Referat Strategii Ale Limbajului In Literatura

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Strategii Ale Limbajului In Literatura si de asemenea puteti face Download Referat Strategii ale limbajului in literatura

Citeste fragmente din Referat Strategii Ale Limbajului In Literatura

Strategii ale limbajului în literatură   Diversitatea de limbaje a textelor literare merită desigur o cercetare aparte. Cele câteva fenomene selectate în cele ce urmează au doar meritul de a ilustra abilitatea lingvistică a unora din procedeele mai evidente, manifestate în poezia şi în proza contemporană.   Ingambamentul   Există în poezia românească modernă o adevărată tradiţie a performanţei prozodice; în fiecare din fazele sale de evoluţie se poate identifica cel puţin o direcţie care tinde permanent către experimentul formal HYPERLINK "file:///E:\R2RSite\sitereferat-e\data\Update\udate_masiv\carti\f ilologie\Zafiu\29.htm" l "_ftn1#_ftn1" o "" [1] : explorează posibilităţile formelor fixe, încearcă noi combinaţii de ritmuri, construieşte (adesea utilizând cu dezinvoltură numele proprii sau cuvintele străine) rime rare. Jocul formal se desfăşoară şi în spaţiul pe care îl oferă raportul dintre schema ritmică şi continuitatea sintactică a frazei – respectiv în domeniul ingambamentului. Funeriu 1980 adopta, distanţându-se de descrierile clasice şi de diferenţele dintre ele, o definiţie practică şi uşor de aplicat a ingambamentului („scindarea unui lanţ lexico-sintactic prin plasarea elementelor sale componente în versuri diferite“, p. 98); în acelaşi timp, propunea o interesantă metodă de ierarhizare a tipurilor fenomenului, în funcţie de solidaritatea lingvistică a textului scindat („gradul de atracţie gramaticală“) şi de tipul de incongruenţă dintre limitele propoziţiei şi cele ale versului. Îndrăzneala inovaţiei e mai mare şi efectul mai spectaculos când sunt dezmembrate secvenţe neseparabile în limbajul obişnuit: de pildă, când finalul de vers segmentează forme verbale (lăsând auxiliarul într-un vers şi trimiţând participiul în următorul), sau când desparte negaţia sau pronumele reflexiv de verb, articolul antepus de substantivul său. Exemple pentru asemenea „devieri“ se găsesc din plin, cum bine se ştie, la Arghezi. În volumul citat, Funeriu amintea şi de separarea elementelor componente ale unei locuţiuni sau ale unui cuvânt compus. De fapt, în poezia românească s-a mers şi mai departe, artificiul prozodic permiţând, în cazuri extreme, ca limita de vers să apară chiar în interiorul unui cuvânt. Un exemplu e de găsit la Blaga, în prima strofă a scurtei poezii Brânduşile:     ,,Tristeţea renunţării Dum-   nezeu o încerca molatic.   Şi lumea toată o făcu,   sieşi străin, c-un gest tomnatic“.   (Blaga 1974, II: 75)   Aspectul grafic al textului subliniază scindarea – cu atât mai puternică în plan simbolic cu cât afectează chiar numele divinităţii. Sunt însă şi factori care acţionează în sens contrar, atenuând ruptura formală: în primul rând lipsa rimei între versurile 1 şi 3 (există totuşi o asonanţă, a vocalei „u“, menţinută şi în strofa următoare), ceea ce permite o lectură continuă a catrenului ca un distih; în această interpretare, încălcarea persistă, dar e mai puţin gravă, căci apare în poziţia cezurii mediale. Textului citat i se pot adăuga desigur şi alte exemple HYPERLINK "file:///E:\R2RSite\sitereferat-e\data\Update\udate_masiv\carti\f ilologie\Zafiu\29.htm" l "_ftn2#_ftn2" o "" [2] . Un poet la care se găsesc toate jocurile formale posibile e Şerban Foarţă. În volumul său Areal, tăietura în plin cuvânt e însoţită de cuprinderea în rimă a fragmentului rămas:     „mai tandre mai candrii mai pişichere   mai volnice mai largi mai adecua-   te mai versicolore mai alene   mai lâncede mai strâmbe mai scalene   mai vagi mai nuştiucum mai vinoncoa...