Referat Benzi Desenate

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Benzi Desenate si de asemenea puteti face Download Referat Benzi desenate

Citeste fragmente din Referat Benzi Desenate

Benzi desenate   Sintagma bandă desenată, calchiată după originalul francez – bande dessinée –, a intrat în uz de mai mai multă vreme, deşi DEX-ul o ignoră, chiar în ediţia sa cea mai recentă, din 1996. O întâlnim de obicei în forma completă – „al 6-lea Salon Naţional de Bandă Desenată“ (RL 2015, 1996, 5) – dar şi, sporadic, în abrevierea (curentă în franceză) BD – „cele mai cunoscute reviste europene de BD“; a început să-şi creeze chiar o familie lexicală, cu bedefil („persoană pasionată de benzile desenate“): „Asociaţia Bedefililor din România“ (ib.). Domeniul e prea puţin dezvoltat în spaţiul românesc: tradiţia genului e reprezentată de unele pagini în revistele pentru copii, sau de puţine broşuri în care se transpuneau în imagini romane celebre ori se traduceau fascicule de benzi desenate străine.   Clişee şi stângăcii teristică mai veche (de pe vremea revistei pentru copii Cutezătorii) a benzii desenate naţionale e non-narativitatea: impresia că într-un episod (mai ales în cele nu mai lungi de o pagină) nu se întâmplă nimic. Sigur că, la o analiză rapidă, impresia ar putea părea falsă: rezultă că s-ar întâmpla diverse lucruri: de exemplu, în 9 imagini – ale unui episod din categoria aventurilor (în varianta oficială: fapte istorice şi pioniereşti) – care se dovedise mai uşor adaptabilă condiţiilor decât tipul comic – e cuprinsă „o pagină de istorie“: geţii se pregătesc de luptă, perşii înaintează, geţii atacă, perşii înving (pentru moment!); în 8 imagini (alt episod): se anunţă un sol, care aduce veşti proaste; perşii se retrag; geţii îi privesc din înălţimi şi nu-i mai atacă, fiind iubitori de linişte şi pace; ţăranii se întorc la muncă (serialul Din zori de istorie, 1978). Se observă, prin rezumare, că nu e vorba pur şi simplu de absenţa acţiunii – ci de caracterul tipic al unei naraţiunii de simplă sinteză ilustrativă şi nespectaculoasă. În text se întâmplă diverse lucruri, dar ele sunt perfect previzibile şi atât de generale, neinteresate de personajul individual şi de detaliu, încât par simple rezumate pentru ora de istorie. În acelaşi spaţiu grafic, benzile desenate profesioniste pot cuprinde o concentrare mult mai mică de acţiuni, un timp incontestabil mai scurt (fără mari goluri temporale între imaginile succesive), reuşind totuşi perfect să-i creeze cititorului tensiunea aşteptării narative: prin detaliu, prin intervenţia unor surprize dacă nu neapărat în desfăşurarea epică, cel puţin în imagine sau în limbaj. Ne apropiem astfel de ceea ce mi se pare cel mai grav lucru în banda desenată românească: lipsa fuziunii dintre text şi imagine. Cauza mai adâncă a nereuşitei stă în faptul că nici desenul, nici textul nu par să aibă acel grad de autonomie estetică, de inventivitate după regulile proprii, care să le permită convergenţa. Există cel puţin un test uşor de aplicat, chiar dacă nu infailibil: încercarea de a privi doar desenele, de a provoca o lectură pur vizuală; ea e pândită de un eşec aproape inevitabil. Vedem în imagini mai ales oameni cu gura deschisă şi gesturi demonstrative, precum şi mulţimi în mişcare. Ori, ca într-un episod luat la întâmplare din aceeaşi revistă, imagini aproape fără legătură: ridicarea unui cort, oameni strângând fânul, un foc, tineri stând de vorbă, tineri privind la un pod, tineri trecând podul, prim plan cu gura deschisă. Care e acţiunea? „Temerarii expediţionari“ se opresc într-o poiană, pun cortul, apoi îi ajută pe ţărani la strânsul fânului (acţiune moral ilustrativă, total nemotivată narativ), unul adoarme la foc şi le ard bascheţii (detaliu ilustrativ pentru clişeul „se mai întâmplă şi mici necazuri, dar le tratăm cu voie bună“); a doua zi pleacă mai departe, vor să treacă o