Referat Oralitate Dialogul Cu Cititorii

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Oralitate Dialogul Cu Cititorii si de asemenea puteti face Download Referat Oralitate dialogul cu cititorii

Citeste fragmente din Referat Oralitate Dialogul Cu Cititorii

Oralitate: dialogul cu cititorii   Faptul că presa românească de după decembrie 1989 a marcat o ruptură stilistică faţă de „limba de lemn“ printr-o deschidere spectaculoasă faţă de oralitatea familiară şi chiar argotică e una dintre trăsăturile sale fundamentale. Fenomenul nu e însă doar unul conjunctural şi de reacţie, ci reflectă statutul publicisticii contemporane de pretutindeni; relaxarea limbajului este de fapt un fenomen de sincronizare. Preferinţa pentru limbajul popular şi familiar derivă, în fond, din trăsături specifice presei: în primul rând din nevoia de accesibilitate, de cordialitate, de apropiere de cititor – dar şi din sentimentul actualităţii, al noutăţii. Utilizarea elementelor familiar-argotice e un fapt de inovaţie faţă de un stil mai rigid, supus normelor limbii literare; noutatea există însă chiar în interiorul comunicării familiare, faţă de formele în uz, prin permanenta reîmprospătare a expresiilor: semn de vivacitate, dinamism, inventivitate HYPERLINK "file:///E:\R2RSite\sitereferat-e\data\Update\udate_masiv\carti\f ilologie\Zafiu\5.htm" l "_ftn1#_ftn1" o "" [1] .   Adresarea directă   Stilul gazetăriei autohtone pare să ilustreze persistenţa culturii orale, recurgând la formele discursului adresat: verbe şi pronume la persoana a II-a, imperative, vocative, interogaţii. Mungiu 1995: 210 remarcă în treacăt procedeul adresării directe în presa românească, punându-l în legătură – în forma „chemării la ordine“ – cu tipare ale propagandei totalitare; filiaţia e posibilă într-o fază iniţială, dar modelul mi se pare a fi rezistat mai mult ca strategie populistă, legată şi de preferinţa jurnalistică pentru oralitate. Destul de răspândită e în primul rând adresarea către cititor: nu doar în rubricile specializate, cu destinatar bine stabilit şi cu o relaţie specială între emiţător şi destinatar (poşta redacţiei, sfaturi medicale sau sentimentale, horoscop etc.), în care e normală, ci în comentariile de actualitate. Strategiile – care presupun o atitudine familiar-didactică – vizează implicarea cititorului, dar într-un mod destul de naiv. Exemple pot fi identificate, în ultimii ani, în presa populară de diverse orientări, poate cu o treptată atenuare a impulsului dialogic, prin trecerea de la o tendinţă generală la specializarea în acest stil a anumitor reviste şi autori. Formulele de adresare către cititori sunt de obicei plurale şi familiare, insistând asupra valorilor comunitare, inclusiv – evident – a celor etnice (acestea din urmă marcate uneori ironic): „oameni buni“, „români“, „fraţi români“, „fraţilor“: „Avem nevoie de linişte, oameni buni!“ (Adevărul 20.05.1990); „Oameni buni, ce s-a întâmplat pe 17 martie?“ (Cotidianul 60, 1992, 2); „cruciţi-vă, români!“ (RL 1467, 1995, 16); „vom plăti, fraţi români şi româncuţe“ (EM 12, 1994, 1). Mai rar, tonul adoptat e retorismul solemn, cu efect comic involuntar în alegerea sintagmei emfatice popor român: „Popor român, când ţi se spune că trebuie să-ţi sporeşti vigilenţa nu ţi se spune degeaba!“ (Vremea 1-2,10.1992, 2). În fine, găsim şi formula mai decentă, politicoasă, motivată prin situaţia de comunicare, stimaţi cititori: „Vă mai amintiţi, stimaţi cititori, de o anchetă despre frauda comisă...?