Referat Limbajul Publicitar - Reinventarea Reclamei

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Limbajul Publicitar - Reinventarea Reclamei si de asemenea puteti face Download Referat Limbajul publicitar - reinventarea reclamei

Citeste fragmente din Referat Limbajul Publicitar - Reinventarea Reclamei

Limbajul publicitar: reinventarea reclamei   Evoluţia limbajului publicitar românesc cunoaşte deja câteva faze: de la desprinderea lui de stilul birocratic al anunţurilor seci, trecând prin faza traducerilor stângace, până la apariţia primelor semne de autonomie (asimilarea unui registru familiar, a jocurilor de cuvinte, orientarea către destinatar şi actualitate).   Se poate deci urmări constituirea (sau reconstituirea) unui limbaj; după o lungă pauză (dominată de anunţul imperativ: „Economisiţi la C.E.C. “ sau de cel descriptiv şi impersonal, cu valoare informativă nulă: „Magazinele şi raioanele specializate ale comerţului de stat vă pun la dispoziţie un bogat sortiment de articole de…“ HYPERLINK "file:///E:\R2RSite\sitereferat-e\data\Update\udate_masiv\carti\f ilologie\Zafiu\23.htm" l "_ftn1#_ftn1" o "" [1] ), stilul publicitar a început să se reinstaleze în limba română, cu formulele şi strategiile sale specifice, folosind mai puţin tradiţia antebelică (depăşită între timp) HYPERLINK "file:///E:\R2RSite\sitereferat-e\data\Update\udate_masiv\carti\f ilologie\Zafiu\23.htm" l "_ftn2#_ftn2" o "" [2] şi mai mult modelele occidentale contemporane. Primele texte publicitare româneşti de după 1989 încercau să reînvie genul preluând, în condiţii grafice precare şi uneori prin traduceri neinspirate, tipare străine. Treptat, discursul publicitar românesc începe să-şi construiască modele proprii, adaptate situaţiei şi mentalităţilor locale. Începând din 1990, reclama românească a evoluat vizibil, odată cu publicul, tot mai dispus să accepte formule complexe şi spectaculoase. Şi cercetarea sa lingvistică este încă la început: în monografii ştiinţifice, ca şi în manuale şi ghiduri practice, fenomenul publicitar este de obicei privit ca un întreg (căi de răspândire, cod al imaginii şi al sunetului, text), aşa că problemelor de limbă li se consacră un spaţiu limitat (de exemplu în Dâncu 1999); cel mai complet studiu lingvistic apărut până acum este Stoichiţoiu Ichim 1997. În cele ce urmează sunt prezentate doar câteva dintre particularităţile lingvistice ale discursului publicitar românesc, în faza sa de constituire.   Stângăciile începuturilor   Cauzele sociologice şi economice ale prezenţei foarte firave a publicităţii româneşti la începutul deceniului 90 sunt destul de evidente. Coman 1990 remarca, de exemplu, o lipsă esenţială, care împiedica devoltarea unui discurs publicitar normal: numele firmei. Sloganurile generice („Gospodine! La orice masă, paste făinoase“, 1961) şi aproape tautologice au reprezentat o sursă permanentă de absurd şi umor involuntar în deceniile regimului totalitar, neoferind decât modele negative. Ceea ce se putea observa la începutul anului 1990, în rarele mesaje publicitare din mass media, era tendinţa de a abandona cele câteva modele textuale elementare şi antifuncţionale, înlocuindu-le cu altele care, încă neasimilate, produceau o impresie confuză de stângăcie şi nefiresc. Cauza era adeseori traducerea ca atare sau imitarea unor sloganuri publicitare reprezentând un tip de text încă neimpus, lipsit de baza culturală pe care o formează, în mare măsură, obişnuinţa HYPERLINK "file:///E:\R2RSite\sitereferat-e\data\Update\udate_masiv\carti\f ilologie\Zafiu\23.htm" l "_ftn3#_ftn3" o "" [3] . După o perioadă de intensă impersonalizare, apărea sloganul publicitar în care situaţia enunţiativă era bine precizată, persoana cu rol de prezentator (introdusă uneori prin imagine) folosind persoana I singular, uneori şi persoana a II-a, a adresării către virtualul cumpărător. Un astfel de mesaj ancorat formal în situaţia de comunicare era atribuit, într-o reclamă de dimensiuni modeste şi cu obişnuita lipsă de claritate a imaginii, unui personaj feminin, care spunea:   „Eşarfa de la gâtul meu nu e în aspiratorul dv.! El poate curăţa (de praf) numai îmbrăcămintea groasă. Şi nu numai“ (Flacăra 35, 1990, 12).   Ultimele două propoziţii sunt reluate în secvenţa de text care urmează imaginii, având rolul de a oferi detalii concrete despre caracteristicile tehnice ale aspiratoarelor numite sec AP 20S, AP 21, AP 10, AP E. Formula publicitară propriu-zisă produce involuntar un efect de absurd tern, nespectaculos. Textul încearcă probabil să aplice o formulă, curentă în publicitatea modernă, de asociere a unor sfere cât mai diferite, să facă un salt imprevizibil de la elementul iniţial („eşarfa de la gâtul meu“) către obiectul propriu-zis al reclamei (aspiratorul). Discursul evoluează însă printr-o serie de implicaţii contradictorii şi incerte; conectorii logici dintre afirmaţii (dar, pentru că, deşi...) lipsesc sau sunt greşit folosiţi HYPERLINK "file:///E:\R2RSite\sitereferat-e\data\Update\udate_masiv\carti\f ilologie\Zafiu\23.htm" l "_ftn4#_ftn4" o "" [4] . Reclamele în care se observa o voinţă de individualizare, pe fundalul unei generale monotonii, mânuiau cu destulă stângăcie tehnicile consacrate în discursul publicitar străin. O secvenţă informativă şi