Referat Discursul Publicistic In Actiune

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Discursul Publicistic In Actiune si de asemenea puteti face Download Referat Discursul publicistic in actiune

Citeste fragmente din Referat Discursul Publicistic In Actiune

Discursul publicistic în acţiune   Analiza discursului publicistic poate fi continuată prin studierea unor cazuri concrete – tipuri de texte, modalităţi de reacţie la un eveniment, de abordare a unei teme etc. Cele câteva exemple care urmează – într-un fel de secţiune aplicativă, sau „varia“ – acoperă o zonă foarte redusă dintr-o asemenea abordare. Ele vor fi completate, într-o anumită măsură, de observaţiile făcute, în partea a doua şi a treia ale acestui volum, asupra unor texte publicistice.   Un gen: cronica mondenă   Genul publicistic al „cronicii mondene“, întrerupt timp de mai multe decenii de seriozitatea obligatorie a reportajelor din fabrici şi de pe ogoare, a supravieţuit în memoria cititorilor mai ales prin intermediul parodiilor lui Caragiale. Carnetul monden – „Cum se pitrece la noi“ – al tânărului Edgar Bostandaki din High-life, pasajul în franceză („Un journal chic“) din Temă şi variaţiuni, aluziile la cronicarul real cu pseudonimul Claymoor (din L’Indépendance roumaine) din alte fragmente şi articole risipite prin periodicele vremii HYPERLINK "file:///E:\R2RSite\sitereferat-e\data\Update\udate_masiv\carti\f ilologie\Zafiu\9.htm" l "_ftn1#_ftn1" o "" [1] oferă imaginea unui stil al mondenităţii de acum un secol: preţios, elegant, artificial, eufemistic, măgulitor. În condiţiile în care cel puţin obiectul („lumea bună“) şi publicul (cititor al magazinelor) s-au cam schimbat, ceea ce apare acum în reviste, în rubrici sau pagini care se intitulează uneori chiar „Monden“ are un profil stilistic destul de diferit de cel tradiţional, apropiindu-se mai mult de tiparele actuale ale jurnalismului de scandal. Nu e greu să deduci, dincolo de diferenţele individuale, trăsăturile programatice ale acestor texte de bârfă scrisă, care trec în revistă, pe un ton lejer şi glumeţ, cât mai multe detalii din viaţa privată a vedetelor şi a personalităţilor politice la modă: ele îşi propun să fie spumoase, inteligente, amuzante, surprinzătoare. Reflexul lingvistic al acestei proiecţii ideale (foarte rar materializate în producţii de moderat bun gust) e un hibrid stilistic, un mixaj de elemente culte şi familiare, într-un limbaj destul de artificial, în care englezismele de ultimă oră şi expresiile populare se învecinează, în care elemente familiare şi argotice se întreţes cu structuri arhaice, evocate în citate ironice. Într-o pagină de „Jurnal monden“ (în JN 1910, 1999, 12), artificiul stilului înalt utilizat cu detaşare ironică e obţinut prin două trăsături sintactice principale: folosirea formei neaccentuate a pronumelui în dativ („dativul posesiv“) ca determinant al unui substantiv şi inversiunile de topică. Primul fenomen – „vorbea la telefonu-i mobil“; „şi-a purtat picioarele-i încălţate cu o stranie pereche de şosete“ – a devenit un adevărat tic stilistic. Al doilea e mai frapant când constă în antepunerea, solemnă şi arhaică, a unui atribut pronominal: „subterfugiile prin care ai ei colegi au reuşit s-o aducă la Flamingo“. Aceluiaşi registru îi aparţin şi unele elemente lexicale arhaice, de pildă „s-a purces la dans“. În  text apar numeroase elemente populare şi familiare – „o ditamai surpriza“; „era, după cum ne-a mărturisit, niţel picată din lună“, „au urmat pupături furtunoase“ –, unele deja consacrate în uz pentru conotaţiile lor ironice: „a avut grijă să-şi adoarmă odrasla“. Tonul parodic al relatării („prima vedetă care a sosit la locul faptei“; „încercând să rezolve acolo problema cu pirostriile“, JN 1669, 1998, 23) alunecă uşor în inovaţii excesive, în combinaţii inedite care riscă să devină inadevcate (faptul e uneori implicit