Referat Blaise Pascal

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Blaise Pascal si de asemenea puteti face Download Referat Blaise Pascal

Citeste fragmente din Referat Blaise Pascal

Blaise Pascal Dintre contemporanii lui Descartes, nici unul nu a arãtat un geniu natural mai bine decât Pascal. Reputaţia lui în matematicã constã mai mult în ceea ce ar fi putut face decât in ceea ce a fãcut efectiv, deoarece o lungã perioadã din viaţã a considerat cã datoria lui este de a se concentra asupra exerciţiilor religioase. Blaise Pascal s-a nãscut pe 19 iunie 1623 în Clermont şi a murit la Paris în 19 august 1662. Tatãl lui, un judecãtor din Clermont, având la rândul sau un anumit renume în ştiinţã, s-a mutat în Paris în 1631, pentru a-şi continua propriile studii pe o parte, şi pentru a-şi educa unicul sãu fiu care dovedise deja abilitãţi excepţionale. Micul Blaise a fost ţinut acasã pentru nu se obosi prea mult şi din acelaşi motiv educaţia lui a fost mai întâi restrânsă la învãţarea limbilor strãine, neincluzând evident matematica. Acest program a simulat curiozitatea băiatului şi, într-o zi, la doisprezece ani, a întrebat ce este geometria. Învãţãtorul lui i-a rãspuns cã este ştiinţa construirii figurilor exacte şi a determinãrii proporţiilor dintre diferite parţi ale lor. În curând Pascal se apucã de studiat geometria, sacrificându-şi timpul de joacã şi în ciuda restricţiilor care îi erau impuse, şi în câteva sãptãmâni descoperã singur multe proprietãţi ale figurilor. Cea mai importantã este aceea privitoare la suma unghiurilor unui triunghi care este egalã cu douã unghiuri drepte, respectiv 180 de grade. Se pare cã dovada consta simplu în împãturarea unghiurilor peste figurã astfel încât vârfurile lor sã se întâlneascã în centrul cercului înscris în triunghi. O demonstraţie similarã se poate obţine prin împãturarea unghiurilor astfel încât ele sã se întâlneascã pe piciorul perpendicularei duse din vârful unghiului cel mai mare pe latura opusã. Impresionat de aceastã demonstraţie inteligenţã, tatãl sãu i-a dat o copie a cãrţii Elementele de Euclid, pe care Pascal o citeşte cu interes pânã când o învaţã. La vârsta de paisprezece ani este admis la întâlnirile sãptãmânale ţinute de Roberval, Mersenne, Mydorge şi de alţi matematicieni francezi. În final din aceste şedinţe se naşte Academia Francezã. La vârsta de şaisprezece ani Pascal scrie un eseu despre conice, iar la optsprezece ani construieşte prima maşinã aritmeticã, un calculator rudimentar, pe care o va îmbunătăţii peste opt ani. Scrisorile lui cãtre Fermat aratã cã aproximativ în aceastã perioadã se concentra asupra geometriei analitice şi fizicii. A repetat şi experimentele lui Toricelli. În 1650 la mijlocul carierei lui ştiinţifice, Pascal şi-a abandonat brusc idealurile lui în favoarea religiei, aşa cum zice în Pensées, "contempleazã mãreţia şi misterul omului". În 1653 a trebuit sã administreze moşia tatãlui sãu. Acum a adoptat iarãşi vechile lui ocupaţii şi a fãcut câteva experimente asupra presiunii exercitate de lichide şi gaze. În aceeaşi perioadã a inventat triunghiul aritmetic, şi împreunã cu Fermat a creat calculul probabilitãţilor. Medita asupra cãsãtoriei când un accident l-a determinat iarãşi sã se concentreze asupra religiei. S-a mutat la Port Royal unde a trãit pânã în 1662. Singura lucrare matematicã care o mai scrie o a fost un eseu despre cicloidã în 1685. Suferea de insomnie şi de o durere de dinţi când i-a venit idea şi spre surprinderea lui suferinţa i-a trecut. Privind aceasta ca un semn divin a continuat problema, lucrând fãrã