Referat Nasterea Unei Retele Internetul

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Nasterea Unei Retele Internetul si de asemenea puteti face Download Referat Nasterea unei retele Internetul

Citeste fragmente din Referat Nasterea Unei Retele Internetul

Naşterea unei reţele: Internetul Totul a început prin anii 60 (în 1962, ca să fim mai exacţi). Jack Kennedy se afla la Casa Albă, Beatles-ii tocmai îşi înregistraseră primul single de succes (Love Me Do), iar Christa Speck, o nemţoaică superbă, fusese aleasă Playmate of the Year. Mulţi americani se bucurau de o perioadă de prosperitate. Totuşi, în alte părţi se extindea comunismul şi, o dată cu el, teribile arme de distrugere. Ca măsură de precauţie împotriva unui iminent război atomic, Forţele Aeriene ale Statelor Unite (USAF) au însărcinat un mic grup de cercetători cu o activitate deosebită: crearea unei reţele de comunicaţie care să supraveţuiască unui război atomic. Conceptul lor era revoluţionar: o reţea fără control centralizat. Dacă unul (sau zece, sau o sută) dintre noduri ar fi fost distrus, sistemul ar fi continuat să funcţioneze. Pe scurt, această reţea (destinată exclusiv uzului militar) ar fi supravieţuit însăşi Apocalipsei (chiar dacă noi nu am fi supravieţuit). Persoana cu cea mai mare responsabilitate pentru crearea Internetului este Paul Baran. În 1962, Baran lucra la RAND Corporation, "maşina de gîndit" însărcinată cu dezvoltarea acestui concept. În viziunea lui Baran, construcţia reţelei semăna foarte mult cu o plasă de peşte. În de-acum faimosul său memorandum intitulat "Despre comunicaţiile distribuite: introducere în reţeaua de construcţii distributive", Baran explica: Reţeaua centralizată este în mod cert vulnerabilă din moment ce distrugerea singurului nod central va duce la întreuperea comunicaţiilor între staţiile finale. În practică, reţelele de comunicaţii conţin o combinaţie de componente stea şi plasă. O astfel de reţea este denumită reţea "descentralizată", deoarece ea nu se bazează întotdeauna pe un singur nod. Modelul lui Baran era complex. Prezentarea sa acoperea fiecare aspect al reţelei propuse, inclusiv convenţiile de rutare (dirijare). De exemplu, datele urmau să parcurgă reţeaua prin orice canale disponibile la un moment dat. Pe scurt, datele îşi stabilesc în mod dinamic ruta de parcurs pentru fiecare etapă a drumului. Dacă datele ar fi întîlnit vreo problemă la una din "intersecţiile drumurilor" din Internet, ar fi luat-o pur şi simplu pe un alt drum. Propunerea lui Baran lua în calcul toate posibilităţile. De exemplu, un nod de reţea ar fi acceptat un mesaj doar dacă ar fi avut spaţiu disponibil pentru stocarea sa. În acelaşi fel, dacă un mesaj ar fi găsit toate nodurile indisponibile (scenariul "toate liniile ocupate"), ar fi aşteptat în nodul curent pîna cînd una dintre căi ar fi devenit disponibilă. În acest mod, reţeaua ar fi oferit un mod inteligent de transport al datelor. Baran a mai detaliat şi alte aspecte ale reţelei, printre care: Securitatea Scheme de prioritate (şi dispozitive pentru evitarea supraîncărcării reţelei) Hardware Costuri În general, Baran a specificat în amănunţime toate detaliile care au dus la naşterea acestei reţele. Din nefericire, ideile lui erau prea avansate pentru acea vreme. Pentagonul avea prea puţină încredere în astfel de concepte radicale. Baran a oferit oficialilor apărării un raport în 11 volume care a fost destul de repede abandonat în rafturi. Ochelarii de cal ai Pentagonului au întîrziat naşterea Internetului, însă nu pentru mult timp. Prin 1965 au început din nou să se mişte lucrurile. S-au alocat fonduri pentru dezvoltarea unei reţele de