valorizantă precum   „Renumitele băuturi răcoritoare GO-GO Gablitzer/Austria sfidează prin calitate excepţională şi preţ scăzut miturile şi monştrii. Reţineţi deviza: GO-GO peste aşteptări“ (RL 1991)   este cu siguranţă o traducere. Referirea aluzivă la „mituri“ şi „monştri“ HYPERLINK "file:///E:\R2RSite\sitereferat-e\data\Update\udate_masiv\carti\f ilologie\Zafiu\23.htm" l "_ftn5#_ftn5" o "" [5] în domeniul răcoritoarelor pare destul de artificială în limitele codului publicistic (nu numai publicitar) românesc, în care termenii nu au o circulaţie foarte frecventă, mai ales fără determinări (se foloseşte mai mult sintagma „monştri sacri“, dar nu în legătură cu orice domeniu al vieţii cotidiene). Caracterizarea superlativă a produselor e normală, deşi destul de puţin particularizată. După cum normală, adică uzuală, e şi strategia de a introduce ca presupoziţie „ renumele “ firmei, prezentându-l deci ca pe un dat obiectiv, enunţat de vocea impersonală, reprezentând instanţa socială neutră, căreia i se atribuie textul. Mai puţin fericită (şi desigur neintenţionată) este contradicţia dintre presupoziţia renumelui şi sloganul care îi urmează, „GO-GO peste aşteptări “ . Dincolo de caracterul nu tocmai firesc din punct de vedere sintactic al construcţiei (determinare atributivă sau propoziţie eliptică), supărătoare sunt implicaţiile sale semantice: un produs „peste aşteptări “ este unul care oferă o surpriză plăcută în ciuda statutului său comercial modest. Adevărul, spus aproape fără voie (e vorba deci de o firmă puţin cunoscută, capabilă să producă surprize plăcute) intră în contradicţie cu valorizările iniţiale (ca firmă renumită). O contradicţie interioară mina şi scurtul anunţ:   „1 626 203 lei la PRONOEXPRES. ION IONESCU din Bucureşti“ (RL 1991)   în care codul lingvistic era completat de cel grafic nu numai prin punerea în pagină a textului şi prin variaţia caracterelor tipografice, dar mai ales printr-un mic desen emblematic, reprezentând un săculeţ cu dolari! Adecvarea imaginii e discutabilă, căci nu e vorba nicăieri în text de vreo sumă în dolari; ea se susţine doar în plan conotativ, în măsura în care în societatea românească posttotalitară semnificaţiile de „valoare“ şi „câştig“ au fost asociate în mod prototipic cu valuta străină. Mesajul publicitar, rezultat al unor strategii indirecte dar destul de simpliste, e marcat de contradicţia dintre implicaţiile informaţiilor pe care le oferă. Precizia extremă a sumei, deloc rotunde, pare să aibă rolul de a sugera autenticitatea câştigului; în schimb, numele şi adresa câştigătorului sunt suspecte prin generalitate şi aspect artificial, construit: „Ion Ionescu din Bucureşti“ pare mai curând o ficţiune ideală decât un individ concret şi credibil. Desigur, se prea poate ca numele să fie real şi faptul câştigului autentic; ceea ce contează din punctul de vedere al textului persuasiv e însă impresia de artificialitate creată şi efectul ei negativ. În perioada de tranziţie s-a putut asista, de fapt, la constituirea unui cod; multe dintre formule, chiar incorecte, contradictorii sau stupide, au intrat treptat în bagajul uzual al publicităţii româneşti, prin reluare sau parafrazare. Că textul se dezvoltă după un model o dovedeşte şi sloganul folosit în 1991 de Team mita: „Într-o lume de distribuitori de copiatoare noi suntem originalii! “. Precedat de sloganul firmei Xerox – „Într-o lume de copiatoare noi suntem originalul“ şi probabil tot tradus din engleză, textul mizează pe jocul de cuvinte produs de polisemia copierii şi de opoziţia copie/original. Numai că folosirea la singular sau la plural a substantivului original – neutru sau masculin –  presupune semnificaţii diferite, de care probabil că autorii traducerii nu au ţinut cont. Valorizarea prin conţinutul „singura firmă de calitate, prototip, model pentru toate celelalte“ e posibilă doar în varianta „suntem originalul“; opţiunea pentru plural („suntem originalii“) introduce criterii diferite de evaluare, care accentuează meritul nonconformismului, al noutăţii etc. Motivaţia care urmează are un singur defect: sintaxa greoaie a unei fraze prea lungi, cu grupuri nominale dezvoltate: „Pentru că în ultima instanţă nu ne interesează vânzarea propriu-zisă ci legătura continuă cu clienţi satisfăcuţi de soluţia noastră totală, ce se reflectă prin garanţia de utilizare pe care o acordăm pentru toate echipamentele achiziţionate“ (RL 1991). În teoriile şi analizele care au ca obiect publicitatea se vorbeşte de faptul că autorul real al mesajului, agentul publicitar, specialistul în construirea acestui tip de discurs e întotdeauna absent ca locutor în structura de suprafaţă, el nevorbind în nici un caz în numele său ci doar al firmei, al opiniei publice, al consumatorului etc. În publicitatea românească de la începutul anilor 90, probabil că acest specialist era cu desăvârşire absent, textele fiind improvizate direct de cei care doreau să-şi vândă produsele. A trebuit să se adune, în primii ani, o cantitate însemnată de forme greoaie şi confuze ale publicităţii pentru a pregăti terenul pe care să-l câştige treptat efectele de surpriză, proverbul, jocul de cuvinte, aluzia. Probabil că la început nici nu şi-ar fi avut rostul reclamele excesiv de subtile sau de şocante, uzând de metafore şi metonimii vizuale, de sloganuri sonore spectaculoase sau de texte argumentative elaborate: ele ar fi pretins, din partea virtualilor cititori, o familiarizare nu numai cu codul general al limbii române, ci şi cu strategiile proprii acestui tip de text.   