Referat Teoria Sistemelor
Mai jos puteti citi fragmente din
Referat Teoria Sistemelor si de asemenea puteti face
Download Referat Teoria sistemelorCiteste fragmente din Referat Teoria Sistemelor
I N T R O D U C E R E
M-am decis să strudiez managementul organizaţiei, modul de conducere a
unei inteprinderi, instituţii etc. din punct de vedere sistemic,
datorită faptului că:
sistemul a fost apreciat de Aristotel ca fiind mai mult decât suma
părţilor (compartimentelor); el reprezintă un ansamblu unitar de
elemente aflate într-o permanentă legătură, urmărind înfăptuirea
unui scop;
aşa cum arată Mircea Maliţa în cartea sa AURUL CENUŞIU - Eseuri
Rostite - "Sistemele sunt de două feluri: unele care pot să fie
nemijlocit controlate de om ÅŸi altele care pot fi numai mijlocit
controlate de om";
ştiinţa managementului devine una din ştiinţele cele mai importante,
oferind metode raţionale, sigure de tratare a unor probleme;
întregul univers este compus din sisteme simple sau complexe sub
ÅŸi/sau supraordonate.
Acestea reprezintă principalele motivaţii care m-au condus la luarea
deciziei de a studia managementul organizaţiei, arta de a conduce, din
punct de vedere sistemic.
Totodată am considerat că orice proces sau fenomen poate fi privit ca
un sistem, că orice activitate în concepţie modernă se comportă ca
aparţinând unei tipopogii sistemice, teoria contemporană a sistemelor
confirmând vechea axiomă că unităţile întregului nu se rezumă la
cele ale părţilor sale. De pildă, conducerea unei organizaţii
economice are de-a face nu numai cu legile funcţionării părţilor -
economice, tehnologice, sociale, etc., ci şi cu legile întregului;
este deci vorba nu numai de luarea în considerare a tuturor aspectelor,
ci în primul rând despre unitatea lor organică.
Înainte de a încheia şi de a trece la prezentarea cuprinsului acestei
lucrări, mă simt dator să prezint opinia lui Drucker care face
referiri la conexiunea conducerii cu cultura, identificând cele două
noţiuni - managementul reprezentând o cultură şi un sistem de
valori.
Când conducerea unei organizaţii nu reuşeşte să valorifice
moştenirea culturală specifică a unei ţări, a unui popor, nu poate
avea loc dezvoltarea socială şi economică sau aşa cum afirmă
autorul citat, este lecţia pe care o dă Japonia şi faptul că ea a
reuşit, cu un secol în urmă să aplice valorile tradiţionale ale
propriei comunităţi şi valorile sale umane în vederea îndeplinirii
unor obiective ale unui stat industrializat modern.
Desfăşurarea proceselor complicate care au loc în societate nu se pot
explica decât dacă şi ea este socotită un sistem dinamic şi
complex. Astăzi, acest concept s-a afirmat în majoritatea
ştiinţelor, iar abordarea lor nu este posibilă fără a folosi
adecvat teoria generală a sistemelor.
C U P R I N S
CAPITOLUL 1
De la teoria sistemelor la teoria organizaţiilor
1.1 Structura sistemelor
1.2. Concepţii privind teoria organizaţiilor
1.3. Climatul organizaţional şi practica managerială
CAPITOLUL 2
Redimensionarea sistemului militar
2.1.Particularităţi ale climatului în organizaţia militară
2.2. Transformarea Armatei României
2.3. Strategia de dimensionare a sistemului militar
2.4.Contextul intern şi internaţional în care se desfăşoară
procesul de dimensionare
2.5. Importanţa redimensionării pentru apărarea naţională
CAPITOLUL 3
Aspecte concrete ale redimensinării
3.1. Componente ale redimenisonării în sistemul militar
3.2. Variabile interne şi externe în procesul de redimensionare
BIBLIOGRAFIE
CAPITOLUL 1
DE LA TEORIA SISTEMELOR LA TEORIA ORGANIZAÅ¢IILOR
1.1. STRUCTURA SISTEMELOR
În reprezentarea realităţii, conceptul de sistem scoate în
evidenţă, cu precădere, interacţiunea, corelarea, relaţiile dintre
elementele întregului, altfel spus, organizarea lui, iar într-un anume
sens, noţiunea de sistem este opusă haosului. Ştiinţa conducerii
priveşte întreaga natură ca o ierarhizare de sisteme care se includ
şi se depăşesc, care semnifică totodată acţiunile ce concură în
acest scop. Dar crearea unui sistem nu înseamnă şi înlăturarea
totală şi definitivă a dezordinii în sectorul respectiv al mediului
ci numai reducerea ei într-o măsură mai mică sau mai mare.
În 2000 de ani conceptul de sistem a evoluat; la începutul secolului
XX-lea, între 1928-1950 biologul german Ludwig von Bertalanffy a pus
bazele teoriei generale a sistemelor. Acesta a formulat o primă
variantă a teoriei ce studiază sistemele deschise care schimbă fără
discontinuitate materie ÅŸi energie cu mediul exterior. ÃŽn anii
1950-1970, alţi cercetători s-au preocupat de punerea la punct a
aparatului logic - conceptual ÅŸi matematic al teoriei generale a
sistemelor.
Intenţia teoriei generale a sistemelor este a dezvălui proprietăţi,
principii şi legi care sunt caracteristice sistemelor în general,
independent de varietatea lor sau de natura elementelor lor componente.
Principala consecinţă a teoriei o constituie introducerea unei noi
viziuni ştiinţifice - denumită sistemică - datorită virtuţiilor
metodologice ale triadei conceptuale "sistem - structură - funcţie",
în cercetarea totalităţilor (ansamblurilor organizate).
Din această perspectivă, obiectele, fenomenele, proprietăţile şi
procesele, indiferent de natura lor, pot fi considerate drept sisteme
care posedă o anumită structură în măsura în care ele reprezintă
un întreg ale cărui elemente se află în relaţii logic determinate
unele faţă de altele şi posedă, astfel, însuşiri ireductibile la
elemente sau la relaţii. SISTEMUL ar putea astfel definit, în mod cu
totul general, ca fiind o muţime de elemente care se regăsesc într-o
legătură organizată şi între care se stabilesc relaţii dinamice.
