Referat Aptitudinea Muzicala2

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Aptitudinea Muzicala2 si de asemenea puteti face Download Referat Aptitudinea muzicala2

Citeste fragmente din Referat Aptitudinea Muzicala2

Aptitudinea muzicală Nu există popor care să nu cunoască sau să nu fi cunoscut muzica, fie într-o formă simplă, fie într-o formă evoluată, ca efect al unei cultivări sistematice. De la tam-tam-urile primitivilor până la marile creaţii simfonice, muzica s-a bucurat de o apreciere unanimă, prin caracterul ei înălţător, prin emoţiile intense pe care le declanşează în sufletul omului. Ea este una dintre cele mai răspândite arte,producând răscoliri adânci sau emoţii înălţătoare, veselie sau melancolie, nu numai omului aflat pe o treaptă superioară de cultură şi civilizaţie, ci şi celui care are de parcurs un drum lung de parcurs până să ajungă la acest stadiu. Omul a cântat întotdeauna, fie în orele de odihnă, fie în cele de muncă, manifestându-şi atât stările sufleteşti de natură afectivă, cât şi preocupările, gândurile, ideile. Muzica este un mod specific de reflectare a realităţii, prin tonus melodic, prin redarea unei structuri şi înlanţuiri de sunete ingenios armonizate. Aptitudinea muzicală este o însuşire a personalităţii care face posibilă efectuarea cu succes a activităţii muzicale. O persoană cu aptitudine muzicală manifestă interes şi înclinaţie deosebită pentru muzică, fredonează melodii, cântă, învaţă cu uşurinţă cântecele auzite, manifestă dorinţa de a cunoaşte cât mai multe date din domeniul muzical. Talentul muzical constă în dezvoltarea aptitudinii muzicale la un nivel superior, caracterizat prin originalitate şi capacitate creatoare. Când o persoană reuşeşte să creeze muzică originală, cuceritoare, răscolitoare, exprimând idei, sentimente şi dorinţe profund umane, suntem în prezenţa unui evident talent muzical. Unii oameni rămân la stadiul aptitudinii muzicale, pe când alţii, depunând o muncă intensă şi sistematică, devin talente muzicale, creatori. Nu orice creaţie indică însă prezenţa talentuli muzical, ci numai acelea care se desting prin originalitate şi profunzime, prin capacitatea de a exprima idei, sentimente,idealuri şi năzuinţe nobile. Care sunt indicii aptitudinii muzicale şi ai talentului muizical? Şi aici trebuie să remarcăm faptul că aptitudinea muzicală este o combinaţie specifică de însuşiri senzoriale, intelectuale, afective şi volitive. Din punct de vedere senzorial este necesară o bună acuitate auditivă, datorită căreia să se poată percepe înălţimea sunetelor, intensitatea lor, ritmul, armonia şi timpul. Acuitatea auditivă se caracterizează printr-un prag al sensibilităţii sonore şi al celei diferenţiale scăzute, adică prin capacitatea de a percepe cele mai fine şi mai diferite sunete. Nu totdeaune o persoană care dispune de un organ auditiv bun dă dovadă de înzestrare muzicală. Într-o clasă, foarte mulţi elevi se remarcă printr-un auz foarte fin, capabili de a diferenţia sunetele aparatelor de fizică, vocile colegilor etc., fără însă a fi înzestraţi muzical. Aceasta înseamnă că numai simpla percepere a sunetelor nu e suficientă, ci este nevoie în plus şi de o înţelegere a lor. Se ştie că Beethoven la un moment dat a pierdut total auzul, dar aceasta nu l-a împiedicat să compună cele mai frumoase simfonii, din cauză că dispunea de o înaltă înţelegere a sunetelor, a armoniei acestora pe care le auzea în minte, adică în auzul interior. Aproape toţi cercetătorii aptitudinii muzicale vorbesc de existenţa unui auz exterior şi a unui auz interior. Prin auzul exterior sunt percepute sunetele şi melodiile de afară, iar prin cel interior cele care se elaborează în minte sau cele care ni le reprezentăm. La Beethoven auzul interior era foarte dezvoltat, fapt care a contribuit ca activitatea lui componistică să nu înceteze odată cu apariţia surzeniei, ci să se desfăşoare în condiţii creatoare tot atât de desăvârşite ca în