Referat Evolutia Limbajelor De Programare

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Evolutia Limbajelor De Programare si de asemenea puteti face Download Referat Evolutia limbajelor de programare

Citeste fragmente din Referat Evolutia Limbajelor De Programare

EVOLUTIA LIMBAJELOR DE PROGRAMARE Un limbaj de programare este un sistem de convenţii adoptate pentru realizarea unei comunicări – între programator şi calculator . Limbajele folosite pentru programarea unui calculator sunt extrem de asemănătoare limbajelor naturale . Ele sunt compuse din : cuvinte (rezervate) ; punctuaţie ; propoziţii şi fraze ; reguli sintactice etc . Aşa cum pentru însuşirea unei limbi străine trebuie învăţate cuvintele acesteia şi regulile cu care pot fi manevrate tot aşa pentru însuşirea unui limbaj de programare trebuie studiate cuvintele şi semnele care îl compun împreună împreună cu regulile de manevrare a lor. De-a lungul timpului,oamenii au inventat masini pentru a calcula cat mai eficient.Inaintea calculatoarelor performante din zilele noastre,au existat alte masini de calcul. Momentul iniţial al istoriei calculatoarelor este, de obicei legat de numele matematicianului englez Charles Babbage. El a propus în anul 1830 o Maşină Analitică care a anticipat în mod fascinant structura calculatoarelor actuale. Ideile sale au devansat cu peste 100 de ani posibilităţiile tehnologice ale vremii sale. Înaintea a mai fost încercări în acest domeniu ale lui Leibnitz şi Pascal (sec al XVII-lea) . Următorul moment de referinţă este anul 1937, când Howard Aiken, de la Universitatea Harvard a propus Calculatorul cu secvenţă de Comandă Automată, bazat pe o combinaţie între ideile lui Babbage şi calculatoarele elertromecanice, produse de firma IBM. Construcţia acestuia a început în anul 1939 şi s-a terminat în anul 1944, fiind denumit Mark I . El a fost în principal primul calculator electromecanic, fiind alcătuit din comutatoare şi relee. Înlocuirea releelor cu tuburi electronice a constituit un important pas înainte. Rezultatul a fost concretizat în calculatorul ENIAC ( Electronic Numerical Integrator And Computer ), primul calculator electronic digital. El conţine circa 18.000 de tuburi electronice şi executa 5.000 de adunări pe secundă, având o memorie de 20 de numere reprezentate în zecimal. Programarea sa se realiza prin poziţionarea a circa 6.000 de comutatoare, cu mai multe poziţii. O semnificaţie aparte o are faptul că în arhitectura calculatoarelor Mark I şi ENIAC, intrau mai multe elemente de calcul, ce lucrau în paralel la o problemă comună, fiind dirijate de o singură unitate de comandă . Această soluţie a fost aleasă datorită vitezei reduse a fiecărei unităţi de calcul, în parte. La versiunea următoare s-a renunţat la această structură paralelă de calcul, deoarece s-a considerat că viteza unei unităţi de calcul, realizată cu circuite electronice, este suficientă . Soluţia prelucrării paralele a fost reluată ulterior după anii 80’ pentru mărirea performanţelor unui sistem de calcul; astfel în 1996 Firma INTEL a realizat un supercalculator ce foloseşte peste 7000 de procesoare PENTIUM utilizând tehnica „de calcul masiv” (utilizat pentru simularea testelor nucleare, în cercetări genetice, spaţiale, meteorologice). De remarcat că la realizarea primelor calculatoare, în calitate de consultant al echipei, a lucrat şi matematicianul John von Neumann, unul dintre matematicienii importanţi ai secolului XX. De altfel, la realizarea calculatorului EDVAC ( primul calculator cu circuite electronice ) el a stabilit 5 caracteristii principale ale calculatorului cu program memorat : Trebuie să posede un mediu de intrare, prin intermediul căruia să se poată introduce un număr nelimitat de operanzi şi instrucţiuni . Trebuie să posede o memorie, din care să se citească instrucţiunile şi operanzii şi în care să se poată memora rezultatele. Trebuie să posede o secţiune de calcul, capabilă să efectueze operaţii aritmetice şi logice, asupra operanzilor din memorie. Trebuie de asemenea să posede un mediu de ieşire, prin intermediul căruia un număr nelimitat de rezultate să poată fi obţinute de către utilizator. Trebuie să aibă o unitate de comandă , capabilă să interpreteze instrucţiunile obţinute din memorie şi capabilă să selecteze diferite moduri de desfăşurare a activităţii calculatorului pe baza rezultatelor calculelor . Primul calculator comercializat a fost UNIVAC (UNIversal Automatic Computer ) realizat pe structura calculatorului EDVAC, în anul 1951. În anii 1960 a apărut un nou tip de calculatoare: minicalculatoarele. Aceste maşini erau mai ieftine, mai mici, nu avea nevoie de aer condiţionat şi erau mult mai uşor de folosit (cel puţin după standardele acelor timpuri) faţă de mainframe-uri. În faţă ereziei, preoţii mainframe-urilor s-au înfiorat. Deţinerea unui mainframe era problema corporaţiei, datorită cheltuielilor necesare, dar un departament putea avea propriul minicalculator, pentru că acesta nu necesita spaţii speciale sau specialişti necesari unui mainframe. Pe scurt, minicalculatoarele erau ieftine.Această dezvoltare a dus la apariţia unui nou personaj pe scena calculatoarelor. Minicalculatoarele au adus la înlocuirea programatorilor de mainframe, curaţi şi bine îmbrăcaţi, cu o nouă specie de programatori. Minicalculatoarele au început să fie introduse în universităţi şi alte instituţii de învăţământ, pentru că erau ieftine. Ele erau accesibile şi proiectate pentru a putea suporta modificări ulterioare, ceea ce a atras un grup de entuziaşti cunoscuţi sub numele de hackeri. Aceşti hackers nu sunt identici cu cei din zilele noastre. Acei hacker-i erau plini de entuziasm faţă de calculatoare, oameni care voiau să facă programe mai bune, mai rapide şi mai „elegante”.Din rândurile lor s-au ridicat o parte din oameni care au făcut revoluţia calculatoarelor personale. Piaţa minicalculatoarelor a crescut repede. Imediat ce departamentele puteau justifica nevoia minicalculatorului, acesta era instalat. Acesta a fost momentul când DEC (Digital Equipment Corporation ) a devenit a doua mare companie producătoare de calculatoare din lume.