În ceea ce priveşte domeniul social, noţiunea de sistem reprezintă o
repartiţie a funcţiilor şi a sarcinilor, o anumită formă de
organizare, în aşa fel încât oamenii să ia în final deciziile cele
mai eficiente pentru realizarea obiectivelor propuse.
ÃŽn general apreciind, sistemul este un ansamblu de elemnete
interconectate, aflate în interacţiune activă sau potenţială şi
care poate fi identificat în orice domeniu fizic, social sau
conceptual.
Analizând cele prezentate până acum putem concluziona că SISTEMUL
este un ansamblu de elemnete în interacţiune, care constituie un
întreg organizat, cu proprietăţi specifice şi funcţii proprii,
deosebite de ale elementelor care îl compun, o formaţiune distinctă
şi relativ autonomă în raport cu mediul înconjurător, şi, care
poate fi identificat în orice domeniu (fizic, biologic, social, etc.).
Elementele (obiectele) sistemului sunt, la rândul lor, totalităţi
structurale (subsisteme), în cadrul cărora legile întregului nu sunt
identice cu cele ale elementelor componente.
Adiacentul (complementul) conceptului de sistem este acela de mediu, în
care se includ elemente din afara sistemului, care-l influenţează sau
sunt influenţate de el.
STRUCTURA ÅžI STRUCTURALITATEA
STRUCTURA (de la verbul latinesc Struere, a construi, a clădi, adică
arhitectura sistemului), pare elementul învariabil al acestuia cel care
asigură o ordine relativ stabilă. Ea (structura) devine importantă
pentru legătura ei cu conceptul de funcţie, cu care se determină
reciproc. La organismele vii - ca sisteme complexe - se află în
permanent echilibru cu mediul, având capacitatea de autoreglare sau
hemostază.
Categoria de sistem şi concepţia sistemică sunt legate nemijlocit de
categoria de structură, deoarece orice sistem are elemente structurate
într-un anumit mod, iar structura joacă un rol principal în
determinarea sistemului. Sistemul ÅŸi structura se presupun reciproc.
Structura desemnează modul de organizare a interacţiunilor,
principalele relaţii dintre elementele unui sistem, care determină
funcţionalitatea acestuia. Structura pune în evidenţă termenii
constitutivi ai sistemului, pe baza cărora se delimitează de celelalte
sisteme. În acest sens, structura reprezintă atât o modalitate de
organizare a sistemului, cât şi conţinutul său relativ stabil şi
invariabil, care determină întregul sau comportament în raport cu
mediul înconjurător. Structura este proprie tuturor sistemelor
materiale şi ideale, de la cele mai simple până la cele mai complexe.
Fără o singură componentă, element, parte din sistem nu se mai poate
vorbi de existenţa lui.
Înţelegerea categoriei de structură presupune cu necesitate
cunoaÅŸterea categoriei de element deoarece orice sistem este constituit
din elemente şi posedă o structură. Elementele sunt părţi
constitutive ale sistemului respectiv.
Cercetarea ştiinţifică a pus în evidenţă unele caracteristici
contradictorii ale structurii.
CARACTERISTICILE STRUCTURII
Orice sistem are caracteristici proprii ca delimitări precise: se
cunosc elementele componente şi relaţiile dintre ele; o evoluţie în
timp şi spaţiu fiind în strânsă legătură cu mediul inconjurător;
legătura cu mediul se realizează prin una sau mai multe intrări şi
ieşiri; intrările sunt conexiunile prin care mediul exterior
acţionează asupra sistemului, iar ieşirile sunt conexiunile prin care
sistemul acţionează asupra altor sisteme din mediul înconjurător.
Elementele sistemului pot fi la rândul lor sisteme (adesea numite
subsisteme); interacţiunea dintre ele se materializează prin
intrările şi ieşirile sistemului.
De pildă, automobilul este un sistem, dar şi subsistem într-un sistem
de trasporturi; aceasta este o caracteristică a lumii materiale în
care toate constituentele ei se află într-o strânsă
interdependenţă. Această caracteristică devine un instrument de
studiu şi analiză a fenomenelor.
Altă caracteristică a sistemului - ca ansamblu de elemente - este
menţinerea în stare de funcţionare adecvată, în aşa fel încât
obiectivul să fie atins; fiecare element poate avea o funcţionare
între anumite limite admisibile pentru întregul sistem; interacţiunea
cu mediul are o influenţă hotărâtoare asupra sistemului; dacă
limitele sunt depăşite, nu se poate acţiona conform cerinţelor
stabilite, sistemul nu-şi mai păstrează starea de echilibru normală,
funcţionarea lui se abate de la obiectivul propus şi adesea aceste
tulburări duc la distrugerea sistemului.
Legătura dintre elemente şi structură nu este univocă. Structura
influenţează la rândul său comportarea elementelor, modifică unele
trăsături ale acestora în raport cu interacţiunile specifice
sistemului. În anumite limite structura are o independenţă relativă
faţă de elementele componente. Aceasta constă în:
stabilitate;
capacitatea aceloraşi elemente de a se strctura în mod diferit şi a
unor elemente diferite de a genera structuri similare;
influenţa activă a structurii asupra elementelor şi asupra
transformărilor calitative ale obiectivelor şi porceselor.
Stabilirea structurii este porporţională cu gradul de integralitate
ÅŸi de complexitate al sistemului respectiv. ÃŽn sistemele integrale
creşte gradul de stabilitate a structurii. În acest fel ea asigură o
constantă calitativă sistemului dat, în cadrul căruia elementele se
modifică treptat, odată cu condiţiile necesare diversificării.
Stabilitatea structurii nu este absolută ci relativă, dependentă de
elementele şi de condiţiile în care există şi funcţionează
sistemele.
Alte caracteristici sunt:
integritatea - coerenţa dintre elemente;
ierarhizarea şi autoorganizarea se traduc în integritate şi
autocorectare, adică configuraţie stabilă a unui sistem într-un
mediu schimbător prin compensarea fluctuaţiilor exterioare şi
păstrarea unor parametrii proprii ai sistemului. Ierarhizarea
înseamnă capacitatea unui sistem de a fi concomitent suprasistem
pentru părţile sale şi subsistem în componenţa altor sisteme.
Autoorganizarea reprezintă crearea de noi stări stabile, menite să
asigure supravieţuirea sistemului în schimbările şi solicitările
mediului, acest mod superior de adaptare presupune organizări în
interiorul sistemului.