“ (RL 949, 1993, 16); „Dumneavoastră, stimaţi cititori, aţi tot auzit de celebrele jocuri de întrajutorare...“ (RL 916, 1993, 8). E trezită din când în când şi conştiinţa parodică, prin reluarea unei sintagme clasice: „Despre ea este vorba, iubite cetitoriu“ (AC 5, 1992, 7) HYPERLINK "file:///E:\R2RSite\sitereferat-e\data\Update\udate_masiv\carti\f ilologie\Zafiu\5.htm" l "_ftn2#_ftn2" o "" [2] . A doua formă de adresare directă o constituie interpelarea, ironică sau indignată, a „personajelor“ discursului: adversari politici, autorităţi ale statului, personaje publice. În acest caz, preferate par a fi politeţea şi emfaza oratorică: „domnule X“, „domnilor“ – „Domnilor primari, găsiţi soluţia de rezolvare a dezvoltării comerţului particular prin închirierea Complexelor alimentare care deţin mii de metri pătraţi numai pentru «depozitarea» eternelor conserve, sau stau închise de ani de zile aşteptând, ce, pe cine? “ (RL 31.08.1993, 10); „Chiar aşa d-le Iliescu, d-le Văcăroiu, nu vă puneţi întrebarea (...)?“ (RL 949,1993, 13; cu greşeala elementară, destul de răspândită, de a omite virgula înainte de vocativ); „Se aude, domnule consilier Manea? “ (RL 1014, 1993, 1). Vocativul tinde către valoarea exclamativă, interjecţională: „Daţi, fraţilor, şi o lege împotriva câinilor“ (RL 1472, 1995, 1); „vine iarna, domnilor...!“ (RL 681, 1992, 3). Procedeul conferă stilului jurnalistic o notă de familiaritate destul de primitivă.   Vocativele   În româna contemporană formele de vocativ marcate, cu desinenţe specifice, caracterizează oralitatea populară şi familiară. Caracteristicile stilistice şi conotaţiile socio-lingvistice ale acestor forme le fac apte să creeze anumite contraste intenţionate, devenind chiar o sursă de umor. În săptămânalul umoristic Academia Caţavencu, de pildă, textele caricaturilor şi ale fotografiilor (adesea trucate), conţin un număr mare de vocative, a căror funcţie imediată este de a permite identificarea personajelor caricaturizate, dar prin care se realizează şi funcţii secundare, conotative. Această utilizare, chiar dacă nu neapărat foarte subtilă, mi se pare interesantă: pentru o investigaţie asupra poziţiei vocativului în limbă, ca şi pentru o trecere în revistă a strategiilor lingvistice din publicistica actuală. S-ar putea urmări, în întrebuinţarea marcată a vocativului, mai multe trepte de deviere faţă de uz. Apar, mai întâi, vocative de la prenume curente, absolut fireşti în limbajul colocvial, pentru care selectarea desinenţei -e sau -ule depinde de terminaţia numelui, în consoană sau în -u: Emile, Tudore, Răzvane, Victore – dar Radule. În contextul publicisticii umoristice, singura deviere pe care o aduc aceste vocative este de natură extra-lingvistică sau cel mult socio-lingvistică: ilustrând adresarea amicală către personalităţi politice, prezentate de obicei publicului, în discursul oficial, prin numele de familie. Variaţii ale acestei strategii presupun folosirea unor hipocoristice – fixate de uz pentru persoana în cauză sau nu – sau a unor prenume care sunt modificate în măsură mai mare, datorită alternanţelor fonetice: „Măi Miroane“, „nea Miroane“ (AC 2, 1999, 9). Şi mai marcată e folosirea cu desinenţe specifice a unor nume moderne, împrumuturi relativ recente, pentru care uzul actual preferă forma de vocativ identică cu nominativul: „Eu am învăţat carte, Oliviule“ (AC 23, 1999, 2); „Băi, Ovidiule“ (AC 52, 1998, 15). Ultima treaptă a inovaţiei este folosirea vocativului pentru prenumele străine ale unor personaje publice din alte ţări: „Slobodane, fă-te-ncoa“ (AC 12, 1999, 