În privinţa îmbunătăţirilor aduse programelor, gama funcţiilor care pot fi realizate a crescut. Un minicalculator poate fi folosit simultan de mai mulţi utilizatori, cu ajutorul unui procedeu de împărţire a timpului de folosire a procesului numit time-sharing. Astfel, fiecare utilizator poate să prelucreze date, să creeze programe sau să utilizeze, ca şi când ar fi singurul utilizator. Acest sistem a fost introdus şi în tehnologia de realizare a mainframe-urilor. Sisteme sofisticate de time-sharing, cu componente disc mai puternice şi programe mai sofisticate, au fost dezvoltate în acelaşi timp pentru mainframe-uri.Aceasta era piaţa calculatoarelor în anii ´70: mainframe-uri şi minicalculatoare erau prezente în toate companiile şi principalele departamente. Pentru sacinile pe care le puteau rezolva în moduri în care le rezolvau, erau bune. Au adus metode noi şi eficiente în birouri şi au făcut afacirele mai eficiente. Totuşi, au eşuat în mărirea productivităţii personale (în creşterea eficienţei personalului, nu a corporaţiilor). Apariţia calculatoarelor personale La mijlocul anilor ´70 a apărut o nouă tehnologie: miniprocesorul. Acesta folosea multe tranzistoare conectate pe o pastilă de siliciu pentru a realiza un dispozitiv de calcul.Primele microprocesoare au fost, după standardele actuale, destul de simple. Primul microprocesor, devine cunoscut ca 4004, a fost proiectat pe patru biţi de către inginerul Marcian E. „Ted” Hoff de la Intel, în anul 1969. Clientul care i-a comandat lui Intel microprocesorul a fost o firmă japoneză, care a dat faliment în 1970; după aceasta Intel nu se putea hotărî dacă să lanseze sau nu circuitul pe piaţă. L-au lansat, şi în 1974 existau mai mult de 19 tipuri de microprocesoare pe piaţă, inclusiv Intel 8088, cel care va deveni trambulina actualelor calculatoare personale.Microprocesoarele au fost iniţial folosite drept controler - dispozitive de control – pentru maşini de spălat veselă şi frigidere. Producătorii şi proiectanţii de calculatoare nu au pierdut ocazia dată de potenţial acestor dispozitive de a fi folosite drept calculatoare. 8080, Z80, CP/M Primele succese ale pieţei au fost microprocesorul Intel 8080 şi noul sistem de operare numit CP/M-80 scris pentru acest cercuit. CP/M-80 a fost creat în 1975 de Gary Kildall, fondatorul şi preşedintele companiei Digital Research – primul producător al unui sistem de operare pentru microcalculatoare. Astăzi, compania este o divizie a lui Novell Inc. – cea mai mare companie în domeniul sistemelor de operare în reţea.CP/M este prescurtat de la Controlul Programului/Microcalculatorului – cel mai sugestiv nume de produs, dacă mai existase unul, de până atunci. Acest sistem de operare a fost, la acea dată, extraordinar. Dacă aveai un sistem 8080 sau Z80, cu sistem de operare CP/M, cu 64 kilobiţi de RAM şi o pereche de unităţi de disc flexsibil de 8", aveai „ultimul strigăt” al modei calculatoarelor şi îl făceai verde de invidie pe orice pasionat. Un singur lucru le putea depăşi invidia şi cîştiga ura: să ai un disc şi o imprimată; ambele necesitau o cheltuială exorbitantă.Discurile acelor timpuri merită puţină atenţie. Primul tip larg răspândit împreună cu microcalculatoarele aveau discuri de 14" (comparaţi-le cu cele de 3,5" disponibile astăzi) şi un timp de acces suficient pentru o pauză de cafea. Biţi Apple Apple Computer, binecunoscută ca avându-şi începuturile într-un garaj, a apărut în 1976. Apple a fost fondată de legendarii Steve Jobs şi Steve Wozniack, şi este recunoscut drept compania care a pus bazele industriei calculatoarelor personale. Deşi povestea lui Visilac şi a calculatorului Apple II este bine cunoscută, merită să o spunem încă o dată, pentru că arată motivele care au generat revoluţia calculatoarelor personale.La mijlocul anilor `70, dacă doreai să faci încercări de genul „şi dacă” calculând pe mainframe, trebuia să scrii un program, să-l depanezi, să încerci un set de date, să verifici rezultatele, să încerci un set de date mai complex s.a.m.d. Era un procedeu cel puţin laborios şi nu foarte practic, cu excepţia cazului în care priviziunele aveau importanţă pentru corporaţie şi aveai suficient timp la dispoziţie. Această situaţie a motivat doi studenţi de la Harvard Business School să facă primul program de calcul tabelar: Visicalc.Apple II avea la bază un procesor Motorola 6502 (proiectat pe 8 biţi), până la 128 kilobiţi de RAM şi utiliza un casetofon pentru a stoca date şi programe. Apple a încheiat o înţelegere cu realizatorii lui Visicalc pentru a obţine exclusivitatea programului pe Apple II. Acestui program i se acordă meritul de a fi catapultat Apple de la un venit de 800.000 de dolari în 1977 la puţin sub 48 de milioane în 1979.Utilizatorii cumpărau Apple II doar pentru a rula Visicalc, şi o dată cu el un raft întreg de aplicaţii, care ofereau utilizatorilor, pentru prima dată la un preţ rezonabil, putere de calcul accesibilă şi dedicata IBM preia controlul Calculatoarele despre care am vorbit, maşinile CP/M şi Apple, nu erau numite calculatoare personale – acesta nu a fost un termen recunoscut până în august 1981, data de naştere a calculatorului IMB PC a fost creat de piaţă, datorită acelor sisteme de microcalculatoare care au făcut posibilă existenţa calculatorului IBM PC.Deşi microprocesorul care a stat la bază calculatorului IBM PC a fost produs în 1974, calculatorul IBM PC a fost produs abia în 1981. Intel 8088 era un microprocesor pe 16 biţi, care putea lucra cu mai multă memorie şi mai rapid decât predecesorii săi. IBM a delegat o companie necunoscută, numită Microsoft, pentru a realiza un sistem de operare. Restul este, aşa cum o spun ei, istorie. IBM PC a devenit un standard, în realitate o serie de standarde care au adus la vânzarea de aproximativ 100 de milioane de calculatoare personale din 1981. puterea marketing-ului IBM a dus la succesul lui IBM PC. IBM avea bani şi poziţia pe piaţă astfel