Referat Discursul Didactic Si Practic

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Discursul Didactic Si Practic si de asemenea puteti face Download Referat Discursul didactic si practic

Citeste fragmente din Referat Discursul Didactic Si Practic

Discursul didactic şi practic   Textele didactice şi de popularizare, ca şi diferitele tipuri de ghiduri practice, diferă prin domeniu şi terminologie, dar au în comun o serie de strategii comunicative. O componentă ştiinţifică e asociată unor forme dialogice, în enunţuri puternic orientate spre destinatar. Primejdiile formulei sunt convenţionalismul, schematismul, manifestat în omisiuni şi în aplicarea unor modele evaluative rigide. Manualele de limba română pentru străini şi ghidurile de conversaţie oferă cele mai clare exemple ale clişeelor şi ale prejudecăţilor dominante la un moment dat: selecţia pe care ele o operează între enunţurile posibile şi probabile e ghidată mai mult de dorinţa de a crea o imagine pozitivă, decât de a prevedea necesităţile reale ale comunicării. Efortul de a înviora texte aride prin exemple umoristice, de a contrasta tonul informativ monoton prin expresii populare şi colocviale e o altă direcţie în care discursul didactic dezvoltă variante mixte şi „atenuate “ ale stilului ştiinţific.   Viziunea utopică în manuale   Tendinţa autorilor de manuale de a prezenta o imagine pozitivă a realităţii e cunoscută; ea derivă din principii pedagogice mai vechi, dar a fost în mod evident exacerbată de regimurile totalitare. O consecinţă a acestei înclinaţii poate fi urmărită în manualele pentru învăţarea limbii române ca limbă străină HYPERLINK "file:///E:\R2RSite\sitereferat-e\data\Update\udate_masiv\carti\f ilologie\Zafiu\26.htm" l "_ftn1#_ftn1" o "" [1] , în textele cărora adjectivele de evaluare negativă, chiar cele care fac parte din vocabularul de bază – precum rău, urât, prost – lipsesc cu desăvârşire, sau apar târziu şi accidental (în explicaţiile gramaticale, sau cel mult în expresii pozitive de tipul litotei: „nu e urât “ , „nu e o idee rea “ ). De fapt, în evoluţia din ultimele decenii a manualelor de română pentru străini se pot observa câteva faze ale strategiei de insistenţă pozitivă şi de evitare a negativului. Prima, cea mai rudimentară, transporta pur şi simplu în manualele cu destinaţie externă clişeele limbajului didactic intern: „ţară foarte frumoasă “ , „ţară frumoasă şi bogată “ , „relief variat “ ; „câmpii întinse şi roditoare “ ; „păşuni bogate “ ; „viaţă culturală bogată şi variată “ , „oameni harnici şi paşnici “ ; „popor harnic şi ospitalier “ , „hidrocentrale şi baraje impunătoare “ . Cea de-a doua, dintr-o perioadă ulterioară, mai conştientă de existenţa unei priviri dinafară, a unei reacţii negative faţă de limbajul ideologizant, aplica regula pozitivului la domenii mai neutre. Textele tipice ale acestei faze descriu de preferinţă oraşe, clădiri, încăperi: „cartiere frumoase “ (Titan), „clădiri impunătoare “ , „săli mari şi luminoase “ , „ferestre mari, luminoase “ , „magazin mare, modern, bine asortat “ ; „construcţii noi, moderne “ , „clădire modernă şi elegantă “ , „parcuri încântătoare “ , „staţiuni luxoase şi confortabile “ , „cameră spaţioasă “ , „masă excelentă “ , „străzi şi bulevarde curate, parcuri frumoase, clădiri înalte, magazine moderne “ . Destinatarul-tip al acestui discurs didactic nu mai e şcolarul credul, ci mai degrabă turistul binevoitor. Ultima fază, de după 1989, schimbă în sfârşit perspectiva optimistă cu una mai sceptică şi mai modestă, în care pozitivul absolut e limitat la sfere cotidiene, de exemplu la domeniul culinar ( „ friptura e foarte bună “ ) ori este contextualizat în mod credibil ( „ un film bun străin “ ). Pozitivul nu mai are caracter absolut, ci gradual („restaurant drăguţ “ ; „peisaje destul de pitoreşti “ ); ba chiar se lasă uneori negat ( „ casa nu e mare “ ), cuprins în strategii argumentative mai flexibile („casă nu prea mare, dar confortabilă “ , „munţi nu foarte înalţi “ ). Expresiile de respingere continuă totuşi să fie evitate, poate şi sub influenţa „principiului cooperării conversaţionale “ şi mai ales a regulilor comunicării politicoase, care le reduc frecvenţa de apariţie chiar în uzul curent al limbii. Au apărut în ultima vreme în textele de manual şi unele enunţuri mai nonconformiste, cu rol de captare a cititorului, prin ricoşeu ( „ nu-mi place limba română pentru că e grea “ , Pop 1991); cuvintele simptomatice – rău, urât, prost – par însă a fi lăsate în continuare în seama contactului direct cu limba vorbită şi cu realitatea.   Ghiduri de conversaţie   Ghidurile de conversaţie propun o selecţie de enunţuri-tip, pentru situaţii de comunicare din cele mai frecvente; prin enunţurile elementare (saluturi, conversaţii despre vreme, întrebări de orientare într-un spaţiu necunoscut etc.) şi mai ales prin ceea ce le adaugă tradiţia locală, moda sau fantezia autorilor, se creează o anumită imagine standardizată – dar uneori şi surprinzător de subiectivă – a vieţii sociale şi a întrebuinţării limbii. La riscurile inerente oricărei selecţii se adaugă din păcate, adeseori, inadecvarea limbajului la situaţia de comunicare. Pentru mulţi autori de ghiduri, chiar alegerea registrului stilistic pare să fie o problemă: idealul unui nivel de limbaj perfect neutru e permanent ameninţat de excesele spontaneităţii sau ale artificiului; cum însă utilizatorul ghidului e, în principiu, o persoană care vorbeşte destul de prost limba străină respectivă, o oralitate dezinvoltă sau o preţiozitate arhaizantă îi sunt în egală măsură nepotrivite. Unele ghiduri înclină spre conversaţia familiară, presupunând deci un vorbitor dornic să-şi exprime spontaneitatea din limba maternă: „Na, că am luat un cui “ ; „cine ştie, poate dau: într-un stâlp/ într-o bornă / într-un şanţ “ (Gherman 1985). Cele mai multe preferă însă stilul înalt, chiar în contrast cu contextul: într-o discuţie despre fotbal, ar trebui de exemplu să apară propoziţii de tipul: „Admir dinamismul centrului înaintaş ca şi supleţea apărătorului central “ (Lăzărescu 1992a). Situaţiile tipice sunt interesante mai ales când evocă stări de lucruri negative (şi e firesc ca acestea să fie bine reprezentate, pentru că nevoia de exprimare – protest, reclamaţie, cerere de ajutor etc. – e imperioasă în asemenea cazuri), iar succesiunea replicilor se organizează în mici scenarii ale neplăcerilor cotidiene. Încercarea dramatică de a duce la bun sfârşit o convorbire telefonică e foarte bine redată de succesiunea replicilor indispensabile: „Vă aud foarte prost “ ; „Vorbiţi mai tare, vă rog! “ ; „Mai vorbiţi? “ (Virgil 1968) sau „Greşeală! “ - „Mi-aţi dat legătura greşit “ – „Nu se aude nimic! “ – „Nu întrerupeţi! “ – „Vorbim! “ – „N-am terminat încă! “ – „S-a întrerupt “ (Branco, Ionescu-Mocanu 1975). Alte enunţuri, în schimb, şochează prin gradul lor foarte redus de probabilitate conversaţională: între replicile esenţiale pentru a comunica cu cei dintr-o ţară străină intră afirmaţiile: „Sunteţi o florăreasă delicată “ (Gherman 1985); „Marea Neagră e albastră “ (Virgil 1968), precum şi întrebările: „Aveţi linte? “ (Gherman 1985); „Casa asta are paratrăsnet? “ (Lăzărescu 1977); „Cum or fi melcii şi racii? “ (Virgil 1968). Unele ghiduri nu numai că selectează situaţii foarte particulare, dar le şi ilustrează prin descrieri elaborate: „Nu-i aşa că obiectul acela de lemn pare miniatura frumoasei biserici din Muzeul Satului? “ (Lăzărescu 1977); „N-ar fi deloc rău să vă duceţi la doi paşi de aici, la un mic magazin, unde veţi găsi multă lenjerie elegantă de