Abuzuri ale traducerii   „Efectiv“, „eficient“, „eficace“ Traducerea e punctul slab al multor texte publicitare. În 1993, o voce entuziastă repeta, la televiziune, sloganul „Protejează efectiv! Protecţie efectivă! “. Adverbul efectiv (mai frecvent decât adjectivul corespunzător) e folosit în româna curentă mai ales ca mijloc pragmatic de întărire, cu sensul pe care îl are în franceză adverbul effectivement: „cu adevărat; realmente“ („Este efectiv plictisit“, DSR). Utilizarea adverbului conferă enunţului o notă polemică, sugerând că un fapt e considerat real în ciuda aparenţelor: „Protejează efectiv“ are în primul rând înţelesul „Chiar protejează! Culmea, protejează! “. Nu cred că pe această valoare polemică miza reclama în cauză: publicitatea nu prea îşi permite luxul de a accepta posibilitatea dubiului. Adjectivul efectiv (,,protecţie efectivă“) e echivalent cu „real, adevărat“ (cf. fr. effectif), având un subtext polemic similar celui al adverbului. După cum se vede, utilizarea cuvântului românesc efectiv (explicat şi prin lat. effectivus), urmează destul de fidel condiţiile de enunţare ale cuplului fr. effectif – effectivement. Textul reclamei televizate era însă influenţat, foarte probabil, de engleză, în care cuvintele effective şi effectively au sensul principal de „adecvat scopului; producând rezultatul scontat“. Pentru a exprima această idee româna dispune în primul rând de alte două neologisme: eficace (adjectiv) şi eficient (adjectiv şi adverb): „tratament eficace “ , „metodă eficientă “ , „lucrează eficient “ etc. E foarte probabil ca intenţia sloganului publicitar în discuţie să fi fost cea de a informa publicul că o anume pastă de dinţi „protejează eficient “ , că asigură o „protecţie eficace “ . E drept, unele din dicţionarele noastre pat să accepte sinonimia eficace – eficient – efectiv HYPERLINK "file:///E:\R2RSite\sitereferat-e\data\Update\udate_masiv\carti\f ilologie\Zafiu\23.htm" l "_ftn6#_ftn6" o "" [6] ; folosirea lui efectiv cu sensul specific pentru eficace şi eficient nu corespunde însă uzului curent. E drept, uzul se poate modifica: şi în alte cazuri, cuvinte „internaţionale“ (majoritatea de sursă latină), intrate în română cu valori principale mai apropiate de cele din franceză, îşi schimbă sensul, în mod aproape insesizabil, sub presiunea traducerilor din engleză HYPERLINK "file:///E:\R2RSite\sitereferat-e\data\Update\udate_masiv\carti\f ilologie\Zafiu\23.htm" l "_ftn7#_ftn7" o "" [7] . Adesea, influenţa engleză a acţionat între timp chiar în franceză, adăugând sensuri noi cuvintelor respective. S-ar putea deci ca diferenţa actuală dintre efectiv, pe de o parte, eficace şi eficient, pe de alta, să se atenueze sau să se transforme, poate chiar sub presiunea limbajului publicitar, a traducerilor grăbite şi a asocierilor întărite de obişnuinţă. Pentru a exprima ideea de „perfect adecvat scopului“, foarte firească în prezentarea unui nou produs, eficace pare a avea mai puţine şanse de folosire frecventă: criteriul eufoniei acţionează asupra vorbitorilor mai mult decât am crede-o (în vreme ce prestigiul latinismelor e în scădere). Eficient este poate marcat stilistic de prezenţa sa şi a familiei sale lexicale în limba de lemn a birocraţiei totalitare (,,măsuri eficiente“, „eficienţă“, „eficientizare“ etc.).   Preţul care „bate“ şi „sfidează“ Foarte multe dintre textele publicitare adaptate stării actuale a pieţii româneşti plasează într-o poziţie privilegiată referirile la preţ. Strategiile prin care sunt anticipate obsesiile cumpărătorului şi prin care se comunică, persuasiv – fără precizări, fără cifre –, ideea „preţului mic“ se înscriu în câteva tipare previzibile. HYPERLINK "file:///E:\R2RSite\sitereferat-e\data\Update\udate_masiv\carti\f ilologie\Zafiu\23.htm" l "_ftn8#_ftn8" o "" [8] Evaluarea directă şi superlativă e mai rară; doar din când în când sunt totuşi anunţate „preţuri incredibil de scăzute“, „cele mai scăzute preţuri din ţară“. Formulele de acest tip sunt în genere evitate nu numai pentru că stilul hiperbolic trezeşte neîncrederea, ci mai ales pentru că invocarea excepţionalului generează nevoia de explicaţii: în lipsa unor motivaţii temeinice, preţul minim sugerează ideea periculoasă de marfă proastă. Alte tipare rămân superlative, ocolind însă evocarea directă a limitei inferioare prin folosirea unor evaluative foarte generale: „cele mai bune preţuri din România“; „preţuri de excepţie“. Din păcate, ambiguitatea termenilor apreciativi riscă să producă în asemenea cazuri lecturi antifrastice, sugerând involuntar posibilitatea unor preţuri excepţional de mari. Cele mai răspândite structuri publicitare sunt acelea care nu spun prea mult, folosindu-se de cuvintele-cheie avantajos şi accesibil („preţuri accesibile“, „foarte avantajoase“, „cel mai avantajos preţ posibil“ etc.); relativitatea atributelor (accesibil – cui?; avantajos – în raport cu ce?) evită strategic şocul datelor exacte, implicând, în schimb, calităţi incontestabile, în raport cu care preţurile, chiar