8). Vocativul marcat prin desinenţă al numelor de familie are conotaţii socio-lingvistice speciale: o familiaritate mai puţin cordială, bazată pe raporturi predominant oficiale (între colegi, camarazi), adesea clar ierarhice, în adresarea unui superior către un inferior. Selecţia desinenţelor se face şi în acest caz în funcţie de terminaţia numelui, legătura dintre -escu şi -(u)le fiind practic obligatorie: „Nea Voiculescule“ (AC 1, 1999, 3), Băsescule. Aceeaşi terminaţie e selectată de numele în -oiu şi de obicei şi de cele în -aşu: „Spiroiule, sunt foarte dezamăgit“ (AC 22, 1999, 3); „Să trăieşti, Erbaşule“ (AC 21, 1999, 9); numele în -eanu preferă însă desinenţa -e: „Bercene, nu ştiu dacă rezistăm“ (AC 2, 1999, 8). Numele în -a sau -ea rămân invariabile, ca marcă de vocativ putând funcţiona interjecţia de adresare: „Băi Boda“ (AC 2, 1999, 11), „Băi Coşea“ (AC 20, 1999, 3) HYPERLINK "file:///E:\R2RSite\sitereferat-e\data\Update\udate_masiv\carti\f ilologie\Zafiu\5.htm" l "_ftn3#_ftn3" o "" [3] . În câteva cazuri mai speciale, contrastul cu uzul e maxim: de pildă, în ataşarea desinenţei la un supranume rar, de formă atipică: „Nea Quintuse, e nasol... “ (AC 23, 1999, 4). Ar putea fi amintite aici şi combinaţiile hibride, precum aceea dintre o interjecţie de adresare de origine turcă şi un nume maghiar: „bre Laszlo“ (AC 2, 1999, 5). O atestare interesantă (din alt context publicistic) ilustrează încă o modificare, despre care vorbeşte şi Tomescu 1998: 183, ca despre o tendinţă a limbii populare: extinderea analogică a vocativului în -e la nume masculine care au nominativul în -a: „M-ai învins... Maradoane!“ (TLSLA 27, 1990, 11). Chiar dacă procedeele de acest tip produc un umor destul de rudimentar, ele exploatează totuşi resurse specifice ale limbii şi merită, de aceea, să fie luate în seamă.   Finalul   Clişeele oralităţii sunt mai vizibile decât oriunde în didacticismul naiv şi sentimental al finalurilor de text, semnalate de abuzul semnelor de întrebare şi de exclamaţie. Trecerea în revistă a câtorva tipuri mai răspândite se transformă de la sine într-o mică scenetă cu voci foarte asemănătoare. Sfârşitul unui text e un loc retoric privilegiat – dar care, tocmai pentru că importanţa lui e evidentă, constituie o încercare grea pentru orice autor. De dificultăţile alegerii unui final potrivit nu dispensează decât tipurile de texte cu grad mare de formalizare, care oferă soluţia comodă a tiparului preexistent. Pentru a-şi încheia compunerile, elevii recurg mai întâi la formule asemănătoare celor de basm sau de scrisoare, ajungând abia mai târziu să descopere avantajele unor strategii culte la fel de convenabile în a-i scuti de efort; bine cunoscută este tehnica citatului prestigios, de preferinţă cu un conţinut suficient de general pentru a se aplica celor mai diferite teme. Mai puţin importantă ar părea să fie strategia de închidere în cazul textului jurnalistic; acesta presupune o lectură grăbită şi superficială şi tinde să plaseze (după sistemul „piramidei inverse“) informaţia esenţială la început, desfăşurând apoi detaliile mai mult sau mai puţin facultative. Finalul unei asemenea alcătuiri ar trebui să fie aşadar un punct neutru, relativ indiferent. Schema de construcţie informativă nu-şi găseşte însă confirmarea în mare parte a stilului jurnalistic românesc, pentru care finalul pare să constituie un punct culminant, a cărui forţă retorică e subminată doar de sărăcia extremă a mijloacelor, repetate până la banalizarea completă. 