damă “ ; „Dacă nu vom avea noroc de cine ştie ce vânat va trebui să ne mulţumim cu doi iepuri “ (Lăzărescu 1977). În ghidurile mai vechi, e prezentă tematica muncitorească: „Bine te-am găsit, tovarăşe! “ ; „Eu am fost strungar “ ; „În fabrica pe care o vom vizita lucrează cincizeci de ajustori, patruzeci de lăcătuşi, treizeci de cazangii şi douăzeci de sudori “ ; „Eu lucrez într-o cooperativă agricolă de producţie “ ; „Doresc să vizitez câteva fabrici “; „Care a fost productivitatea muncii? “ (Virgil 1968); „Lucrez într-o întreprindere de stat “ (Branco, Ionescu-Mocanu 1975); între numerele de meserii, figurează cele de topitor, frezor, siderurgist, strungar. Acestei zone discursive îi corespund şi saluturile oficiale ale vremii: „Urări de pace şi prosperitate pentru dumneavoastră şi ţara dumneavoastră! “ (Lăzărescu 1977). Din păcate, ghidurile de conversaţie, deşi alcătuite de vorbitori nativi, conţin uneori stângăcii şi greşeli de exprimare chiar în partea constituită din expresii şi enunţuri româneşti. Multe dintre aceste erori provin din calchierea construcţiilor străine, fapt care se poate de obicei verifica prin confruntarea echivalenţelor imediate. Întâlnim astfel calcuri sintactice – „Sunt doritor să merg în Sicilia “ (Gherman 1985); „Este adevărat, acest tip de self-service oferă uşurinţă în alegere şi rapiditate în a cumpăra “ (Lăzărescu 1992b); „Atâtea sporturi mă atrag, dar o reală plăcere şi o reală destindere îmi oferă pescuitul “ (Lăzărescu 1977) – sau semantice: „Nu palpită o frunză “ (Lăzărescu 1977). Textul românesc transpune cuvânt cu cuvânt un enunţ care, în această formă artificială, mai seamănă doar foarte vag cu un proverb: „Persoana care ştie două limbi valorează cât două persoane “ (Lăzărescu 1992b). Ghidul de conversaţie, prin destinaţia sa practică, ar presupune tocmai o bună cunoaştere a uzului, a numelor de obiecte caracteristice vieţii cotidiene, neglijate uneori de dicţionarele academice. O asemenea adaptare la uzanţele comunicării curente lipseşte însă în cererea: „Aş putea căpăta o loţiune de apretat părul? “ (Gherman 1985). Extrem de nefireşti sunt modurile de adresare cu termenul profesiei la vocativ, urmat de pluralul politeţii: „Stewardessa, vă rog, aduceţi-mi un pahar cu suc de fructe “ (Lăzărescu 1992b); „Hamal, vă rog, duceţi-mi bagajele la autobuz “ (ib.). În română, vocativul profesiei folosit singur (doctore, profesore, inginerule) conotează familiaritatea, adresarea non-ceremonioasă, uneori chiar vag depreciativă, fiind în opoziţie cu construcţia standard în care numele profesiei e precedat de termenul general de politeţe (domnule doctor, domnule profesor, domnule inginer). De altfel, nici nu e posibil ca orice substantiv nume de profesie sau funcţie să apară la vocativ, şi chiar folosirea unei forme identice cu nominativul e limitată de uzul lingvistic. În alte cazuri, ghidurile exagerează în complicarea exprimării ceremonioase: cauza stă şi aici în stângăcia traducerii, mai mult decât în intenţia de a crea o frumoasă imagine asupra politeţii naţionale: „Regret că trebuie să vă spun că nu se poate “ ; „Dacă aveţi amabilitatea să citiţi pe tabelul acela vă pot face un examen de vedere “ ; „Dumneavoastră, domnule doctor, mi-aţi arătat multă răbdare, pentru care vă sunt foarte recunoscător “ (Lăzărescu 1977). Într-o manieră ceremonioasă şi arhaizantă se desfăşoară şi conversaţia ipotetică dintre un automobilist şi un poliţist: „Mă veţi putea ierta de astă dată, sunt doar de două zile în acest oraş şi încă nu m-am obişnuit cu regulile circulaţiei “ ; „De astă dată vă las să mergeţi mai departe fără să plătiţi amendă, dar fiţi mai atent la regulile de circulaţie “ (Lăzărescu 1977). E caracteristică ghidurilor şi atitudinea exagerat pozitivă, ornarea replicilor cu epitete