“   (Foarţă 1983: 23) Procedeul permite astfel şi crearea de rime rare, în situaţiile în care inventarul lexical al românei oferă prea puţine posibilităţi. Cartea citată mai conţine un exemplu similar:     „şi-apoi să stăm de taină musafiro:   ci nu despre mărgeanul ca porfiro-   gheniţii de velit şi veninos“. (p. 24)   Şi într-un alt volum ulterior al poetului, Caragialeta (Foarţă 1998) procedeul e prezent, ca pentru a demonstra cum se pot concilia versul scurt şi cuvintele lungi:     „el e un omni-   scient, şi-un atu   are: cu domnii   mari, e pertu“. (p. 28)   O variantă şi mai spectaculoasă de realizare a procedeului apare în Levantul lui Cărtărescu 1990, când cuvântul e despicat nu numai de limita de vers, ci chiar de cea între două cânturi ale epopeii; cântul al şaselea se termină cu versurile:     „Coperindu-l, desvălindu-l ca pre lună un halo.   Stânga între sâni ş-apasă iar în dreapta are glo-“   pentru ca al şaptelea să înceapă:     „Bul dă cuarţ ce nici o lume nu se laudă că ţine“. (p. 85-86)   Fie şi numai pentru plăcerea ludică a unor asemenea încălcări, constrângerile formale merită să fie menţinute sau chiar reinstituite.   Poliptoton, parigmenon etc.   Sonorităţile rebarbative şi sugestiile pedante ale terminologiei vechii retorici a figurilor n-ar trebui să împiedice confruntarea conceptelor tradiţionale cu realităţile moderne; nu e lipsit de interes să constaţi în ce măsură structuri de un anume tip, de mult inventariat, sunt productive acum în poezie. Între figurile „de dicţiune“ sau „prin consonanţă“ erau înregistrate câteva, evident înrudite, bazate pe coprezenţa în enunţ, la mică distanţă, a unor unităţi lexicale apropiate sau identice fonetic (fără a fi totuşi implicate ambele în rimă – aceasta reprezentând un alt caz, cu caracteristici diferite): de la forme flexionare ale aceluiaşi cuvânt (figura numită de obicei poliptoton) şi de la derivate cu sursă comună (parigmenon) până la paronime (paronomază) şi omonime (antanaclază). Simpla descriere a procedeelor pare să le fixeze în sfera jocurilor de cuvinte mai mult sau mai puţin gratuite, al căror efect de artificiu tehnic e incontestabil, dar a căror valoare estetică nu e la fel de evidentă.  De multe ori, unul dintre termenii apropiaţi formal e un nume propriu. Distihul „Broasca dase după mari strădanii / slab curent galvanic lui Galvani“ (Magheru 1966: 88) oferă câteva argumente pentru susţinerea valabilităţii şi a modernităţii figurii. Nu efectul aliterativ contează aici, iar funcţia poetică (în sens jakobsonian) a echivalenţei fonice nu face decât să sublinieze paradoxul de a pune efectul înaintea cauzei, scurtcircuitând succesiunea temporală; tautologia aparentă e masca unei situaţii absurde – a desemna cu un derivat de la numele autorului ceea ce va căpăta realitate ca termen ştiinţific de abia ulterior – pe care contextul imediat o sporeşte, introducând sugestia de intenţie, chiar de scop („după mari strădanii“) acolo unde acestea erau logic excluse: „regula semantică“ impusă de parigmenonul aici de faţă se vede