Referat Strategiile Senzationalului

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Strategiile Senzationalului si de asemenea puteti face Download Referat Strategiile senzationalului

Citeste fragmente din Referat Strategiile Senzationalului

Strategiile senzaţionalului: narativizare şi ficţionalizare   Ştirile de senzaţie – reapărute în publicistica românească după decenii de absenţă – sunt destul de des ironizate de diverşi comentatori. Titlurile şocante, absurdul suprarealist al asocierilor de fapte brutale cu situaţii şi instrumente casnice atrag atenţia prin acumulare; mai ales că, în cantitate mare, surpriza se banalizează şi clişeele genului devin mai evidente. Sub impresia unei avalanşe egalizatoare de întâmplări violente şi sordide, asemenea ştiri sunt citite cu aviditate sau sunt respinse în bloc, cu dispreţ, fără a se da atenţie stilului şi strategiilor care le diferenţiază, adesea, destul de mult. Cu strategiile lor specifice, uşor de parodiat, alunecând adesea în manierism, fără a înceta să fie eficiente, ştirile de senzaţie din multe publicaţii româneşti actuale redescoperă (chiar cu o certă notă de originalitate) trăsăturile fireşti ale genului. Selectat şi reconstruit după criterii şi convenţii culturale comune ziaristului şi cititorului său, faptul divers e o creaţie de limbaj şi un ansamblu de strategii narative. Tradiţiile speciei s-au regăsit, după pauza creată de discursul static, monoton ideologic, al deceniilor de regim totalitar, în plăcerea pură a naraţiei.   Detaliul concret   La începutul secolului al XX-lea, tehnica detaliului concret, mizând pe implicarea cititorului în poveste şi pregătind saltul în neprevăzut, sau autentificând realitatea informaţiei, funcţiona la fel de sigur ca la sfârşitul său, ca în presa din anii 90: «Hristache a scos de sub perina patului un revolver calibru 7 şi a tras cu repeziciune trei cartuşe “ ; „adormind pe marginea balconului de la etajul al doilea din casa sa, a căzut jos pe pietre, fracturându-şi coastele “ ; „cuţitul a pătruns în plămâni, străpungându-i “ (Universul, 3, 5 şi 14.07.1904). Mai interesante sunt asocierile de detalii nemotivate, ale căror consecinţe nu par să se armonizeze. Detaliile care trimit la un univers tradiţional, rustic (şi idilic prin convenţie literară) apar la începutul secolului fără vreo intenţie parodică, prin simplă adecvare referenţială: „bragagiul Marcu Ştefan, luându-se la ceartă cu locuitorul Manole Georgescu din calea Rudului, l-a lovit cu o cobiliţă în cap “ (ib., 5.07.1904); în prezent, texte asemănătoare proiectează parodic autohtonismul pe un fundal modern („În goana căruţei, ciobanul Ion a încercat să-şi violeze nepoata “ , RL 1167, 1994, 9). Detaliile cotidianului – indicii ale realităţii – sunt dublate de obicei de strategii prin care se produce insolitul (la limită, supranaturalul) şi ficţiunea (în varianta literaturii de consum). Faptul divers construit în mod programatic ca banal e mai puţin frecvent şi mai subtil, presupunând negarea convenţiilor dominante. Unele gazete au continuat şi după 1989 să publice ştiri de „fapt divers “ , în forma permisă în perioada limbajului de lemn, neobservând că vechea formulă profita de lipsa totală de viaţă a paginilor anoste de propagandă: rubricile de „fapt divers “ , de mică publicitate şi de sport, singurele în care se întâmpla ceva, constituiau firave puncte de contact cu realul. În aceste condiţii, era suficient ca întâmplarea să fie evocată (prezentarea ei era obligatoriu sumară, lacunară, detaliile sinistre sau groteşti trecând drept imorale) pentru ca imaginaţia cititorului să o completeze, cu generozitate. Discursul moralizator era, de altminteri, ambalajul obligatoriu al faptului povestit: de la ordinea de prezentare a informaţiei (începând cu pedeapsa!) până la recomandările etice