Referat Istoria Calculatoarelor Personale Si A Retelelor

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Istoria Calculatoarelor Personale Si A Retelelor si de asemenea puteti face Download Referat Istoria calculatoarelor personale si a retelelor

Citeste fragmente din Referat Istoria Calculatoarelor Personale Si A Retelelor

1. Istoria calculatoarelor personale şi a reţelelor Noi biţi pe bloc În anii 1960 a apărut un nou tip de calculatoare: minicalculatoarele. Aceste maşini erau mai ieftine, mai mici, nu avea nevoie de aer condiţionat şi erau mult mai uşor de folosit (cel puţin după standardele acelor timpuri) faţă de mainframe-uri. În faţă ereziei, preoţii mainframe-urilor s-au înfiorat. Deţinerea unui mainframe era problema corporaţiei, datorită cheltuielilor necesare, dar un departament putea avea propriul minicalculator, pentru că acesta nu necesita spaţii speciale sau specialişti necesari unui mainframe. Pe scurt, minicalculatoarele erau ieftine. Această dezvoltare a dus la apariţia unui nou personaj pe scena calculatoarelor. Minicalculatoarele au adus la înlocuirea programatorilor de mainframe, curaţi şi bine îmbrăcaţi, cu o nouă specie de programatori. Minicalculatoarele au început să fie introduse în universităţi şi alte instituţii de învăţământ, pentru că erau ieftine. Ele erau accesibile şi proiectate pentru a putea suporta modificări ulterioare, ceea ce a atras un grup de entuziaşti cunoscuţi sub numele de hackeri. Aceşti hackers nu sunt identici cu cei din zilele noastre. Acei hacker-i erau plini de entuziasm faţă de calculatoare, oameni care voiau să facă programe mai bune, mai rapide şi mai „elegante”. Din rândurile lor s-au ridicat o parte din oameni care au făcut revoluţia calculatoarelor personale. Piaţa minicalculatoarelor a crescut repede. Imediat ce departamentele puteau justifica nevoia minicalculatorului, acesta era instalat. Acesta a fost momentul când DEC (Digital Equipment Corporation ) a devenit a doua mare companie producătoare de calculatoare din lume. În privinţa îmbunătăţirilor aduse programelor, gama funcţiilor care pot fi realizate a crescut. Un minicalculator poate fi folosit simultan de mai mulţi utilizatori, cu ajutorul unui procedeu de împărţire a timpului de folosire a procesului numit time-sharing. Astfel, fiecare utilizator poate să prelucreze date, să creeze programe sau să utilizeze, ca şi când ar fi singurul utilizator. Acest sistem a fost introdus şi în tehnologia de realizare a mainframe-urilor. Sisteme sofisticate de time-sharing, cu componente disc mai puternice şi programe mai sofisticate, au fost dezvoltate în acelaşi timp pentru mainframe-uri. Aceasta era piaţa calculatoarelor în anii ´70: mainframe-uri şi minicalculatoare erau prezente în toate companiile şi principalele departamente. Pentru sacinile pe care le puteau rezolva în moduri în care le rezolvau, erau bune. Au adus metode noi şi eficiente în birouri şi au făcut afacirele mai eficiente. Totuşi, au eşuat în mărirea productivităţii personale (în creşterea eficienţei personalului, nu a corporaţiilor). Apariţia calculatoarelor personale La mijlocul anilor ´70 a apărut o nouă tehnologie: miniprocesorul. Acesta folosea multe tranzistoare conectate pe o pastilă de siliciu pentru a realiza un dispozitiv de calcul. Primele microprocesoare au fost, după standardele actuale, destul de simple. Primul microprocesor, devine cunoscut ca 4004, a fost proiectat pe patru biţi de către inginerul Marcian E. „Ted” Hoff de la Intel, în anul 1969. Clientul care i-a comandat lui Intel microprocesorul a fost o firmă japoneză, care a dat faliment în 1970; după aceasta Intel nu se putea hotărî dacă să lanseze sau nu circuitul pe piaţă. L-au lansat, şi în 1974 existau mai mult de 19 tipuri de microprocesoare pe piaţă, inclusiv Intel 8088, cel care va deveni trambulina actualelor calculatoare personale. Microprocesoarele au fost iniţial folosite drept controler - dispozitive de control – pentru maşini de spălat veselă şi frigidere. Producătorii şi proiectanţii de calculatoare nu au pierdut ocazia dată de potenţial acestor dispozitive de a fi folosite drept calculatoare. 