încât să facă calculatorul IBM PC acceptat în corporaţii. Deşi e uşor să critici IBM pentru greşelile, destul de multe, făcute în dezvoltarea pieţei calculatoarelor personale şi lipsa de receptivitate faţă de o piaţă care creştea mai rapid decât putea acoperi IBM, fără amestecul lui IBM, această piaţă ar fi crescut mult mai încet şi mai fragmentat. Calculatorul IBM PC a continuat tendinţa dată de Apple II, aducând puterea de calcul la îndemâna utilizatorilor. Posibilitatea de a-şi îmbunătăţi şi mări productivitatea personală a fost o atracţie atât de mare, încât oamenii au trecut peste orice pentru a-şi cumpăra un calculator personal. Ei au păcălit bugetele departamentale cumpărându-le ca maşini de scris sau chiar plătind diferenţa din propriul buzunar. Multe companii au avut reţineri în a urma tendinţa de introducere a calculatoarelor personale, dar au descoperit ulterior că acestea erau folosite din plin de concurenţa. În aceste companii, de obicei, Centrul de Calcul era uluit când descoperea invazia calculatoarelor personale. Fanaticii mainframe-urilor erau probabil cei mai surprinşi când aflau ce se întâmplase. Aparent peste noapte, Centrul de Calcul pierdea un procent destul de mare din prelucrările de date ale companiei. Teritoriul pe care credeau că îl stăpânesc era brusc invadat. Ceea ce era probabil cel mai tulburător pentru ei era că utilizatorii de calculatoare personale vorbeau despre informaţii şi nu doar despre coloane de date. Utilizatorii au descoperit că puteau combina şi prelucra cum doresc datele. Puteau realiza rapoarte despre ceea ce îi interesa. Pe de altă parte, dacă ai fi cerut la Centrul de Calcul un raport, ţi-ar fi dat doar un raport standard aşa cum le genera mainframe-ul. (Rapoartele standard consumau o „mică pădure” de hârtie, când toţi utilizatorii doreau doar o pagină ). Astfel a apărut o nouă tendinţă: aceea de a a-ţi realiza singur calculele. Atunci când utilizatorii doreau să facă simulări financiare de tipul „şi dacă”, ei nu mai trebuiau să meargă, cu pălăria în mână (metamorfic vorbind) la Centrul de Calcul. Puteau să-şi pornească calculatorul personal, să ruleze programul de calcul tabelar şi să realizeze o duzină de scenarii, în timpul în care Centrul de Calcul ar fi luat în considerare cererea lor.Deja nu mai exista nici o posibilitate pentru Centrul de Calcul de a schimba lucrurile. Corporaţiile aveau toate motivele să susţină noua tendinţă şi în acelaşi timp destule motive de îngrijorare pentru anarhia care se crea. Distribuirea datelor prin companii, cum veţi vedea, avea multe implicaţii şi exista marele risc de a scăpa totul de sub control. Revoluţia calculatoarelor personale, mai mult decât orice, a forţat Centrele de Calcul să-şi regândească rolul şi tehnologia pe care o foloseau. Ele nu au avut cu adevărat de ales şi au devenit Servicii de gestiunea de informaţie (Management Information Service) sau IT (Information Tehnology) sau orice altceva care conţinea cuvântul informaţie. De asemenea, au trebuit să urmeze sau cel puţin să se obişnuiască cu valul tehnologiilor aduse de calculatoarelor personale. Începutul conectării Pe timpul CP/M-ului, preţul perifericilor de calitate era exorbitant. Un disc de 14" şi 10MB, care consuma 5 amperi şi făcea zgomot ca un avion care decola, era tot atât de scump ca şi un calculator. O imprimată matriceală, care nici nu se apropia de calitatea unei letter-quality, era o resursă preţioasă. În momentul lansării calculatorului IBM PC preţurile scăzuseră, dar erau încă destul de mari. Pe scurt, perifericele calculatoarelor personale erau ca aurul: rare şi scumpe. Nu era practic ca fiecare calculator să aibă disc şi imprimată, deşi fără ele productivitatea calculatoarelor personale era mai mică. O altă problemă era folosirea în comun a datelor. Dacă aveai nevoie de un document creat de altcineva, trebuia să iei dischetă, să-ţi pui pantofii de sport şi să alergi la acel microcalculator să-l iei. De aici, numele acestui tip de partajare a datelor: „reţea sportivă”. „Reţeaua sportivă” Acest tip de reţea a ridicat multe probleme. Cum puteai să fii sigur că documentele cu care lucrai erau la zi, dacă diverse copii modificate de un număr oarecare de oamenii circulau pe diverse dischete? Cum poţi opri furtul documentelor? Cum poţi opri furtul documentelor? Şi dacă ultima versiune, şi singura, a unui document se află pe o singură dischetă folosită de cineva drept suport pentru ceaşcă de cafea? Şi dacă...? Existau sute de probleme cu această reţea şi toate evidenţiau o singură soluţie: nevoia, absolută necesitate, de a schimba documentele electrice între calculatoare. Combinaţi cu dorinţa de a schimba, de a folosi în comun discuri şi imprimate scumpe, şi aveţi o problemă la care să meditaţi. Nevoia de a folosi în comun date şi periferice a stimula crearea primei reţele locale de calculatoare, dar aşa cum veţi vedea, problema centrală a fost nevoia de a folosi în comunicatie. Comutatoarele de date O modalitate de a folosi în comun periferice a fost folosirea unui comutator de date: un dispozitiv ce permite doar unui utilizator la un moment dat să folosească dispozitivul, ca exemplu o imprimată. Dacă o altă persoană folosea imprimata când doreai tu să o foloseşti, trebuia să aştepţi până termina. Un comutator de date poate fi comparat cu o coadă la bancă. Orice persoană (datele ce vor vi imprimate) care se aşează prima coadă (comutatorul) ajunge prima la casier (imprimanta). Restul trebuia să aştepte până ce aceasta termină. Comutatorul de date oferă utilizatorului o conexiune pe portul serial sau paralel, pe bază căreia primul utilizator care cere primeşte dreptul de folosi imprimanta. Calculatorul care nu mai are nevoie de periferic trebuie să trimită o secvenţă de caractere prin care spune de fapt „Am terminat”. Aceste dispozitive, deşi erau bune pentru imprimantă şi plotere (ele încă mai sunt folosite – câteva companii încă le mai oferă ), nu permiteau folosirea în comun a discurilor. De asemenea, necesitau o linie dedicată între calculator şi comutator. Aceasta devenea dificil de realizat când calculatoarele erau răspândite pe o suprafaţă mare, şi imposibil dacă erau mai multe calculatoare. „Aici servesc discuri” Prima încercare de a realiza ceea ce astăzi numim reţea locală (LAN) a fost tehnologie, acum învechită, numim disc server. Un disc server era un calculator, prin care, printr-o tehnică de comunicaţie oarecare, era legat de un grup de calculatoare numit clienţi. El rula un sistem de operare special care era proiectat astfel încât să poată permită accesul mai multor clienţi în acelaşi timp la disc şi la imprimată: acest sistem se numeşte sistem de operare pentru reţea (Network Operating System sau NOS). 