superlative şi cu exclamaţii de încântare: „Aş vrea să văd o comedie strălucită “ (Lăzărescu 1977); „Acest praz frumos, vă rog “ (Lăzărescu 1992); „Mititeii au o aromă grozavă! “ ( Branco, Ionescu-Mocanu 1975); „Nu am mai mâncat nişte plevuşti atât de delicioase! “ (Virgil 1968). Faţă de atâtea inutile contorsiuni stilistice e reconfortantă (re)descoperirea câte unui ghid cu adevărat practic, care să conţină nu fraze ample şi artificiale gata făcute, ci mai ales liste deschise de combinaţii şi posibilităţi. Un astfel de ghid are şi realismul de a-i oferi cititorului două tipuri de replici indispensabile comunicării într-o limbă insuficient cunoscută: întrebarea „Cum se zice... “ – şi mai ales apelul onest: „Am nevoie de un traducător “ (Munteanu 1984).   Umorul lingviştilor   A r merita să fie cuprinse într-o antologie mai puţin obişnuită enunţurile prin care logicienii şi lingviştii îşi exemplifică teoriile. Multe din propoziţiile construite în acest scop sunt departe de stereotipiile şcolăreşti ( „ Mama spală rufe “ , „Elevul învaţă bine “ etc.); unele sunt argumentate într-o demonstraţie (a existenţei anumitor sensuri, implicaţii semantice, incompatibilităţi), acţionând prin reducere la absurd: efectul lor comic e un mijloc de convingere. Altele, în schimb, manifestă o surprinzătoare dispoziţie pentru ludic; conţinutul şocant, fantezist şi stilul colocvial intră în contrast cu sobrietatea tonului ştiinţific al expunerii teoretice. Desigur că şi în acest caz „devierea “ are un rol persuasiv, făcându-i cititorului mai agreabilă lectura aridă a regulilor: ea rămâne, totuşi, şi un joc estetic, practicat pentru sine: autorul doct îşi iese pentru o clipă din rol, inventând exemplul pe care îl analizează apoi imperturbabil fără să pară a-i sesiza umorul. Exemplele ajung să constituie un al doilea text, autonom, cu propriul univers de teme şi situaţii HYPERLINK "file:///E:\R2RSite\sitereferat-e\data\Update\udate_masiv\carti\f ilologie\Zafiu\26.htm" l "_ftn2#_ftn2" o "" [2] . Cititorii studiilor de semantică logică sunt familiarizaţi, de pildă, cu „personajele “ prin care se pun în discuţie sensul, referinţa şi valoarea de adevăr: centaurul, unicornul, marţienii, regele chel al Franţei, Luceafărul de seară etc. Variaţiile demonstraţiilor sunt nesfârşite („a. Există un rege al Franţei şi b. există doar un rege al Franţei şi c. dacă cineva e un rege al Franţei, atunci el e chel “ ; „Bill i-a spus lui John că Harry l-a insultat pe actualul rege al Franţei “ ); spectaculoase sunt mai ales enunţurile care aduc în scenă mai mulţi protagonişti sau care îi pun în situaţii inedite: „Unii centauri vânează unicorni, dacă sunt puşi pe hârjoană “ HYPERLINK "file:///E:\R2RSite\sitereferat-e\data\Update\udate_masiv\carti\f ilologie\Zafiu\26.htm" l "_ftn3#_ftn3" o "" [3] ; „Unii marţieni nu uită niciodată să se spele pe dinţi după ce se trezesc dimineaţa “ HYPERLINK "file:///E:\R2RSite\sitereferat-e\data\Update\udate_masiv\carti\f ilologie\Zafiu\26.htm" l "_ftn4#_ftn4" o "" [4] . Regulile de combinare între cuvinte şi între propoziţii, rolul conectorilor în obţinerea coerenţei textuale sunt puse în discuţie de enunţuri precum: „Biserica e lîngă bicicleta mea “ ; „Copilul lui Jack sau are păr roşu, sau e chel “ ; „Ion doarme sau sâmbătă este a şasea zi a săptămînii “ HYPERLINK "file:///E:\R2RSite\sitereferat-e\data\Update\udate_masiv\carti\f ilologie\Zafiu\26.htm" l "_ftn5#_ftn5" o "" [5] , „Luna este satelitul Pământului şi Ion se plimbă pe stradă “ etc. h . Maniera cea mai sigură de a evita exemplele banale este de a recurge la un scenariu sentimental-erotic parodiat – „Am dorit să încerc să-l conving pe Joe să sărute multe femei “ HYPERLINK "file:///E:\R2RSite\sitereferat-e\data\Update\udate_masiv\carti\f ilologie\Zafiu\26.htm" l "_ftn8#_ftn8" o "" [8] ; „E oare posibil ca lui Bill să-i facă plăcere ca Sue să-l gâdile? “ HYPERLINK "file:///E:\R2RSite\sitereferat-e\data\Update\udate_masiv\carti\f ilologie\Zafiu\26.htm" l "_ftn9#_ftn9" o "" [9] – sau, mai des, la unul (în care ironia intertextuală e la fel de evidentă) violent, cu bătăi, cruzimi şi crime. Suita unor asemenea exemple tinde uneori să se organizeze într-o adevărată naraţiune: „Noi victime au fost descoperite săpându-se în grădină “ ; „Henry s-a aşteptat ca John să-l omoare pe Bill cu toporişca “ ; „John l-a omorât pe Bill înainte ca Henry să o poată face el “ ; „John îşi bate nevasta noaptea în cimitir “ etc. Este evident că nu am putea compara jocurile provocatoare moderne cu exemplele tradiţionale, patriotice şi moralizatoare, precum acelea din gramatica lui Heliade Rădulescu 1980 ( „ Îţi încredinţez ţie ca să luminezi şi să îndreptezi naţia rumânească “ – pentru formele pronumelui personal; „Bărbatul cel înţelept cercetează faptele sale cele trecute “ – pentru posesiv) decât din perspectiva modificării de paradigmă în timp. În textele lingvistice româneşti mai recente, în cazurile în care nu s-a recurs la exemple atestate‚ mai ales din opere literare, s-au evitat în genere formulările limbajului de lemn oficial (de tipul „Activitatea se desfăşoară normal “ , LR 1, 1988, 11), preferându-se registrul de absolută neutralitate: „I-am dat cartea copilului lui Ion “ (SCL 1, 1990, 27); „Pleci când vrei “ ; „Întreabă-l cine a venit “ (ib.). Nu e greu de înţeles că jocul cu exemplele pitoreşti, şocante sau aluzive nici n-ar fi fost posibil într-un regim al cenzurii: doar semantica logică şi-a permis unele fantezii asociative. Că o constrângere exterioară (obligaţia de a produce enunţuri pozitive, morale) a provocat această „depersonalizare “ a exemplului construit şi nu o tradiţie a rigidităţii ştiinţifice o dovedesc texte mai vechi, precum cele în care Sextil Puşcariu (în anii 40) construia scenarii cât se poate de „negative “ : „De câte ori mă duc la el îl întâlnesc bând sau dormind “ (exemplu de folosire absolută a unui verb tranzitiv); „Învăţătorul l-a făcut pe elev măgar “ (recunoaşterea cazului acuzativ sau nominativ) şi (pentru acumularea de informaţie circumstanţială): „Vecina mea a dat ieri dimineaţă, în mijlocul străzii, copilei celei mici a portarului, două cu vătraiul peste spate, fiindcă a prins-o urcându-se pe ascuns în pom să şterpelească nişte mere “ (Puşcariu 1976: 146, 138, 140). Ambiguitatea sintactică a pronumelui în dativ e ilustrată de propoziţia „Doctorul i-a scos limba “ (Puşcariu 1976: 53); şi exemplul pentru funcţia contrastivă a accentulul frazei e ingenios: „După cum accentuăm cuvîntul puţin(ă) sau substantivul următor, sensul frazei e cu totul altul în: «De la un ministru, se cere puţină minte, puţină abilitate şi puţin tact» “ (Puşcariu 1976: 46). Tensiunea dintre agitaţia comică, fantastică sau macabră a personajelor din exemple şi calmul comentariului sintactic creează în textul lingvistic un veritabil efect comic.   Meteorologie   Buletinul meteorologic e un tip de text extrem de familiar, prin prezenţa sa continuă în mass-media, şi uşor de recunoscut şi de descris, pentru că se caracterizează printr-o destul de mare omogenitate: în forme scrise sau orale, el este un fel de „cod restrâns “ , cu lexic şi sintaxă limitate şi repetitive HYPERLINK "file:///E:\R2RSite\sitereferat-e\data\Update\udate_masiv\carti\f ilologie\Zafiu\26.htm" l "_ftn10#_ftn10" o "" [10] . La trăsăturile impuse de natura şi de funcţia textului se adăugau, în timpul regimului totalitar, cele create de presiunile politice şi de modelul oficial al limbii de lemn (restricţii suplimentare, imprecizie ridicată, evitarea extremelor, a denumirilor unor regiuni etc. HYPERLINK "file:///E:\R2RSite\sitereferat-e\data\Update\udate_masiv\carti\f ilologie\Zafiu\26.htm" l "_ftn11#_ftn11" o "" [11] ). Textul meteorologic menţine o relaţie specială cu cititorul sau ascultătorul său: s-ar părea că nu e nevoie ca acesta să fie captat (printr-un limbaj accesibil sau agreabil), căci, direct interesat de informaţiile despre vreme, şi-a dezvoltat obişnuinţa de a decoda un mesaj unoeri criptic, alegând din text exact ceea ce îi poate folosi. Textul meteorologic e caracterizat, în esenţă, de căutarea unui compromis între exactitatea ştiinţifică şi interesul practic al publicului, între un limbaj precis, codificat, neologistic – şi unul tradiţional, al descrierii „naturale “ , spontane a stării vremii HYPERLINK "file:///E:\R2RSite\sitereferat-e\data\Update\udate_masiv\carti\f ilologie\Zafiu\26.htm" l "_ftn12#_ftn12" o "" [12] . Explicaţiile cauzale care aduc în discuţie câte un „câmp depresionar “ sau câte un „front anticiclonic “ constituie pentru ascultătorul obişnuit mai mult un protocol al comunicării solemne: atenţia lui se îndreaptă mai curând către informaţiile clare, rezumate în tabele şi hărţi. Prezenţa unor elemente de limbaj ştiinţific (asociate cu expresii împrumutate dintr-un registru vag arhaizant sau chiar poetizant – răzleţ, îndeosebi, pe alocuri) e normală; alături de stereotipizare, el aduce un câştig în economia şi precizia expresiei. La o privire dinafară, desigur că rigiditatea perfect explicabilă (şi eficientă) a acestui limbaj poate amuza sau irita: acelaşi text pare să se repete la infinit, cu câteva nominale şi sintagme fundamentale – vreme, cer, vânt, înnorări, averse de ploaie, descărcări electrice etc. –‚ cu verbe şi mai puţine (multe din propoziţiile buletinului meteo, mai ales în scris, sunt eliptice), puse în legătură aproape obligatorie cu câte unul din substantivele seriei. Asocieri inevitabile fac textul previzibil pe porţiuni mici: e foarte probabil ca lui temporar să-i urmeze noros, verbului vor cădea – subiectul averse de ploaie etc. Verbele codului meteorologic – a fi, a cădea, a sufla, a se menţine, a se semnala, a prezenta – au, în majoritate, funcţie descriptivă. Mai mult decât de „agenţii “ principali (ploaie, vânt) şi de circumstanţele obligatorii (locurile din ţară unde ei se manifestă, momentele zilei), acest tip de text este caracterizat de o veritabilă aglomerare de modalizări, gradări, nuanţări, specificări: predominant – mai mult – în general – îndeoscbi – cu deosebire – mai ales etc. Cele mai ironizate au fost întotdeauna adverbele, adjectivele sau locuţiunile adverbiale sau adjectivale care exprimă dispersia întâmplătoare a fenomenelor, creând impresia de mare imprecizie: abuzul de forme precum „pe alocuri “ , „izolat “ , „în unele zone “ , „cu unele intensificări “ a fost adesea comparat, ironic, cu modelul oracular în care totul e vag, deci orice e posibil. Calităţile atribuite vremii, cerului, vântului etc. intră de fapt într-un sistem riguros, în care sinonimia este redusă sau chiar inexistentă: fiecare formulă codifică o anumită situaţie şi numai una, cum o arată uneori şi corespondenţa limbajului astfel standardizat cu simbolurile grafice cuprinse în hărţi. Cerul poate fi acoperit – noros – variabil – senin (cu diverse determinări şi gradaţii ale fiecărui atribut). Un asemenea limbaj îşi face remarcată rigiditatea mai ales în formulele care pot fi traduse imediat într-un discurs mai firesc: „vântul va prezenta unele intensificări “ (= „vântul va bate mai tare “ ), „mâine, în a doua jumătate a intervalului “ (= „mâine după-amiază “ ) – dar şi în cele care trimit clar la codificarea prealabilă a unei scale de valori: „vântul va sufla slab până la moderat “ . O latură foarte interesantă a buletinului meteorologic e presupusa lui obiectivitate ştiinţifică. Termenii