mari, sunt avantajoase; tiparul preferat rămâne cel care conotează normalitatea şi moderaţia. Din punctul de vedere al expresiei lingvistice, cele mai interesante sunt textele în care evaluarea preţurilor se face prin referirea explicită la concurenţă. Întâlnim în asemenea cazuri enunţuri mai directe, mai dinamice, dar care sunt deocamdată mai puţin adaptate limbii române. În formule preluate din stilul publicitar occidental apar „preţuri fără concurenţă“ sau „preţuri care sfidează orice concurenţă“. Verbul a sfida şi substantivul sfidare, tot mai des folosite, prin calc, în limbajul publicistic şi în cel publicitar – „sfidarea de care aveam nevoie“, „renumitele băuturi (...) sfidează prin calitate excepţională şi preţ scăzut miturile şi monştrii“ (v. mai sus, p. 110) etc. – au în română conotaţii şi sensuri predominant negative, ilustrate de folosirea curentă a substantivului („asta e o sfidare! “) şi întărite de semnificaţiile adjectivului sfidător. Sfidarea nu e doar un act de înfruntare, de provocare, ci mai ales unul de jignire, de incitare, presupunând dispreţ, ostentaţie ş.a.m.d. Alegerea lui a sfida ca verb al competiţiei şi al concurenţei nu ni se pare tocmai fericită, din cauza mărcilor sale negative; cu mult mai nepotrivit e, în orice caz, în contexte similare, verbul a bate: „a combina calitatea IBM cu un preţ care bate orice concurenţă“. Caracterul familiar şi sensul predominant concret al verbului a bate produc în textul altminteri sobru al reclamei în cauză un efect de stridenţă, mai ales în combinaţie cu complementul direct abstract (a bate concurenţa). Cel puţin la fel de neinspirată îmi pare formula publicitară „Nimeni nu ne bate la preţuri“ (Sarmis SRL), în care încercarea de a găsi un verb al competiţiei comerciale exact, frapant şi familiar se împiedică în ridicola ambiguitate gramaticală a construcţiei „a bate la... “ (cu prepoziţia urmată de obiectul competiţiei – „a bate la şah“ – sau de locul de aplicare a bătăii – „a bate la tălpi“) HYPERLINK "file:///E:\R2RSite\sitereferat-e\data\Update\udate_masiv\carti\f ilologie\Zafiu\23.htm" l "_ftn9#_ftn9" o "" [9] .   Registrul colocvial   Pătrunderea registrului colocvial în mass-media e o noutate a perioadei posttotalitare, pe care însă limbajul publicitar românesc a acceptat-o – cel puţin în anunţurile scrise, pentru că spoturile radiofonice şi de televiziune sunt mai puternic legate de oralitate – cu oarecare întârziere. În sine, registrul colocvial are avantaje certe în persuasiunea publicitară: atrage atenţia, contrastând cu tonul predominant tehnicist şi clişeizat; creează o relaţie mai cordială cu receptorul mesajului; se opune emfazei, sugerând sinceritatea; în fine, permite mai multe jocuri de cuvinte. S-a reproşat uneori pe nedrept limbajului publicitar modern hibridul stilistic: cum mesajul e adesea polifonic, diferenţele de registru pot fi interpretate ca diferenţe de voci, fiind deci nu numai acceptabile, ci chiar utile în dinamizarea enunţului. Rămâne totuşi cel puţin un tip de combinaţie inabilă, pentru care scuza polifoniei nu funcţionează: folosirea, în acelaşi enunţ, a structurilor sintactice populare şi a lexicului savant (combinaţia inversă – între sintaxa savantă şi lexicul familiar – e mai puţin probabilă). Cauza poate fi o nesiguranţă în a distinge registrele, pe care perioada totalitară a accentuat-o, prin acapararea de către discursul politic-birocratic, devenit un fel de „stil înalt“, a multor situaţii de comunicare. În acelaşi timp, autoritatea lingvistică normativă s-a exercitat mai ales asupra vocabularului, neglijând fenomenele sintactice şi stilistice, dintre care unele au rămas ghidate de intuiţie.   Este / e Un caz interesant îl constituie folosirea formelor concurente ale verbului a fi la persoana a III-a singular a indicativului. Pentru utilizarea celor două forme principale, e şi este, nu există, practic, indicaţii normative explicite. Totuşi uzul a impus (cel puţin în limba contemporană) o anumită specializare de tip formal / informal: este pare să aparţină mai curând registrului oficial, solemn, iar e celui colocvial HYPERLINK "file:///E:\R2RSite\sitereferat-e\data\Update\udate_masiv\carti\f ilologie\Zafiu\23.htm" l "_ftn10#_ftn10" o "" [10] . Oralitatea colocvială preferă forma scurtă e în toate situaţiile în care aportul informativ principal nu e al verbului, recurgând la este mai ales când acesta urmează să primească un accent frastic, de pildă când apare ca unic element al enunţului (Este? – Este!) HYPERLINK "file:///E:\R2RSite\sitereferat-e\data\Update\udate_masiv\carti\f ilologie\Zafiu\23.htm" l "_ftn11#_ftn11" o "" [11] . Altminteri, forma scurtă e nu are un caracter exclusiv popular sau familiar, alternând de multe ori şi în textele scrise, din nevoia de variaţie stilistică, cu este. Domeniile de utilizare nu sunt net delimitate, dar le diferenţiază criteriul frecvenţei HYPERLINK "file:///E:\R2RSite\sitereferat-e\data\Update\udate_masiv\carti\f ilologie\Zafiu\23.htm" l "_ftn12#_ftn12" o "" [12] . x z ja HYPERLINK "file:///E:\R2RSite\sitereferat-e\data\Update\udate_masiv\carti\f ilologie\Zafiu\23.htm" l "_ftn13#_ftn13" o "" [13] ; „Viitorul este la un pas! Îl puteţi atinge şi dumneavoastră prin SCEI SRL! “. Mai pregnante sunt situaţiile în care verbul (predicativ sau copulativ) se află la început de enunţ, fie pentru că intră într-un tipar caracteristic expresiilor cu subiectul postpus (de tipul „e iarnă“), fie pentru că subiectul e subînţeles din context. Probabil pentru că respectivele situaţii sunt mai aproape de oralitate, poate şi din raţiuni eufonice, este pare artificial, distonant: „Este vremea pentru o schimbare! “ (Neoset); „Este o diferenţă“ (IBM); „Este atât de... tonic! “ (Kinley); „Sistemul paging / Poate fi mai uşor / Poate fi mai rapid / Poate fi mai sigur / Este Bel Pagette / Nu se poate mai bine! “ (Bel Pagette, în RL 1241, 1994). Chiar dacă în cazurile de mai sus e de presupus că vorbitorii pot avea percepţii diferite asupra acceptabilităţii, evitarea formei e chiar în situaţiile în care este mai normală (adică mai uzuală) ilustrează o tendinţă contradictorie: de a reduce elementele de oralitate pe care alte mijloace lingvistice (fragmentarea enunţului, elipsele, expresiile fixe) par în schimb să le prefere.   Cu timpul, stilul colocvial a fost tot mai folosit în mesajele publicitare. Pentru un public-ţintă foarte tânăr, s-a ajuns chiar la redactarea unor texte dominate de argoul adolescentin. Un exemplu a fost oferit de campania promoţională la lansarea unui canal de televiziune pentru tineri, Atomic, cu anunţuri de tipul:   „Te aşteaptă videoclipuri trăsnet cu trupe româneşti şi de afară, care de care mai adevărate. Başca sport extrem, interviuri, modă, evenimente şi concerte, totul prezentat de o echipă de mari meseriaşi. Ce să mai, programe beton, 24 din 24, numai pentru tine! … Fără figuranţi, fără abureală, fără ţol festiv, fără gargară“ (supliment publicitar RL 1999)   Citatul acumulează semnale de recunoaştere de natură stilistică, fiind un bun exemplu de utilizare persuasivă a resurselor lingvistice ale limbii române. Strategia sa presupune ideea că autenticitatea limbajului e un atu publicitar.    Codul politeţii   Limbajul publicitar modern este, în mod evident, internaţionalizat; strategiile sale universale se realizează însă, în fiecare limbă, prin trăsături lingvistice şi pragmatice specifice. Asemenea trăsături caracterizează, de pildă, modul de manifestare a relaţiei între emiţătorul şi destinatarul mesajului publicitar. Reclamele româneşti din anii 90 păreau să prefere adresarea reverenţioasă către potenţialul cumpărător, utilizând mai frecvent pronumele de politeţe (care impune acordul cu persoana a II-a plural a verbului): „Tehnologia de mâine este astăzi la dispoziţia dumneavoastră!“ (IBM); „Cu noi viitorul dumneavoastră este mai sigur“ (SAFI); „Un pic mai bine pentru dumneavoastră“ (Gepa); „Performanţa dumneavoastră prin profesionalismul nostru“ (Novell); „Noi suntem aici pentru ca dumneavoastră să fiţi pretutindeni“ (Nord-EST) etc. HYPERLINK "file:///E:\R2RSite\sitereferat-e\data\Update\udate_masiv\carti\f ilologie\Zafiu\23.htm" l "_ftn14#_ftn14" o "" [14] Pluralul politeţii permite păstrarea unei ambiguităţi: textul pate fi interpretat deopotrivă ca adresat unei colectivităţi, dar şi fiecărui cititor în parte. Chiar când marca explicită a politeţii (pronumele) lipseşte, presiunea modelului dominant face ca pluralul să fie perceput ca reverenţios: „Pager-ul Elicom vă scoate întotdeauna din mulţime! “ (Elicom); „Noi avem oamenii de care aveţi nevoie“ (Snelling) etc. În varietatea reclamelor contemporane strategia personalizării mesajului şi a apelului la o relaţie cordială, familiară, între interlocutori s-a amplificat treptat: în anii 1991-1995 au apărut tot mai multe texte publicitare în care adresarea către public evita formele de politeţe, optând pentru persoana a II-a singular (cu posibilă interpretare generică): „Un radio care te ascultă“ (Radio Pro FM); „Un radio prin care poţi privi lumea“ (Argus); „Tot ce-ţi doreşti şi ceva în plus“ (Expo-Market Herăstrău); „Mercedes-Benz munceşte pentru tine“ (Mercedes-Benz). Exemplele nu sunt totuşi prea numeroase cel puţin în comparaţie cu situaţia din publicitatea occidentală (desigur, în limbile care utilizează distincţia între o adresare familiară şi una reverenţioasă: franceză, italiană etc.). Şi mai rară este, în spaţiul românesc, folosirea pluralului non-reverenţios voi: „Noi ne ocupăm de succesul vostru“ (Uniplus); „NOI vindem pentru VOI“ (Romtecknoplus). Adresarea prin tu pare să fie o strategie persuasivă asimilată cu timpul, chiar dacă la început era şocantă pentru publicul autohton; adresarea prin voi, în schimb, rămâne o opţiune neinspirată, datorată cel mult traducerilor. O dovadă a prudenţei şi a reticenţei cu care a fost manipulată strategia adresării directe o constituie modificarea produsă în 1995 în mesajele succesive ale campaniei pentru „Programul de privatizare în masă“: primele texte, primite cu ironie şi parafrazate parodic de destinatari, au fost înlocuite cu altele, considerate probabil ca mai potrivite orizontului de aşteptare al publicului; schimbarea cea mai clară e chiar trecerea de la adresarea cu forma de singular (neechivoc familiară) la cea cu forma de plural (potenţial politicoasă): de la sloganul „Ia-ţi cuponul!“ (august 1995) la „Luaţi-vă cuponul!