Referat Cliseele Si Deconstructia Lor

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Cliseele Si Deconstructia Lor si de asemenea puteti face Download Referat Cliseele si deconstructia lor

Citeste fragmente din Referat Cliseele Si Deconstructia Lor

Clişeele şi deconstrucţia lor   Proliferarea sintagmelor fixe atestă nevoia de clişee a limbajului jurnalistic, aflat permanent în căutare de formule prestabilite, care să confere o anumită pregnanţă îmbinărilor celor mai banale. Ceea ce se poate spune în foarte multe feluri e redus sistematic la câte un astfel de tipar, care comunică informaţia nouă într-un cadru deja familiar cititorului. Reacţia cea mai eficientă la clişeizarea limbajului este cea produsă din interior: percepţia suprasaturaţiei generează adesea parodii, determină reluarea în cheie ironică a clişeelor şi includerea lor în jocuri de cuvinte. „În derivă“   Între clişeele care pot fi atribuite fără multă ezitare stilului publicistic – fiind greu de asociat cu alt registru al limbii, solemn ori familiar – mi se pare caracteristică formula în derivă. Clişeul aparţine unei tradiţii autohtone a publicisticii în „limbaj de lemn“, fără a fi însă clar marcat ideologic: ceea ce îi permite să persiste, cu avantajele pe care le oferă comodităţii noastre orice formulă prefabricată, cu sens destul de imprecis. Formula e preferată în titluri, de genul Minori în derivă; în alte două exemple, e vorba de Documentarea în derivă şi de Trei destine în derivă (RL 1009, 1993, 14 şi 1016, 1993, 14). Fără a fi, desigur, între fenomenele grave ale limbajului publicistic actual, convenţionalismul titlurilor de mai sus rămâne supărător. În primul rând, în derivă e o metaforă clişeizată şi abstractizată, până la pierderea legăturii cu sensul şi contextul de origine. Ca în atâtea alte cazuri, acestea sunt latente, reactualizabile uneori, în combinaţiile cu un determinant prea general (precum documentarea de mai sus) ori prea concret (să zicem, „trenuri în derivă“). Termenul derivă aparţine unei sfere lexico-semantice care a produs un număr considerabil de metafore convenţionale: cea a navigaţiei (cu valuri, uragane, cârmaci, corabie, catarg etc.). De altfel, DEX-ul înregistrează doar sensul tehnic din navigaţie al derivei din expresia a merge (sau a fi) în derivă: „a pluti în voia vânturilor şi a valurilor“. Evoluţia metaforică e previzibilă, ca şi diluarea, prin abuz, a sensului „la voia întâmplării“. Formula în derivă descrie o stare, păstrând în vag şi în implicit logica alegoriei: nu e indicată „direcţia bună“, nu se spune care sunt „vânturile/valurile“care impun devieri traseului dorit. Din cauza conţinutului implicit, clişeul rămâne marcat de o atitudine banal–moralizatoare, asociată cu sistemul de valori în care a fost folosit mai intens. E o posibilă explicaţie pentru proasta impresie pe care o produce: pentru că e clişeu, dar şi pentru că presupune abaterea de la normele şi „direcţia“unui sistem rigid. Formula e în acelaşi timp specifică stilului nominal, care se dispensează de precizarea şi de contextualizarea prin verb, şi ilustrează chiar un tipar destul de răspândit, pe care îl urmează şi alte construcţii cu prepoziţia în: în derută („Poliţia în derută“), în impas („Agricultura în impas“) etc. În derivă rămâne mai ales un exemplu pentru asocierea dintre metaforism şi atitudinea oficial–moralizatoare.   „Foc verde“   Mai multe sintagme echivalente, constituind un clişeu al limbajului jurnalistic actual, folosesc culoarea verde ca simbol al permisiunii, al „liberei treceri“. Se vorbeşte astfel de „foc verde“, „lumină verde“, „semnal verde“– şi, cu o semnificaţie suplimentară, de „linie verde“sau de „undă verde“. Expresiile provin din terminologia transporturilor (navale, feroviare şi rutiere), fiind în general calchiate sau adaptate după construcţii similare străine. „Foc verde“e cea mai absurdă, cea mai puţin motivată dintre variantele citate; ea traduce expresia franceză feu vert: în franceză, feu înseamnă „semnal luminos“, inclusiv, în circulaţia rutieră, „lumină a semaforului“. Sintagma a căpătat în ultimul timp sensuri figurate; în dicţionarele franceze actuale (Lexis, Petit Robert) este înregistrată şi expresia „donner le feu vert“, cu sensul „a autoriza (o acţiune); a permite (cuiva) să acţioneze“. În română foc nu are o semnificaţie similară celei din franceză; e drept că DEX îi înregistrează un sens tehnic (desigur, calchiat) – „lumină, far sau flacără care reprezintă un anumit semnal în navigaţia pe apă“– dar e evident că circulaţia sa e limitată şi nu poate motiva o folosire figurată. Formula „foc verde“este deci opacă, şi doar frecvenţa de folosire, existenţa variantelor mai clare şi sensul convenţional al adjectivului verde permit să fie înţeleasă. Faptul că într-un citat precum „Foc verde pentru negocierile de pace“(RL 1732, 1995, 8) autorul se dispensează de a marca în vreun fel ineditul expresiei (prin sublinieri, ghilimele etc.) e un semnal al impunerii ei. N-ar fi, în fond, prima dată când o sintagmă neanalizabilă se impune în uz. Putem fi mulţumiţi că nu a fost calchiată şi expresia întreagă – a da foc verde – care ar fi sunat şi mai comic. Sintagma echivalentă „lumină verde“este în schimb tradusă din engleză, unde green light se referă tot la semnalul folosit în trafic pentru a permite accesul, calea liberă. Sensul special al expresiei poate fi înţeles în română doar cu ajutorul contextului: „Domnul S. a primit «lumină verde»“(titlu; în RL 681, 1992, 3). „Semnalul verde“rămâne în română, datorită sensului neechivoc al lui semnal, combinaţia cea mai transparentă pentru a simboliza permisiunea de trecere: „La semnalul verde al Fondului Modetar Internaţional şi-au deschis pungile Banca Mondială, programul PHARE... „ (Libertatea 1331, 1994, 3). În unele cazuri, distanţa dintre sensul figurat şi cel propriu este minimă: „50 de trenuri-navetă aşteaptă remorcarea şi semnalul verde pentru a porni spre cele aproape 30 importante termocentrale“(RL 1026, 1993, 1). „Undă verde“ (înregistrată în 1982 în DCR, apoi şi în DEX-S, în 1988) desemnează în sensul propriu un sistem automatic de coordonare a traficului, de sincronizare a semafoarelor, datorită căruia vehiculele o dată pornite întâlnesc constant doar culoarea verde. În sensul figurat, expresia indică ceva mai mult decât semnalul verde: e o permisiune hiperbolizată, implicând un şir de facilităţi, siguranţa de a întâlni în cale doar porţi deschise. Alături de ea, circulă cu sensul figurat şi linie verde: „Desigur, este vorba de finanţarea externă, a cărei «linie verde» trebuie s-o dea experţii FMI“(Cotidianul 283, 1993, 1); „S-a dat «linie verde» Ministerului Transportului de a stopa existenţa (...) firmei «Expres Pilot»“(RL 1076, 1993, 2).   „Fără frontiere“   Determinantul fără frontiere s-a răspândit la noi după 1989, probabil mai ales din traducerea titulaturii organizaţiei „Médecins sans frontières“. Sensul metaforic al sintagmei evocă, în mod destul de transparent, circulaţia liberă, interesul uman transnaţional; ea este deci foarte potrivită pentru organizaţii internaţionale pentru care structurile statale sunt nesemnificative. Formula a avut succes‚ extinzându-se asupra denumirii mai multor asociaţii de profesionişti (pe lângă cele existente deja pe plan internaţional, au apărut certe inovaţii autohtone). Un reflex al