deci confirmată – ca inversare a raporturilor temporale cauzale şi a celor dintre agent conştient, obiect şi acţiune; în contextul mai larg, regula se integrează temei tratate ironic a „naturii puse în slujba omului“ („Azi curentele din batracian / stăpânesc pământ, cer şi ocean“). Un mic poem foarte cunoscut al lui Şerban Foarţă, Balada baionetei din Bayonne (Foarţă 1978: 34-35), e construit în întregime pe un model similar, în care numele proprlu apare alături de corespondentul său comun, obţinut prin derivare sau direct prin antonomază: „De la Berlin venea berlina / şi indigoul, de la Ind“; „sclipesc faianţele-n Faenza / şi baionetele,-n Bayonne“. Fenomenul lingvistic al evoluţiei semantice şi lexicale devine, cu mare pregnanţă, metaforă a temporalităţii, integrându-se perfect unei tente nostalgice a degradării; e depăşit astfel, cu mult, nivelul simplului joc de cuvinte. În acelaşi timp, în text acţionează un principiu bine cunoscut, străvechi, conform căruia surprinderea legăturilor etimologice (uitate, neobservate prin forţa obişnuinţei sau neştiute), constituie un gest magic, revelator, de natură să conducă spre corespondenţele secrete care structurează lumea; tratarea în cheie lejer-ironică a acestei teme intră într-un aliaj extrem de modern cu sentimentul temporalităţii. Dualitatea de esenţă pe care o face să se manifeste figura „de dicţiune“ prin suprapunerea a două puncte de vedere, a două repere temporale şi logice („Voltaire dormea într-o volteră / şi, între timp, filosofa“) e definitorie pentru o atitudine lirică; nu întâmplător, textul care începe gnomic şi aparent tautologic cu enunţul „Olanda vine din Olanda“ sfârşeşte cu o ipostaziere simbolică, în lumea textuală, a principiului ambiguităţii: „Sclipeşte-n soare, echivocă / o baionetă, la Bayonne... “. În alte cazuri, predomină totuşi ludicul pur, facilitatea asocierilor dintre numele propriu şi un substantiv comun – „Aria lui Lear ce liră are“, „Eretica arie a lui Arie“ (exemple de paronomază şi antanaclază din Dimov 1973: 13-14) – fiind contrabalansată de puternica aliteraţie incantatorie (în l şi r) a contextului mai larg; dacă exemplele anterioare explicau sursa numelui comun, aici asocierea e orientată în cealaltă direcţie, tinzând să sugereze, parţial şi fantezist, un „sens“ al numelui propriu. Figura (bine cunoscută şi ea) de „reetimologizare a numelor“ nu e prezentă aici mai mult decât ca o vagă tendinţă de motivare, devenind totuşi parte a unei micro-dezvoltări narative („Aria lui Lear ce liră are / şi aleargă orb peste ponoare“ ş.a.m.d.). Un poem poate grada şi detalia mecanismul motivării, al asocierii unei forme cu alta – invocând, de pildă, scenariul mitic al visului:     „l-am agrăit ghicindu-l printre roze:   o Paradesha! Pardes! Paradise   cu ţigle verzi pe edificii roze !     şi-n vis un leopard părându-mi-se   ajuns-am la trezie zoolatru“ .   (Doinaş 1985: 153)   Oricum, asocierea e mediată (de cel puţin o aluzie) şi conduce de obicei la construirea unei figuri globale, metaforă sau simbol – „Sunt ochii gazelei cea oarbă din Gaza“ (Stratan 1990: 132). Aproape întotdeauna e de presupus existenţa a cel puţin o sursă de ambiguitate asociată simplei similitudini formale; ea e foarte vizibilă într-un vers pe care îl aleg, pentru a reveni la punctul de plecare, din acelaşi Gh. Magheru: „Suntem Orient. Să ne dezorientăm!