recunoscut prin folosirea ghilimelelor): „minuscula lui prietenă“, „pe vremea când «sălăşluia», nu tocmai comod, în fotoliul de ministru“ (JN 1910, 1999, 12). Nu lipsesc conotaţiile peiorative şi ironice ale cuvintelor sau chiar numai ale unui sufix de origine turcă, asociat cuvintelor sau rădăcinilor latino-romanice: „se deplasează din urbe în urbe cu tot calabalâcul“ (JN 1910, 1999, 12); „a trăit într-un amantlâc fierbinte“ (JN 1670, 1998, 24). N-au dispărut cu totul nici franţuzismele (firavă legătură cu tradiţia vechii cronici mondene) – „cei mai buni prieteni ai minionei“ –, deşi dominante sunt desigur englezismele: „şi-a schimbat look-ul“. Diminutivele provin tot din registrul oralităţii familiare, afectuoase dar mai ales ironice: „iubiţelul mult prea absorbit, din păcate, de conversaţia celor două colege“; „se vor produce singurei“, „regizoraşul“(JN 1670, 1998, 24). În ciuda diferenţelor lingvistice, între cronicile mondene mai vechi şi cele contemporane există asemănări apreciabile: dorinţa de a demonstra abilitatea stilistică prin ornamente artificiale e legată de scopul simplu şi banal al acestui tip de mesaj, care trebuie să ofere în primul rând liste ale participanţilor la petreceri. Versiunea modernă – în care ni se comunică, de pildă, că pe toată durata unei petreceri, „G. s-a consolat prin a-şi scoate sau a-şi pune puloverul pe ea“ (JN 1910, 1999, 12) – produce descrieri destul de anoste, lipsite de graţie şi de sens.   Un eveniment: eclipsa   Discursul publicistic actual se dezvoltă adesea în jurul unor teme la modă, pe care le repetă insistent, epuizându-le prin exces de artificii retorice şi lingvistice. La schimbarea temei, din tot ceea ce s-a scris sau spus rămâne un mic depozit de clişee, de cuvinte-cheie, de subiecte de parodie. În august 1999, tema eclipsei a focalizat energiile retorice ale jurnaliştilor români şi – într-o măsură mai redusă – ale autorilor de mesaje publicitare. Cel puţin în faza premergătoare evenimentului, tonul a fost totuşi relativ sobru, tendinţele ludice şi ironice ale jurnalismului autohton manifestându-se cu moderaţie. Discursul de tip ştiinţific (descrierea astronomică) şi cel de tip politic (insatisfacţia faţă de rezultatele propagandei turistice) şi-au limitat inventivitatea la variaţia perifrazelor, a formulelor de desemnare – dintre care unele sunt extrem de lungi şi de complicate: „extraordinar de mediatizata ultimă eclipsă de soare a acestui mileniu“ (Naţional 659, 1999, 12). Cuvântul-cheie a intrat într-o structură publicitară de desemnare abreviată şi de circulaţie internaţională, în care risca o anume devalorizare – pentru că astfel îşi asimila conţinutul unui număr mare de obiecte ale culturii de masă: „Eclipsa 99“. Nu a lipsit însă reacţia parodic-naţionalistă: „în dulcea tradiţie a eclipsei româneşti...“ (EZ 2166, 1999, 3). Presiunea evenimentului a mai produs câteva compuse destul de previzibile – „InfoEclipsa“ (rubrică, în Curentul 184, 1999, 11), „Eclipsa-magazin“, emisiune radiofonică (RL 2849, 1999, 9), „Eclipsomania“ („Eclipsomania cuprinde România“, EZ 2164, 1999, 1) şi unele derivate nu atât noi, cât remotivate: „O vară de neeclipsat“ (Curentul 184, 1999, 11), „aşa-numita «friptură ecliptic㻓 (Cotidianul 2428, 1999, 9). De altfel, frecvente par să fie jocurile de cuvinte cam facile, bazate pe ambiguitatea semantică a cuvântului şi a derivatelor sale, pe ezitarea între sensurile lor proprii şi cele figurate: „Eclipsa de promovare“ (Curentul 184, 1999, 11); „Vip-uri «în eclips㻓 (Cotidianul 2428, 1999, 20). Mai neobişnuită e modificarea fonetică a cuvântului, prin amplificarea glumeaţă a dificultăţilor de pronunţare: „duo-ul Eclipxa“ (EZ 2164, 1999, 2).  