Reglarea prin conexiune directă şi autoreglare - prin cea inversă -
proces invers de reglare sunt alte caracteristici, completate cu
dinanismul, adică modificarea în timp a variabilelor (de mediu, de
pildă) şi a legăturilor dintre ele, adaptibilitatea şi stabilitatea
între anumite limite, finalitatea, deci orientarea către un scop
exprimată prin valori de comandă. Au mai rămas câteva caracteristici
în legătură cu intrările, parametri impuşi de operatori care
repetă influenţele - şi ieşirile cu caracter de criterii, ambele de
natură materială, de muncă şi informaţională, cu adăugarea că
sistemul nu înlocuieşte un proces, ci îl foloseşte în
desfăşurarea lui; aceste caracteristici fac metoda sistemică foarte
potrivită în procesele de cunoaştere sau cercetare a lumii
înconjurătoare.
PROPRIETÄ‚Å¢ILE SISTEMULUI
Proprietăţile mai importante ale unui sistem sunt:
fiecare subsistem, luat separat, poate fi considerat ca un sistem;
nici un sistem nu există izolat;
este parte componentă a unui suprasistem, dând naştere unui
subsistem;
structurabilitatea, decompozabilitatea, funcţionalitatea şi
realizabilitatea sunt alte proprietăţi care împreună asigură
unitatea structurală şi funcţională a sistemului, asimilând sau
neutralizând stimulatorii pozitivi sau negativi, atât în interiorul
sistemului, cât şi în afara lui.
ORGANIZAREA SISTEMELOR
Organizarea şi funcţionarea sistemului trebuie să asigure
deopotrivă, atât realizarea în condiţii optime a sarcinilor asumate,
cât şi satisfacerea cerinţelor (oamenilor) prin care se realizează
aceste sarcini; în asamblu sistemul are îndatorirea să înlocuiască
componentele învechite, intorducând şi asimilând componentele noi,
de a asigura îmbinarea lor optimă, perfecţionându-se continuu.
Funcţionarea unui sistem impune ca necesară o disjungere între ceea
ce este obiectiv ÅŸi ceea ce poate concepe, elabora ÅŸi delibera.
Abordarea funcţionării oricărui sistem este rezultat al acţiunii
unor mecanisme cu caracter obiectiv, ca ÅŸi al unor mecanisme ce pot fi
şi sunt emanaţia acţiunilor concepute în sectorul economic,
administrativ, cultural etc. Definită diferit, funcţionarea sistemului
trebuie să ţină seamă de comportarea sistemului în acţiune,
inclusiv cea din interiorul său, rolul de instrument, adică
finalitatea sistemului. Atribut esenţial al oricărui sistem prin
funcţionare, el rulează multitudinea de conexiuni pe care acesta le
are cu celelalte componente ale sale, modul în care sistemul primind
influenţele mediului le prelucrează şi le transferă apoi asupra
aceluiaşi mediu, sub forma ieşirilor, rezultând astfel sistemul în
acţiune.
CLASIFICAREA SISTEMELOR
Tipologia sistemelor este extrem de bogată, variată şi complexă.
Sistemele pot fi clasificate pe baza mai multor criterii. Astfel,
ţinând seama de gradul lor de coeziune, sistemele au fost clasificate
în două mari clase:
SISTEMELE SUMATIVE - se caracterizează prin aceea că, interacţiunile
între elementele lor componente fiind slabe, ele nu dobândesc o
stabilitate proprie, relativ independentă faţă de componentele lor
şi nici capacitatea de a restabili interacţiunea acestora în cazul
alterării ei. De exemplu, mecanismul unui ceasornic, un colectiv de
oameni adunaţi întâmplător (într-o sală de spectacol) constituie
sisteme sumative.
Părţile componete ale acestora îşi păstrează individualitatea şi
chiar însuşirile lor specifice. Ca urmare, sistemele sumative pot fi
uşor descompuse şi recompuse, uneori chiar în mod mecanic fără a
afecta calitatea componentelor. Un ceasornic poate fi demontat ÅŸi
montat la loc, fără ca piesele să-şi modifice calitatea lor. Dacă
îi scoatem o rotiţă, ceasornicul nu mai funcţionează, dar pusă la
loc, sistemul îşi recapătă funcţionalitatea.
SISTEMELE INTEGRALE se constituie pe baza legăturilor interne, a unor
interacţiuni puternice între elementele componente, alcătuind
unităţi funcţionale autonome, însuşirile specifice întregului
devenind mult mai evidente. Ca rezultat al interacţiunilor apar
proprietăţi noi, integrative, pe care nu le posedă părţile
componente ale sistemului. De aceea, sistemele integrale au o relativă
independenţă în raport cu părţile, care se accentuează pe măsura
apariţiei unor formaţii mai complexe înzestrate cu proprietatea
autoreglării, cum ar fi organismele vii sau colectivităţile sociale.
ÃŽn cazul sistemelor integrale, componente nu pot fi scoase din sistem
fără a-şi modifica sau chiar pierde însuşirile avute anterior.
Calitatea de viu, de plidă, o posedă numai organismul ca întreg şi
nu fiecare în parte luată separat.
După raportul dintre sistem şi mediul ambiant, distingem sisteme
închise şi sisteme deschise.
Sistemele închise sunt acelea ale căror interacţiuni cu mediul nu le
provoacă modificări de substanţă sau de funcţionalitate.
Schimburile lor cu mediul sunt de natură energetică sau
informaţională, dar nu de substanţă sau de alte activităţi. În
astfel de sisteme mişcarea are loc în circuit închis. De pildă, o
maşină cibernetică se autoreglează prin prelucrarea informaţiilor
cu privire la influenţa perturbatoare existentă şi prin conexiunea
inversă, asigurând astfel menţinerea funcţionalităţii.
Sistemelor deschise - le sunt proprii interacţiunile cu mediul ambiant
în cadrul cărora se produce un schimb permanent nu numai de energie
şi de informaţii, dar şi de substanţă şi activităţi (sociale).
Datorită acestui fapt, sistemele deschise funcţionează prin adaptare
şi prin dezvoltare. De exemplu, un sistem economic, a cărui
caracteristică este tocmai schimbul activităţilor productive ale
oamenilor, reprezintă un sistem deschis care se dezvoltă prin
relaţiile sale cu celelalte sisteme ale vieţii sociale (demografice,
politice, cercetare ştiinţifică, etc.).
Sistemele după geneza lor, se împart în sisteme naturale, apărute ca
urmare a evoluţiei natural-istorice şi sisteme artificiale, create
prin activitatea materială şi spirituală a oamenilor.