8080, Z80, CP/M Primele succese ale pieţei au fost microprocesorul Intel 8080 şi noul sistem de operare numit CP/M-80 scris pentru acest cercuit. CP/M-80 a fost creat în 1975 de Gary Kildall, fondatorul şi preşedintele companiei Digital Research – primul producător al unui sistem de operare pentru microcalculatoare. Astăzi, compania este o divizie a lui Novell Inc. – cea mai mare companie în domeniul sistemelor de operare în reţea. CP/M este prescurtat de la Controlul Programului/Microcalculatorului – cel mai sugestiv nume de produs, dacă mai existase unul, de până atunci. Acest sistem de operare a fost, la acea dată, extraordinar. Dacă aveai un sistem 8080 sau Z80, cu sistem de operare CP/M, cu 64 kilobiţi de RAM şi o pereche de unităţi de disc flexsibil de 8", aveai „ultimul strigăt” al modei calculatoarelor şi îl făceai verde de invidie pe orice pasionat. Un singur lucru le putea depăşi invidia şi cîştiga ura: să ai un disc şi o imprimată; ambele necesitau o cheltuială exorbitantă. Discurile acelor timpuri merită puţină atenţie. Primul tip larg răspândit împreună cu microcalculatoarele aveau discuri de 14" (comparaţi-le cu cele de 3,5" disponibile astăzi) şi un timp de acces suficient pentru o pauză de cafea. Biţi Apple Apple Computer, binecunoscută ca avându-şi începuturile într-un garaj, a apărut în 1976. Apple a fost fondată de legendarii Steve Jobs şi Steve Wozniack, şi este recunoscut drept compania care a pus bazele industriei calculatoarelor personale. Deşi povestea lui Visilac şi a calculatorului Apple II este bine cunoscută, merită să o spunem încă o dată, pentru că arată motivele care au generat revoluţia calculatoarelor personale. La mijlocul anilor `70, dacă doreai să faci încercări de genul „şi dacă” calculând pe mainframe, trebuia să scrii un program, să-l depanezi, să încerci un set de date, să verifici rezultatele, să încerci un set de date mai complex s.a.m.d. Era un procedeu cel puţin laborios şi nu foarte practic, cu excepţia cazului în care priviziunele aveau importanţă pentru corporaţie şi aveai suficient timp la dispoziţie. Această situaţie a motivat doi studenţi de la Harvard Business School să facă primul program de calcul tabelar: Visicalc. Apple II avea la bază un procesor Motorola 6502 (proiectat pe 8 biţi), până la 128 kilobiţi de RAM şi utiliza un casetofon pentru a stoca date şi programe. Apple a încheiat o înţelegere cu realizatorii lui Visicalc pentru a obţine exclusivitatea programului pe Apple II. Acestui program i se acordă meritul de a fi catapultat Apple de la un venit de 800.000 de dolari în 1977 la puţin sub 48 de milioane în 1979. Utilizatorii cumpărau Apple II doar pentru a rula Visicalc, şi o dată cu el un raft întreg de aplicaţii, care ofereau utilizatorilor, pentru prima dată la un preţ rezonabil, putere de calcul accesibilă şi dedicată. IBM preia controlul Calculatoarele despre care am vorbit, maşinile CP/M şi Apple, nu erau numite calculatoare personale – acesta nu a fost un termen recunoscut până în august 1981, data de naştere a calculatorului IMB PC a fost creat de piaţă, datorită acelor sisteme de microcalculatoare care au făcut posibilă existenţa calculatorului IBM PC. Deşi microprocesorul care a stat la bază calculatorului IBM PC a fost produs în 1974, calculatorul IBM PC a fost produs abia în 1981. Intel 8088 era un microprocesor pe 16 biţi, care putea lucra cu mai multă memorie şi mai rapid decât predecesorii săi. IBM a delegat o companie necunoscută, numită Microsoft, pentru a realiza un sistem de operare. Restul este, aşa cum o spun ei, istorie. IBM PC a devenit un standard, în realitate o serie de standarde care au adus la vânzarea de aproximativ 100 de milioane de calculatoare personale din 1981. puterea marketing-ului IBM a dus la succesul lui IBM PC. IBM avea bani şi poziţia pe piaţă astfel încât să facă calculatorul IBM PC acceptat în corporaţii. Deşi e uşor să critici IBM pentru greşelile, destul de multe, făcute în dezvoltarea pieţei calculatoarelor personale şi lipsa de receptivitate faţă de o piaţă care creştea mai rapid decât putea acoperi IBM, fără amestecul lui IBM, această piaţă ar fi crescut mult mai încet