Inventivitatea combinatorie a produs şi noi formule de salut, sub formă de urare – „Eclipsă uşoară“ (lansată la un post de radio) – sau a remotivat unele expresii şi locuţiuni populare şi familiare. Cele mai sugestive şi mai relevante din punct de vedere tematic par a fi fost a lăsa şi a rămâne cu ochii în soare, cu diverse adaptări contextuale: „Radio 21 nu-şi va lăsa ascultătorii cu... ochii în soare“ (EZ 2163, 1999, 3); „ca să nu rămâneţi cu ochii-n Soare, accesul pe stadion se va face pe baza ochelarilor de eclipsă“ (EZ 2166, 1999, 3); „de teama tâlhăriilor ce pot avea loc când tot poporul stă cu ochii în soare“ (Cotidianul 2428, 1999, 9) etc. Eclipsa şi-a extins posibilităţile de apariţie în atributul destinaţiei – „ochelari de eclipsă“, „Coca-cola de eclipsă“, „seminţe de floarea-soarelui dă eclipsă totală“ (EZ 2163, 1999, 3), ca şi în expresiile temporalităţii: „pe timpul eclipsei“ (EZ 2163, 1999, 7); „pe perioada eclipsei“ (Cotidianul 2428, 1999, 20); „săptămâna eclipsei“ (Naţional 659, 1999, 6); „ziua eclipsei“ (RL 2849, 1999, 1); „miercurea eclipsei“ (Cotidianul 2428, 1999, 20); „seara eclipsei“ (RL 2849, 1999, 9) etc. Fenomenul astronomic se lasă asimilat unui eveniment monden – „cu ocazia eclipsei“ (Ziua 1583, 1999, 4) sau chiar unei festivităţi – regim confirmat de tratamentul său lingvistic: cuvântul eclipsă apare precedat de prepoziţia de, într-o construcţie rezervată numelor de sărbători („de Paşti“, „de Crăciun“, „de Anul Nou“, „de Sfântul Nicolae“ etc.): „De eclipsă se va organiza cel mai tare concurs“ (EZ 2165, 1999, 7). În fine, merită atenţie şi avertismentele medicale din presă, individualizate prin tonul lor deloc eufemistic, ba chiar plin de certitudini pesimiste: „Absenţa durerii va încuraja nechibzuinţa“ (Libertatea 2740, 1999, 8). Discursul medical s-a adaptat publicistic, combinându-se cu umorul negru caracteristic jurnalismului autohton de senzaţie, sărind de pildă de la descrierea simptomelor la anunţarea consecinţelor asupra unuia dintre cei care anunţă că nu-şi vor lua măsuri de protecţie: „După câteva minute, pe retină poate apărea o pată albă, apoi una neagră, care poate persista 8-10 zile. Dacă după această perioadă pata nu dispare, Timişoara va avea un viceprimar orb“ (EZ 2165, 1999, 7). Cea mai spectaculoasă mi se pare, oricum, descripţia directă şi implacabilă din finalul unui avertisment, formulat altminteri pe un ton foarte serios: „Atenţie! Privitul Soarelui fără filtre de protecţie, cu excepţia momentelor de totalitate, duce la orbire, iar folosirea binoclurilor sau a lunetelor fără aceste filtre are drept consecinţă arderea ochiului până la os“ (RL 2847, 1999, 25).   Interviul şi comentariul metatextual   În ceea ce ar trebui să fie succesiunea rapidă de replici (întrebări şi răspunsuri) a unui dialog de tip interviu, persistă în mass-media românească modelul tihnit al contemplaţiei şi al zăbavei. Reporterii  par încă să se mire de faptul că sunt puşi în situaţia neobişnuită de a pune întrebări şi de a primi răspunsuri – şi simt nevoia să comenteze un asemenea lucru extraordinar. Chiar dacă se recunoaşte valabilitatea principiilor cooperării conversaţionale, dialogul nu trebuie totuşi redus la situaţia armonioasă a efortului comun către un scop unic – lărgirea universului de informaţii al vorbitorilor – : pe baza unui „contract conversaţional“ se dezvoltă şi modelul conflictual al dialogului, foarte puternic mai ales în varianta caracterizată de un minimum cognitiv şi un maximum afectiv. În cazul interviului e normal ca scopul obţinerii de informaţii şi situaţia polemică (nu însă de implicare afectivă!) să coexiste, în măsura în care informaţiile cu adevărat noi, semnificative sunt cele pe care „adversarul“ tinde să le ascundă sau care ies din tiparul său obişnuit de gândire şi formulare. Efectul de surpriză, rapiditatea şi abilitatea întrebărilor pot fi puse sub semnul unei cunoaşteri pur intelectuale. è ê î ð ê ð 2ocomentării e pură pierdere de timp, pentru că limbajul are calitatea simplă de a-şi „arăta“ singur forma, în mod neechivoc şi prin mărci care