De asemenea, după posibilitatea de prevedere pot exista: sisteme
deterministe, în care părţile sistemului acţionează în mod cu
totul previzibil şi sisteme probalistice, în care nu este posibilă o
prevedere strict detaliată.
După posibilitatea de descriere pot exista:
sisteme simple, care pot fi analizate în ansamblu lor şi care pot fi
integral descrise;
sisteme complexe, care pot fi descrise complet însă cu dificultate;
sisteme extrem de complexe, care de cele mai multe ori nu pot fi
descrise integral (sistemul informaţional-decizional organizaţional).
Abordarea problemelor sistemelor de mare complexitate, se face în
general, pornind de la mai multe principii, printre care:
complexitatea reprezintă o proprietate a unui sistem. Ea este generată
de varietatea de factori aferenţi sistemului şi complică observarea
şi înţelegerea acestuia de către om;
aspectul structural al sistemului joacă un rol important în
comportarea sa;
cunoaşterea structurii sistemului reprezintă dificultăţi care cresc
adată cu creşterea numărului de elemente (subsisteme) şi de
relaţiile dintre acestea;
cunoaşterea sistemului poate fi îmbunătăţită prin modelare,
întrucât modelul implică o structură care poate da mai multe
informaţii asupra complexităţii sistemului însuşi;
în studierea unui sistem complex, P.C.-ul devine indispensabil, dar
acesta nu poate rezolva singur problemele; el doar asistă omul în
activitatea de analiză şi decizie. Utilizarea P.C.-ului presupune
modularizarea softwar-ului în scopul obţinerii flexibilităţii
necesare fiecărei aplicaţii în parte;
obţinerea unui model al structurii unui sistem complex este
justificată chiar şi numai prin buna înţelegere a acestuia,
dobândită pe durata modelării precum şi prin experienţa care poate
fi utilizată la analiza acestor sisteme.
Între diferite sisteme există o legătură "genetică". Structura
sistemelor superioare este condiţionată de modul de structurare a
celor inferioare. Structura unui sistem nu poate epuiza realitatea altor
niveluri de organizare a materiei. Ludwig von Bertalanffy prezintă
următoarea ierarhiere a acestora:
particule elementare;
atomi;
molecule;
macromolecule;
virusuri;
sisteme biologice elementare;
celule;
Å£esuturi;
organe;
sisteme de organe;
organizaţii supraindividuale;
colonii de animale;
sisteme simbiotice şi de populaţie;
populaţii umane;
iar unitatea supremă este integralitatea vieţii pe pământ.
Deci prin teoria generală a sistemelor, realitatea ne apare, ca o
ierarhie de ansambluri organizate, demonstrându-se faptul că sistemul
social-uman realizează o inserţie specifică, de rang ierarhic
superior în raport cu celelalete sisteme ale universului accesibil
nouă sau, cum preciza von Bertalanffy, "societatea umană nu este o
comunitate de furnici sau de termite guvernată de un instict ereditar
şi controlată de legi ale unui tot supraordonat; ea este fondată de
pregătirea individului şi este pierdută dacă atribuie individului
doar rolul unei rotiţe într-un mecanism social".
Concluzionând problemele avute în vedere până acum, se pot reţine
următoarele:
Un sistem este constituit dintr-o multitudine de obiecte (subsisteme)
care interacţionează între ele atât de intens încât stările lor
sunt interdependente. Cu alte cuvinte, sistemul este un ansamblu de
componente care conlucrează formând un întreg. Ideea de întreg, are
în vedere, în cel mai general sens cu putinţă caracterul unitar,
notele comune, pe care o mulţime de obiecte le prezintă, acestea fiind
legate între ele şi existând împreună.
SISTEMELE DESCHISE
De ce sistemele deschise? Practic, nu pot fi întâlnite sisteme total
deschise (pentru că s-ar "dizolva" în mediu extern, n-ar mai exista ca
întreg) sau total închise (prin imposibilitatea izolării totale de
mediu - perpetummobile).
Sistemul ca întreg, decupează distinct un anumit "fragment" din
realitate, fapt care face necesară delimitarea între mediul interior
al sistemului ÅŸi mediul exterior. ÃŽn principiu, sistemele sunt
deschise - primesc şi transmit influenţe în şi din mediul extern.
ÃŽn raport cu mediul exterior, orice sistem are o intrare, o ieÅŸire, o
comportare şi funcţiuni, iar în raport cu el însuşi, o structură,
o stare şi transformări ale stării realizate în timp.
Schematic sistemul deschis poate fi reprezentat astfel:
MEDIUL EXTERN MEDIUL INTERN MEDIUL EXTERN
INFLUENÅ¢E INFLUENÅ¢E
FIGURA 1.1.
Intrările sunt, influenţe pe care sistemul le primeşte din partea
mediului, iar ieşirile sunt influenţe pe care sistemul le exercită
asupra mediului.
COMPORTAREA SISTEMULUI
Comportarea sistemului poate fi definită ca fiind toate acţiunile pe
care le intreprinde sistemul. Orice sistem cu autoreglare are o funcţie
care exprimă finalitatea lui, iar eficienţa oricărei comportări se
măsoară prin orientarea comportării conform scopului urmărit.
Legăturile care acţionează în interiorul sistemului asupra
intrărilor şi ieşirilor variază în timp, deci îşi schimbă
mărimile.
Starea sistemului rezultă din constanta legăturilor într-un anumit
interval de timp. Deci se poate vorbi de starea intrării, starea
interioară a sistemului şi starea ieşirii. Starea interioară a
sistemului sunt de fapt mărimile care caracterizează comportarea sa.
În timp, se schimbă şi, o dată cu ele, se modifică starea
sistemului. Trecerea de la o stare la alta se numeÅŸte transformare. Cum
un sistem poate trece printr-o multitudine de stări se poate vorbi de
"cicluri de viaţă" ale sistemului.
Sistemele deschise sunt, ca rezultat al intrărilor şi ieşirilor, al
influenţelor "dinspre" şi "către" mediul exterior şi al proceselor
interne, sisteme dinamice.
Caracteristicile sistemelor deschise sunt:
Integrarea este coerenţa dintre elementele sistemului, astfel încât
funcţionarea lor normală nu este posibilă decât în cadrul
întregului din care fac parte.