“ (Magheru 1966: 32). Funcţionarea figurilor de acest gen nu poate fi descrisă, indiscutabil, în afara contextului: nu mi se pare totuşi inutil să observăm că opinia curentă, care include aceste „jocuri ale inteligenţei“ în sfera agerimii, a purei ingeniozităţi manieristice, e nedreaptă cu ele.   Invenţii lexicale   Un bine cunoscut subiect de discuţie culturală a fost cel privind şansele de cunoaştere a literaturii române în străinătate; mai întotdeauna, în analiza stărilor de fapt intervenea o observaţie, deloc nouă: prozatorul român e prea „stilist“ şi estetizant, numeroase cărţi mizează prea mult pe limbaj (şi nu pe o mai transparentă asumare a marilor teme universale) devenind astfel aproape intraductibile sau, în orice caz, pierzând foarte mult prin traducere. O ilustrare a acestei situaţii e scrisul lui Paul Goma. În privinţa virtuozităţii stilistice în jocul de cuvinte nu sunt mulţi din prozatorii români contemporani care să-l concureze HYPERLINK "file:///E:\R2RSite\sitereferat-e\data\Update\udate_masiv\carti\f ilologie\Zafiu\29.htm" l "_ftn3#_ftn3" o "" [3] . E un paradox faptul că, în discursul unui exilat, temele opresiunii şi ale rezistenţei, meditaţia politică sau morală sunt puse în umbră de supraevaluarea registrului ludic al limbajului. 4 6 8 > @ de la pupitru“ (1991b: 15); stabilitatea formei „odoamnă“ presupune conflictul între regulile de utilizare textuală, anaforică ale articolului (la reluare,  substantivul primeşte articol hotărât pentru a înregistra coreferenţialitatea) şi valorile sale semantice („odoamna“ rămâne o necunoscută, o persoană oarecare). E curentă şi contopirea clişeelor astfel substantivizate: „neîndestuldepreţuitul“ (1991b: 141). O listă selectivă de exemple poate fi pitorească, dar şi deformatoare, în măsura în care face abstracţie de context: aproape fiecare din termenii citaţi mai jos e pregătit şi motivat contextual: toaleză (1991b: 15) îi urmează lui paranteză; Vremcoşbuc şi George Elzorab (ib., p. 156, 159) apar într-un şir de aluzii şi citate parţiale din opera poetului George Coşbuc; acumularea însăşi dă o cheie de lectură cuvintelor nou create care, dacă sunt izolate, îşi pierd semnificaţia şi hazul. Un adjectiv ca dealvaletic pare obscur sau cel puţin artificial şi cam excentric; doar progresia seriei în care apare în text îl motivează, prin ironizarea frecventului recurs la clişeul „spaţiului mioritic“: „români verzo-tricoloraţi şi faini şi mnioritici şi dealvaletici“ (1991b: 190). Cu aceste precizări, putem înregistra şi alte cuvinte (nediferenţiindu-le după modul lor divers de formare): substantive: toctocuri, femelina, moşcolonelul, vădanoşe, locatariaş, făt-hidos, babjectă, babacră, babestie, cionunchi...; adjective: odorositor, pâlniindă, trompos, ne-întrunhalfărăhal, patruurmătorulea, ghiulelos, răguştirbit, ornametalic, truditoresc, naţionab, cătunesc, buricocentric, mătuşofrenă, colocvialic („garsonul limitatrof şi colocvialic“, 1991b: 18); verbe: harceapărceam, am târcolit, se dessecretează, are să arzălarfoculească etc. Jocul combinatoriu e aproape întotdeauna interesant din punct de vedere lingvistic; de exemplu, când constă în experimentarea a două variante de aplicare succesivă a două sufixe, rezultând cuvintele porcăialărie şi porcărială (1991b: 159).  