directe. Din lipsă de talent gazetăresc sau de simţ al realităţii (în primul rând, al realităţii unei concurenţe acerbe în domeniul publicistic), texte de acest tip au fost produse în continuare:   „Patru luni de zile va sta în închisoare, după cum a hotărât instanţa judecătorească, Gicu Vişan, administrator la S.C. «Olimpia» din Drobeta-Turnu Severin. Motivul? Provocase scandal într-un local public (...). Să sperăm că la cei 23 de ani, câţi are, va trage concluziile necesare cu privire la respectarea liniştii şi ordinii publice “ . (PR 2, 1992, 9)   În pasajul omis din citatul anterior nu se găseau, cum ar fi cineva tentat să creadă, detalii despre scandalul provocat, ci doar comentarii asupra faptului că personajul în cauză avea asupra sa un cuţit, cu care „ar fi putut să facă cine ştie ce gest necugetat “ . În mod surprinzător, un asemenea text, predestinat prin subiect narativităţii, îşi reduce nucleul epic la minimum, la o propoziţie generală, nedeterminată, exilată într-un timp al planului verbal îndepărtat (mai mult ca perfectul): „provocase scandal într-un local public “ . În textul care aparţine, prin modul expunerii, genului didactic şi moralizator, viitorul şi condiţionalul ocupă mai mult loc decât trecutul. Stângăcia tonului e confirmată, de altfel, de încercarea şcolărească de dinamizare „dramatică “ , prin întrebare şi răspuns: „Motivul ? Provocase scandal... “ . Adevăratele ştiri de senzaţie sunt, în schimb, intens narativizate; chiar când faptul brut e banal, discursul îl transformă, prin procedee care se plasează la limita dintre real şi ficţiune. Modul de referire la personajele implicate în acţiune nu e întâmplător: identificarea lor se face, în ştirile mai noi, în special prin nume (eventual iniţiale) şi vârstă: datele unei minime „umanizări “ a faptelor. Lucrul pare atât de firesc, încât e nevoie să ne întoarcem la ştirile în limbaj de lemn pentru a observa o altă posibilitate: identificarea prin profesie şi prin „locul de muncă “ . Nespectaculoase cel mai adesea, profesiile nu sunt selectate de textele centrate pe senzaţional; vechile „fapte diverse “ le indicau sub presiunea modelului moralizator şi propagandistic: infracţiunea descrisă nu era relevantă în raport cu un model uman general, ci doar cu rolul social: iată ce face un administrator (un inginer, un maistru, un om al muncii...)! Oricum, informaţiile de acest gen păstrează ideea de preeminenţă a ipostazei „oficiale “ a individului: nu persoană, ci „încadrat “ . Apariţia lor în texte care încearcă adaptarea la o formulă nouă, mai dezinvoltă, e un semnal al continuităţii stângaci moralizatoare: „M. Vasile, în vârstă de 25 de ani, zugrav-vopsitor la Cooperativa «Constructorul» din Bacău, deşi tânăr, era un vechi şi înrăit beţiv“ (Infractorul 28, 1992, 5). Identificarea personajului prin domiciliu riscă, în condiţiile complicatelor adrese în uz, să producă un exces de precizie; în asemenea cazuri acţionează tehnica detaliului autentificator, prin care se obţine un puternic efect de real: „Daniel Ioniţă, în vârstă de 34 de ani, domiciliat în Calea Griviţei nr. 230, bl. 3, sc. A, et. l, ap. 7... “ ) (EZ 114, 1992, 2). Câtă vreme nu acţionează reguli extratextuale, etice, care să interzică dezvăluirea identităţii persoanelor, discursul senzaţionalului foloseşte detaliile în scopuri proprii; uneori, ca în acest caz, transformându-se, temporar, în discurs al banalului. În fine, o continuitate între ştirile senzaţionale mai vechi şi mai noi o ilustrează, şi revenirea la tiparul de desemnare epică a evenimentului şi a autorului unei fapte: «Asasinatul din Bulevardul Carol “ ; «Violatorul din Herăstrău “ , „Sugrumătorul din Labirint “ (v. supra, p. 14-15). Detaliul medical: senzaţie şi excoriaţie   Textele contemporane supralicitează uneori şi detaliul tehnic (preluat din