2.Funcţionarea reţelei Aplicaţia client/server Primele aplicaţii de reţea erau în majoritate programe integrate. De exemplu, dacă ofereau o bază de date multiutilizator ele aveau şi partea frontală (front-end) de interacţiune cu utilizatorului şi „motorul” bazei de date (partea de program care lucra cu fişierele bazei de date) pe acelaşi PC. Singura parte care se putea afla în reţea, pe server, era baza de date. În această configuraţie, calculatorul client realiza toată prelucrarea datelor (citire, căutare a înregistrărilor dorite între datele citite etc.). Aplicaţiile acestea pot fi descrise ca având doar client. Serverul era o simplă „pompă” de date: trimitea utilizatorului date din fişierele aflate pe disc sau le primea şi le stoca pe disc. În ultimii ani au apărut un număr mare de sisteme de bază de date sofisticate care pun în reţea „motorul” de acces la baza de date care se află în parte frontală (front-end) utilizatorul. Acestea se numesc sisteme client/server. O dată cu îmbunătăţirea performanţelor datorită eliminării supraîncărcării reţelei cu transferuri mari de date, mai există şi avantajul faptului că serverul poate deservi mai mulţi clienţi în acelaşi timp. Întregul proces de sincronizare al accesului la baza de date, care trebuia realizat de clienţi, este acum realizat de server, ceea ce face aplicaţiile mai simple şi întregul sistem mai eficient. Bazele de date nu sunt singurele aplicaţii care pot fi realizate în sistem client/server. Alte aplicaţii client/server includ servere de poştă electronică, sisteme de vizualizare pe calculator a imaginilor şi urmărire serviciilor de reţea. Avantajele sistemelor client/server sunt următoarele: - O securitate mai bună, deoarece accesul la datele din baza de date server este indirect. Utilizatorii nu pot vedea fişierele de date decât dacă li se dă acest drept în mod explicit. - Performanţele pot fi îmbunătăţite uşor, deoarece o mai bună proiectare a serverului poate duce la o mai bună coordonare a utilizatorilor care doresc servicii în acelaşi timp şi, de aici, performanţe mai bune. În cazul severelor de baze de date prin reţea pentru a găsi ce îi interesează; e suficient ca ele să trimită cereri către server, iar serverul le va trimite doar rezultatele pe care le doresc. Creşte raportul calitate/preţ. Clienţii trebuie doar să aibă suficientă putere de calcul pentru a rula partea frontală (front-end). (Când sunt necesare performanţe mai mari, serverul poate fi înlocuit cu un calculator personal mai performant şi, respectiv, mai scump). Dezavantajele sistemelor client/server: Complexitatea: nu este simplu, de obicei, să configurezi şi să administrezi sisteme client/server. Necesităţi: pentru a avea mulţi utilizatori, serverul din sistemele client/server are nevoie de un calculator scump. Aplicaţiile de pe server au tendinţa să devie mai mari şi mai complexe şi au nevoie de mai multă memorie RAM. Preţ: performanţele serverului scad o dată cu creşterea numărului de utilizatori. Pentru a reface performanţele, serverul de bază de date trebuie să ruleze pe o maşină dedicată acelui server. Deci, acolo unde cândva era un server dedicat general, care funcţiona şi ca server de bază de date, acum avem un server dedicat general şi un server de baze de date dedicat, ceea ce duce cel puţin la dublarea costului. Tehnologii de grup Tehnologiile de grup (groupware) sunt un set de tehnologii care au scopul de a îmbunătăţi productivitatea a doi sau mai mulţi utilizatori care cooperează în realitate unor obiective comune. Ideea este ca o dată ce reţeaua uneşte utilizatorii, munca şi comunicările cu privire la ea pot fi automatizate pentru îmbunătăţirea fluxului muncii şi a oportunităţilor. Teoretic, un grup de oameni care muncesc împreună într-o activitate comună sau pentru obiective comune poate fi mult mai eficient decât un grup de oameni care muncesc independent. Deoarece calculatoarele îmbunătăţesc dialogul între membrii grupului şi urmăresc progresele lor, detaliile nu vor mai fi omise, iar desfăşurarea poate fi foarte uşor de urmărit. Aceste idei au fost aplicate la procese cum sunt planificate şi administrate proiectelor. Planificarea în reţea permite unui grup dintr-o reţea să-şi facă orare pe reţea. Când vor să-şi coordoneze activităţile, de exemplu să stabilească o întâlnire, orarul grupului poate fi examinat şi poate fi găsit momentul când toţi membrii sunt disponibili. Folosind poşta electronică, aceştea pot fi rugaţi să va şedinţă (sau în organizaţiile mai autoritate li se ordonă). Alte caracteristici ale aplicaţiei de grup: Sisteme de informare (oferite în sisteme de poştă electronică cum ar fi cc: Mail). Baze de date folosite în comun. Sisteme de conducere a proiectelor. Servicii de bibliotecă (pentru administrarea documentaţiilor aparţinând unui grup). Sisteme de control al versiunii (asemănătoare cu serviciul de bibliotecă, dar cu facilităţi de control al arhivării şi găsirii diverselor versiuni de fişier; aceste sisteme sunt de obicei folosite pentru dezvoltarea programelor). Una dintre cele mai lăudate aplicaţii ale tehnologiilor de grup, Lotus Notes, este un sistem de baze de date cu poştă electronică. Rolul lui Notes este de a răspândi informaţiile deţinute în bazele de date ale organizaţiilor, la un număr oarecare de utilizatori. Sistemul permite duplicarea şi sincronizarea mai multor copii de