Mulţimea exemplelor nu trebuie totuşi să creeze imaginea unui permanent delir verbal, a unui jargon auto-suficient, manierist şi obositor; e drept că uneori e chiar aşa, mai ales în formulele rimate şi „copilărite“, în care ironia pare diminuată de un anume, mascat, sentimentalsm; de obicei însă invenţia lexicală, mai ales în serii – „viperita“, „sovietita-inamita“, „cleita“ cu care se „iperitează“ cărţile (1991b: 13) – corespunde unor nuclee de subiectivitate (în care domină starea de iritare dublată de o anume detaşare amuzată) cu funcţie narativă evidentă; stilul combinatoriu nu e un simplu ornament şi nici nu acaparează întregul discurs, făcându-l ilizibil. Un ultim exemplu dovedeşte că parodierea prin deformare fonică a clişeelor unei epoci poate crea secvenţe aproape suprarealiste: „viperă rubrică, şagal imperialist, blacheu al capitalismului muribondial“ (1991c: 142).   Sintaxă barocă   Dacă sintaxa lui Dimitrie Cantemir nu mai e astăzi cu atâta uşurinţă judecată şi condamnată (ca fiind bizară, stângace sau artificială, oricum în afara spiritului limbii române), cauzele pot fi cele fireşti – intrarea în circuitul mai larg a interpretărilor ştiinţifice pertinente, a concluziilor cercetărilor stilistice (cu privire la manierismul greco-latin, la voinţa cărturarului de a impune limbii un model retoric) HYPERLINK "file:///E:\R2RSite\sitereferat-e\data\Update\udate_masiv\carti\f ilologie\Zafiu\29.htm" l "_ftn4#_ftn4" o "" [4] şi chiar mai buna cunoaştere a operei în discuţie; se mai adaugă însă, poate, o treptată schimbare de context: sintaxa dislocată şi recompusă în structuri prozodice nu mai e atât de izolată între varietăţile stilistice contemporane. Dislocarea morfosintactică, izolarea prin virgule şi paranteze a unor segmente de text care se pot recompune, regula adaosului şi a suprapunerilor de idei sunt cel puţin argumente formale ale identificării unei variante moderne a stilului cantemiresc:   „Numai că, în acel verb primordial, eu m-am (din capul locului) simţit înşurubat din plin (în clipele mele de vârf, evident) (câte şi când vor fi fost), şi, oricum, măcar întotdeauna implicat (pe întreg traseul curgerii mele de fiecare zi printre lucrurile şi făpturile lumii de toate zilele) (şi, nu mai puţin, a lor prin fiinţa mea)“. (Şora 1985: 6)   O apropiere de ipoteticul model o constituie chiar planul lexical, prin coexistenţa neologismului filosofic cu fragmente de limbaj familiar; o alta, mai profundă şi perfect firească (justificând astfel dislocările) este constituirea de unităţi ritmice perfecte, amintind de clauzulele antice; ele intră în conflict, sporind tensiunea textuală prin juxtapunerea tiparelor diferite: iambul – „eu m-am (din capul locului) simţit înşurubat din plin“ – ‚ amfibrahul – „(în clipele mele de vârf, evident) “ – ‚ dactilul „(câte şi când vor fi fost) “. Raportarea la un arhetip stilistic (în cazul nostru, reprezentat în cel mai înalt grad de fraza lui Cantemir) permite şi mai clara înţelegere a diferenţelor. În fraza modernă, ruptura e indisociabilă de polifonia discursului: ea ilustrează multiplicarea vocilor (interioare), relativizarea perspectivei supuse unor repetate modalizări şi intervenţii metatextuale. Precizarea, completarea sau punerea sub semnul îndoielii apar ca elemente ale unui dialog puternic marcat argumentativ. „Numai că“, „evident“, „oricum“, „nu mai puţin“ modifică încontinuu perspectiva; repetiţia însăşi e mai înclinată către sugerarea diferenţei (curgere „de fiecare zi“ – lucrurile şi făpturile lumii „de toate zilele“) şi chiar către răsturnarea perspectivei: viziunea curgerii omului printre lucruri e completată de aceea a curgerii lucrurilor