discursul medical sau administrativ-poliţienesc), prin care creează, cu riscul aglomerării involuntar comice, o distanţă suplimentară faţă de lumea violenţei reprezentate. În contrast cu senzaţionalul literaturizat, emoţional şi emfatic, o formulă mai nouă şi mai reuşită de ştire mizează pe relatarea cât mai neutră şi pe stilul ştiinţific. Marca acestei tendinţe este termenul de specialitate neologic: în primul rând termenul juridic sau medical. Textul îşi creează, prin lexic, o minimă rezistenţă la lectură, neabandonându-se facilităţii absolute: aflăm că „după o altercaţie “ cineva „a îngurgitat mai multe pastile de diazepam “ , actul definindu-se ca „ingestie voluntară de barbiturice “ (EZ 135, 1992, 2). Altcineva „prezenta multiple echimoze şi tumefacţii pe partea dorsală “ (ib.). Cauza unei morţi poate fi submersia („decesul s-a datorat asfixiei mecanice prin submersie “ , EZ 139, 1992, 1) sau „obturarea căilor respiratorii “ (EZ 132, 1992, 3). Varietatea lexicală deplină e de găsit în descrierea supraabundentă, redactată în stilul telegrafic al fişei medicale, a leziunilor şi a traumatismelor: „secţionarea tendonului “ , „plagă nepenetrantă hemitorace stânga “ (EZ 142, 1992, 2), „traumatism vertebral cervical “ , „contuzie toraco-abdominală “ , „fractură incompletă margino-maleolară “ , „hematurie “ (EZ 142, 1992, 2) etc. Dincolo de localizările anatomice ale diverselor traumatisme, vocabularul de bază al descrierii e compus din seria: contuzie, echimoză, tumefacţie, leziune, plagă, „escoriaţie “ , hematom; cominutiv, distal ş.a.m.d.: termeni cu siguranţă obscuri pentru multă lume şi al căror rol principal nu mi se pare a fi cel informativ. Că raritatea lor nu e o impresie personală o dovedeşte opţiunea dicţionarelor curente – DEX 1975, 1996, DEX-S, MDE – , care nu înregistrează din principiu termenii de strictă specialitate şi deci de circulaţie restrânsă: distal „îndepărtat “ nu apare în nici unul, cominutiv „(împărţit) în fragmente mici “ doar în DEX-S şi DEX 1996; vertex „creştetul capului “ , e totuşi prezent în DEX-S, DEX 1996 şi MDE. Excoriaţie „julitură, jupuitură “ (existent în DEX 1975 şi 1996) e suficient de rar ca să fie reprodus într-o formă greşită, devenind în pagina de ziar escoriaţie sau chiar escoliaţie. Intrând într-un contrast strict stilistic cu termenii familiari, chiar vulgari, care apar în replicile participanţilor la diversele bătăi, violuri sau crime relatate şi implicit într-unul, mai general, cu mediul evocat, caracterizat de obicei prin mizerie, alcoolism, promiscuitate, termenii ştiinţifici creează o distanţă necesară din punct de vedere psihic. I-am putea ironiza pentru neadecvare şi preţiozitate: de sub învelişul vorbelor savante apare o biată realitate cu scandaluri, bătăi, înjurături, în urma cărora rămân vânătăi, cucuie, umflături, julituri, răni. Preferinţa pentru seria populară sau curentă de termeni ar atribui însă textului un aer de vulgaritate şi indiscreţie pe care mimarea interesului ştiinţific şi convenţia limbajului „înalt “ încearcă probabil să-l evite. Desigur că efectul de limbaj depinde şi de modul în care neologismul ştiinţific e introdus în text. Calea cea mai sinceră şi mai veridică este de a atribui seria tehnică unei surse autorizate: medicul legist, foaia de diagnostic. Nu e vorba doar de o corectă indicare a originii informaţiei, ci şi de un mod de a evita confuzia, de a păstra pentru fiecare „voce “ a textului limbajul potrivit. Formule de tipul „medicii ne-au declarat “ , „medicul legist a stabilit că... “ , „diagnosticul stabilit la Spitalul de Urgenţă este... “ sunt cât se poate de fireşti. Sursa e la fel de eficient indicată prin context: „X se află în acest moment internat la Spitalul de Urgenţă. Are multiple leziuni corporale şi traumatism cranian, dar, după cum declară medicii, viaţa