baze de date. O altă direcţie principală a aplicaţiilor de grup este posibilitatea urmăririi fluxului muncii. Ideea este că grupurile de utilizatori care sunt într-o reţea pot beneficia de automatizarea activităţilor de rutină. Mare parte a sistemelor care se ocupă de fluxul muncii se bazează pe formulare. Ele primesc date de la o persoană, pe care apoi le transmit, dacă e posibil cu date suplimentarea din alte surse, celorlalţi membri. Ele au mecanisme pentru contabilizarea şi urmărirea tranzacţiilor şi raportarea stadiului muncii. Obiectivele vor fi mai rar uitate sau amânate, deoarece calculatoarele sunt mai de încredere decât oamenii. Fluxul muncii este concept atât de important în reţele, încât multe dintre principalele companii producătoare de produse de reţea au investit în companii care dezvoltă tehnologii de bază pentru suportul fluxului muncii. Problema cu aplicaţiile de grup este că e greu ca oamenii să se obişnuiască cu ea! („Poţi să duci un cal la apă, dar nu poţi să-l faci să bea.”). NIVELE ALE LIMBAJELOR DE PROGRAMARE “ Nivelul “ unui limbaj este apreciat prin poziţia pe care o ocupă pe scara constituită de limbajul recunoscut de microprocesor ( limbaj maşină ) şi limbajul natural al programatorului ( limba română , limba engleză …) . Un limbaj de nivel scăzut este foarte apropiat de maşină , el manipulează cu elemente de nivel hardware , fizic , cum ar fi : registru , microprocesor , locaţie de memorie , port de intrare / ieşire etc . Un limbaj de nivel înalt sau foarte înalt manipulează cu concepte apropiate de limbajul natural , concepte de nivel logic , cum ar fi : colecţie de date , nume de operaţie ( sort , writeln , open ) , variabile , constante ( asemănătoare ca înţeles cu cele din matematică). r ~ ú  ᘒꩨ椥䌀ᑊ洀ై猄ై丄erorilor de programare ) este de preferat un limbaj de nivel cât mai ridicat ( înalt sau foarte înalt ) .În schimb , pe măsură ce limbajul are un nivel mai ridicat execuţia programului conceput cu ajutorul său va fi mai lentă , decât a unui program ce realizează aceleaşi operaţii dar este scris în limbaj de asamblare . O altă diferenţă esenţială între cele două tipuri de limbaje o reprezintă portabilitatea , adică posibilitatea transferării programelor pe un alt tip de maşină decât cea pe care au fost construite . Din acest punct de vedere limbajul de asamblare este neportabil deoarece el este specific microprocesorului . Programele realizate pe un tip de maşină trebuie rescrise integral pentru noul tip de maşină , folosind un nou set de instrucţiuni – care deobicei diferă foarte mult . Lucrurile stau altfel cu programele concepute cu ajutorul unui limbaj de nivel înalt , deoarece acestea sunt detaşate de maşină . Între un astfel de program şi calculator se interpune compilatorul ( sau interpretorul ) care rezolvă corect transformarea fişierului-sursă în fişier-executabil . Limbaje procedurale – neprocedurale Cele două tipuri de limbaje , procedurale şi neprocedurale , se diferenţiază prin nivelul de organizare ( structurare ) a unui program . Limbajele neprocedurale sunt concepute pentru a gândi un program la nivel de instrucţiune , pe când cele procedurale , obligă programatorul să conceapă programe la nivel de bloc . Într-un limbaj procedural (numit şi limbaj structurat) programele sunt scrise instrucţiune cu instrucţiune , dar ele sunt organizate logic în blocuri (grupuri de instrucţiuni ) ce realizează o acţiune bine determinată .În general un bloc are un punct de intrare şi un punct de ieşire – nu mai multe . Un limbaj procedural oferă posibilitatea utilizării unui nivel ridicat de concepere a unui program şi duce la realizarea de programe coerente şi protejate la erori . Prin contrast , limbajele neprocedurale nu favorizează programatorul în a se desprinde de nivelul „instrucţiune „ şi duc deseori la programe greu de controlat – mai ales în cazul programelor de dimensiuni mari . Limbajele neprocedurale sunt încă preferate de unii utilizatori datorită timpului foarte scurt cât decurge învăţarea şi utlizarea lor . Limbaje orientate Din punctul de vedere al aplicabilităţii unui limbaj , limbajele pot fi orientate pe o anumită problemă sau concepute pentru soluţionarea oricărui tip de problemă – limbaje de uz general sau altfel spus , neorientate pe o problemă . Limbajele orientate prezintă un grad înalt de specificitate pe când un limbaj neorientat reprezintă un cadru general ce permite introducerea de către utilizator a conceptelor şi prelucrărilor dorite . Deci , diferenţa esenţială dintre cele două tipuri de limbaje o constitue nivelul conceptual definit . Cele specializate posedă deja integral suportul necesar şi permit programatorului să se concentreze la ansamblul problemei , pe când cele nespecializate lasă în sarcina programatorului manevrarea nivelelor inferioare ale problemei . Limbaje concurente Un limbaj concurent permite definirea de procese ( prelucrări ) paralele , execuţia sa fiind ramificată la un anumit moment de timp . Prin contrast limbajele neconcurente ( majoritatea limbajelor ) au o desfăşurare liniară , fiind activ un singur proces la un moment dat . Procesele concurente presupun în mod obligatoriu un sistem multi-tasking ce poate gestiona mai multe „ sarcini „ la un moment dat . Limbaje de nivel scăzut . Această categorie de limbaje are un reprezentant autoritar şi anume : limbajul de asamblare . Diferenţierile care se pot face pentru limbajele de nivel scăzut sunt următoarele : – după tipul de maşină ; Regulile respectate de versiunile limbajului de asamblare sunt : o nouă versiune o include complet pe cea anterioară , versiunea nouă oferă funcţii suplimentare şi le realizează pe cele vechi mai rapid . – după mediul de programare oferit . Aspectul unui limbaj poate fi schimbat radical de mediul de programare oferit . Pentru limbajul de asamblare există mai multe implementări disponibile , începând cu pachete ce operează în mod linie şi culminând cu medii integrate în care toate operaţiile se pot declanşa de la un acelaşi pupitru de comandă . Nu sunt luate