Dinamismul sistemului reprezintă schimbarea continuă, dezvoltarea,
evoluţia sau involuţia în timp.
Ierarhizarea, care exprimă modul de agregare a sistemelor după cum
între ele există raporturi de subordonare sau supraordonare.
Reglarea este procesul prin care ieşirile se menţin într-o anumită
măsură dependente de intrări.
Autoreglarea reprezintă acţiunea ieşirii asupra intrării (conexiunea
inversă, feed-beeck) şi determină orientarea comportării sistemului
în raport cu mediul exterior.
Adaptabilitatea şi stabilitatea exprimă capacitatea sistemului ca prin
modificarea valorii sale de funcţionare, să se adapteze continuu
mediului, fiind în acelaşi timp şi stabil între anumite limite.
Finalitatea reprezintă orientarea permanentă a sistemului către un
anumit scop.
Din punct de vedere al capacităţii sistemelor de a se schimba, trebuie
menţionat, că acestea se impart în:
Sisteme cu autoreglare care nu-şi schimbă structura internă în mod
substanţial. În acest caz, este vorba doar despre influenţa
ieşirilor asupra intrărilor, despre corecţiile pe care fenomenele,
comportamentele depistabile la ieşire le impun asupra intărilor,
astfel încât sistemul să-şi conserve starea de funcţionare.
Sisteme cu autoorganizare sunt cele care se adaptează la mediul
exterior schinbându-şi structura, adică sisteme care îşi modifică
legăturile între elemente. Orice sistem cu autoorganizare este şi un
sistem cu autoreglare, dar nu ÅŸi invers.
Sistemele cu autoinstruire sunt acele sisteme care îşi pot schimba
criteriile şi regulile de adaptare a soluţiilor. În procesul de
interacţiune cu mediul exterior şi cu cel interior, sistemul poate nu
numai să-şi schimbe starea şi să-şi îmbunătăţească structura,
ci să-şi perfecţioneze regulile generale în funcţie de care adoptă
soluţiile.
Deci putem distinge că sistemul îngemănează două perspective şi
anume:
perspectiva structurală (elementele componente şi reţeaua
legăturilor dintre acestea);
perspectiva funcţională (care are în vedere dinamismul legăturilor
ÅŸi procesele interne, specifice ale sistemului).
Funcţionarea sistemului, procesele acestuia rezultă din preluarea
intrărilor, prelucrarea internă a acestora, conform scopurilor
sistemului şi pregătirea ieşirilor, a influenţelor către exteriorul
sistemului, totul realizându-se prin permanenta "comparare" a
ieşirilor cu intrările, prin feed-beeck. În acest mod sistemele se
autoreglează şi, de la caz la caz, devin capabile de autoorganizare
ÅŸi autoinstruire.
Schematic acest lucru este prezentat în figura 1.2.
PRELUCRARE INTERNÄ‚
INTRĂRI autoreglare - autoorganizare – autoinstruire
IEÅžIRI
FEED-BACK
FIGURA 1.2.
1.2. CONCEPÅ¢II PRIVIND TEORIA ORGANIZAÅ¢IILOR
ORGANIZAÅ¢IA CA SISTEM
Sistemele sunt universal prezente. Sistemele sociale sunt, de regulă,
organizaţii. Orice organizaţie este un sistem, fără ca orice sistem
social să fie propriu-zis organizaţie.
Organizaţia este un sistem deschis, adaptiv, ţinând seama de faptul
că este o componentă a unor sisteme mai mari cu care are legături
armonizate prin procesul de conducere. În acelaşi timp, organizaţia
are şi un grad propriu de autonomie, o funcţionare de sine
stătătoare. Organizaţia poate fi înţeleasă numai privind-o ca
sistem deschis ale cărui procese interne se află interrelaţie cu
mediul.
Sistemul închis este o construcţie ipotetică care nu există şi nu
poate exista în realitate. Organizaţia ca un sistem complet închis
probabil nu va exista niciodată, deoarece componentele sale sunt
totdeauna influenţate de forţe din afara sistemului. Aceasta
înseamnă că organizaţia trebuie analizată contextual şi, în acest
sens, putem vorbi de "grade de permeabilităţi la influenţele din
mediu, dar nu de un sistem închis".
Organizaţia este un sistem social de activitate ce reuneşte oameni
(resure umane) şi resure materiale prin intermediul cărora realizează
scopul pentru care a fost creată: produse, servicii, lucrări, în
concordanţă cu cererea socială.
Oricare ar fi organizaţia, ea s-a constituit conştient şi deliberat
de către oameni pentru a produce ceva de care societatea are nevoie.
Obiectivul (scopul) este temeiul care stă la baza apariţiei
organizaţiei şi în acelaşi timp este motivarea menţinerii ei în
continuare. Chiar dacă, în timp, scopul s-a schimbat şi cel prezent
nu mai coincide cu cel pentru care a fost creată, organizaţia se
menţine totuşi dacă are un scop, dacă satisface o nevoie.
Organizaţia este un sistem dinamic, în sensul că evoluţia şi
viabilitatea sa sunt determinate de modificările care se produc în
cadrul sistemului, în relaţiile lui cu mediul. Ea este, de asemenea,
un sistem complex, probabilistic ÅŸi relativ stabil, deoarece
reprezintă o reuniune de componente articulate prin numeroase
legături, supusă unor factori perturbatori, dar capabilă să-şi
menţină funcţionalitatea în cadrul unor limite care-i definesc
maniera de comportare. Totodată, organizaţia este un sistem
autoreglabil şi autoorganizabil, deoarece are capacitatea să facă
faţă diferitelor influenţe din interior şi din exterior, cu ajutorul
conducerii, prin acte decizionale. Ca sistem autoreglabil, organizaţia
acţionează în concordanţă cu un ansamblu de norme şi valori şi se
regleză în funcţie de mai multe elemente.
Printre acestea se numără:
elementele umane aflate în interacţiune reciprocă;
acţiunea transformatoare;
faptul că organizaţia dispune de libertatea de alegere a mijloacelor
şi căilor de acţiune ca şi de modalitatea de formare a scopurilor
viitoare, adică are flexibilitate;
activitatea variabilă a oamenilor care este strâns legată de
motivaţie şi convingere, de satisfacţie şi stări morale, de
comportamentul complex, de sistemele de comunicare ÅŸi informare, de
modelele adaptate în procesul de decizie şi de performanţele
acestora.