prin fiinţă. Aparenţele unor procedee sintactice asemănătoare sunt produse de cauze diferite: pauza impusă de hiperbat e rezultatul fie al amănunţirii unei viziuni unitare, fie al juxtapunerii de elemente divergente; aproape acelaşi manierism retoric sudează sau disociază. În Divanul lui Cantemir, segmentarea, inversiunea, sacadarea discursului tind către recompunere, către refacerea unităţii; dificultatea lexicală şi o mai pronunţată deviaţie stilistică (abuzul de diminutive) nu pot împiedica surprinderea acestei convergenţe:   „acest al mieu puţinteluş pentru mult, mititeluş pentru mare dar cu rugăminte spre priimire îl aduc – carele dintăi născutul a proastii şi nevrednicii méle minţi ca un de floricele cules şi legat mănuncheaş, carele întăia a osteninţii méle răzsădire şi odrăslire iaste, spre a măriii-tale bună mirosală l-am, alegându-l şi gătindu-l, adus“. (Cantemir 1974: 111)   Continuitatea şi omogenitatea nu depind, cum se vede, de fluiditatea gramaticală; ele pot fi asigurate de persistenţa unui tipar de simetrii. La Cantemir e surprinzătoare prin amploare utilizarea unui model simbolic anunţat încă din paginile „Cuvântului de închinăciune“ al Divanului: acela al diadei care, prin relaţie, generează triada: polii şi axul care îi uneşte, fraţii şi iubirea dintre ei „carea ca al triilea frate a fi să socotéşte“, Sfânta Treime. Când modelul se actualizează în structuri textuale minimale, efectul e unul de reconfirmare a stabilităţii:   „În credinţă bine mi-ăi dzis necunoscătoriu, căci de a tale nemică ştiu, iară de le şi ştiu, precum minciuăoase să fie le ştiu; iară de sunt – după al tău cuvânt – necunoscătoriu, pentru aciasta sunt, căci, prin tine îmblând, îmblu ca cum nu aş îmbla în tine“. (Cantemir 1974: 133)   Repetiţia insistentă, pe spaţii mici (generatoare de paradox, ca mai sus, sau nu) e mai puţin agreată de moderni; într-un text în limbă veche, efectul ei incantatoriu e incontestabil. Se vede, oricum, că toate cele aduse în discuţie nu dovedesc nimic altceva decât existenţa unei fragile continuităţi: aceea a unor structuri sintactice asemănătoare, distincte totuşi în măsura în care proliferează prin permutare formală într-un şir unitar sau prin introducerea reală a divergenţei; e vorba, pur şi simplu, de o persistenţă, în forme şi cu valori noi, a alianţei dintre meditaţia morală şi filosofică şi prozodie.   Mode onomastice   Există mai multe studii punctuale de onomastică literară românească, concentrate asupra unui text sau a unui autor; ele ar avea însă nevoie de un cadru mai general, în care să fie schiţate strategiile dominante (preferinţele pentru numele realist sau pentru cel simbolic, descriptiv, evocativ etc.), şi în care să apară chiar liste ale numelor la modă la un moment dat HYPERLINK "file:///E:\R2RSite\sitereferat-e\data\Update\udate_masiv\carti\f ilologie\Zafiu\29.htm" l "_ftn5#_ftn5" o "" [5] . Pentru ultima sinteză e utilă şi existenţa unui fond de contrast extraliterar, alcătuit din date statistice care să indice cât mai exact care au fost, în diferite perioade, numele cele mai frecvente atribuite noilor născuţi. În spaţiul românesc, o asemenea investigaţie nu poate fi împinsă prea departe în timp, dar, cel puţin pentru secolul actual, e realizabilă (există studii limitate la un sat sau la o zonă, dar, cel puţin deocamdată, nu şi sinteze naţionale). În realitatea imediată există nume la modă şi nume desuete, generaţii întregi