modei care a transformat formula în clişeu a fost, de exemplu, apariţia în săptămânalul Academia Caţavencu a unei combinaţii parodice ingenioase prin natura ei paradoxală: Grănicerii fără frontiere (AC 12, 1992, 7). Nu foarte departe de absurdul intenţionat al acestei asocieri se situează cel involuntar contradictoriu din textul „această dorinţă de promovare a românismului, care a făcut din domnul Gherman un adevărat ambasador fără frontiere“(JN 232, 1994, 16). Aplicat unui singur personaj şi nu unui grup, asociat unei funcţii care presupune existenţa diferenţelor statale şi unei „misiuni“determinate etnic, atributul fără frontiere capătă un sens destul de vag, evocând mai ales disponibilitatea de mişcare, de circulaţie, nu „fără“, ci „dincolo de“frontiere. Presiunea modei duce la apariţia clişeului în contexte în care inadecvarea semantică e evidentă. În spatele unora dintre utilizări se ghiceşte acţiunea seriei sinonimice foarte bogate care asociază frontierei cuvintele graniţă, hotar, limită etc. În formularea „insolenţa fără frontiere a lui Smirnov“(RL675, 1992, 8) e supărătoare ambiguitatea unei asocieri pe jumătate banale, pe jumătate inovatoare, care pare să trimită, în primul moment, la sintagma din titulaturi, nepotrivită în text şi se decodează, apoi, prin echivalenţa frontiere – limite, margini: insolenţa „fără limite“este, evident, una „mare, enormă, nemăsurată“. Frontiere rămâne însă un termen prea concret pentru sensul vizat de autor; asocierile produse sunt contradictorii pentru că sintagma e pusă în legătură cu numele un personaj politic care în acel moment se definea tocmai prin ambiţia de a trasa frontiere. E posibilă şi o altă interpretare a formulei, pentru a-i motiva utilizarea în contextul dat: insolenţa ar fi fără frontiere dacă devine „contagioasă“din punct de vedere politic, pentru că se extinde dincolo de frontierele existente, neţinând cont de ele. Fragmentul din care am citat nu conţine însă indicii care să favorizeze o asemenea remotivare semantică. Fenomenul e mai general: clişeele (mai ales cele publicistice) au tendinţa de a se impune în text în ciuda nepotrivirilor logice pe care le produc. Autorii lor le utilizează fie inconştient, ca automatisme ale memoriei, fie sperând într-o recuperare de sens prin asocieri vag metaforice. Jocul de cuvinte gratuit e preferat, ca în atâtea alte cazuri, exactităţii logice.   „… care ne doare“   Verbul a durea se construieşte cu un subiect care desemnează sursa interioară a durerii fizice, sau mai curând locul ei de apariţie: „mă doare capul / piciorul stâng / o măsea etc.“Sensul moral al unui subiect de tipul inimă, suflet produce şi o modificare semantică a verbului. Alunecările dinspre interior spre exterior, de la loc spre cauză, de la domeniul fizic spre cel moral sunt de altfel căi fireşti ale evoluţiei semantice. A durea are sensul „a îndurera, a întrista“în combinaţia cu un subiect-sursă exterioară, cauză a suferinţei morale: „mă dor vorbele tale“, „m-a durut plecarea lor“, „ce te doare?“etc. O construcţie similară cu sens moral avea şi doleo latinesc, dar refacerea ulterioară pe teren românesc pare mai probabilă decât păstrarea ei neîntreruptă în evoluţia din latină în română. Jocul între cele două sensuri ale construcţiei cu a durea – loc interior / sursă exterioară, durere fizică / suferinţă psihică – e folosit de Eminescu pentru a induce o confuzie a planurilor şi chiar a personajelor: „Mă dor de crudul tău amor / A pieptului meu coarde, / şi ochii mari şi grei mă dor, / Privirea ta mă arde“(Luceafărul) HYPERLINK "file:///E:\R2RSite\sitereferat-e\data\Update\udate_masiv\carti\f ilologie\Zafiu\7.htm" l "_ftn1#_ftn1" o "a>