“ (septembrie 1995). În ultimul caz, textul publicitar confirma utilizarea reverenţioasă a pluralului din slogan, indicând fără echivoc destinatarul individual: „Mai sunt doar câteva zile pentru a vă lua cuponul (...). Veţi primi acţiunile, căpătând astfel calitatea de acţionar. “ Desigur, observaţiile de mai sus sunt valabile doar pentru o anumită fază a limbajului publicitar românesc. Situaţia este deschisă oricărei evoluţii: modelul adresării reverenţioase se dovedeşte destul de rezistent, dar e puternic concurat şi chiar depăşit de formula adresării familiare HYPERLINK "file:///E:\R2RSite\sitereferat-e\data\Update\udate_masiv\carti\f ilologie\Zafiu\23.htm" l "_ftn15#_ftn15" o "" [15] . Alegerea depinde desigur şi de publicul-ţintă. Publicitatea destinată celor tineri preferă în mod clar adresarea directă, amicală, asociată formelor colovial-argotice, ca în textul citat anterior (p. 116).   Deictice   În faza actuală de dezvoltare a publicităţii româneşti, una dintre strategiile lingvistice cele mai răspândite pare să fie cea a folosirii deicticelor temporale: expresii care „ancorează“ enunţul, îl raportează la timpul enunţării, punând astfel în relief situaţia de comunicare şi întărind legătura dintre emiţător şi destinatar. Acestea nu apar doar în mesajele transmise prin radio şi televiziune, ci şi în paginile cotidienelor, unde adverbul acum şi echivalentele sale beneficiază de o convenţie a actualităţii, de un artificiu general acceptat: identifică două momente în realitate distincte – timpul elaborării mesajului şi timpul lecturii. În plus, asociat imperativului, adverbul devine, ca în vorbirea curentă, o hiperbolă a ideii de „maximă urgenţă“: „Sunaţi acum! “, „Telefonaţi acum!“, „Contactaţi-ne acum!“, „Veniţi acum!“, „Investiţi acum!“ etc. Formula e internaţională HYPERLINK "file:///E:\R2RSite\sitereferat-e\data\Update\udate_masiv\carti\f ilologie\Zafiu\23.htm" l "_ftn16#_ftn16" o "" [16] şi corespunde unei tendinţe mai largi de a înlocui reclama şocantă, creatoare de cuvinte noi, de metafore obscure şi devieri sintactice printr-un discurs mai simplu şi mai preocupat de circumstanţele comunicării. Fără a fi originală în chip absolut, o anumită utilizare a adverbului merită amintită, cel puţin pentru modul în care suprapune mai multe strategii retorice. Un text publicitar cuprinde 10 paragrafe care încep cu Acum:   „Acum nu mai ai nici o scuză! Acum ştii că poliţa Mondragon e cea mai bună poliţă de pe piaţă. Acum ştii că ea este simultan o asigurare de viaţă şi o acţiune. Acum ştii că poţi să-ţi încasezi banii nu numai după deces ci şi în timpul vieţii“ ş.a.m.d. (EZ 685, 1994)   Repetiţia anaforică (subliniată în textul original şi prin mijloace grafice) funcţionează în acest caz ca suport pentru valoarea anticipatoare a adverbului: acesta introduce informaţia nouă prezentând-o ca deja asimilată, producând astfel o suprapunere temporală eficientă. Specifică publicităţii româneşti actuale este însă mai ales o altă valoare a adverbului acum şi a sinonimelor sale: cea care, desemnând o perioadă mai largă în care se cuprinde şi momentul comunicării, transmite semnificaţiile de noutate, actualitate, modernitate. Textul se poate deci construi între două ocurenţe ale adverbului: „Acum produsele FILOSKIN au ajuns şi în România! “ şi „Veniţi acum! “ (EZ 1994). Primul acum ilustrează strategia care actualizează, pe lângă ideea de noutate, presupoziţia de celebritate a firmei; evocând, în plus, discursul politic al schimbării, al sincronizării. Presupoziţia de notorietate poate fi uneori explicitată: „Knorr (...), cunoscut în întreaga lume, prezent acum şi în România “ . Cel mai adesea întâlnim totuşi formulări eliptice: „Gorenje. Acum în România “ ; „Dura Lube. Acum şi în România “ (RL 1995), care dau drept scontată celebritatea firmei şi deci comprehensibilitatea mesajului.   Strategii ale moderaţiei   Una dintre tendinţele actuale ale limbajului publicitar reflectă încercarea autorilor de a-şi prezenta mesajul în termeni moderaţi, ca pentru a preîntâmpina eventuale acuzaţii de exagerare şi chiar de fals. Limbajul publicitar are renumele de a fi hiperbolic, de a recurge prea des la superlative gramaticale sau la cuvinte cu sens hiperbolic. Reproşul este însă valabil doar pentru formele simple, incipiente de publicitate, în care într-adevăr cuvinte ca excepţional, ideal, perfect, unic sunt folosite în exces: „Ofertă excepţională. Jaluzele veneţiene din aluminiu excepţionale“ (Fred Rom, RL mai 1995) HYPERLINK "file:///E:\R2RSite\sitereferat-e\data\Update\udate_masiv\carti\f ilologie\Zafiu\23.htm" l "_ftn17#_ftn17" o "" [17] . Excesul superlativ e pândit şi de riscul de a încălca o regulă fundamentală de construcţie, alunecând în pleonasm: „cea mai ideală sursă de frumuseţe (v. p. 115). O strategie tipică a limbajului publicitar modern constă însă în folosirea „comparativului eliptic“, a comparativului de superioritate fără termenul său de comparaţie; aflăm că un produs e mai bun – dar nu ni se spune decât ce sau decât cine e mai bun: „Pur şi simplu mai bună. (...) De import, de calitate, mai ieftină“ (Benzina Star Trade, RL mai 1995). Formula are avantajul că evită superlativul compromis prin exces, devenit prea puţin credibil. Deşi încalcă una din regulile publicităţii – recomandarea de a nu se folosi comparaţia cu produsele concurente –, o face într-o formă discretă, ambiguă. Receptorului îi este comunicată ideea