în considerare decât aceste medii integrate ( denumite generic medii Turbo) , dintre care se detaşează Turbo Asamblorul firmei Borland TASM . Limbaje de nivel înalt neorientate . BASIC A fost creat în 1964 la Darmooth College (S.U.A.) . Denumirea sa provine de la iniţialele cuvintelor Beginner’s Allpurpose Symbolic Instruction Code ( Cod de instrucţiuni simbolice , de uz general , destinat începătorilor ) . Are următoarele caracteristici fundamentale : simplu de învăţat ; instrucţiunile sale sunt cuvinte din limba engleză sau prescurtări ale acestora ; neorientat pe un anumit tip de problemă ; permite construirea de aplicaţii ; este un limbaj nestructurat , ceea ce îi permite să fie uşor învăţat . Din cauză că a cunoscut o largă răspândire , au fost implementate noi versiuni de Basic : GW-BASIC , QUICK BASIC , TURBO BASIC , VISUAL BASIC ( Basic for Windows ) . FORTRAN Limbajul Fortran este decanul de vârstă al limbajelor de largă folosinţă . A apărut în 1956 şi îşi datorează numele prescurtării cuvintelor : FORmula TRANslation ( Traducere de formule ). Iniţial reprezenta un limbaj orientat pe calcule ştiinţifice având definite concepte precum : matrice , funcţii trigonometrice , numere reale în dublă precizie . Versiunile ulterioare care au cunoscut o mare popularitate au extins posibilităţile limbajului trasformându-l într-un limbaj eficient , de uz general .În prezent există pentru IBM-PC două implementări mai importante ale limbajului : Microsoft Fortran , Fortran for Windows . Deşi nu poate fi considerat „ depăşit „ din punct de vedere conceptual ( este un limbaj algoritmic – structurat ) este neindicată folosirea lui datorită absenţei unor medii de programare performante şi pentru că tendinţa actuală îi este defavorabilă . PASCAL Conceptualizat în anul 1970 de către Niklaus Wirth , limbajul PASCAL poartă numele matematicianului şi filosofului BLAISE PASCAL , în semn de recunoaştere a meritelor sale în teoretizarea maşinilor de calcul . Creat după acumularea de cunoştiinţe temeinice în ştiinţa limbajelor formale , din confruntarea cu probleme concrete ale programării , limbajul PASCAL a constituit la vremea respectivă un limbaj modern , menţinându-se ca atare şi în prezent , datorită faptului că posedă o solidă bază conceptuală . Limbajul PASCAL a introdus în versiunea sa iniţială noţiunea de programare structurată şi ulterior noţiunile de date ( structuri ) dinamice , date (structuri ) definite de utilizator . În prezent standardul implementărilor PASCAL cuprinde următoarele elemente : programare structurată de tip algoritmic ; definirea de noi funcţii sau proceduri ; tipuri de date definibile de către utilizator ; structuri de date dinamice ; adresări indirecte ale datelor ; recursivitate ; rutine complete de intrare / ieşire ; funcţii de conversie a datelor din ASCII în format intern şi invers ; set complet de funcţii matematice ; funcţii elementare de grafică 2D ; posibilitatea inserării direct în sursă a instrucţiunilor în limbaj de asamblare ; posibilitatea definirii de overlay-uri pentru program . Versiunile standard ale implementărilor PASCAL sunt cele oferite de Microsoft şi Borland , cu avantaj pentru cele din urmă ( TURBO PASCAL 5.0 , TURBO PASCAL 5.5 ) datorită mediului de lucru performant (de tip “ TURBO “ ) . Combinaţia PASCAL + TURBO a reprezentat un succes imens în rândul programatorilor având ca singur rival cealaltă combinaţie : C+TURBO . Limbajul C Acest limbaj de programare , cu cel mai scurt nume , a fost creat în 1971 de către Dennis Ritchie şi Brian Kernigham pentru dezvoltarea sistemului de operare UNIX . Principalele caracteristici ale limbajului sunt : limbaj structurat de nivel înalt ; posedă concepte de nivel scăzut , ceea ce permite exploatarea portabilă a caracteristicilor intime unei maşini ; rutine de conversie a datelor foarte evoluate ; tipuri de date definibile de către utilizator ; gestionarea elaborată a datelor de tip dinamic ; definirea de noi funcţii ; adresări indirecte ale datelor , variabilelor ( pointer-i ) ; recursivitate ; set complet de funcţii matematice ; funcţii pentru realizarea de grafică elementară 2D; funcţii de apel servicii DOS ; posibilitatea definirii de overlay-uri pentru un program ; concizie deosebită a limbajului . Pentru versiunile standard ale implementărilor limbajului C există medii de programare de tip “ TURBO “ce aparţin firmelor : Microsoft – produsul QUICK C şi firmei Borland – produsele TURBO C . Limbajul ADA A fost creat special pentru a gestiona totalitatea aplicaţiilor dezvoltate şi utilizate de N.A.S.A. Noutatea limbajului ( de tip structurat , algoritmic ) o constitue concurenţa , deci posibilitatea lansării de procese paralele ( sincronizate interactiv în finalul execuţiei lor ) . Saltul calitativ este evident şi deschide un nou domeniu în programare … dar nu pentru IBM-PC . Versiunile implementărilor limbajului ADA pe IBM-PC nu posedă tocmai acestă parte de concurenţă , reducând limbajul la un simplu limbaj structurat de uz general . Deci , ADA este un limbaj ultramodern din punct de vedere teoretic dar ineficient din punct de vedere practic pentru IBM-PC-uri . Limbaje orientate pe gestiunea bazelor de date Necesităţile actuale în practica utilizării calculatoarelor se îndreaptă cu precădere spre gestionarea bazelor de date de mari dimensiuni . O explicaţie a acestei orientări e dată de faptul că o bază de date reprezintă o informaţie , iar cel ce deţine informaţii complete şi rapide într-o anumită problemă este indiscutabil cu un pas înaintea celorlalţi . Concurenţa din domeniul economic poate fi numită pe bună dreptate o bătălie informaţională . Un sistem de gestionare a bazelor de date ( S.G.B.D.) de tip clasic operează cu următorii termeni fundamentali : câmp – o locaţie în care se poate memora o informaţie bine determinată ; înregistrare – mai multe câmpuri alcătuiesc împreună o înregistrare ; baza de date – colecţie de înregistrări . Deci , datele sunt gestionate prin intermediul unei structuri , organizată ierarhic , la un