oprire opt zile, şi a terminat o lucrare relativ completã despre geometria cicloidei. Prima lucrare asupra geometriei conicilor, scrisã în 1639, a fost publicată doar în 1779. Conica este o curbã planã rezultatã din intersecţia unui con circular cu un plan. Se pare cã a fost scrisã sub îndrumarea lui Desargues. Douã rezultate sunt deopotrivã importante şi interesante. Primul este o teoremã cunoscutã sub numele de Teorema lui Pascal : Dacã un hexagon poate fi înscris într-o conicã atunci punctele de intersecţie ale laturilor opuse vor fi colinieare (pe aceiaşi dreaptã). A doua care i se datoreazã în mare parte lui Desargues spune urmãtoarele: Dacã un patrulater poate fi înscris într-o conicã şi ducem o dreaptã care intersecteazã laturile în A, B ,C respectiv D, şi conica în P şi Q atunci: EQ F(PA·PC;PB·PD) = F(QA·QC;QB·QD) . Pascal şi-a îmbunãtãţit triunghiul aritmetic în 1653, dar nu existã nici o consemnare a metodei lui pânã în 1665. Triunghiul este o figurã simplã (ca cele douã şi se poate continua la infinit). Fiecare linie este formatã din numere egale cu suma numerelor din stânga poziţiei de pe linia precedentã. De exemplu 20=1+3+6+10. Dacã aşezãm triunghiul altfel (ca în dreapta) este mai uşor sã vedem cã un numãr este egal cu suma celor douã numere de deasupra lui, respectiv suma dintre numãrul din stânga şi cel de deasupra în prima figurã. vârful triunghiului fiind 1. Cele douã reguli sunt echivalente. Numerele unei linii se numesc numere figurate. Primele se numesc numere de ordinul întâi, cele din a doua linie numere de ordinul doi, cele din a treia linie numere de ordinul trei ş.a.m.d. Se poate uşor demonstra cã a m-lea numãr de pe al n-lea rând este: EQ F((m+n-2)!;(m-1)!·(n-1)!) . ntru diferite calcule proprii şi pe de altã parte pentru a calcula combinãri de m luate câte n pentru cate a găsit formula corectă: EQ F((n+1)·(n+2)·(n+3)·...·m;(m-n)!) . Probabil ca matematician Pascal este cel mai bine cunoscut pentru corespondenţa lui cu Fermat din 1657 în care a stabilit principiile probabilitãţii. Totul a pornit de la o problemã propusã lui Pascal de un jucãtor numit Chavalier de Méré (Cavalerul Marii). La rândul sãu acesta i-a transmis-o lui Fermat. Problema era urmãtoarea: Doi jucãtori de valori egale vreau sã plece de la masã înainte de a termina o partida. Dacã se cunoaşte scorul (în puncte) şi numărul de punctelor pânã la care vroiau sã joace (adicã numãrul turelor dacã o turã câştigată înseamnã un punct) se cere sã se afle în ce proporţie trebuie sã împartã miza. Fermat şi Pascal au dat acelaşi rãspuns dar demonstraţi diferite. Urmãtoarea este demonstraţia celui din urmã: Aceasta este metoda mea de a determina partea fiecãrui jucãtor când, de exemplu, doi jucãtori joacă pe trei ture şi fiecare au pus 32 de galbeni. Sã zicem cã primul jucãtor a câştigat douã puncte, iar al doilea unul. Acum trebuie sã joace ultima turã pentru un punct. Dacã primul jucãtor ar câştiga ar lua toatã miza adicã 64 de galbeni, în timp ce dacã al doilea ar câştiga fiecare ar avea douã puncte şi ar trebui împărţită miza, adicã 32 de galbeni la fiecare. Aşadar dacã primul jucãtor ar câştiga 64 de galbeni i-ar aparţine, dacã nu ar lua 32 de galbeni. Atunci dacã cei doi jucãtori doresc sã se oprească aici primul ar zice: "Am asigurat un câştig de 32 de galbeni chiar dacã pierd tura urmãtoare, cât despre ceilalţi 32 poate îi voi câştiga eu poate tu, şansele sunt egale. Haide sã împãrţim cei 32 de galbeni rãmaşi egal iar eu voi lua şi pe cei 32 care îmi sunt asiguraţi." Primul jucãtor va avea 48 de galbeni iar al doilea 