şi mai fragmentat. Calculatorul IBM PC a continuat tendinţa dată de Apple II, aducând puterea de calcul la îndemâna utilizatorilor. Posibilitatea de a-şi îmbunătăţi şi mări productivitatea personală a fost o atracţie atât de mare, încât oamenii au trecut peste orice pentru a-şi cumpăra un calculator personal. Ei au păcălit bugetele departamentale cumpărându-le ca maşini de scris sau chiar plătind diferenţa din propriul buzunar. Multe companii au avut reţineri în a urma tendinţa de introducere a calculatoarelor personale, dar au descoperit ulterior că acestea erau folosite din plin de concurenţa. În aceste companii, de obicei, Centrul de Calcul era uluit când descoperea invazia calculatoarelor personale. Fanaticii mainframe-urilor erau probabil cei mai surprinşi când aflau ce se întâmplase. Aparent peste noapte, Centrul de Calcul pierdea un procent destul de mare din prelucrările de date ale companiei. Teritoriul pe care credeau că îl stăpânesc era brusc invadat. Ceea ce era probabil cel mai tulburător pentru ei era că utilizatorii de calculatoare personale vorbeau despre informaţii şi nu doar despre coloane de date. Utilizatorii au descoperit că puteau combina şi prelucra cum doresc datele. Puteau realiza rapoarte despre ceea ce îi interesa. Pe de altă parte, dacă ai fi cerut la Centrul de Calcul un raport, ţi-ar fi dat doar un raport standard aşa cum le genera mainframe-ul. (Rapoartele standard consumau o „mică pădure” de hârtie, când toţi utilizatorii doreau doar o pagină ). Astfel a apărut o nouă tendinţă: aceea de a a-ţi realiza singur calculele. Atunci când utilizatorii doreau să facă simulări financiare de tipul „şi dacă”, ei nu mai trebuiau să meargă, cu pălăria în mână (metamorfic vorbind) la Centrul de Calcul. Puteau să-şi pornească calculatorul personal, să ruleze programul de calcul tabelar şi să realizeze o duzină de scenarii, în timpul în care Centrul de Calcul ar fi luat în considerare cererea lor. Deja nu mai exista nici o posibilitate pentru Centrul de Calcul de a schimba lucrurile. Corporaţiile aveau toate motivele să susţină noua tendinţă şi în acelaşi timp destule motive de îngrijorare pentru anarhia care se crea. Distribuirea datelor prin companii, cum veţi vedea, avea multe implicaţii şi exista marele risc de a scăpa totul de sub control. 8 ceva care conţinea cuvântul informaţie. De asemenea, au trebuit să urmeze sau cel puţin să se obişnuiască cu valul tehnologiilor aduse de calculatoarelor personale. Începutul conectării Pe timpul CP/M-ului, preţul perifericilor de calitate era exorbitant. Un disc de 14" şi 10MB, care consuma 5 amperi şi făcea zgomot ca un avion care decola, era tot atât de scump ca şi un calculator. O imprimată matriceală, care nici nu se apropia de calitatea unei letter-quality, era o resursă preţioasă. În momentul lansării calculatorului IBM PC preţurile scăzuseră, dar erau încă destul de mari. Pe scurt, perifericele calculatoarelor personale erau ca aurul: rare şi scumpe. Nu era practic ca fiecare calculator să aibă disc şi imprimată, deşi fără ele productivitatea calculatoarelor personale era mai mică. O altă problemă era folosirea în comun a datelor. Dacă aveai nevoie de un document creat de altcineva, trebuia să iei dischetă, să-ţi pui pantofii de sport şi să alergi la acel microcalculator să-l iei. De aici, numele acestui tip de partajare a datelor: „reţea sportivă”. „Reţeaua sportivă” Acest tip de reţea a ridicat multe probleme. Cum puteai să fii sigur că documentele cu care lucrai erau la zi, dacă diverse copii modificate de un număr oarecare de oamenii circulau pe diverse dischete? Cum poţi opri furtul documentelor? Cum poţi opri furtul documentelor? Şi dacă ultima versiune, şi singura, a unui document se află pe o singură dischetă folosită de cineva drept suport pentru ceaşcă de cafea? Şi dacă...? Existau sute de probleme cu această reţea şi toate evidenţiau o singură soluţie: nevoia, absolută necesitate, de a schimba documentele electrice între calculatoare. Combinaţi cu dorinţa de a schimba, de a folosi în comun discuri şi imprimate scumpe, şi aveţi o problemă la care să meditaţi. Nevoia de a folosi în comun date