se manifestă simultan cu enunţul. Intonaţia unei întrebări este, de pildă, mijlocul cel mai simplu şi general de a face să se recunoască actul de interogaţie. Discursul despre limbaj – actualizare a aşa-numitei funcţii metalingvistice a limbii – îndeplineşte roluri multiple şi variate: de la cel pur informativ, eficient, de explicare a unor cuvinte şi deci de înlesnire a comunicării („X, adică Y“) până la cel estetic, de distanţare ironică faţă de lumea imaginară şi de actul de creaţie însuşi. Ceea ce nu înseamnă că orice intervenţie metatextuală e utilă sau subtilă. Comentarea nu a unor cuvinte, ci a unor acte de limbaj sau a unor structuri textuale, constând pur şi simplu în semnalarea utilizării acestor structuri, pare să fie forma rudimentară de construire a unui text pe un tipar încă neasimilat, deci la intersecţia a cel puţin două modele culturale. Se observă fenomene similare în trecerea de la textele autentic populare, al căror tipar e fixat prin tradiţie, la cele construite, de aceeaşi categorie de vorbitori, după model cult. Basmele au, de exemplu, formule iniţiale destul de bine circumscrise, reprezentând însă, de cele mai multe ori, o intrare directă în lumea textuală, nu un comentariu metalingvistic: „A fost o dată... “; „Era... “; doar unele formule finale califică într-un fel actul de comunicare petrecut, obiectualizându-l: „sfârşii povestea“, „v-am spus-o toată“, altele rezumându-se la rolul de simple mărci ale închiderii: „Asta e“, „Gata"; pentru poezie, „Foaie verde" e doar un semnal de începere a comunicării. Faţă de structurile folclorice convenţionalizate, scrisoarea e un tip de text cult, cu reguli de construcţie încă neasimilate total de vorbitorul popular care îl abordează prin formule metatextuale: „Pun creionul pe hârtie şi încep cu drag a scrie“; „doresc ca mica mea epistolă să vă găsească sănătoşi... “ etc. (vezi mai jos, p. 188-189). Formulările metatextuale devin un semn al lipsei de acces sau al accesului doar parţial la regulile de structură a textului. E interesant că acelaşi gen de încercare tautologică de a construi textul prin explicitare îl fac elevii din primele clase: „La începutul compunerii mele vreau să spun că... “; „Am uitat să scriu că... “. Stângăcia acestor formule dovedeşte în fond neadaptarea la o convenţie pe care cel care intră direct în lumea textuală o consideră fermă şi recunoscută. Textele tradiţionale sunt asociate automat cu această convenţie, cele „de tranziţie“ – nu. Interviul se dovedeşte cred, pentru mulţi din cei care îl practică (cu o mentalitate „folclorică“), o formă textuală neasimilată, pe care o redescoperă, comentând-o, cu aerul că asistă la o surprinzătoare întemeiere. Dacă şi-ar da seama că tehnicile şi strategiile lui esenţiale sunt bine fixate, inventariabile şi integrabile în propria competenţă, s-ar elibera probabil de obsesia formei şi s-ar grăbi să pună întrebări.   Ancheta   Formula anchetei de stradă, cu o întrebare sau un set de întrebări puse unui număr cât mai mare de interlocutori, aleşi de întâmplare, a cucerit în anii 1991-1992 presa scrisă şi mai ales audiovizualul românesc. În special la televiziune această formă de dialog a adus mai multă spontaneitate şi autenticitate decât interviurile cu replici previzibile sau discuţiile regizate (mesele rotunde cu invitaţii de opinii adverse, cu discuţii în contradictoriu, transmise în direct, fiind pe atunci  în faza de încercări timide şi stângace). Din anchetele televizate ale începutului, câteva au rămas chiar ca puncte de referinţă în „antologiile“ personale ale multor spectatori: cea (economică şi lingvistică) în care trecătorii erau întrebaţi ce este privatizarea – şi destul de mulţi răspundeau stabilind o legătură cu verbul a priva (de ceva), atribuind cuvântului, evident, o conotaţie negativă, sau cea (exclusiv lingvistică) în care oamenii erau invitaţi să judece corectitudinea