trecut. Înălţimea unui sunet este determinată de frecvenţa sau numărul de vibraţii pe secundă. Sunetul cu o frecvenţă mare este înalt, iar cel cu o frecvenţă scăzută este jos. Pentru o persoană cu aptitudine muzicală este absolut necesară capacitatea de a diferenţia sunetele după înălţime, nu numai extremele, care se percep uşor, ci şi sunetele foarte apropiate, cu mici diferenţe între ele.Intensitatea sau tăria unui sunet depinde de amplitudinea undelor sonore. Pentru ca un sunet -2- să poată fi perceput, trebuie să îndeplinească atât condiţii de frecvenţă, cât şi de tărie sau amplitudine. Un sunet perceptibil ca frecvenţă, dar cu amplitudine scăzută nu produce senzaţie auditivă. Un bun organ auditiv distinge clar intensitatea sunetelor. Ritmul muzical este capacitatea ”de a trăi activ, motric muzica, de a simţi expresivitatea emoţională a ritmului muzical şi de a-l reproduce cu exactitate”. Orice creaţie muzicală are un ritm al ei specific, întocmai ca şi versurile unei poezii. Cel dotat muzical percepe uşor acest ritm, la început spontan, dar pe măsură ce experienţa muzicală se îmbogăţeşte, perceperea se face pe baza unor norme de care trebuie să se ţină seama. Perceperea ritmului uşurează substanţial înţelegerea structurii melodice a unei compoziţii muzicale. Aproape toţi cercetătorii admit ritmul ca o componentă a aptitudinii muzicale. Armonia este un alt element component al aptitudinii muzicale. O melodie, un acord sunt formate din numeroase sunete între care există o concordanţă concomitentă. Perceperea armoniei înseamnă perceperea concomitentă a mai multor sunete dintr-o melodie sau dintr-un acord. Cel înzestrat cu aptitudine muzicală îşi dă seama cu uşurinţă şi exactitate de elementul dizarmonic apărut într-o unitate melodică, ale cărei componente se îmbină perfect. Tot aşa de importantă este şi perceperea timpului sau duratei unui sunet melodic. Unele sunte sunt mai scurte, altele mai lungi, unele se surprind în inspiraţie, altele în expiraţie. Perceperea duratei sunetelor este o condiţie a muzicalităţii. eligenţa înseamnă prinderea raporturilor dintre lucruri şi fenomene, iar în muzică între sunete şi idee, sentiment etc. Memoria, mai ales memoria auditivă, este de asemenea o componentă necesară a aptitudinii muzicale. Execuţia după auz a melodiilor este un indiciu al aptitudinii muzicale, care ajută la depistarea timpurie a acesteia. Copiii înzestraţi muzical, îndată ce aud o melodie, încep să fredoneze anumite fragmente care i-au impresionat mai puternic, iar după câteva perceperi repetate o redau în întregime. Tot aşa de importantă este şi memoria vizuală, în special la actorii de operă care îşi reamintesc locul din partitură, ori asociază melodia cu anumite elemente ale decorului, cu textul etc. Nu se neglijează nici memoria motrică, actorul cântăreţ trebuind să-şi amintească gesturile, mişcările, locul de deplasare pe scenă. Prin imaginaţia creatoare se elaborează cele mai ingenioase asocieri, muzicianul având posibilitatea de a unifica într-o structură melodică sunete variate cu o mare putere de influenţare. Adevăratele talente muzicale se caracterizează printr-o puternică forţă creatoare. Trebuie remarcat faptul că talentul muzical nu presupune numai o activitate componistică adică elaborarea de lucrări muzicale (opere, muzică simfonică, muzică uşoară etc.) ci şi o interpretare originală. Marii interpreţi de muzică sunt mari talente muzicale, deoarece interpretările lor sunt adevărate creaţii, ştiind să introducă totdeauna specificul personalităţii lor, fără a neglija însă partitura. Foarte adesea marii compozitori sunt şi mari interpreţi, cum a fost cazul lui Haendel, Beethoven, Mozart, Weber, Chopin, Liszt, Musorgski, Enescu etc. Arta interpretativă se manifestă pe două laturi: cântăreţ şi dirijor. Cântăreţii cu talent deosebit se disting printr-o mare forţă emoţională, printr-o profundă înţelegere a ideii cuprinse în opera interpretată. Din punct de