de superioritate, esenţială în prezentarea unui produs, dar formularea rămâne vagă; în exemplul citat nu se precizează faţă de ce reper e mai ieftin produsul: faţă de toate celelalte, faţă de cele considerate de aceeaşi calitate, faţă de el însuşi aşa cum era cu un timp în urmă? Probabil că pentru a anticipa asemenea ambiguităţi apare, pe lângă primul comparativ, formula de întărire „pur şi simplu“: care, evident, nu rezolvă nimic, dar sugerează lipsa de relevanţă a dubiilor HYPERLINK "file:///E:\R2RSite\sitereferat-e\data\Update\udate_masiv\carti\f ilologie\Zafiu\23.htm" l "_ftn18#_ftn18" o "" [18] . Locul superlativelor e luat de cuvinte şi expresii care indică diferenţa: alt, altfel: „Un alt mod de a locui“ (Apartamente de lux, GDP Investment Inc. RL mai 1995); „O altfel de lume / acum sub alt nume“ (Massa). Şi acestea se bazează pe strategia de moderaţie, contrastând cu aşteptările receptorilor, cărora nu li se mai recomandă soluţii superioare, ideale – ci doar diferite. Din acest punct de vedere, cuvintele date funcţionează ca o litotă, figură prin care „se spune mai puţin pentru a se înţelege mai mult“. În fond, strategia diferenţei se întemeiază pe cel puţin două presupoziţii: nemulţumirea faţă de situaţia actuală şi încrederea în publicitate. „Un alt mod“ este înţeles, pe baza acestor presupoziţii, ca „un mod mai bun“. În fine, în contrast cu clişeele primatului („liderul mondial“, „numărul unu în lume“), o firmă poate avea ideea ingenioasă de a se prezenta, în mod mai credibil, ca „al doilea pe plan mondial“ (Satam, Capital 1994).   Rime   Rima face parte din bogatul inventar de procedee retorice de care dispune limbajul curent; rolul său de organizare şi reliefare a enunţului (în celebra descriere a lui Jakobson 1963, realizare a funcţiei poetice a limbii) e incontestabil. Funcţia procedeului formal se realizează însă doar în relaţie cu valorile culturale atribuite rimei la un moment dat: prestigiu literar, performanţă tehnică, dar şi conotaţii populare ori bănuială de facilitate. Pentru a vedea ce loc ocupă rima în comunicarea actuală non-literară, ar trebui examinate mai ales câteva domenii: expresivitatea vorbirii familiare şi argotice, limbajul politic, cel publicistic, mesajele publicitare. O zonă foarte bogată în interferenţe (şi din păcate destul de neglijată de cercetările româneşti) o constituie unele genuri hibride de literatură populară actuală: sloganuri spontane, graffiti în versuri, cronici rimate ale evenimentelor, pamflete anonime etc. În formele de comunicare instituţionalizate, rima e în genere evitată, probabil din cauza aerului naiv, pueril pe care îl conferă textului. Primele anunţuri publicitare din presa de după 1989 au fost destul de prudente în folosirea formelor versificate; ulterior au apărut totuşi mai multe sloganuri rimate, caracterizate în genere prin simplitate extremă: text scurt, rimă masculină, cuprinzând adesea cuvinte din aceeaşi categorie gramaticală. Distihul „Într-o lume nesigură / Asirom vă asigură“ (1995) de construcţie regulată, cu rimă dactilică, constituie din acest punct de vedere o o excepţie. De cele mai multe ori sloganul nu asociază rimei o măsură egală a versurilor, probabil pentru a beneficia de avantajele sonorităţii fără a cădea definitiv în modelul „poezie pentru copii“: „Hei, ascultă NEI“; „Nippon înseamnă campion“; „Knorr. Gustos şi hrănitor. Acum şi câştigător!“; „Pentru cei mici şi pentru bunici! “ (1995) HYPERLINK "file:///E:\R2RSite\sitereferat-e\data\Update\udate_masiv\carti\f ilologie\Zafiu\23.htm" l "_ftn19#_ftn19" o "" [19] .   Au apărut la un moment dat, chiar în publicitatea scrisă, unde posibilităţile de variaţie sunt oricum mai limitate, mai multe anunţuri în care se manifestă o tendinţă nu lipsită de interes pentru lingvişti: aceea de „remotivare“ şi de „instalare“ a numelor străine (cu pronunţia lor originară sau într-o variantă mai accesibilă a acesteia) în limba română. Mijlocul cel mai spectaculos al acestei aproprieri este rima. Numele de firme şi de produse străine se impun în română respectân- du-se, pe cât posibil, pronunţia din limba de origine. Nu se întâmplă aşa pretutindeni: în unele limbi romanice, de pildă, numelor comerciale englezeşti li se adaptează de multe ori pronunţia după regulile locale: Colgate sau Dunhill sunt rostite de obicei în manieră italiană sau franceză. Opţiunea românească pentru o pronunţie pe cât posibil apropiată de cea din limba de origine e confirmată în genere de cuprinderea denumirilor în rimă: într-o singură reclamă (EZ 1668, 1997, 5), moş rimează cu Bosch („Să nu uiţi, dragă moş, / telefonul marca Bosch! “), GSM cu sistem („Unul GSM / să intru-n sistem“) iar Go cu tău şi cadou („Connex Go / Ce-i al tău e al tău“; „marele cadou / micul Connex Go“). Rima are astfel un rol „educativ“, fixând o normă de pronunţare; uneori alegerea e totuşi derutantă, prin oscilaţia între identitatea grafică şi cea sonoră (vezi cazul „Suchardine / mi-e dor de tine“, EZ 1762, 1997, 15). Procedeul are şi un rol ludic, bazat pe amestecul de limbi şi de modele culturale (numele comerciale străine, asociate unor noţiuni de strictă modernitate, sunt cuprinse în forma tradiţională a versificaţiei populare). Contrastul mediat de rimă creează un efect comic intenţionat – ceea ce e la urma urmei productiv chiar din punctul de vedere al eficienţei publicitare: numele e asociat cu o mică performanţă, cu o demonstraţie de inventivitate HYPERLINK "file:///E:\R2RSite\sitereferat-e\data\Update\udate_masiv\carti\f ilologie\Zafiu\23.htm" l "_ftn20#_ftn20" o "" [20] . Mai discret e procedeul calamburului; spre deosebire de rimă, acesta poate să treacă neobservat („Nike – N-ai cum să-i rezişti!