0 2057, 1996, 9); „Rămâne să vedem cu ce se va solda recursul“ (RL 2056, 1996, 24); „Rămâne de văzut cât va ţine vremea cu preşedintele SNCFR, şi dacă optimismul lui se va confirma“ (Libertatea 2012, 1996, 9). Exemplele ilustrează mai ales tonul sceptic, modalizat, dominat de formulele extrem de frecvente să vedem şi rămâne de văzut. O proiecţie în viitor se realizează şi prin tema a speranţei: „Sperăm ca noul ministru al învăţământului să dea răspunsurile cuvenite“ (RL 2056, 1996, 10); „O astfel de speranţă, legitimă, este chiar iremediabil utopică? “ (Cotidianul 5, 1997, 2); „Să sperăm că prin această investiţie cei 1800 de km de străzi ale Bucureştiului vor fi degajaţi de zăpadă...“ (ib., 3); „Să sperăm că aceste proiecte vor fi susţinute şi de fonduri din bugetul pe acest an...“ (ib., 3); „În momentul de faţă, speranţele (...) se îndreaptă, desigur...“ (ib., 6). Se foloseşte destul de mult artificiul retoric al invocării tăcerii: „Să mai aducem în discuţie şi acea calitate care se cheamă omenie? Nu e cazul“ (RL 2057, 6); „Fără comentarii, nu?“ (RL 807, 1992, 4); „Fără comentarii! “ (RL 2056, 10). Exclamaţia evaluativă, uneori mai neutră – „Asta e!“ (JN 197, 1994, 3) –, devine adesea explicit ironică, sarcastică: „Frumos bilanţ!“ (RL 2056, 1996, 18); „Mare-i grădina lui Dumnezeu!“ (ib., 20). Stilul caracteristic e însă sintetizat în special de întrebarea-reproş, insinuantă, fals dubitativă: „Dar primăria n-are chiar nimic de spus?“ (RL 481, 1991, 3); „Cum rămâne însă cu «STAR»-ul care tinde să devină o afacere? “ (RL 2057, 16); „Oare de ce? “ (RL 1304, 1994, 9); „De ce oare?! “ (RL 2056, 1996, 10); „Până când? “ (RL 958, 1993, 1).    Vocea insistentă a legendei   Legendele fotografiilor constituie un fapt de comunicare interesant, mai ales pentru cei care studiază, dintr-o perspectivă semiotică, legătura dintre limbaj şi imagine, interferenţele dintre codul lingvistic cu cel vizual. De fapt, de cele mai multe ori intră în relaţie trei elemente: un text de bază, imaginea (fotografia) care îl ilustrează şi legenda imaginii. Retorica „legendelor“ oferă exemple de o mare diversitate, dar care se supun unor convenţii variabile în timp şi în diferite spaţii culturale. Se pot face câteva observaţii asupra unor manifestări ale acestei retorici în discursul jurnalistic – şi chiar asupra unor trăsături specifice presei româneşti actuale. În cazurile fericite, textul de bază, imaginea şi legenda acesteia se completează, îşi repetă unele elemente, se pun în valoare reciproc; în situaţiile mai puţin inspirate, ele se contrazic, sau accentuează impresia de selecţie subiectivă şi de interpretare tendenţioasă a informaţiilor. Fotografia care ilustrează textul jurnalistic reprezintă elementele lui de referinţă: loc, obiecte, personaje sau chiar o secvenţă narativă. Imaginea poate avea o funcţie metonimică sau (ceva mai rar) metaforică; legenda ei particularizează sau chiar generalizează tema textului. În anumite cazuri, imaginea e de tip conotativ şi stabileşte o relaţie indirectă cu textul, în scop pur argumentativ. Un reportaj critic despre o localitate se încheie cu afirmaţia „duhul lui Ceauşescu bântuie prin oraş“; legătura dintre enunţul figurat şi fotografia lui Ceauşescu – care însoţeşte, într-o manieră destul de şocantă, textul – e reafirmată de legendă: „Ceauşescu rămâne în continuare mentorul spiritual al conducătorilor brăileni“ (EZ 1610, 1997, 10). Inadecvarea parţială a imaginii (o fotografie mai veche) la textul care relatează un eveniment recent e marcată, printr-o tipică încercare de corecţie, de