apreciativi sunt în principiu excluşi sau apar în legătură cu o destinaţie precisă („vremea va fi foarte bună pentru plajă “ , EZ 34, 1992, 6). Folosirea substantivului cu marcă implicit pozitivă şansă ( „ şanse de averse “ , Meridian, 8, 1992, 5) e mai curând accidentală, în situaţii similare preferându-se termenii posibilităţi, condiţii de...). E firesc: exact în momentul în care unii dintre cititori / ascultători aşteaptă cu nerăbdare ploaia, alţii îşi doresc o vreme cât mai însorită. Buletinul meteorologic pare să întâmpine cu neutralitate orice formă a vremii. Viziunea pe care o transmite e totuşi mai curând euforică – sau prea olimpiană pentru cetăţeanul obişnuit, mai puţin dispus să primească cu egală încântare gerul ori canicula. Unul din termenii discutabili ai buletinului e chiar foarte prezentul adjectiv care califică, în caracterizările globale care apar la începutul textului, vremea: frumoasă. Folosit ca „termen tehnic “ (pentru vremea „însorită “ ), el devine totuşi, involuntar, ironic – în anumite condiţii – tocmai pentru că, în ciuda tendinţei de specializare, nu-şi poate pierde foarte puternicul sens apreciativ, valorizant. Să ne amintim că prima propoziţie a celebrei schiţe Căldură mare dă o indicaţie meteorologică precisă: „Termometrul spune la umbră 33° Celsius “ (Caragiale 1960, II: 224). La 33° este, deci, „căldură mare “ . Vocabularul românesc dispune de termeni, foarte diverşi ca registru stilistic, pentru a denumi „căldurile toride “ : caniculă, arşiţă, fierbinţeală, pârjol, zăduf, vipie, topenie etc. Nu e obligatoriu ca ei să apară ca atare (mai ales că majoritatea sunt populari sau familiari) în buletinele meteorologice. Dar a vorbi, cu un zâmbet optimist, la 35-36°, de „vreme în continuare frumoasă “ , e o neutralitate dusă, cel puţin prin conotaţiile lui frumos, cam departe. „A fost o zi îngrozitor de fierbinte “ afirmă naratorul din Situaţiunea; „Tocmai pe la unu după miezul nopţii, parcă s-a mai potolit puţin cuptorul, parcă începe să mai poată respira omul... Să respirăm “ (Caragiale 1960, II: 129). E drept, în 1992, cu ocazia unui „val de aer tropical “ , a apărut şi o formulare care încerca să introducă o distincţie necesară, totuşi prea puţin semnificativă pentru limbajul obişnuit; prezentatorul de la TVR vorbea, cu maximă prudenţă, de „o aceeaşi vreme caldă, poate chiar călduroasă “ .   Odată depăşite constrângerile exterioare, politice, după 1989, în structura tipului de discurs au apărut unele modificări. Programele de televiziune de pe canale aflate în concurenţă au inovat în modul cel mai evident, înlocuind modelul autorităţii ştiinţifice (meteorologul sobru, posesor al unui limbaj ştiinţific ezoteric) prin cel al comunicării (tinere prezentatoare, glume, surprize vizuale, dezinvolutură, limbaj colorat, plin de colocvialisme). Ziarele s-au angajat mai puţin în transformare, ele rezervând de obicei meteorologiei un colţ pur informativ, cu date prezentate succint (cifre, hărţi, simboluri) HYPERLINK "file:///E:\R2RSite\sitereferat-e\data\Update\udate_masiv\carti\f ilologie\Zafiu\26.htm" l "_ftn13#_ftn13" o "" [13] . A existat totuşi un caz destul de interesant din punct de vedere stilistic: strategia folosită în anii 1996-1999 de cotidianul România liberă pentru rubrica sa meteorologică consta în utilizarea unui dublu limbaj: popular, colocvial şi glumeţ în titlu, dar tradiţional meteorologic (monoton, clişeizat, neologistic) în text. Cele două registre coexistau aproape fără contaminări, ilustrând într-o anumită măsură trucul gazetăresc al titlurilor adăugate (adesea, de alte persoane decât autorii articolelor), destinate să atragă cu orice preţ atenţia cititorului. În acest caz particular mi se pare interesantă operaţia de „traducere “ – dintr-un limbaj tehnic în cel al experienţei cotidiene şi, în acelaşi timp, dintr-un ton neutru, obiectiv, într-unul profund marcat de afectivitate, de trăirea subiectivă a cursului vremii.  