lui este în afara oricărui pericol “ (EZ 131, 1992, 1). Mai puţin firească e prezenţa seriei lexicale ştiinţifice în discursul ziaristului; desigur, el devine un specialist în domeniu; ar trebui totuşi să rămână în primul rând un mediator, care să simplifice şi să traducă, oferind cititorului mediu (principalul destinatar al genului) informaţie prelucrată. Rolul ziaristului e destul de artificial când îşi arogă o competenţă de împrumut. Cazul cu adevărat supărător este însă cel în care termenii savanţi apar în replicile victimei, ale inculpatului, ale martorilor. În realitate, nu e deloc imposibil ca aceştia să-şi îmbogăţească vocabularul, adesea destul de redus, cu termenii juridici, medicali sau cu formulele poliţieneşti cu care vin în contact în timpul cercetării sau al procesului. Limbajul pretenţios care li se atribuie uneori – „am aplicat victimei lovituri în zona... “ , „am strigat «Vă voi omorî!» “ – poate deci fi real, dar pare artificial, inverosimil. De fapt, chiar când sunt corect introduse, informaţiile medicale pot depăşi limitele fireşti prin cantitate, prin excesiva minuţie a inventarului. Aflăm, astfel (într-un text care recurge şi la explicaţii, traducând o serie de termeni şi sintagme medicale), că un ins   „a căzut şi a făcut o fractură deschisă tip I cominutivă (osul sfărâmat în mai multe bucăţi), cu deplasare epifizică distală dreapta şi fractură cominutivă (din nou), cu deplasare paletă humerală stânga “. (EZ 144, 1992, 2)   E limpede că efectul unei asemenea enumerări nu poate fi decât unul incantatoriu: contează acumularea în sine, mulţimea de semne misterioase şi înfricoşătoare pe care le-a atras după sine o banală cădere. Altcineva a nimerit sub tramvai: „Rezultatul: fractură deschisă tip III cominutivă braţ drept, întreruperea axului neuro-vascular, traumatism cranio-cerebral cu hematom epicranial în vertex; contuzie şold drept cu plăgi escoriate ş.a.m.d. “ . Ştirea de senzaţie seamănă tot mai mult cu un poem: nu e nici didactică, nici informativă; creează o aură de mister printr-o stranie exactitate conotativă.    T V V (auzei   Senzaţionalul recurge intens la tacticile de selecţie şi de ierarhizare a informaţiei. Insolitul e produs de disproporţia aparentă dintre cauză şi efect („Din cauza unei ţigări/ Un bărbat de 39 de ani a ars ca o torţă “ , Ora, 281, 93,8 ) sau de omiterea ori amânarea cauzei; mecanismul e uneori atât de evident încât poate fi bănuit de autoparodie: «În timp ce la televizor se transmitea meciul de fotbal dintre Dinamo şi Cagliari/ Lui Ilie Neacşa i-au picat dinţii din faţă./ Pumnul vecinului, Adrian, a fost hotărâtor “ (EZ, ediţia de prînz, 377, 1993, 2). O modalitate foarte frecventă şi eficientă de a face ca acţiunile să apară drept neobişnuite şi misterioase e aşadar omiterea cauzei. Evident, uneori cauza nu e menţionată pur şi simplu pentru că nu este cunoscută; ignoranţa n-ar împiedica însă, în principiu, lansarea de ipoteze; o asemenea soluţie nu e totuşi tocmai fericită, pentru că banalizează prin raţionalizare şi, în acelaşi timp, pătrunde în zona irealului şi chiar a intervenţiei subiective a naratorului. În ştirile de senzaţie atent construite este vizibilă, în schimb, intenţia de a scoate cu totul din discuţie cauza. Operaţie artificială, desigur – lectura narativă firească fiind una cauzală – dar care are avantajul de a izola acţiunea, rupând-o din şirul determinismelor, punând-o în ramă „estetică “ . Efectul de straniu astfel obţinut poate evolua spre absurd şi spre comic, mai ales spre un umor negru, bazat pe caracterul inexplicabil al gesturilor definitive HYPERLINK "file:///E:\R2RSite\sitereferat-e\data\Update\udate_masiv\carti\f ilologie\Zafiu\2.htm" l "_ftn1#_ftn1" o "" [1] . În ştirile de senzaţie, cauza generală e adesea previzibilă, pentru că multe din faptele relatate