explicaţia „pe vremea când“: „Portarul Ştefănescu, pe vremea când îi funcţiona ficatul“ (ib., p. 15). În presa românească se creează o anumită impresie de infantilism prin excesiva explicitare a relaţiei dintre imagine şi legendă. Deloc impersonal, discursul jurnalistic aduce în scenă o voce insistentă care indică, subliniază, demonstrează: „Acest «Platini» electronic în patru labe va fi vedeta Robocup 98“ (RL 2307, 1997, 5); „Atenţie! Potrivit vânătorilor de OZN-uri, această şosea naţională care traversează o porţiune de deşert ar fi o pistă de aterizare pentru nave spaţiale“ (ib). Subiectivitatea caracteristică a discursului jurnalistic autohton se regăseşte îi legendele care adoptă un ton glumeţ, ironic şi chiar sarcastic. De la ironia mai curând gratuită – imaginea unui personaj surprins în timp ce merge e însoţită de legenda „Nae Manea, joc de glezne“ (EZ 1610, 1997, 15); cea a unei femei pronunţând un discurs, de explicaţia „Prezidenta la prezidiu“ (RL 2307, 1997, 14) etc. – se ajunge până la sarcasmul distonant: „Scara interioară a «palatului» este placată cu marmură; altfel «pute»“ (RL 2305, 1997, 10). Unele din legende amintesc izbitor de obiceiul, destul de răspândit în viaţa privată, de a scrie pe spatele fotografiilor de familie texte glumeţe sau sentimentale, eventual atribuind celui fotografiat o replică potrivită. Personajul din fotografie „vorbeşte“ în legendă, ceea ce în folosirea naivă a procedeului (fundamental diferită de parodia din revistele umoristice) creează o impresie de artificialitate greu de suportat. Fotografia unei bătrâne e însoţită de replica: „Nu m-a întrebat nimeni niciodată dacă vreau să mă asigur pentru pensie, cu cât şi unde. Acum primesc o pensie prea mică pentru costurile mari de viaţă“; cea a unui câine înconjurat de un grup de personaje, de mesajul colectiv: „Noul Executiv ne-a promis pensii decente. Nu de alta dar nu mai putem duce această viaţă... de câine“ (Cotidianul 303, 1996, 5).   Porecle   Un caz particular al orientării către oralitatea familiară e recursul frecvent la pitorescul onomastic, mai ales prin exploatarea poreclelor. Chiar din titlurile ştirilor, eroii unor aventuri din lumea interlopă sunt evocaţi cu poreclele lor. Acestea se reduc la un element identificator: Piticu, Ombilic, Diligenţă – sau alcătuiesc o formulă completă, care include un prenume hipocoristic (formă afectivă, scurtată sau diminutivală) şi un nume: Fane Spoitoru, Gigi Kent, Gică Parlament. Citarea poreclelor urmăreşte să sugereze atmosfera dintr-un anumit mediu interlop şi mai ales să creeze un efect umoristic, prin contrastul cu tonul general al comentariului; porecla poate şoca prin sonoritate – „Recidivistul Cocomârlă“ / „Marius Lăcătuş (30 ani), zis Cocomârlă, recidivist“ (EZ 1271, 1996, 10) – sau atrage atenţia prin felul în care ilustrează tendinţele şi procedeele limbajului argotic: deplasări semantice, metafore, metonimii, modificări glumeţe ale formei. Sunt frecvente metaforele animaliere – „Mie mi s-a spus «Curcanu» pentru că eram tare mândru şi nu înţeleg de ce n-aş fi fost“ (RL 1996, 9); „«Vulpiţa» Camelia Ţăpoi“ (EZ 1165, 1996, 2) ; „a fost omorât de ţiganul Marin Ţugui, zis «Liliac»“(EZ 1088, 1996, 8); „Mihai Gigi zis «Buhai» declară că a fost obligat să sprijine varianta poliţiei“(EZ 1254, 1996, 10); „cinci infractori din banda lui «Musc㻓; „«Malacu» şi «Iepure»“(EZ 1111, 1996, 12). Metonimia e uneori explicată în text: insul poreclit Bucată s-ar fi ocupat, de pildă, de procurarea de arme bucată cu bucată (RL 1811, 