Autoorganizare exprimă capacitatea organizaţiei de a reface echilibrul
componentelor sale în raport cu perturbabilităţile ivite, iar
autoinstruirea reflectă capacitatea pe care o are de a folosi
experenţele anterioare pentru optimizarea propriei activităţi.
Organizaţia este un sistem ierarhizat în care funcţionează o
diviziune a muncii precisă, iar indivizii au status-uri şi roluri clar
definite. Una din caracteristicile de bază ale organizaţiilor este
existenţa unei structuri ierarhice a conducerii, respectiv a unui
colectiv sau a unor "echipe" care funcţionează având în frunte
conducători de diverse ranguri.
Dar pentru a avea o imagine mai completă a organizaţiei este necesar
să subliniem că ea trebuie privită, atât ca sistem, cât şi ca
"suprasistem".
Ca sistem, este inclusă în societatea globală, iar ca suprasistem
înglobează alte sisteme. În acelaşi timp, organizaţia cuprinde mai
multe subsisteme, fiecare având o funcţie specifică.
O clasificare operaţională a sistemelor (subsistemelor) participante
la "viaţa" internă a organizaţiei o furnizează D.Katz şi R.Kahn,
indicând cinci tipuri generice esenţiale.
Subsistemul de producţie (production subsystem) care este cel mai
important, deoarece în cadrul lui se desfăşoară transformările pe
baza prelucrării "intrărilor" în sistem.
Subsistemul de susţinere (supportive subsystem) procură "intrările"
din mediu (oameni, materiale, enerigii, etc.), plasează "ieşirile" şi
realizează legăturile instituţionale ale organizaţiei cu mediul
exterior.
Subsistemul de menţienre (maintenance subsystem) care echipează
interiorul organizaţiei cu ccea ce este necesar realizării în cele
mai bune condiţii a activităţii. Sunt cuprinse aici mecanisme de
recrutare şi instruire a forţei de muncă, de socializare şi motivare
conform normelor organizaţiei de aplicare a sancţiunilor pozitive şi
negative pentru atingerea scopurilor organizaţiei.
Subsistemul adaptiv (adaptive subsystem), care elaborează măsuri de
corecţie, de adaptare a sistemului în urma cercetării influenţelor
din mediul înconjurător.
Subsistemul de conducere (managerial subsystem), care cuprinde
activităţile organizate în vederea controlării, coordonării şi
dirijării numeroaselor subsisteme ale structurii organizaţiei. Acest
subsistem dispune de mecanisme de reglare ÅŸi este investit cu
autoritatea structurală pe mai multe nivele. El este cel care produce
deciziile necesare coordonării şi dirijării tuturor celorlalte
subsiteme.
Concluzionând cele prezentate anterior putem spune că:
Organizaţiile, ca sisteme sociale complexe, sunt constituite din
elemente ce trebuie să acţioneze în mod concentrat pentru a obţine
eficienţa organizaţională. Aceasta presupune ca organizaţiile să
fie analizate atât din perspectiva capacităţilor de a integra
variabile organizaţionale cu factori umani, cât şi din aceea de a
reacţiona în mod adecvat la influenţa mediului extern.
Analiza sistemică a organizaţiilor, ca expresie aplicării la nivelul
socialului a teoriei generale a sistemelor, oferă o nouă perspectivă
asupra relaţiilor interumane, precum şi asupra relaţiilor dintre om
şi mediu. Teoria organizaţiilor nu este după cum spunea L.von
Bertalanffy "un manual pentru dictarorii de toate felurile, eficace
pentru a domina fiinţele umane, aplicând ştiinţific legile de fier,
ci dimpotrivă, ea este un avertisment: Leuiathanul organizaţiei nu
poate înghiţi individul fără a pecetlui pieirea sa inevitabilă".
NECESITATEA ORGANIZÄ‚RII ACTIVITÄ‚Å¢II UMANE
Organizaţiile constituie realitatea care ne înconjoară. Dintotdeauna
trăim în organizaţii. De la începuturi omenirea există şi se
dezvoltă în interiorul unor forme de organizare. Putem aprecia că
desprinderea lentă a oamenilor din animale este determinată de
organizarea legăturilor dintre primele fiinţe gânditoare, capabile
să realizeze prin propria lor forţă alte obiecte decât cele
existente în natură. Pe de altă parte, fiecare om fiinţează de la
începutul vieţii sale într-o multitudine de organizaţii coexistente
sau mecanisme (familia, ÅŸcoala etc.).
Necesitatea organizării activităţii umane şi a constituirii
organizaţiilor izvorâte din imperatismul cooperării umane.
Individului, ca entitate izolată, îi sunt accesibile activităţi şi
scopuri extrem de restrânse.
Capacitatea sa de acţiune, forţa sa de a răspunde presiunilor
mediului exterior sunt limitate.
Încercând să sugereze temeiurile partea cea mai importantă a
apariţiei organizaţiilor, Chaster Barnard, în perioada interbelică,
arată că atât în raport cu solicitările mediului exterior cât şi
în ceea ce priveşte propriile capacităţi, omul, ca individ izolat
este limitat, depăşirea limitelor fiind cu putinţă prin acţiune
socială de cooperare.
În organizaţii, prin cooperare, oamenii pot face împreună lucruri pe
care nu le pot realiza singuri. Condiţiile generale ale constituirii
unei organizaţii sunt:
existenţa unor indivizi care consimt să coopereze pentru realizarea
unui scop care este al fiecăruia în parte şi al tuturor împreună;
capacitatea indivizilor de a comunica între ei, de a conlucra efectiv
pentru realizarea scopului comun.
Nevoia de cooperare, ca factor esenţial în geneza organizaţiilor are
rădăcini adânci, care merg spre trăsăturile de esenţă ale omului,
prin care acesta se deosebeşte radical de celelalte vieţuitoare.