nivel de organizare logică . Tendinţa modernă în exploatarea bazelor de date constă în deplasarea interesului către bazele de date relaţionale . Diferenţa esenţială constă în definirea unui nivel logic suplimentar între datele gestionate . Acestea nu mai sunt privite ca simple fişe izolate între ele ci pot fi analizate pe baza legăturilor ( relaţiilor ) ce există între ele . Noţiunile cu care operează un S.G.B.D. relaţional sunt următoarele : tabel – structură fundamentală de “ depozitare “ a datelor ; linie în tabel – echivalentul unei înregistrări clasice ; coloană în tabel – echivalentul unui câmp de tip clasic ; bază de date – o colecţie de tabele , conectate prin valorile anumitor coloane . Această nouă concepţie permite definirea de structuri 1: n . O “ înregistrare “ poate conţine n valori pentru un “ câmp “ anumit nu una singură ca în cazul clasic . Structurile de tip 1 : n pot fi rezolvate şi cu ajutorul unui S.G.B.D. clasic , dar întreaga gestiune a operaţiilor revine programatorului pe când un mediu relaţional furnizează din start servicii speciale . Spre deosebire de S.G.B.D. –urile clasice , un mediu relaţional presupune ca cerinţă minimală posibilitatea manipulării datelor prin intermediul conexiunilor logice stabilite . Pentru aceasta există definit ( şi impus ca standard unanim recunoscut ) limbajul de interogare SQL ( Structured Query Language – limbaj de cereri structurate ) .Prin intermediul său sunt permise următoarele operaţii : regăsire date ( conexate logic ) ce îndeplinesc o anumită condiţie ; definire ordine de returnare a datelor ; redefinire conectări logice ale datelor ; exploatare ; programare . Avantajele unui S.G.B.D. clasic sunt : simplitate în manevrare ; deci efort de studiu redus ; pot funcţiona pe un sistem de calcul ce nu implică resurse speciale , ci doar spaţiu de stocare extern suficient pentru problema dată ; preţ de cost redus faţă de cele relaţionale . Avantajele unui S.G.B.D. relaţional sunt : nivel logic superior ( corelaţii , structuri 1 : n ) , prelucrări ( regăsiri ) de date cu un înalt nivel de complexitate ; nivel superior de portabilitate a aplicaţiilor , datelor. S.G.B.D. – uri clasice . dBASE III Cel mai răspândit sistem de gestiune a bazelor de date este dBASE , în diversele lui versiuni . El poate fi considerat un “ BASIC “al bazelor de date . La momentul apariţiei a constituit o adevărată revoluţie în domeniul S.G.B.D.-urilor . Meritele sale principale care l-au impus atenţiei utilizatorilor şi programatorilor sunt : foarte simplu de utilizat ; limbaj de nivel foarte înalt , simplu de învăţat ; interactivitate bună a sistemului ; poate funcţiona cu resurse extrem de restrânse ; Dezavantajele principale ale dBASE –ului sunt : viteză de lucru extrem de scăzută ; limbaj de programare cu lacune greu de surmontat ( nu posedă salturi , funcţii matematice reduse , erori de implementare ) ; aplicaţiile create slab interactive ; imposibilitateta conectării cu un alt limbaj . Cele mai importante implementări ale sale sunt : dBASE III Plus şi dBASE IV . COBOL A fost creat în 1950 şi reprezenta singura posibilitate de gestionare a unei baze de date . Reprezintă în primul rând un limbaj de programare special conceput pentru informatica de gestiune . Dacă facem o comparaţie , sugestivă , COBOL este echivalentul FORTRAN-ului pentru sistemele de gestiune a bazelor de date ( din punct de vedere istoric şi al performanţelor ) . Limbajul este considerat greoi şi inflexibil , iar pentru crearea unui program foarte simplu e nevoie de scrierea unui adevărat eseu . Singurul avantaj real al COBOL-ului este portabilitatea sa ridicată . FOXBASE Sistemul dBASE a incintat firmele producătoare de soft , datorită popularităţii sale şi pe de altă parte a calităţilor scăzute ale implementărilor originale furnizate de firma Ashton-Tate . Au apărut noi implementări ale limbajului care au încercat să furnizeze unelte profesionale pe baza acestui suport conceptual . Versiunile FOXBASE 2.10 şi FOXBASE PRO se constitue în medii performante atât pentru programatori cât şi pentru utilizatori . ISIS Este distribuit gratis de către UNESCO , ceea ce îl face cu adevărat interesant . Caracteristicile ce îl fac interesant sunt : interactivitate bună ; posibilitate definire structuri 1 : n ; suport de reţea locală ; un limbaj intern( o versiune de PASCAL ) cu care se prelucrează datele ; adaptabilitate foarte bună . S.G.B.D. –uri relaţionale ORACLE Se poate afirma fără teama de a greşi că ORACLE reprezintă cel mai performant S.G.B.D. disponibil la momentul actual . Pe lângă faptul că posedă avantajele unui mediu de tip relaţional ORACLE este gândit ca un sistem exhaustiv pentru rezolvarea problemelor de utilizare sau programare . Limbajul intern folosit este SQL Plus şi este permisă conectarea cu alte limbaje externe evoluate ( orientate către C ) . Putem menţiona : viteză de lucru foarte bună ; exploatare interactivă la nivel SQL ; limitări de lucru greu sau imposibil de atins ( maxim 65535 caractere într-un câmp , număr nelimitat de câmpuri , de înregistrări ) ; exploatare eficientă a spaţiului pe disc ( memorarea câmpurilor în format variabil ) . Oracle este implementat pe majoritatea tipurilor de computere mari , ceea ce oferă portabilitatea aplicaţiilor , dar mai ales posibilitatea conectării la calculatoare puternice . PARADOX Reprezintă un S.G.B.D. cu adevărat profesional . El îndeplineşte toate cerinţele unui produs cu adevărat modern şi performant şi anume : interactivitate foarte bună ; viteză de lucru mare ; servicii şi auxiliare ; limbaj de programare evoluat ( PAL – Paradox Application Language ) , dotat cu compilator . Limbaje orientate pe calcul tabelar . Aplicaţiile împreună cu limbajele implementate pentru rezolvarea problemelor descrise în continuarea nu pot fi considerate medii de programare propriu-zise . Aplicaţiile de tip “ tabelă de calcul “ au fost concepute în ajutorul funcţionarilor , pentru a prelua o parte imensă din rutina de lucru inerentă unor astfel de activităţi . Denumirea provine din limba engleză şi este o traducere pentru termenul „ spread-sheet” ( spread-întindere,desfăşurare,foaie,tabel; sheet-schemă,diagramă,a acoperi cu un strat ) .