1996, 16); alteori, se deschide spaţiu către supoziţiile cititorilor, care pot să reconstituie un scenariu narativ pentru Gigi Kent sau pentru „revoluţionarul Nicolae Gheorghe, zis «Gică Parlament»“(EZ 932, 1995, 6). Regăsim pe rând sursele obişnuite ale poreclelor: particularităţile fizice – Piticu, „anturajul lui Dumitru Oprea, zis şi Titi Crăcănatu“ (Libertatea 1784, 1996, 24); locul de origine – Basarabeanu –; identificarea cu tipuri şi personaje celebre – Malagambistu ; „Marian Duduveică, zis Pardalian, din Bărbuleşti“ (EZ 1046, 1995, 8). Interesante sunt poreclele evaluative, realizate prin termeni evocând ierarhii sociale – Prinţesa, Boieru – „Gică Constantinescu, zis «Boieru», un cap al mafiei ţigăneşti, rupe legea tăcerii“ (EZ 931, 1995, 1) – sau prin cuvinte cu valoare de superlativ: „Lui Vasile Ungureanu, zis «Torpilă», complicele criminalului, i s-a prelungit mandatul de arestare“ (EZ 830, 1995, 4); „Ionuţ Apostolu, zis «Crimă», şi-a ucis patroana“ (EZ 1160, 1996, 12). Citarea poreclei apare câteodată ca un instrument al umorului negru, amestecând relatarea unor fapte tragice cu deriziunea lingvistică: „Pavel Costel zis «Ombilic» a accidentat grav şapte copii“ (EZ 1222, 1996, 10). Mai ales atunci când porecla e folosită direct, fără „traducerea“numelui real, eventual în combinaţie cu ocupaţia sau funcţia personajului – „Patronul «Strugurel» a ajuns în arestul Poliţiei“(RL 4.08.1994, 9); „Mafiotul brăilean Crăcănatu a fost atacat cu gloanţe“ (Libertatea 1784, 1996, 24) –, sau când contextul nu pregăteşte o evocare prin supranume – „Gheorghe Vasile, zis Gigi Kent, (...) face parte din consiliul de administraţie al «Credit Bank»“ (EZ 1047, 1995, 8) –, funcţia ei pare să devină aceea de a sugera extinderea deprecierii şi a derizoriului asupra vieţii sociale contemporane.   Efecte de contrast stilistic   Riscul principal ale tendinţei de preluare a oralităţii e, desigur, excesul: prea multe forme familiare într-un text deplasează accentul de la informaţie spre pitorescul de limbaj; fie că amuză sau are interes documentar, fie că irită, textul creează adesea impresia de inconsistenţă. La fel, forme prea marcat familiare sau argotice, din categoria celor încă nepătrunse în scris, pot şoca, dacă tind să alunece în vulgaritate, ori să imprime textului un caracter subiectiv (chiar afectiv) prea marcat. Tot atât de mult şochează contrastul stilistic: apariţia locuţiunilor din registrul oralităţii în contexte dominate de limbajul oficial, savant, – sau în relaţie cu un subiect „serios“. Formele popular-colocviale atrag de pilda atenţia în ştiri externe – autohtonizate prin conotaţiile limbajului: „Proaspătul preşedinte al Rusiei este aşteptat la potecuţă de conservatori“ (Expres 16, 1992, 13); „Femeia premier Kim Campbell a fost făcută pilaf de opoziţia liberală“ (EZ, ediţia de prânz, 410, 1993, 4); „sârbii bosniaci o caută cu lumânarea“ (id. 273, 1993,4). (Amintesc că toate sublinierile din citatele de mai sus îmi aparţin: textele nu marchează în vreun fel contrastul stilistic.) Conotaţiile expresiilor populare contrastează puternic şi cu tonul standard al informaţiilor din străinătate: „Un ziarist de la Folha de Sao Paolo a anunţat intenţia sa de a telegări prin SUA“ (TL 81, 1994, 3). Un contrast mai puţin frapant – între stilul tehnic, oficial şi cel familiar – se stabileşte şi în spaţiul informaţiilor autohtone, în tratarea anumitor teme „serioase“ (din justiţie, politică, economie): „Recursul Parchetului – «adus la vopsea»“ (titlu, în RL 1471, 1995, 16). 쥁@