune de fapt, două categorii de articole de natură
diferită: principiile organizării politice şi recunoaşterea
drepturilor naturale ale omului. Din perspectiva principiilor
organizării politice, Declaraţia include mai întâi o filozofie a
asocierii politice care este exprimată în articolul doi astfel:
"scopul tuturor asociaţiilor politice este conservarea drepturilor
naturale ÅŸi imprescriptibile ale omului. Aceste drepturi sunt
libertatea, proprietatea şi rezistenţa la opresiune".
Finalitatea societăţii, din această perspectivă, vedem că o
constituie individul şi nu constrângerea socială în sine.
Declaraţia prevede în special dreptul cetăţenilor de a participa în
sfera afacerilor publice pentru că, dincolo de calitatea umană,
individului i se recunoaşte şi calitatea de cetăţean. Aceste două
calităţi sunt legate între ele. Graţie calităţii sale de
cetăţean, omul îşi apără drepturile sale individuale. Acest fapt
de bazează pe două tradiţii: moştenirea antică, pentru care
libertatea este legată de statutul de cetăţean (a fi liber înseamnă
a fi cetăţeanul unei cetăţi libere) şi libertatea se
caracterizează prin participarea la viaţa politică şi prin supunerea
faţă de lege (cel ce nu i se supune nu poate revendica nici un drept
vizavi de cetate).
Calitatea umană se bazează pe drepturile naturale, inalienabile şi
sacre. Cetăţeanul le fixează şi le reglementează prin intermediul
legii "ca expresie a voinţei generale". Naşterea lor este legată de
participarea la viaţa cetăţii, iar aceasta presupune egalitatea
tuturor. Constatăm că indivizii trebuie să contribuie, în măsura
facultăţilor lor, la apărarea forţei publice şi dependenţa
acesteia faţă de administraţie.
Declaraţia aduce cu ea o revoluţie juridică. De aici înainte,
suveranitatea monarhică este înlocuită cu suveranitatea naţională.
"Principiile întregii suveranităţi rezidă în mod esenţial în
existenţa naţiunii. Nici o stare socială, nici un individ nu poate
să-şi exercite autoritatea care nu emană de la naţiune". Potrivit
acestui principiu, în timp, Franţa a putut deveni o democraţie
reprezentativă, pentru că afirmarea principiului egalităţii
implică, în mod logic, sufragiul universal, baza tuturor
democraţiilor.
Constituţia de la 1789 va utiliza principiul suveranităţii
naţionale, pentru a pune în mişcare cetăţenii apţi să exprime
voinţa naţiunii. Sufragiul universal, proclamat în 1793, va deveni
realitate pentru bărbaţi în Franţa în 1848 şi în 1944 pentru
femei.
În constituţia franceză din 1958, noţiunea de suveranitate
naţională şi de suveranitate populară sunt confundate, pentru că
democraţia franceză rămâne în mod esential reprezentativă fiind
limitată la instituţii democratice semidirecte.
În 1787 americanii au reţinut principiul separării puterilor în
stat. Interpretarea lui se regăseşte în constituţia lor, în modelul
regimului politic prezidenţial care presupune o separare rigidă între
puterea executivâ şi cea legislativă. Fiecare dispune de o largă
competenţă, în propriul domeniu, dar există puţine mijloace de
colaborare (preÅŸedintele nu poate dizolva Congresul ÅŸi Congresul nu
poate forma Guvernul). Curtea Supremă are o mare independenţă fiind
arbitru între "Cei Doi ".
1.2.4.2 Recunoaşterea drepturilor naturale în proclamarea Declaraţiei
În preambulul Declaraţiei se afirmă câ "oamenii se nasc liberi şi
egali în drepturi" (art. 1) şi că "ţinta tuturor asociaţiilor
politice este conservarea drepturilor naturale imprescriptibile ale
omului. Aceste drepturi sunt libertatea, proprietatea şi rezistenţa la
opresiune" (art. 2). De fapt, ultima constatare nu corespunde
într-adevăr unui principiu de drept, pentru că această stipulaţie
nu figurează în mod explicit în cadrul nici unui sistem juridic
existent, dar nici împotriva lui.
Libertatea este definită în art.4. Ea constă în puterea de a face
orice fară, însă ,a leza pe altul. Aici accentul se pune pe termenii
"a leza" şi "pe altul". Două consecinţe particulare ale acestui
principiu sunt explicate cu referire la libertatea religioasă (art. 10)
şi la problematica liberei comunicări a ideilor (art.l 1) sub
controlul legislatorului.