Primul registru nu mai are nevoie de descrieri; se pot aminti, doar, prin câteva exemple, unele din trăsăturile sale specifice: existenţa unor termeni-reper, care corespund unei stricte codificări cantitative, reflectate şi în combinările lor limitate (vreme „deosebit de rece, geroasă pe alocuri “ ; „rece, geroasă “ ); gradaţia ( „ vântul va sufla de la slab la moderat “ ; „vântul va sufla moderat cu intensificări “ ; „va prezenta intensificări până la tare “ ), lexicul neologistic ( „ precipitaţii mixte “ , „arii relativ extinse “ ; „arie de nebulozitate “ ), numărul mic de verbe, ale acţiunilor pur meteorologice („a ploua “ , „a ninge “ , „a sufla “ etc.), static-descriptive ( „ a prezenta “ , „a se încadra “ ) sau ale transformării ( „ a se accentua “ , „a se restrânge “ ); frecvenţa mare a adverbelor („predominant “ , „local “ , „izolat “ , „temporar “ , „trecător“); cuantificarea şi modalizarea zonelor de inevitabilă imprecizie („pe alocuri“, „mai mult“, „relativ“, „unele“); enunţul care rezultă e în genere accesibil, dar adesea prea artificializat în comparaţie cu stilul comunicării curente („vremea se va răci accentuat, luând aspect de iarnă“, RL 2686, 1999, 11). Titlurile „umanizate“ uzează de un limbaj total diferit: familiar, popular, vag „sămănătorist“, de un tradiţionalism căutat (marcat uneori prin ghilimele): „viscolul se mai «umflă în pene» încă o dată“ (RL 2689, 1999) HYPERLINK "file:///E:\R2RSite\sitereferat-e\data\Update\udate_masiv\carti\f ilologie\Zafiu\26.htm" l "_ftn14#_ftn14" o "" [14] ; „ştiţi proverbul cu lupul la stână? Tot aşa şi cu viscolul“ (RL 2698, 1999), „Astăzi, roata vremii se întoarce“ (RL 2686, 1999). Acest registru acceptă diminutive („Nu ne mai speriem de o ploicică“, 2150, 1997) sau mijloace expresive şi orale de realizare a sensului superlativ: „ninge cât vedem cu ochii“ (RL 2699, 1999). Semnale orale, dependente de existenţa unei perspective subiective sunt şi folosirea prezumtivului („o fi mai cald, dar... “, RL 2692, 1999), păstrarea unei distanţe faţă de sursa informaţiei („în următoarele zile, cică ninge, suflă vântul... “, RL 2673) sau metafora depreciativă („ghiveci“ de soare cu ceaţă“, RL 2676, 1999). Frecvente sunt metaforele animiste, în care factorii meteorologici sunt agenţi – „Se zbârleşte vântul“ (RL 2116, 1997); „vântul ne «omoar㻓 (RL 2014, 1996) iar pacientul e subiectivitatea asumată a persoanei I plural („ne va lovi viscolul“, RL 2686, 1999; „ne paşte viscolul“, RL 2670, 1999). Experienţa cotidiană e implicată prin traducerea în termeni vestimentari (tot o simplificare, în fond) a previziunilor: „Adio căciulă, adio palton“ (RL 2150, 1997); „Astăzi lăsăm căciula acasă“; „în următoarele zile, renunţăm puţin şi la palton“ (RL 2677, 1999). Atitudinea e tipicizată; se presupune că cititorul-model se teme de frig şi iubeşte soarele, e iritat de acumularea fatală a neplăcerilor, dar până la urmă o acceptă cu resemnare: „în următoarele zile, nu ajunge viscolul, mai vine şi gerul“ (RL 2696, 1999); „Astăzi nu ajunge frigul, mai şi plouă“ (RL 2670, 1999); „dacă plouă, scăpăm de viscol“ (RL 2684, 1999). Tonul catastrofic al jurnalismului senzaţional („estul şi sudul – sub teroarea viscolului“; „nordul terorizat de polei“, RL 2684, 1999) e mai rar. Din punct de vedere strict lingvistic, e interesantă comparaţia care se poate face între sistemul cult, standard de indicare a circumstanţei vagi şi aleatorii („temporar“, „izolat“) şi cel popular: „în următoarele zile, mai o ninsoare, mai o ceaţă... “ (RL 2675, 1999); „mai o ploaie, mai o ninsoare... “ (RL 2671, 1999); „o ploaie ici, o burniţă colo“ (RL 2679, 1999) etc. 쥁@