formei ouălele: o acceptau cu uşurinţă, dar profitau de prilej ca să se plângă de absenţa mărfurilor de pe piaţă. În alte cazuri, reuşita formulei a fost minată de o fundamentală inadecvare a întrebării la situaţia de comunicare, ca în cazul unei anchete din timpul mineriadei din iunie 1990, în care unor gospodine aşezate la coadă şi diverşilor trecători li se cerea să indice un vinovat pentru cele întâmplate. Oamenii erau puşi (din stângăcie sau cu intenţie) în situaţia de a răspunde la o întrebare care ieşea cu totul din sfera competenţei lor, de a substitui cercetărilor legale, zvonul şi opiniile subiective; nici reporterii, nici indignaţii lor interlocutori nu păreau atunci să-şi dea seama de acest lucru. Oricum, reuşita genului depinde de alegerea şi formularea întrebărilor, de construirea prealabilă a unui model al partenerului de dialog, de flexibilitatea strategiilor care trebuie de multe ori să fie modificate la fiecare pas. Formula are, de altfel, o anumită gratuitate: se presupune că răspunsurile nu pot fi statistic revelatoare; ele pot fi, însă, şocante, spectaculoase – prin exprimarea unei opinii neaşteptate (mai rar), prin modul direct, chiar brutal de exprimare a unei opinii comune – sau prin diverse şi adesea comice grade de inadecvare. Răspunsurile pot fi deci pregnante sau prin inventivitate, sau prin umor involuntar. În ceea ce-l priveşte pe reporter, e regretabilă adeseori pătrarea unei întrebări chiar după ce s-a dovedit că era prost gândită – fără o corectă previziune a interlocutorului. În decembrie 1991, o tânără reporteră de televiziune îşi pregătise o întrebare de actualitate: „anul acesta vă ajung banii să le cumpăraţi copiilor dumneavoastră daruri de Crăciun? “. Întrebarea (pe care am reprodus-o cu o oarecare aproximaţie) a fost repetată, cu perseverenţă, în faţa unor oamenii politici având în jur de 60-70 de ani, chiar după ce primii dintre ei explicaseră, amuzaţi sau uşor jenaţi, că au copii destul de mari, cărora nu obişnuiesc să le mai cumpere jucării şi dulciuri de Crăciun. În asemenea situaţii, tot greul e lăsat pe interlocutor, care ar trebui să găsească, cu ingeniozitate şi spirit critic, o soluţie pentru orice întrebare absurdă. Dacă sunt într-adevăr posibile şi asemenea rezolvări fericite, nu e mai puţin adevărat că majoritatea oamenilor, puşi în situaţia să răspundă la întrebări rău formulate, par mai proşti decât sunt în realitate. Foarte departe de întrebările socratice (a căror previzibilitate ar fi, de altfel, la fel de nepotrivită cu o anchetă!)‚ multe din tiparele la modă în jurnalistica actuală par destinate doar să pună în încurcătură sau să provoace răspunsuri sclipitoare, ironice sau metaforice HYPERLINK "file:///E:\R2RSite\sitereferat-e\data\Update\udate_masiv\carti\f ilologie\Zafiu\9.htm" l "_ftn2#_ftn2" o "" [2] . Ele par construite pe o strategie unică: dacă intervievatul o evită, reporterul e derutat, dezamăgit, insistă („nu mă ajutaţi deloc... “). O anchetă năucitoare din primele luni ale anului 1992 lansa întrebarea-şoc „A venit primăvara? “. Cetăţenii, uşor derutaţi dar pregătiţi să accepte orice, răspundeau scurt şi afirmativ (o parodie de anchetă înscenată la un moment dat de grupul Divertis folosea interlocutori reali, filmaţi, fără ştirea lor, şi când li se sugera, amical, răspunsul – „avem prea multe răspunsuri cu da, avem nevoie şi de un nu“ – şi când, obedienţi, făceau ceea ce li se cerea). În chestiunea primăverii, reporterul (care conta probabil pe tipul de răspuns digresiv şi metaforic pe care l-ar fi dat el însuşi la o asemenea întrebare) continua: „De ce? “. Aici, oamenii formulau, după posibilităţi, ideea succesiunii anotimpurilor, făceau referiri banale la calendar şi la climă – sau ridicau din umeri. Dezamăgit că subtilitatea întrebărilor sale n-a fost încă sesizată, reporterul insista: „Dar ca stare de spirit? “. De la acest punct încolo, reacţia interlocutorilor are mai puţină importanţă; ar trebui spus că ea era mai curând blândă şi conciliantă: da, a venit şi ca stare de spirit – sau nu, ca stare de spirit încă n-a venit, Ezitarea îi permitea reporterului să încheie în forţă: „Dar ca stare de necesitate? “. Metafora (de sursă politică sau juridică?) a primăverii „ca stare de necesitate“ e atât de derutantă, încât tăcerea celor intervievaţi era singurul răspuns amabil.   