vedere afectiv persoana înzestrată muzical se caracterizează prin sensibilitate deosebită, adică prin trăirea puternică, de o mare intensitate a muzicii, simţind nevoia de a percepe şi a avea emoţii cât mai variate şi mai profunde. Talentul muzical dispune în plus de o forţă neobişnuită, de influenţare, declanşând în sufletele ascultătorilor stări emoţionale foarte intense. Sensibilitatea muzicală este însă asociată cu înţelegerea conţinutului de idei al -3- partiturii sau al frazei muzicale, muzica fiind o modalitate superioară de a exprima idei, sentimente, idealuri. Ascultătorul rămâne indiferent, rece la interpretarea unui cântăreţ lipsit de sensibilitate şi se entuziasmeazî atunci când acesta reuşeşte să-şi transmită fluidul său afectiv. Acelaşi lucru este valabil şi pentru dirijor, care cucereşte şi entuziasmează publicul. Stăpânind perfect partitura, pătrunzându-i sensul, el îi dă o nouă viaţă, dominând în acelaşi timp orchestra cu prestigiul şi autoritatea sa. La apariţia interesului pentru muzică un rol determinant îl are în primul rând mediul familial. Aşa de exemplu în familia lui George Enescu cântul era practicat cu pasiune şi seriozitate. Străbunicul său, Enea Galin, fusese preot, dotat cu o voce splendidă, iar mama băiatului cânta minunat, acompaniindu-se cu chitara. La influenţa mediului familial şi şcolăresc se adaugă adesea şi câte o întâmplare, cum a fost cazul lui G.Enescu, care la vârsta de numai trei ani întâlneşte un taraf lăutăresc în împrejurimile Caracaliei, sat vecin cu Liveni, lăsându-i o impresie puternică. Interesul însă nu se consolidează decât prin muncă, prin perseverenţă. Aşa se explică de ce Enescu la vârsta de 13 ani termină Conservatorul din Viena, sub îndrumarea profesorului Hellmsberger, la 16 ani apare în concert la Paris în calitate de compozitor cu “Poema română”, la17 ani scrie “Sonata a II-a” pentru vioară şi pian, iar la 18 ani scrie un “Octet” pentru 4 viori, 2 viole şi 2 violoncele. Lipsa de perseverenţă, cu toată înzestrarea duce la ratare sau la creaţii minore. În această privinţă este ilustrativ un caz descris de Revesz, care a urmărit evoluţia unui copil de la 5 până la 13 ani. Astfel, la 7 ani dispunea de un auz absolut, reuşind să descompună aproape fără greşeală un acord, transpunea perfect acorduri polifonice în orice tonalitate, citea cu uşurinţă partiturile şi transcria pe note, putea să cânte pe dinafară, după câteva repetări, o serie de sonate de Beethoven, fugile lui Bach, compoziţii de Schuman. La 8 ani a compus o serenadă, la 11 ani a prezentat în public, cu mare succes, Concertul în mi bemol major al lui Beethoven etc. Cu toate acestea el nu a ajuns un veritabil talent muzical, ci, din cauza lipsei de perseverenţă, s-a pierdut. Dintre toate aptitudinile, cele muzicale apar cel mai de timpuriu. Aşa de exemplu Mozart şi Haydn manifestau aptitudinile muzicale de la vârsta de 2-3 ani; Mozart compune un menuet la5 ani, Enescu compune tot la 5 ani “Pământul românesc”, iar la 11 ani, se distinge printr-o bogată activitate de compozitor. Sunt însă şi cazuri de mari compozitori ale căror aptitudini muzicale au apărut mai târziu, ca de exemplu Wagner, Beethoven, Cezar Franck etc., fapt care dovedeşte că niciodată nu e prea târziu pentru dezvoltarea aptitudinilor. Nu trebuie uitat însă că marile talente muzicale nu sunt produsul exclusiv al înzestrării native, ci mai ales al unei munci încordate şi perseverente. George Enescu obişnuia adesea să spună: “În muzică este nevoie de talent cam 30%, restul de 70% este muncă”, prin acel “30% talent” înţelegând înzestrarea nativă, care reprezintă un procent mult mai mic decât munca (70%), iar renumitul violonist ceh Jan Kubelik (1880-1940) afirma că “muncind 18 ore pe zi, timp de 20 de ani, poţi ajunge celebru”, fapt ce trebuie interpretat în sensul că munca este izvorul cel mai profund al adevăratului talent muzical. Bibliografie: Ştefan Zisulescu - “Aptitudini şi talente” 쥁`