şi periferice a stimula crearea primei reţele locale de calculatoare, dar aşa cum veţi vedea, problema centrală a fost nevoia de a folosi în comun date. Comutatoarele de date O modalitate de a folosi în comun periferice a fost folosirea unui comutator de date: un dispozitiv ce permite doar unui utilizator la un moment dat să folosească dispozitivul, ca exemplu o imprimată. Dacă o altă persoană folosea imprimata când doreai tu să o foloseşti, trebuia să aştepţi până termina. Un comutator de date poate fi comparat cu o coadă la bancă. Orice persoană (datele ce vor vi imprimate) care se aşează prima coadă (comutatorul) ajunge prima la casier (imprimanta). Restul trebuia să aştepte până ce aceasta termină. Comutatorul de date oferă utilizatorului o conexiune pe portul serial sau paralel, pe bază căreia primul utilizator care cere primeşte dreptul de folosi imprimanta. Calculatorul care nu mai are nevoie de periferic trebuie să trimită o secvenţă de caractere prin care spune de fapt „Am terminat”. Aceste dispozitive, deşi erau bune pentru imprimantă şi plotere (ele încă mai sunt folosite – câteva companii încă le mai oferă ), nu permiteau folosirea în comun a discurilor. De asemenea, necesitau o linie dedicată între calculator şi comutator. Aceasta devenea dificil de realizat când calculatoarele erau răspândite pe o suprafaţă mare, şi imposibil dacă erau mai multe calculatoare. „Aici servesc discuri” Prima încercare de a realiza ceea ce astăzi numim reţea locală (LAN) a fost tehnologie, acum învechită, numim disc server. Un disc server era un calculator, prin care, printr-o tehnică de comunicaţie oarecare, era legat de un grup de calculatoare numit clienţi. El rula un sistem de operare special care era proiectat astfel încât să poată permită accesul mai multor clienţi în acelaşi timp la disc şi la imprimată: acest sistem se numeşte sistem de operare pentru reţea (Network Operating System sau NOS). 2.Funcţionarea reţelei Aplicaţia client/server Primele aplicaţii de reţea erau în majoritate programe integrate. De exemplu, dacă ofereau o bază de date multiutilizator ele aveau şi partea frontală (front-end) de interacţiune cu utilizatorului şi „motorul” bazei de date (partea de program care lucra cu fişierele bazei de date) pe acelaşi PC. Singura parte care se putea afla în reţea, pe server, era baza de date. În această configuraţie, calculatorul client realiza toată prelucrarea datelor (citire, căutare a înregistrărilor dorite între datele citite etc.). Aplicaţiile acestea pot fi descrise ca având doar client. Serverul era o simplă „pompă” de date: trimitea utilizatorului date din fişierele aflate pe disc sau le primea şi le stoca pe disc. În ultimii ani au apărut un număr mare de sisteme de bază de date sofisticate care pun în reţea „motorul” de acces la baza de date care se află în parte frontală (front-end) utilizatorul. Acestea se numesc sisteme client/server. O dată cu îmbunătăţirea performanţelor datorită eliminării supraîncărcării reţelei cu transferuri mari de date, mai există şi avantajul faptului că serverul poate deservi mai mulţi clienţi în acelaşi timp. Întregul proces de sincronizare al accesului la baza de date, care trebuia realizat de clienţi, este acum realizat de server, ceea ce face aplicaţiile mai simple şi întregul sistem mai eficient. Bazele de date nu sunt singurele aplicaţii care pot fi realizate în sistem client/server. Alte aplicaţii client/server includ servere de poştă electronică, sisteme de vizualizare pe calculator a imaginilor şi urmărire serviciilor de reţea. Avantajele sistemelor client/server sunt următoarele: O securitate mai bună, deoarece accesul la datele din baza de date server este indirect. Utilizatorii nu pot vedea fişierele de date decât dacă li se dă acest drept în mod explicit. Performanţele pot fi îmbunătăţite uşor, deoarece o mai bună proiectare a serverului poate duce la o mai bună coordonare a utilizatorilor care doresc servicii în acelaşi timp şi, de aici, performanţe mai bune. În cazul severelor de baze de date prin reţea pentru a găsi ce îi interesează; e suficient ca ele să trimită cereri către server, iar serverul le va