Neglijenţe ortografice   Pare o naivitate a te întrista sau a te indigna de greşelile de grafie apărute în citarea cuvintelor străine (nume proprii sau comune) în jurnalistica actuală. Dacă din punct de vedere strict tehnic condiţiile de înregistrare şi de trimitere rapidă a datelor au progresat, ideea de efemeritate a comunicării gazetăreşti a rămas totuşi destul de puternică încât să justifice diversele neglijenţe. Dacă cineva cunoaşte dinainte anumite nume de persoane sau de localităţi străine, sau dacă are ideea să verifice pedant exactitatea reproducerii lor, riscă să descopere varii stâlciri, ciudate şi chiar comice. Experienţa lecturii unor articole din presa străină despre evenimentele româneşti i-ar putea convinge pe mulţi că exactitatea filologică nu e chiar o trăsătură caracteristică a scriiturii jurnalistice contemporane. Evenimentele minereşti din 1999 au avut de pildă dezavantajul de a aduce în discuţie toponime şi antroponime pe care era puţin probabil ca un cititor străin să le cunoască dinainte. În reportajele corespondenţilor străini au apărut astfel forme stranii ca Marion Cozma, Raminicu Valcea sau Tragi Jiu HYPERLINK "file:///E:\R2RSite\sitereferat-e\data\Update\udate_masiv\carti\f ilologie\Zafiu\9.htm" l "_ftn3#_ftn3" o "" [3] (nonşalanţa în reproducerea numelor proprii e egalată de obicei doar de cea în indicarea cifrelor – încă mai uşor de constatat, dar neavând, desigur, relevanţă lingvistică). Acestea fiind zise, e stabilit cred fundalul de scepticism pe care se proiectează cele câteva observaţii de mai jos. A enumera grafii jurnalistice greşite e în mare măsură redundant şi inutil. Există totuşi o ierarhie a inacceptabilului şi o gradaţie a indignării. Mi se pare evident că erorile grafice sunt mai supărătoare când apar în reproducerea nu a numelor proprii, ci a cuvintelor comune din limbi de circulaţie. Cazul special asupra căruia aş vrea să mă opresc e scrierea unor cuvinte italieneşti în presa românească. Cuvintele italieneşti prezintă unele dezavantaje specifice: seamănă cu cele româneşti, sunt uşor de pronunţat – dar au destul de des consoane duble, pe care transcrierile ziarelor noastre tind să le simplifice. Apar astfel forme ca republica în loc de repubblica („cotidianul italian «La Republica»“ – în RL 1996, 15), ori frecia „săgeată“ în loc de freccia („la bordul fregatei Frecia Rossa“ – RL 2149, 1997, 4). S-ar părea că sunt greu de acceptat două cazuri de consoane duble în acelaşi cuvânt, aşa că se simplifică măcar unul din grupuri; fenomenul apare des în două cuvinte mult vehiculate în articolele sportive: gazetta în loc de gazzetta şi azurro în loc de azzurro: „Gazetta dello sport“ (RL 2657, 1998, 3), „squadra azzura“ (RL 2501, 1998, 12), „Bombola Azzura“ (RL 2083, 1997, 10). Aşa cum se întâmplă adesea, conştiinţa difuză a unor nesiguranţe şi erori se reflectă în reacţia de hipercorectitudine: consoanele duble apar şi acolo unde nu îşi au locul, de pildă în serra în loc de sera: „Corriere della serra“ (RL 2657, 1998, 3), sau în rifondazzione în loc de rifondazione („partidul marxist «Rifondazzione Comunista»“, RL 2154, 1997, 4). Aşa cum sugeram de la început, discutarea unor erori de acest gen nu prezintă de fapt relevanţă teoretică şi are, din păcate, puţine şanse de a impune formele corecte: atunci când pentru aceasta e suficientă deschiderea unui dicţionar, a explica că greşelile există e, desigur, o pierdere de vreme.  쥁@