Siguranţa este în mod extrem legată de libertate, atunci când
libertatea este rezultatul unei deliberări arbitrare (subiective).
Dreptul la proprietate este precizat în articolul 2 la nivelul
drepturilor naturale şi imprescriptibile ale omului; în art. 17 el
este consfinÅ£it ca fiind "un drept inviolabil ÅŸi sacruâ€Â.
Această concepţie, răspunzând codului civil, este conformă unei
utilizări din secolul al XVIII-lea, unde dreptul de proprietate era
încă similar cu dreptul primului născut. Constatăm că dreptul de
proprietate este singurul drept care are caracter privat în cazul
necesităţii publice â€Âcu condiÅ£ia existenÅ£ei unei demnităţi
prealabile recunoscute".
1.2.4.3 Originalitatea declaraţiei.
Declaraţia este scopul şi programul Revoluţiei, nereprezentând un
termen conflictual faţă de vechiul regim, ci reprezintă un eveniment
al evoluţiei întregii lumi. Astfel, nu putem susţine faptul că
Declaraţia e rezultatul unei revelaţii divine şi nici opera unui
geniu. Ea e rezultatul unei munci colective, a unui ansamblu politic
compus din oameni foarte diferiţi. Din această perspectivă, ea a fost
supusă unor curente contrare şi diverse. Cu toate acestea, a apărut
şi apare ca o operă colectivă, având o consonanţă juridică, şi
datorită eterogenităţii ei, a avut şi are o deschidere universală;
chiar şi astăzi, pentru multe state, principiile ei reprezintă încă
un deziderat.
1.2.4.4 Declaraţia ca operă colectivă cu consonanţă juridică
Adunarea generală franceză din 1789, după ghilotinarea lui Ludovic al
XVI-lea, a fost constituită din 1200 de membri reprezentanţi ai
clerului, nobilimii şi mulţi funcţionari de stat. Ultimii erau
avocaţi cu o solidă formaţie juridică; puţini dintre ei aveau
vârsta de 45 de ani şi cei mai mulţi între 45-49.
Aceştia reprezintă, apriori, oameni ponderaţi, care nu puteau fi
bânuiţi de o aversiune particulară faţă de vechiul regim, şi nici
luaţi de curentul noilor exagerări. Ei au putut să dezbată şi să
decidă această declaraţie în mod echilibrat şi obiectiv.
Problema reală care se pune era cea a disciplinei de vot, care
determina o majoritate, în condiţiile unei situaţii fară precedent.
În mod tradiţional, majoritatea nu e foarte sensibilă la forţa de
convingere a unui foarte bun orator, oricare ar fi implicaţiile
discursului său în plan moral şi juridic. Problema care a apărut a
fost următoarea: vocabularul Declaraţiei reprezintă "vocabularul sau
spiritul secolului"? Anumite cuvinte revin foarte adesea sub o formă
sau alta la libertate, natură, contract social, raţiune, fericire,
proprietate, egalitate şi iniţiativă. Această constatare are o
raţiune obiectivă, pentru că nu se poate face o ruptură totală
între drepturile naturale ale omului şi termenii juridici în care a
fost redactată Declaraţia.
1.2.4.5 Declaraţia ca operă eterogenă cu vocaţie universală.
Declaraţia din 1789 este o operă eterogenă, cu toate că unitatea
vocabularului ÅŸi a stilului au disimulat sursele ei foarte diferite.
Astfel, ea ne apare ca fiind rezultatul gândirii unui grup restrâns de
oameni ca proiect al unei minorităţi, însă, ea judecă drept toate
categoriile sociale existente în Franţa acelor timpuri (cele patru
stări sociale). Vedem că ea este opera unei minorităţi disciplinate,
ce face un proiect social pe care îl impune unei majorităţi, ţinând
seama de spiritul timpului. Acest spirit al timpului a facut posibil
consensul dintre minoritate şi majoritate, şi astfel Declaraţia a
fost recunoscută şi de către adversarii săi.
Declaraţia devine astfel operă universală pentru că ochii întregii
lumi erau aţintiţi asupra ei. Ea este în mod incontestabil o operă
universală ce a facut posibilă şi Declaraţia americană. Această
calitate a puterii ei de atracţie se explică prin faptul că Franţa
era atunci prima putere Politică occidentală. Revoluţia franceză a
avut ecouri asupra intregii Europe, limba franceză era înţeleasă
atunci de toate mediile cultivate. Constituanta franceză punea accent
pe cunoaÅŸterea tuturor categoriilor sociale, acest lucru instituind un
fapt latent, neavând rădăcini în creştinism, şi pe un model
politic nemaiîntâlnit până atunci ce părea să rezolve toate
problemele.