Omul este o "fiinţă gânditoare", o fiinţă înzestrată cu
capacităţi de cunoaştere. Ca homo sapiens, fiinţa umană a
declanşat o neîncetată expansiune a cunoaşterii asupra realităţii
înconjurătoare şi asupra ei înşişi. Frontierele cunoaşterii,
extrem de mobile, se lărgesc în permanenţă, iar potenţa de
cunoaştere a omenirii în ansamblu este, în principiu, în permanentă
creştere. Omul, însă, ca individ izolat, are capacităţi restrânse,
limitate de cunoaÅŸtere, fapt care impune:
acumularea unor cunoştinţe deja existente, rezultat al
investigaţiilor făcute de generaţiile anterioare, care prin
însumare, constituie tezaurul cultural al omenirii (sau, în situaţii
particulare, fondul de cunoştinţe existente într-un domeniu
profesional); de altfel, ar fi imposibilă şi fără sens reluarea de
la început a cunoaşterii de către fiecare generaţie umană;
specializarea în cunoaştere este atât inevitabilă, cât şi utilă
prin rezultatele ei, în acest mod fiind cu putinţă aprofundarea
rapidă a cunoaşterii prin acţiunea indivizilor care alcătuiesc
aceeaşi generaţie, noile achiziţii fiind comunicate, atunci şi atât
cât este nevoie, între membrii diverselor comunităţi profesionale.
În ambele iopstaze, arătate, ale omului ca fiinţă cunoscătoare, pe
verticala generaţiilor nu pe orizontala aceleiaşi generaţii, este
vizibilă necesitatea cooperării în cunoaştere.
Cunoaşterea nu a fost niciodată şi nu poate fi la modul absolut, un
scop în sine. Omul cunoaşte pentru a transforma. Omul produce
schimbări în natură, pentru a-şi înlesni condiţiile de viaţă. Ca
fiinţă transformatoare, ca individ care realizează şi mânuieşte
unelte, care produce obiecte noi, omul este supus aceloraÅŸi limite ale
actiunii izolate şi are deschisă aceeaşi cale de apărare a limitelor
sale:
organizarea acţiunii umane implică şi face cu putinţă diviziunea
muncii, fapt care presupune realizarea scopului comun mai multor oameni
cu eforturi mult mai mici decât dacă fiecare dintre ei ar acţiona
singuri;
simultan fiecare individ în parte îşi poate dezvolta şi afirma mai
redepe şi mai clar propria forţă de acţiune, concentrarea pe un
obiectiv particular, obţinut prin diviziunea obiectivului general,
furnizând manifestarea unei game largi de acţiuni umane; omul se
dovedeşte mai lesne folositor, inclusiv în proprii săi ochi, prin
realizarea într-un timp relativ scurt a unui obiectiv dat, decât dacă
ar încerca să realizeze simultan toate obiectivele, desfăşurând
toate acţiunile presupuse de acestea; altfel spus, prin organizare
sporeşte eficienţa acţiunii şi se micşorează timpul de realizare a
acestuia. În societăţile moderne, eficienţa şi timpul devin valori
tot mai semnificative, dobândirea lor fiind unul din fructele cele mai
de preţ ale existenţei organizaţiilor.
Este limpede că, şi sub acest unghi, cooperarea este necesară în
acest caz, în calitate de cooperare în acţiune.
În cea mai generală expresie a sa omul este o fiinţă socială. Omul
ca entitate, ca individ, trăieşte şi nu poate trăi decât împreună
cu semenii săi. Omul este o categorie de relaţie. El nu există decăt
ca termen într-o relaţie prin care este permanent legat de alţi
oameni. Socienatea ca ţesătură socială, este formată din
mutitudinea relaţiilor interumane.
Din acestă stare de fapt, decurg consecinţe destul de importante:
omul se valorizează prin semenii săi; măsura valorii individului
(general - umană, morală, profesională) este dată de către
societate, de către semeni; chiar propria imagine a omului despre sine
însuşi este dată, în principal şi de regulă, de imaginea pe care
omul o primeşte de la "ceilalţi" şi prin "ceilalţi", deci, omul se
afirmă şi se construieşte ca om împreună cu semenii, într-o
organizaţie, într-o colectivitate umană;
nu în ultimil rând, nevoile umane esenţiale (altele decât cele ce
privesc cunoaşterea şi acţiunea) sunt satisfăcute în şi prin
formele organizate ale vieţii sociale; nevoia de afecţiune, de
căldură şi satisfacţie sufletească, de comunicare şi înţelegere
reciprocă primeşte răspuns prin existenţa activă a omului în
alcătuiri bine închegate împreună cu semenii săi; inclusiv
satisfacţia în muncă, muţumirea lucrului bine făcut, sentimentul
datoriei împlinite are sens şi sunt cu putinţă doar în interiorul
unor forme de organizare umană. Cu alte cuvinte cooperarea în
cunoaştere şi cooperarea în acţiune (ele însele puternic
interferente) se împletesc strâns cu cooperarea socio-morală şi
afectivă.
În concluzie, se poate afirma că temeiul apariţiei şi existenţei
organizaţiilor constă atât în caracteristica acestora de a realiza
scopurile individuale (ale indivizilor care alcătuiesc organizaţia)
mai rapid, complet şi mai eficient decât prin acţiune izolată, cât
şi în capacitatea lor de a răspunde unor necesităţi umane
fundamentale.
NATURA ORGANIZAÅ¢IILOR
Până acum am studiat din punct de vedere sistemic organizaţiile
ajungând la concluzia că acestea sunt sisteme sociale dinamice,
deschise, capabile de autoreglare şi autoinstruire. Am reuşit să pun
în evidenţă subsistemele funcţionale ale organizaţiei - de
producţie, de susţinere, de menţinere, de adaptare şi de conducere.
Prin prisma celor arătate, definirea organizaţiilor se impune a fi
realizată prin reliefarea specificităţii umane a acestora. În
esenţă, organizaţia este un sistem social în care şi prin care
oamenii interacţionează (cooperează) pentru realizarea unor scopuri
comune.
Altfel spus, organizaţia implică o formă distinctă de corelare atât
între oameni şi scopuri, cât şi între oameni şi structuri (în
calitatea acestora din urmă, de parte esenţială, definitorie a
sistemelor).
Scopul organizaţional reprezintă însăşi raţiunea constituirii şi
existenţei organizaţiilor. Simpla existenţă a scopului, extrem de
necesară, nu este şi suficientă. Afirmarea scopului, enunţarea sa,
construcţia unui scop, chiar realizabil, constituie doar un prim pas.