ţin de experienţa umană comună: diferitele scandaluri, crime, sinucideri se raportează la un lung şir de precedente, cititorul dispunând de câte un set de motivaţii tipice pentru fiecare dintre ele. Soluţia preferată este, în asemenea cazuri, omiterea cauzei imediate, de fapt a detaliului care declanşează acţiunea. Într-un text, cauza generală e enunţată cât se poate de explicit: „Pentru că n-a trecut-o în testament / O bocitoare a sărit să bată moarta “ (EZ 156, 1992, 1). Absurdul gestului profanator şi inutil capătă o relativă întemeiere în reacţia psihologică a personajului. Efectul de straniu e însă obţinut neindicându-se nici un motiv imediat pentru declanşarea acţiunii. Pe fundalul unei convenţionale descrieri de atmosferă („Într-o atmosferă de dezolare generală... “ ), acţiunea propriu-zisă irupe prin adverbul „deodată “ : „deodată, din grupul de bocitoare s-a desprins Elisabeta Iftimie (50), furioasă peste poate că defuncta nu a trecut-o în testament “ . Absurdul dus până la comic se bazează pe vizualizarea unei scene în care o bocitoare, urmând cuminte un convoi, se smulge brusc din ordinea situaţiei, aducându-şi aminte că a fost nedreptăţită. Comicul burlesc al reacţiei (în sine, sordide, dar nu acest lucru apare în prim plan) derivă din schimbarea, nemotivată exterior, de rol şi de atitudine. Cineva plânge un mort şi e brusc cuprins de furie (poate purtat de propriul discurs de lamentare): scena ilustrează mecanismul unui comic rudimentar, dar de efect. E suficient să se schimbe un detaliu – de pildă, ca agresoarea să vină din afara cadrului –‚ pentru ca toată acţiunea să se reducă la un gest brutal şi stupid-ofensator. Tehnica de insolitare se confirmă în structura altor ştiri, mai banale: un beţiv „a vrut să urce în tramvaiul cu numărul 6235, care circula pe linia 44. S-a supărat pe tramvai, i-a dat un picior acestuia, după care s-a dezechilibrat şi a căzut pe şină (EZ 144, 1992, 2). Se observă uşor că toată scena poate primi o explicaţie, prin recurs la imaginea tipică a beţivului nervos, cu reacţii imprevizibile; nebunia, furia, întunecarea minţii sunt cauze generale, intrând în tipologia burlescă. Şi aici este omis, cu intenţie, detaliul care declanşează reacţia individului: supărat – de ce? Sunt şi situaţii în care textul invocă o pseudo-cauză, dând impresia că respectă protocolul narării naturale a unui fapt. Precizarea finală din enunţul „Gavrilă Mihai Zih (41 ani) s-a aruncat de pe viaductul de la Grădişte, lângă Arad, dorind să moară “ (EZ 86, 1992, 2) HYPERLINK "file:///E:\R2RSite\sitereferat-e\data\Update\udate_masiv\carti\f ilologie\Zafiu\2.htm" l "_ftn2#_ftn2" o "" [2] sună non-informativ, aproape tautologic; ceea ce e prezentat ca o cauză e un fapt deja presupus şi insuficient pentru a satisface curiozitatea cititorului. Analizând din perspectivă semiotică genurile discursive, Charaudeau 1983 observa, în titlurile presei de senzaţie, dereglarea mecanismului cauzalităţii, împinsă până la a sugera supranaturalul. Mi se pare şi mai interesant felul în care o asemenea strategie e aplicată chiar în corpul ştirii, în relatarea acţiunii. Un caz-limită e cel în care nemotivarea se asociază cu repetiţia, cu multiplicarea. Întâmplarea, oricât de dramatică în sine, e prezentată ca simplă repetiţie mecanică: garanţie a efectului de umor. Un articol anunţă un „nemaiîntâlnit val de sinucideri “ (EZ 190, 1993, 2) HYPERLINK "file:///E:\R2RSite\sitereferat-e\data\Update\udate_masiv\carti\f ilologie\Zafiu\2.htm" l "_ftn3#_ftn3" o "" [3] ; o parte din temeiul hiperbolei e plasat, strategic, în presupoziţii: „încă 3 bărbaţi şi-au pus capăt zilelor “ ; nu se precizează, însă, care era numărul precedent al sinucigaşilor. Cele trei sinucideri sunt povestite, pe scurt, în detaliile lor tehnice; cauza e cel mult sugerată, rămânând pură