1.2.4.6 Declaraţia şi evoluţia drepturilor omului
Pentru a urmări evoluţia ce s-a produs după 1789, trebuie să plecăm
de la drepturile proclamate atunci. Denunţate ca drepturi egoiste chiar
de către democraţiile liberale, ele au fost completate cu noi
drepturi. Dacă adunarea naţionalâ constituantă le-a proclamat ca
fiind naturale şi universale, îşi face loc întrebarea dacă ele au
produs o anumită civilizaţie într-un anumit context istoric.
Drepturile naturale îşi au origine în Grecia antică şi în
gândirea creştină; au fost recunoscute şi declarate Fiinţei
Supreme, ca drepturi ale omului şi cetăţeanului. Prin ele, individul
autonom şi liber este scopul suprem al organizării sociale şi a
statului.
Produse de o anumită situaţie, într-un anumit context istoric
(situaţia societăţii franceze de la 1789), ele au fost fundamentate
filozofic raţional, arătând prin ce se despart de "abuzurile
vechiului regim", unde privilegiile aparţineau numai nobililor. Foarte
repede s-a început să se urmăreascâ inserarea garanţiilor acestor
drepturi în Constituţie şi legi. Din raţiuni diverse Declaraţia a
fost revizuită în anii 1793, 1795, 1814, 1830, 1848, 1852, apoi a fost
completată în Preambulurile constituţiilor franceze din 1946 şi
1958, unde sunt reafirmate şi recunoscute în mod solemn drepturile şi
libertăţile omului şi cetăţeanului. Astăzi Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului, plecând de la Declaraţia din 1789 a dezvoltat
următoarele idei:
a) S-a trecut de la drepturile absolute la cele relative,
abandonându-se ideea omului izolat şi abstract în favoarea ideii
omului concret ce se află într-o anumită
situaţie;
b) Drepturile economice şi în special dreptul proprietăţii sunt
analizate din perspectiva unei anumite finalităţi sociale. Astfel
Constituţia germană din 1949 în art. 14-2 spune: "Proprietatea
obligă. Folosirea ei trebuie să contribuie în acelaşi timp şi la
binele public".
c) Dreptul de asociere a apărut după cel individual. Astăzi statele
recunosc şi garantează dreptul de asociere al indivizilor unde ei
îşj pot exercita liber competenţele individuale.
d) Dreptul de a participa la viaţa publică fără nici un fel de
discriminări. Astăzi aceste drepturi au devenit clasice.
Caracterul teoretic şi abstract al Declaraţiei din 1789 a fost adesea
cel care a făcut ca ea să fie considerată uneori ca având doar o
valoare filozofică - metafizică, fără implicaţii juridice, pentru
că nu conţinea garanţiile juridice necesare. Acest echilibru fragil a
evoluat datorită evoluţiei politice din anul 1973. Realitatea
juridică a Declaraţiei a început să devină efectivă în
Constituţia din 1852 dar şi atunci se găsea într-o formă ambiguă.
Abia după 100 de ani, în 1958, Republica a patra franceză a garantat
juridic, fără echivoc, supremaţia Declaraţiei.
1.2.4.7 Valoarea Juridică a Declaraţiei drepturilor fundamentale
Este vorba de o controversă clasică între jurişti. Ea poate fi
formulată sub formă de întrebare: poate un individ să solicite, să
beneficieze de una din dispoziţiile cuprinse în Declaraţie sau, dacă
ea este cunoscută necorespunzător, să obţină o reparaţie în faţa
unui judecător? Dacă da, atunci Declaraţia are forţă juridică.
Răspunsurile doctrinare la această întrebare sunt două. Astfel,
pentru unii, Declaraţia deoarece nu este inclusă în constituţie, nu
formulează reguli obligatorii, fiind doar o expunere cu caracter
filozofic. Ea enunţă principii care trebuie să inspire legiuitorul
sau judecătorul, dar ea nu le impune aceastuia. În aceste condiţii ea
are doar o valoare morală, fiind expresia dreptului natural şi nu a
celui pozitiv. Mai mult, ea reprezintă scopuri care trebuiesc atinse
de guvernanţi, dar nimic în plus.
Această concepţie, care face distincţie între declaraţia
drepturilor ÅŸi garantarea lor, a fost ÃÂ