calculatoare descentralizate, iar în 1969 reţeaua a devenit realitate. Sistemul a fost denumit ARPANET. b ă asemănări importante cu Internetul de astăzi. Topologia sa consta din legături între maşinile din patru instituţii academice (Institutul de Cercetări Stanford, Universitatea Utah, Universitatea California din Los Angeles şi Universitatea California din Santa Barbara). Una dintre aceste maşini era un DEC PDP-10. Cei mai în vîrstă dintre cititori probabil îşi mai amintesc acest model. Acestea erau nişte "bestii" masive, antice, acum mai folositoare ca mobilă decît ca dispozitive de calcul. Am amintit aici despre PDP-10 pentru a povesti o altă legendă din istoria calculatoarelor (una pe care mulţi ditre dumneavoastră nu aţi auzit-o niciodată). Prin această paranteză, sper să vă pot oferi un cadru de referinţă pentru a vă da seama de cît de mult s-a întîmplat acest lucru în istoria calculatoarelor. S-a întîmplat cam în aceeaşi perioadă cînd în Seattle, Washington, o firmă a început să ofere servicii de time sharing (acces partajat) pe calculatoarele sale. Compania a angajat doi tineri străluciti pentru a-i testa software-ul. Aceşti tineri excelau amîndoi în ştiinţa calculatoarelor şi se spune că erau înzestraţi şi cu arta găsirii vulnerabilităţilor din sistemele de calcul. În schimbul testării software-ului firmei, tinerilor li s-a oferit acces gratuit prin dial-up la o maşină PDP-10. Din nefericire pentru băieţi, firma a dat faliment în scurt timp, însă experienţa acumulată le-a schimbat total vieţile. În acea vreme, cei doi erau cam la vîrsta liceului. Acum, sunt pe la 40 de ani. Puteţi să le ghiciţi identitatea? Cei doi baieţi erau Bill Gates şi Paul Allen (N.T. Cei doi fondatori ai firmei Microsoft). Oricum, pîna în 1972 ARPANET avea deja cam 40 de gazde (în termenii de astăzi, ceva mai puţin decît o reţea locală - LAN). În acel an, Ray Tomlinson, membru al firmei Bolt, Beranek and Newman, Inc., a schimbat modul de comunicare în reţea. Tomlinson a creat poşta electronică (e-mail). Invenţia lui Tomlinson a reprezentat cel mai notabil eveniment al deceniului respectiv în domeniul calculatoarelor. Poşta electronică permitea o comunicare simplă, eficientă şi ieftină între diferitele noduri ale reţelei. În mod natural, acest lucru a condus la apariţia unor discuţii mult mai active şi la un schimb deschis de idei. Deoarece un mesaj e-mail putea avea mai mulţi destinatari, aceste idei au fost implementate mult mai rapid. (Gîndiţi-vă la diferenţa dintre e-mail şi telefon. Cu cîţi oameni aţi putea vorbi simultan folosind un sistem modern de teleconferinţă? Comparaţi acest număr cu acela al oamenilor cu care puteţi comunica printr-un singur mesaj e-mail. Pentru grupurile de cercetători, e-mail-ul nu poate fi egalat.) Din acest punct de vedere, Internetul se născuse. În 1974, Tomlinson a contribuit la un alt pas important. El (în paralel cu Vinton Cerf şi Robert Khan) a inventat protocolul TCP (Transmission Control Protocol). Acest protocol a însemnat o altă modalitate de a transfera datele prin reţea, bit cu bit, şi de a le reasambla apoi la celălalt capăt. În 1975, ARPANET era o reţea complet funcţională. Bazele fuseseră puse şi era timpul ca guvernul Statelor Unite să o revendice. În acel an, controlul ARPANET a fost încredinţat unei organizaţii denumită pe atunci United States Defense Communications Agency (Agenţia Statelor Unite pentru Comunicaţii în Domeniul Apărării), care a devenit mai tîrziu Defense Information Systems Agency (Agenţia pentru Sisteme de Informaţii din Domeniul Apărării). Pînă acum, Internetul este cea mai mare şi mai complexă structură proiectată vreodată de om. 쥁`