Este importantă procedura de realizare, de îndeplinire a scopului, în
condiţiile în care, simpla adunare a unui grup de oameni sub
acoperişul unui scop comun nu garantează, în sine, atingerea scopului
propus. Pentru aceasta, trebuie observat că orice scop organizaţional
este un scop general. Transformarea scopului general în rezultate
practice finale presupuse:
garanţia existenţei unor părţi comune semnificative între scopurile
individuale, între interesele şi aspiraţiile indivizilor care
alcătuiesc organizaţia, acest imperativ este aplicabil atât
momentului de început al unei organizaţii (atunci când se constituie
o organizaţie nouă), cât şi momentelor ulterioare din viaţa
organizaţiei;
atât pe parcursul evoluţiei unei organizaţii, şi mai ales atunci
când organizaţia îşi modifică (total sau parţial) scopul general,
se impune ca membrii organizaţiei să participe la remodelarea şi
redefinirea scopului organizaţional, drept condiţie a păstrării
convergenţei scopurilor individuale în cadrul scopului general;
nu mai puţin importante sunt modalităţile de realizare practică a
corespondenţei dintre scopul general şi scopurile individuale, în
acest sens fiind necesare:
formularea scopului general "traducerea" sa în forme accesibile
indivizilor din organizaţie; în acest mod, scopul general,
păstrându-şi esenţa, se multiplică în scopuri specifice,
accesibile tuturor membrilor organizaţiei (în ultimă instanţă
fiecăruia în parte);
simultan, fiecare membru al organizaţiei este confruntat cu necesitatea
înţelegerii şi formulării adecvate a propriilor interese, a
propriilor scopuri, drept bază pentru o comunicare reală a scopurilor
specifice şi pentru o asumare conştientă şi responsabilă a scopului
general (intră şi rămâne în organizaţie numai acei indivizi care
ştiu foarte bine, "ce vor" atât "ei" cât şi "organizaţia").
Relaţia dintre oameni şi scopuri este, după cum s-a văzut anterior,
esenţială, fără a epuiza prin aceasta complexitatea şi specificul
organizaţiei. Definitorii pentru organizaţie sunt, simultan relaţiile
oamenilor - interacţiunea umană - şi relaţiile fiecărui om şi ale
tuturor împreună cu structura de ansamblu a organizaţiei
(subsistemele şi domeniile organizaţiei, conducerea acesteia etc.).
Calitatea interacţiuni uname este la fel de importantă ca şi scopul
organizaţional. Dobândirea statutului de membru al organizaţiei şi
asumarea în consecinţă a scopului organizaţional nu garantează
îndeplinirea obiectivelor organizaţiei, decât dacă natura
raporturilor interumane este modelată în această direcţie, decât
dacă interacţiunea umană îmbracă forma cooperării - evitându-se
şi depăşindu-şi conflictele interumane. Interacţunea umană
reprezintă fundamentul funcţionării unei organizaţii.
Concomitent structura organizaţiei influenţează decizia nativă
interacţinuii umane. Mărimea organizaţiei, numărul nivelurilor
ierarhice - diferenţa pe veriticală - numărul departamentelor, al
subunităţilor funcţionale - diferenţa pe orizontală - complexitatea
activităţii - diviziunea muncii, specializarea - îşi pun amprenta
asupra întregii activităţi organizaţionale.
Analiza organizaţională, necesară pentru cunoaşterea şi realizarea
eficientă a activităţii organizaţiilor, implică, în consecinţă,
studierea tuturor comportamentelor enumerate până acum - oamenii,
scopul, interacţiunile umane, structura organizaţională.
SISTEMELE ORGANIZAÅ¢IEI
Întreaga structură şi toate procesele organizaţionale rezultă din
combinarea, din relaţionalizarea oamenilor, grupurilor şi liderilor.
Fiecare dintre cele trei categorii de elemente constituie un subsistem
vital al organizaţiei:
subsistemul individual;
subsistemul grupal;
subsistemul conducerii.
Subsistemele organizaţiei se caracterizează prin procese specifice,
care rezultă din stimulii de intrare şi se exprimă prin comportamente
de ieÅŸire.
Pentru subsistemul individual procesele caracteristice sunt:
motivaţia;
dezvoltarea;
adaptarea.
Subsistemul grupal cuprinde procese care se desfăşoară în trei
planuri puternic interferente:
planul intragrupal - în interiorul grupului;
planul extragrupal;
planul intergrupal la nivelul suporturilor dintre grupuri.
Aceste planuri sunt caracterizate de procesele specifice:
interacţiunea dintre indivizi şi socializarea indivizilor în
interiorul fiecărui grup;
competiţia şi cooperarea, la nivelul relaţiilor dintre grupuri.
Subsistemul conducerii implică procese cum ar fi:
influenţarea indivizilor şi a grupului (grupurilor) aflate sub
autoritatea liderului;
adoptarea deciziei şi coordonarea execuţiei acesteia – conducerea
propriu-zisă;
comunicarea cu indivizii şi grupurile, în interiorul spaţiului de
autoritate.
1.3. CLIMATUL ORGANIZAÅ¢IONAL ÅžI PRACTICA MANAGERIALÄ‚
CLIMATUL ORGANIZAÅ¢IONAL
Climatul organizaţional reprezintă un concept fundamental în domeniul
psihologiei organizării şi conducerii. El se referă la ansamblul
caracteristicilor sociale şi umane ale organizaţiei ca sistem complex;
respectiv: practicile de luare a deciziilor de-a lungul ierarhiei,
funcţionarea organelor de conducere, reanalizarea funcţiilor sociale
ale unităţii, strategice generală de stimulare a performanţelor în
activitate şi a participării la conducere, relaţiile de cooperare
între colectivele de lucru, între secţii, servicii, birouri, relaţii
ierarhice etc.
Acest concept desemnează factori şi variabile care influenţează
sensibil activitatea şi compartimentul membrilor organizaţiei şi ale
structurilor funcţionale ale acesteia – respectiv: norme şi
reglementări, constrângeri organizatorice (sau de mediu), strategii de
motivare, modalităţi şi tehnici de transmitere a informaţiilor etc.
în acest sens climatul organizaţional trebuie analizat în strânsă
interdependenţă cu cultura organizaţională, reprezentând un produs
al interacţiunii dintre dimensiunea formală şi cea informală a
culturii organizaţionale.
Ca atare, în psihologia organizaţională, climatul psihosocial este
definitiv ca fiind o calitate în general durabilă a mediului intern al
unui colectiv, resimţit de membrii săi şi care le influenţează
opiniile, atitudinile ÅŸi comportamentelor.
În acest sens, o definiţie cu caracter extensiv o prezintă Traian
Herseni care, relevând că atât la nivel microsociologic cât şi la
nivel macrosociologic (organizaţional) întâlnim un anumit climat
psihosocial, considerÄ