probabilitate sau chiar simplă circumstanţă („Ultimii doi sinucigaşi erau şomeri “ ). Mai mult decât prin absenţa motivaţiilor, efectul de straniu e obţinut prin repetiţie – asociată cu detaşarea, cu neimplicarea afectivă. Ochiul privitorului înregistrează mecanica pură a mişcării: inexplicabil, rând pe rând, diverşi inşi se duc să se sinucidă. Modelul parodic al unui asemenea mecanism textual apare într-o formă remarcabilă într-unul din micro-textele lui Daniil Harms. Naraţiunea absurdă, cu efecte de umor negru, utilizează tehnica unei cauzalităţi aparente sau parţiale şi a repetiţiei; în plus, finalul ei evocă un substitut al ştirii de senzaţie în presa supusă cenzurii totalitare şi obligată să emane optimism: faptul divers pozitiv.   „O băbuţă prea curioasă din fire s-a aplecat pe fereastră, a căzut şi s-a zdrobit de pământ. O altă băbuţă s-a aplecat pe fereastră ca să se uite după cea care tocmai cădea şi, fiind prea curioasă, a alunecat şi ea, a căzut şi s-a zdrobit de pământ. Apoi a căzut pe fereastră o a treia băbuţă, apoi o a patra, apoi o a cincea. După ce a căzut şi a şasea băbuţă m-am săturat să le tot văd cum cad şi am plecat la piaţa Malţev, unde, cică, un orb a primit în dar un fular tricotat. “ (Harms 1982: 2)   Alte strategii de insolitare   Strategice sunt şi schimbările de rol, mai ales în titluri: contrar normei, autorul acţiunii e non-uman – «Un vânător a fost împuşcat de propriul câine “ ; „Doi tauri încalcă o hotărâre a guvernului “ – sau chiar non-animat: „Celebrul medic farmacist Oiţă a fost ucis de propriile invenţii “ HYPERLINK "file:///E:\R2RSite\sitereferat-e\data\Update\udate_masiv\carti\f ilologie\Zafiu\2.htm" l "_ftn4#_ftn4" o "" [4] . Victima, la rândul ei, poate fi un animal pus în situaţii specific umane: „Gică Păstuc a încercat să electrocuteze o găină “ ; „Un controlor de autobuz din Buzău a obligat o găină să-şi cumpere bilet “ . Instrumentul unei agresiuni e atipic atunci când constă într-o persoană tratată ca obiect – „S-a aruncat cu SRI-işti din autobuz “ – sau (mai des) când presupune o schimbare de funcţie: obiectul de utilitate casnică transformat în armă – „H.C.a smuls chiuveta din baie şi i-a spart capul soţiei cu ea “ ; „O femeie şi-a ucis bărbatul cu o paletă de muşte “ . Efectul contrastelor – între rol şi obiectul sau persoana care îl îndeplineşte, între acţiunea-tip şi participanţii neobişnuiţi – e la limita dintre senzaţional şi comic. Dacă stilul relativ sobru şi informativ şi cel literarizant (v. infra) sunt evidente continuări ale tradiţiei, există o direcţie actuală evident inovatoare: în tratarea burlescă a accidentelor şi a catastrofelor: „Micuţul Zaharia a fiert în oala cu cartofi “ ; „Cadavrul a fost înfulecat abia după ce s-a frăgezit o zi pe fundul gropii “ ; „Un copil de 8 ani a fost «făcut garaj» de o maşină “ etc. Dacă în unele cazuri indiferenţa ironică a acestor relatări mai mult sau mai puţin „isteţe“ poate fi chiar preferată unei alte opţiuni stilistice actuale – dramatismul de prost gust al invectivelor, cu subliniată participare afectivă –, nonşalanţa mi se pare cu adevărat de neiertat în situaţiile grave, în care umorul cinic al limbajului familiar şi jocurile de cuvinte sunt folosite chiar în redactarea ştirilor despre moarte: „Un şofer columbian a vrut să evite accidentarea unui porc şi a omorât cu succes 16 oameni “ (EZ 1350, 1996, 1); „O parte din soldaţi au ajuns la Otopeni gata împuşcaţi “ (EZ 1637, 1997, 1); „O moarte stupidă: fraierul a tăiat bomba cu bomfaierul “ (EZ 1951, 1998, 1).   