În traducere directă aceasta ar însemna – pentru cazul de faţă – organizarea unei foi ( a unui tabel ) . Iată cum funcţionează un program de tip spread-sheet : elementul de lucru îl reprezintă un tabel ; un tabel este format din linii şi coloane ; intersecţia unei linii cu o coloană se cheamă celulă ; tabelul este vizualizat pe ecran prin intermediul unei ferestre ; în fiecare celulă poate exista una din entităţile următoare : text , numere , formule , secvenţe de program , macroinstrucţiuni . Pe lângă aceste caracteristici specifice unui spread-sheet cerinţele minimale ale unui pachet de calcul tabelar includ : posibilitatea „ căutărilor inverse ” ( de la rezultatul unui calcul , la valorile care l-au generat ) ; posibilitatea de lucru multi-tabel ( mai multe tabelel simultan); funcţii de editare şi formatare a textului ( editor de texte obişnuit ) ; funcţii grafice ( diagrame , prezentări ) ; sistem de gestiune a bazelor de date ( pentru celulele unui tabel ) ; tipărire de calitate ( posibilitatae de a lucra cu mai multe tipuri de imprimante , exploatarea rezoluţiei unei imprimante laser , set bogat de fonturi ) . Spre deosebire de limbajele de programare propriu-zise , cele folosite de spread-sheet-uri sunt special concepute pentru a fi folosite de nespecialişti ( uşor de învăţat , uşor de utilizat) . Un astfel de limbaj ( de tip interpretor ) se constituie într-un cadru general pentru rezolvarea problemelor funcţionarilor din diverse domenii de activitate . O aplicaţie realizată cu un spread-sheet poate fi modificată şi adusă la zi direct de către utilizator , fără a mai fi necesară intervenţia programatorului . Produsul obţinut are flexibilitate maximă , iar efortul necesar realizării lui este minim. Dezavantajele principale ale aplicaţiilor realizate cu ajutorul unui spread-sheet le constitue imposibilitatea depăşirii cadrului de „ programare „ oferit şi dificultatea de a realiza prelucrări foarte complexe . Însă aceste dezavantaje sunt mai mult teoretice deoarece nu este cazul de a realiza aplicaţii cu astfel de cerinţe folosind un spread-sheet . Programele de calcul tabelar rezolvă în mod strălucit o problemă punctuală . Cele mai cunoscute şi răspândite produse de tip „ calcul tabelar „ sunt : LOTUS 1-2-3 Lotus 1-2-3 , produs al firmei Lotus Development este în mod sigur cel mai răspândit produs din această categorie . Datorită popularităţii sale el s-a constituit într-un adevărat standard ( neoficial ) pentru spread-sheet-uri . La nivel de ansamblu , LOTUS se preuintă ca o aplicaţie cu bună interactivitate . Reproşurile ce i se pot aduce sunt : meniurile ( uneori stufoase şi nelogic ramificate ) şi help-ul care nu totdeauna este la obiect . QUATRO PRO 2.0 Spread-sheet-ul QUATRO , realizat de firma Borland este cel mai nou şi puternic produs din categoria sa . El combină într-un mod fericit tot ceea ce este pozitiv la rivalii săi adăugând şi multe facilităţi proprii. EXCEL Produsul firmei Microsoft , EXCEL este o aplicaţie care funcţionează sub Windows . De aici rezultă în mod direct unele din caracteristicile sale ( utilizare mai comodă , meniuri foarte clare şi standardizate , funcţii grafice deosebit de puternice , viteză de lucru inferioară lui Quatro ) . Câteva specificaţii tehnice pentru EXCEL ar fi : tabelă cu dimensiunea maximă de 1638 x 256 celule ; lăţimea maximă a unei coloane este de 255 caractere ; tabelele şi grafica pot exista pe foi distincte ; funcţioneauă după principiul WYSIWYG ; se pot folosi maxim 4 fonturi la un moment dat ; limbaj de programare puternic şi flexibil ; posibilitatea definirii de macroinstrucţiuni ; nu posedă funcţie de salvare automată ; conţine suport de funcţionare în reţea ; detectează prezenţa coprocesorului matematic şi face uz de facilităţile acestuia ; lucrează cu memoria expandată. Alte limbaje orientate Limbaje orientate pe calcul matematic simbolic Specialiştii din domeniul cercetării matematice au la dispoziţie unelte de lucru extrem de utile pentru eliminarea calculului matematic rutinier . În acest scop au fost create limbaje de programare care pot recunoaşte şi rezolva formule sau ecuaţii matematice complexe . Expresiile manevrate pot conţine operaţii algebrice elementare , operatori de derivare , de integrare , operatori diferenţiali care sunt recunoscuţi de sistem ca atare . În plus sunt oferite instrucţiuni absolut necesare pentru a controla un program . Cele mai importante produse de acest gen sunt REDUCE , SYMNON , MATHCAD , MATHEMATICA , MATHLAB . Limbaje orientate pe programarea inteligenţei artificia Acest tip de limbaje diferă esenţial de cele algoritmice . Modalitatea de programare este descriptivă şi are intenţia declarată de simulare a raţionamentului uman . Pentru rezolvarea unei probleme sunt furnizate seturile de reguli şi informaţii necesare , iar apoi se descrie în ce constă problema ca atare . Limbajul este capabil să opereze deducţiile ( deciziile ) necesare pentru a rezolva problema într-un caz particular ce apare în practică . Aşadar , aceste limbaje descriu problema de rezolvat ( în termenii deducţiilor logice ) pe când limbajele de tip algoritmic descriu metoda de rezolvare a problemei . Domeniile de aplicabilitate pentru limbajele de programare a inteligenţei artificiale sunt cu predilecţie : realizarea de sisteme expert ( programe ce înlocuiesc experţii umani ) , computerizarea procesului de producţie , robotică , tratarea limbajelor naturale . Cele mai importante limbaje de acest tip sunt : PROLOG ( PROgramming in LOGic ) creat în 1973 şi implementat pe PC-uri abia în 1986 de firma Borland sub forma Turbo-Prolog . LISP ( LISt Processing language ) conceput în 1976 şi implementat pe PC-uri de firma Microsoft sub forma MuLISP . GENERATII DE CALCULATOARE Generaţia I (1946-1956) caracterizată prin : Hardware: relee, tuburi electronice ; Software: programe cablate, cod