trimite doar rezultatele pe care le doresc. Creşte raportul calitate/preţ. Clienţii trebuie doar să aibă suficientă putere de calcul pentru a rula partea frontală (front-end). (Când sunt necesare performanţe mai mari, serverul poate fi înlocuit cu un calculator personal mai performant şi, respectiv, mai scump). Dezavantajele sistemelor client/server: Complexitatea: nu este simplu, de obicei, să configurezi şi să administrezi sisteme client/server. Necesităţi: pentru a avea mulţi utilizatori, serverul din sistemele client/server are nevoie de un calculator scump. Aplicaţiile de pe server au tendinţa să devie mai mari şi mai complexe şi au nevoie de mai multă memorie RAM. Preţ: performanţele serverului scad o dată cu creşterea numărului de utilizatori. Pentru a reface performanţele, serverul de bază de date trebuie să ruleze pe o maşină dedicată acelui server. Deci, acolo unde cândva era un server dedicat general, care funcţiona şi ca server de bază de date, acum avem un server dedicat general şi un server de baze de date dedicat, ceea ce duce cel puţin la dublarea costului. Tehnologii de grup Tehnologiile de grup (groupware) sunt un set de tehnologii care au scopul de a îmbunătăţi productivitatea a doi sau mai mulţi utilizatori care cooperează în realitate unor obiective comune. Ideea este ca o dată ce reţeaua uneşte utilizatorii, munca şi comunicările cu privire la ea pot fi automatizate pentru îmbunătăţirea fluxului muncii şi a oportunităţilor. Teoretic, un grup de oameni care muncesc împreună într-o activitate comună sau pentru obiective comune poate fi mult mai eficient decât un grup de oameni care muncesc independent. Deoarece calculatoarele îmbunătăţesc dialogul între membrii grupului şi urmăresc progresele lor, detaliile nu vor mai fi omise, iar desfăşurarea poate fi foarte uşor de urmărit. Aceste idei au fost aplicate la procese cum sunt planificate şi administrate proiectelor. Planificarea în reţea permite unui grup dintr-o reţea să-şi facă orare pe reţea. Când vor să-şi coordoneze activităţile, de exemplu să stabilească o întâlnire, orarul grupului poate fi examinat şi poate fi găsit momentul când toţi membrii sunt disponibili. Folosind poşta electronică, aceştea pot fi rugaţi să va şedinţă (sau în organizaţiile mai autoritate li se ordonă). Alte caracteristici ale aplicaţiei de grup: Sisteme de informare (oferite în sisteme de poştă electronică cum ar fi cc: Mail). Baze de date folosite în comun. Sisteme de conducere a proiectelor. Servicii de bibliotecă (pentru administrarea documentaţiilor aparţinând unui grup). Sisteme de control al versiunii (asemănătoare cu serviciul de bibliotecă, dar cu facilităţi de control al arhivării şi găsirii diverselor versiuni de fişier; aceste sisteme sunt de obicei folosite pentru dezvoltarea programelor). Una dintre cele mai lăudate aplicaţii ale tehnologiilor de grup, Lotus Notes, este un sistem de baze de date cu poştă electronică. Rolul lui Notes este de a răspândi informaţiile deţinute în bazele de date ale organizaţiilor, la un număr oarecare de utilizatori. Sistemul permite duplicarea şi sincronizarea mai multor copii de baze de date. O altă direcţie principală a aplicaţiilor de grup este posibilitatea urmăririi fluxului muncii. Ideea este că grupurile de utilizatori care sunt într-o reţea pot beneficia de automatizarea activităţilor de rutină. Mare parte a sistemelor care se ocupă de fluxul muncii se bazează pe formulare. Ele primesc date de la o persoană, pe care apoi le transmit, dacă e posibil cu date suplimentarea din alte surse, celorlalţi membri. Ele au mecanisme pentru contabilizarea şi urmărirea tranzacţiilor şi raportarea stadiului muncii. Obiectivele vor fi mai rar uitate sau amânate, deoarece calculatoarele sunt mai de încredere decât oamenii. Fluxul muncii este concept atât de important în reţele, încât multe dintre principalele companii producătoare de produse de reţea au investit în companii care dezvoltă tehnologii de bază pentru suportul fluxului muncii. Problema cu aplicaţiile de grup este că e greu ca oamenii să se obişnuiască cu ea! („Poţi să duci un cal la apă, dar nu poţi să-l faci să bea.”). 쥁@