punte, ameninţată de un buştean pe care îl opresc „luptându-se cu furia apelor“ (ceea ce nu se vede); trec pe celălalt mal, după care cineva constată că puntea s-a prăbuşit (serialul „Florile Carpaţilor“, 1977). Bănuiesc că în următorul episod harnicii tineri reparau puntea şi porneau mai departe, spre noi şi noi acţiuni pozitive. Gândirea de lemn, convenţionalismul acestei naraţiuni e un fapt semnificativ pentru cel puţin un motiv: arată că echivalentul literar al micro-povestirilor în imagini se situa la o distanţă considerabliă de standardele internaţionale ale momentului. E ceea ce pare să se întâmple, în alte forme, şi mai târziu: considerată de tipul literaturii de consum, banda desenată se supune prejudecăţii că literatura de consum nu poate fi, în principiu, bună. 4 8 ¦ ¶ h« h« h« h« gd« gd« gd« gd« gd« gd« ጀ撤᐀撤嬀Ĥ⑜愁̤摧ණòऀei limbi. Ne-am aştepta să întâlnim propoziţii scurte, exclamative şi imperative. construite predominant in registrul familiar şi argotic, utilizând deci marile posibilităţi expresive ale acestor stiluri în jocul de cuvinte, prin care se poate suplini adesea lipsa de spectaculos a unor momente narative‚ interjecţia. Nu ne-am aştepta, dar găsim din plin, cel puţin în textele apărute la începutul anilor 90, stilul artificial, convenţional („să servească masa“, „loc cât mai pitoresc“), aberaţiile lingvistice – „Mie îmi place să contemplez singur“ (replică de samurai), viitorul de tip voi merge, abundenţa lui este (nu e sau –i, desigur), subordonarea bogată şi greu de urmărit. Şi mai importante sunt fenomenele legate de relaţia cu imaginea: în condiţiile în care desenul e atât de prost încât devine aproape imposibil să distingi personajele şi să-l recunoşti pe eventualul erou în mai multe imagini succesive, s-ar putea profita mult mai mult de particularizarea prin limbaj şi de avantajele în identificare ale vocativului; în general, de posibilitatea de a reconstrui parţial, prin limbaj, cadrul, circumstanţele, chiar cu riscul unei redundanţe – necesare în genurile mixte. Senzaţia persistentă e că desenul şi textul ilustrează un scenariu preexistent (lucru adevărat, dar care nu trebuie să se vadă), ca simple instrumente care se completează reciproc, fără a avea, fiecare în felul său, naturaleţea unei dezvoltări interne.   Onomatopee   Domeniul benzilor desenate i-a atras pe semioticieni, pentru că implică o relaţie particulară între codul vizual şi cel lingvistic, presupunând convenţii specifice pentru a sugera mişcarea şi continuitatea narativă. Între aceste convenţii, un loc special îl ocupă sugestia sonoră, prin transcrieri lingvistice (interjecţii, onomatopee) care completează imaginea, o dezambiguizează – şi se integrează în ea. Onomatopeele sunt mai numeroase în benzile desenate actuale decât în orice alt tip de text; ele exploatează deopotrivă posibilităţile codului lingvistic şi cele ale codului grafic (prin mărimea, poziţia şi forma literelor). Chestiunea, deşi minoră, mi se pare interesantă pentru limba română: banda desenată, aflată încă la începutul dezvoltării sale autohtone şi bazându-se în mare parte pe traduceri, vehiculează un mare număr de interjecţii propriu-zise şi de onomatopee, dintre care unele sunt „autentice “, „clasice “, deja atestate în scris, dar majoritatea apar ca inovaţii. Acestea din urmă, fie că reprezintă produsul unui joc lingvistic, fie că – mai des – sunt împrumuturi din limbile din care se traduce (în special engleză şi franceză) ne apar uneori ca acceptabile, credibile, iar alteori îşi păstrează un aer de neadaptare destul de straniu. În lingvistica generală se evocă de regulă, în legătură cu nemotivarea semnului lingvistic, interpretările diferite pe care limbile existente le dau sunetelor scoase de animale. În benzile desenate apărute la noi HYPERLINK "file:///E:\R2RSite\sitereferat-e\data\Update\udate_masiv\carti\f ilologie\Zafiu\27.htm" l "_ftn3#_ftn3" o " e>