16. Mai departe sã zicem cã primul jucãtor a obţinut douã puncte iar al doilea nici unul şi sunt pe cale şa mai joace o turã pentru un punct. Dacã primul jucãtor câştigă acest punct va câştiga şi jocul şi va lua 64 de galbeni, iar dacã al doilea câştigã atunci jucãtorii vor fi în situaţia analizatã anterior. Dar, dacã nu mai doresc sã joace, primul jucãtor ar zice: "Dacã mai obţin un punct câştig 64 de galbeni, dacã pierd tot primesc 48 (ca înainte). Dã-mi 48 de galbeni pe care îi am sigur şi restul de 16 îi împãrţim în douã egal cum şansele sunt egale." Aşadar primul jucãtor ia 56 de galbeni iar al doilea 8. Şi în sfârşit primul jucãtor are un punct şi al doilea nici unul. Dacã mai joacã pentru un punct şi primul jucãtor ar câştiga s-ar afla în situaţia anterioarã în care el are dreptul la 56 de galbeni, iar dacã al doilea ar câştiga fiecare ar avea un punct şi câştigul ar fi împãrţit. Dar dacã nu ar mai dori sã continue primul ar zice: "Da-mi 32 de galbeni pe care îi iau sigur, şi împarte restul din 56 respectiv 24 (deoarece am deja 32) în douã." Atunci primul va avea 32+12=44 de galbeni şi în consecinţã, al doilea va avea 20 de galbeni. Pascal continuã rezolvând probleme asemãnãtoare când jocul este câştigat de cine obţine m+n puncte. Rãspunsul este dat de triunghiul sau aritmetic. Soluţia problemei generalizate in care valoarea jucãtorilor este diferitã poate fi gãsitã în majoritatea cãrţilor de algebrã şi este în concordanţã cu răspunsul lui Pascal, deşi notaţiile pot fi diferite. Pascal a folosit aceastã nouã teorie în al nouãlea capitol al cãrţii sale Pensées. El spune urmãtoarele: Dacã valoarea fericirii eterne este infinitã chiar dacã probabilitatea ca o viaţã religioasã sã asigure fericirea eternã este micã, totuşi speranţa perspectivã, mãsuratã prin produsul celor douã, trebuie sã fie destul de mare pentru a merita să fi religios. Dacã se poate trage vreo concluzie din afirmaţia aceasta este neclaritatea obţinutã când se aplicã formule matematice întrebărilor morale ale cãror date nu sunt de obicei în sfera ştiinţelor exacte, de aceea afirmaţia nu a fost apreciatã pozitiv. Ultima lucrare matematicã a lui a fost Cicloida. in 1658. Cicloida este linia curbã trasatã de un punct de pe circumferinţa unui cerc care se roteşte fãrã alunecare pe o dreaptã. În 1630 Galileo a atras atenţia asupra acestei forme de altfel graţioase, şi sugerase ca arcele podurilor sã fie construite astfel. Patru ani mai târziu Roberval a aflat aria determinatã de cicloidã. Descartes nu a apreciat aceastã soluţie şi l-a provocat la aflarea tangentelor, aceeaşi provocare i-a fost trimisã lui Fermat care a rezolvat-o numaidecât. Câteva întrebãri au fost puse de alţi matematicieni. Acestea se refereau la curbã şi la suprafaţa şi volumul determinate de cicloidã la rotirea în jurul axei, bazei şi tangentei. Acestea la un loc cu aflarea poziţiei centrului de greutate al corpurilor solide formate au fost rezolvate de Pascal în 1658. Rezultatele au fost emise ca întrebãri spre rezolvare. Wallis reuşeşte sã rãspundã la toate cu excepţia celor legate de centrul de greutate. Soluţiile lui Pascal (afectate de metoda indivizibilitãţii) seamănă cu rezolvarea pe care ar da-o un matematician din zilele noastre cu ajutorul calculului cu integrale. El a obţinut (prin însumare) echivalentul integralelor lui sinф, sin2ф şi ф∙sinф, o limitã fiind 0 sau ½π. De asemenea a investigat geometria spiralei lui Arhimede. Aceste studii, potrivit lui D Alembert, formeazã o legãturã între geometria lui Arhimede şi calcului infinitezimal a lui Newton. PAGE PAGE 4 쥁@