“, EZ 1668, 1997, 13). Strategia lingvistică publicitară pare să fie uneori contradictorie: o mini-campanie a mizat pe un mesaj de tip „fonetic“, afirmând identitatea şi autencititatea pronunţiei englezeşti: ,,Ia aminte: ICL se pronunţă ai-si-el“ (RL 2164, 1997,11); aceeaşi siglă a fost remotivată, ulterior, de un text în română: „ICL – Informaţia care lucrează“ (EZ 1666, 1997, 2). Se ajunge chiar la transcrierea fonetică a sloganului publicitar: familiarizare glumeaţă care dovedeşte că, în fond, engleza, aşa cum o arată şi bodyguarzii, week-end-ul sau e-mail-urile, se poate adapta perfect sistemului fonetic şi morfologic românesc. Sloganul „Keep in touch“ e transcris „Chipintaci“, intrând şi într-o poezioară, unde poate să rimeze cu să taci: „De eşti sătul de vorbe, / Dar nu poţi nici să taci, / Fă-ţi cel mai mic cadou: / Pachetul «Chipintaci»“ (RL 2350, 1997, 8). Trecerile publicitare de la o limbă la alta valorifică astfel prestigiul occidental din conotaţiile denumirilor străine şi aerul de familiaritate al limbii naţionale; în acelaşi timp, confirmă favoarea de care se bucură comicul de limbaj.   Despre corectitudine   Publicitatea foloseşte direct sau indirect atitudinile faţă de limbaj, valorizările sale culturale; un exemplu îl oferă un caz interesant de folosire strategică a ideii de corectitudine lingvistică. E vorba de o campanie publicitară a companiei Xerox (desfăşurată de la sfârşitul anului 1993 la începutul lui 1994, v. RL 1058-1232), centrată pe ceea ce autorii ei au numit „folosire corectă/incorectă“ a cuvântului xerox. Judecata asupra corectitudinii şi a incorectitudinii are în domeniul limbii un spaţiu privilegiat: norma lingvistică e în multe cazuri bine constituită, explicit formulată de o autoritate (academie, comunitate a specialiştilor). „Se spune binoclu, nu benoclu“, „micsandră se scrie cu «cs», nu cu «x»“, „pluralul corect al substantivului copertă e coperte, nu coperţi“ sunt enunţuri în care vorbitorul îşi poate găsi certitudini şi reguli de comportament mai uşor decât în alte sfere ale vieţii sociale. Cunoaşterea unor reguli lingvistice devine pentru mulţi nespecialişti un instrument de evaluare şi de disociere uşor de manipulat; posibilitatea de a-l corecta pe cel care spune „ei este“ sau „avansaţi înainte“ oferă satisfacţii rapide, care se asociază adesea cu mai multă intoleranţă decât a specialiştilor. Lingvistul descrie forme paralele, variaţii, evoluţii în curs de desfăşurare – acolo unde vorbitorul obişnuit vrea să vadă doar o opoziţie clară între corect şi incorect. În campania firmei Xerox, o serie de texte publicitare (însoţite de fotografii) adoptau poziţia autoritară de semnalare şi sancţionare a unei erori lingvistice, oferind cititorilor un mijloc de diferenţiere prin competenţă; începând cu o afirmaţie echivocă („70% dintre adulţi o fac incorect“), continuând cu exemplele unui copil în a cărui lucrare „o greşeală a rămas nesubliniată“ şi al unui tânăr care „abia ieri a aflat cum se foloseşte corect cuvântul“, se ajungea în final la situaţia ameliorată (prea puţin plauzibilă) în care „sunt tot mai puţini cei care folosesc incorect cuvântul «Xerox»“. Ultimul text era susţinut şi printr-un joc de cuvinte destul de ingenios, imaginea unui ins care târăşte aparate de copiat legate cu o sfoară fiind însoţită de explicaţia „este unicul mod de a «trage la xerox» “. Cititorii erau puşi mai întâi în situaţia de a se considera o minoritate competentă – fiind printre puţinii deţinători ai soluţiei corecte – şi, în final, de a avea satisfacţia că nu rămân într-o minoritate ignorantă. Or, din punct de vedere lingvistic, problema în cauză nu e una de corectitudine. O evoluţie semantică firească, produsă prin metonimie, prin transfer de la numele firmei la numele produsului (ca şi în cazul cuvintelor frigider, fişet, carioca etc.) a condus la impunerea în uz a unui nou substantiv comun, acceptat şi validat de dicţionare. DEX 1975 înregistra deja substantivul xerox – „aparat de reprodus şi multiplicat, bazat pe xerografie“; cuvântul e inclus şi în DOOM; DEX-S îi adaugă în 1988 verbul a xeroxa „a multiplica cu ajutorul xeroxului“. În DEX 1996 familia lexicală a crescut: în lista de cuvinte a dicţionarului apar, alături de xerox şi a xeroxa, substantivul xeroxare şi adjectivul xeroxat, -ă. De altfel, fenomenul nu a fost neapărat iniţiat în limba română (Random House 1988, de exemplu, înregistrează cuvântul xerox ca substantiv şi ca verb). De fapt, strategia persuasivă a campaniei s-a bazat pe deghizarea unei probleme comerciale în problemă lingvistică. Pentru a atrage atenţia asupra companiei care a creat şi a impus produsul (ceea ce constituie în genere o garanţie de superioritate) şi pentru a evita confuzia cu firmele concurente, s-a mizat pe sensibilitatea vorbitorilor faţă de normă, faţă de respectarea corectitudinii limbii. 쥁@