purtând, din motive estetice, magice, politice etc., semne onomastice distinctive HYPERLINK "file:///E:\R2RSite\sitereferat-e\data\Update\udate_masiv\carti\f ilologie\Zafiu\29.htm" l "_ftn6#_ftn6" o "" [6] . Oricum, ierarhia frecvenţei e cu siguranţă mai uşor de stabilit în viaţă (pe baza registrelor de stare civilă) decât în literatură: e o imagine de coşmar cea a eventualelor armate de cercetători care ar încerca să înregistreze toate numele personajelor din toate cărţile publicate în, să zicem, un secol de literatură. Ipoteza unei statistici globale în literatură e repede eliminată, fie şi numai la gândul imposibilităţii de a decide în mod unitar între semnificativ şi nesemnificativ: între personajul autentic şi simpla menţionare a unui nume, între personajul secundar şi cel principal, între personajele practic inexistente ale romanelor fără cititori şi cele impuse de cărţile importante şi de succes, între eroul contemporan şi cel istoric. Rămânem astfel, în mod fatal, la constatările produse pe baza impresiilor subiective (datorate cărţilor mai importante sau, mai adesea, celor citite din întâmplare). Cu această precizare şi cu multe precauţii, se poate spune că sunt vizibile, îl literatura românească a acestui secol, anumite mode onomastice; care nu exclud, desigur, strategiile atipice, ci le stabilesc fundalul. S-ar părea – la un nivel de foarte mare (şi riscantă) generalitate – că proza românească a oscilat mai ales între strategia numelor „normale“, tipice, şi cea a numelor hibride, groteşti, cu sonorităţi rebarbative şi contraste stilistice interioare. Alte categorii – numele descriptive, transparente sau cele simbolice – sunt desigur prezente, dar în măsură ceva mai redusă. Categoria numelor „normale“, realiste, foarte probabile din punct de vedere statistic, de obicei relativ scurte – e puternică în perioada interbelică şi se menţine şi mai târziu: de la Radu Comşa al lui Cezar Petrescu (1953) sau Petre Barbu (la Cella Serghi 1978), până la Liviu Dunca (Ivasiuc 1970), la Sorin Vasiliu (Breban 1996), Sebastian Pop (Groşan 1985) etc., cu o puternică deplasare postbelică spre atribuirea de nume mai „ţărăneşti“ eroilor principali: Marin, Anghel... Numele artificiale pot fi puse sub semnul lui Caragiale (mai ales a listelor lui onomastice, exerciţiu preliminar redactării); ele produc o comedie lingvistică şi eventual, indirect, o parodie a „democratizării“ sociale – dar pot fi şi simple dovezi de stângăcie, obsesie a lecturii „cu cheie“, joc formal gratuit. Proza ultimelor decenii a cochetat destul de mult cu artificialul, cu comicul fonetic mai mult sau mai puţin reperabil în realitatea lingvistică. Exemple tipice se găsesc în lungile enumeraţii ale lui Marian Popa: Antologea, Aţintiş, Brepurgel, Bubencu, Buibăr, Buzduc, Căcuciu, Cotfase, Delabuda, Gânduţ, Hătcărău etc. (Popa 1981), dar şi în personaje ca Ghideon Ghinolea, Aneofiţa (Sălcudeanu 1994); Nicanor, Dealatul, Fără (D.R. Popescu 1973). În categoria numelor simbolice par a se distinge mai ales moda mai conformist-oficială a mitului Manole (Manole Crudu, Manole Suru) şi cea, cu intenţii mai mult sau mai puţin subversive, a simbolismului religios. După obsedantul deceniu, un număr semnificativ de personaje masculine din proza românească poartă numele evangheliştilor: eroul-martor şi/sau personaj e, cu mare probabilitate, un Ioan, Luca, Matei sau Marcu (la Paul Georgescu, Radu Petrescu, Sorin Titel ş.a.). 쥁@