Un exemplu: violul   Vocabularul rubricilor de „fapt divers “ e – în mod fatal – destul de limitat. Cuvinte stilistic neutre alternează cu câteva elemente de terminologie juridică şi adesea chiar cu termeni de medicină legală. Imaginaţia jurnalismului autohton nu se mulţumeşte însă cu atât: formaţi într-o cultură a hibridului şi într-un cult al pitorescului, ziariştii recurg adesea la inventare literaturizante de arhaisme şi expresii populare. Un caz în care variaţia stilistică produce rezultate destul de stranii mi se pare a fi relatarea violurilor. Desemnarea actelor de violenţă rămâne desigur predominant neutră, dar de mai multe ori se produce prin surprinzătoare arhaisme, care evocă mai curând pasaje din cronicari decât relatări sordide de la periferiile oraşelor contemporane: a necinsti, a batjocori. Nu am găsit încă, e drept, sinonimele şi mai arhaice a silui, a pângări sau a ruşina; ultimul, bine cunoscut din Letopiseţului lui Costin, din fragmentul în care doamna lui Ieremia vodă „lăcrămându au dzis: «Boieri, m-au ruşinat păgânul» “ HYPERLINK "file:///E:\R2RSite\sitereferat-e\data\Update\udate_masiv\carti\f ilologie\Zafiu\2.htm" l "_ftn5#_ftn5" o "" [5] . Contrastul dintre conotaţiile termenilor folosiţi de ziarişti în contextul paginilor „Cotidian “ , „Infracţiuni “ , „Eveniment “ etc. e destul de şocant. Terminologia tradiţională implică aproape întotdeauna un cod de norme ale onorabilităţii şi foloseşte din plin mecanismul eufemismului; vocabularul modern, în schimb, e de natură neutru juridică şi ia în considerare în primul rând agresarea persoanei. Relatările jurnalistice tind astfel să suprapună două scenarii şi mai ales două ierarhii de valori – cu un rezultat destul de incert şi cu un umor în ultimă instanţă discutabil (tocmai pentru că e voit, forţat). Verbul a dezonora, de exemplu, e un neologism, dar cu un uz deja destul de desuet, pe care contrastul cu mediul evocat îl accentuează: „Un individ dubios bagă spaima în fochistele din cartierul Colentina (...) Cetăţeanul se furişează noaptea şi dă buzna peste fochiste, încercând să le dezonoreze “ (Libertatea 2199, 1997, 1). Un caz de pedofilie e tratat în termeni similari, verbul folosit fiind popular şi arhaic: „Chuck Bronson a venit din America să-i necinstească pe micuţii bucureşteni “ (Libertatea 2068, 1997, 3). Spre deosebire de verbele din cele două citate anterioare (comparabile şi pentru că fac parte din familiile lexicale ale cuvintelor onoare şi cinste), sinonimele a batjocori şi a-şi bate joc nu mai sunt arhaice, ci doar populare. Şi acestea apar în ştirile actuale: „La patru luni după ce a batjocorit o fetiţă de cinci ani / Violatorul din cimitirul «Pomenirea» a fost înhăţat “ (EZ 1966, 1998, 4). O variantă sintactică şi retorică a formulelor citate are ca obiect nu persoana, ci „trupul “ : „necinstind trupul unei copile “ , care „a fost batjocorit cu bestialitate “ (EZ 2149, 1999, 5). De altfel, a-şi bate joc apare, ca expresie populară, într-o anumită măsură eufemistică, de fapt foarte transparentă şi de aceea crudă, chiar în basme : în culegerile autentice, care păstrează stilul hibrid real al vorbitorilor contemporani. Răpirea fetelor de împărat de către zmei e povestită într-un limbaj în care, pe fondul popular, se întâlnesc fabulosul şi cronica infracţională: [zmeii] „şi-a bătut joc de ele până când le-a omorât “ (Cazacu 1973: 2). Actualizarea poveştilor (în care, cum se ştie, apar azi telefoane, restaurante, avioane etc.) şi narativizarea folclorică a faptului divers sunt două tendinţe autohtone destul de puternice. Evident, lexicul tematic ar putea fi urmărit mai în detaliu; un procedeu al jurnalismului de senzaţie cu tentă ironică pe care l-am remarcat deja (v. supra, p. 14-15) constă în producerea de derivate care tind să transforme fapte izolate şi accidentale în tipuri generale. Procedeul e foarte pregnant într-un titlu precum „Cocoşilă, violatorul de prăşitoare singuratice, a fost capturat “ (EZ 1873, 1998, 1): termenul pentru a-l desemna pe autorul violurilor devine un fel de nume de profesie, cu atentă specificare a specializării. 쥁@