Referat Revolutia Stiintifica Si Progresul Tehnic

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Revolutia Stiintifica Si Progresul Tehnic si de asemenea puteti face Download Referat Revolutia stiintifica si progresul tehnic

Citeste fragmente din Referat Revolutia Stiintifica Si Progresul Tehnic

Revoluţia ştiinţifică şi progresul tehnic În secolele al XV-lea şi al XVII-lea, în Europa ştiinţa a cunoscut un mare avânt. Marii gânditori, deschizători de drumuri şi noile instrumente ştiinţifice au schimbat radical concepţiile despre univers şi locul omului în el. Revoluţia ştiinţifică s-a produs într-o societate dinamică, aflată în plină expansiune şi avansată din punct de vedere tehnologic. Inventarea prafului de puşcă, a armelor de foc, construirea unor vase care permiteau efectuarea călătoriilor oceanice le-au dat posibilitatea europenilor să exploreze, să facă hărţi şi bineînţeles să cucerească noi teritorii. Inventarea tiparului a permis păstrarea şi transmiterea celor mai importante informaţii, noilor generaţii. Începând cu secolul al XVI-lea între societate, ştiinţă şi tehnologie s-au născut legături din ce în ce mai strânse, fiecare influenţând în mod continuu dezvoltarea celorlalte două. Drumul spre progres Cu excepţia câtorva descoperi ştiinţifice remarcabile, gândirea ştiinţifică din epoca medievală târzie a făcut relativ puţine progrese în comparaţie cu tehnologia. Tehnologia se ocupa de probleme practice, care puteau fi testate imediat, determinându-se dacă funcţionează sau nu. În schimb, ştiinţa studia mai ales natura universului şi legile care îl guvernează. Noile idei erau greu de demonstrat şi din această cauză se loveau de o opoziţie generală. Aceste idei veneau în contradicţie cu vechile teorii dogmatice şi cu explicaţiile religioase date fenomenelor naturale, motiv pentru care erau considerate şocante şi calificate drept sacrilegii. La începutul secolului al XVI-lea – începutul erei moderne – majoritatea ideilor privind universul erau bazate pe teoriile gânditorului grec Aristotel (384 – 322 î.e.n.) şi pe completările aduse de astronomul grec Ptolomeu (secolul al II-lea e.n.). Scrierile greceşti şi romane aveau o influenţă puternică în ţările din vestul continentului, mai ales dacă Biserica le considera acceptabile. Acest lucru era valabil şi pentru descrierea dată de Ptolomeu cerurilor; el susţinea că Pământul se află în centrul sistemului solar. Potrivit lui Ptolomeu, Soarele, Luna şi restul planetelor se roteau în jurul Pământului, care era fix. Nu toţi gânditorii greci erau de acord cu Ptolomeu, care susţinea că Soarele se roteşte în jurul Pământului: totuşi teoriile sale au rămas în picioare de-a lungul Evului Mediu. Prima alternativă bine demonstrată a aparţinut savantului polonez Nicolaus Copernicus (1473 – 1543). De fapt, Copernicus prezenta o imagine nouă şi revoluţionară a universului. El a susţinut că Soarele e centrul universului, iar planetele se rotesc în jurul său. Nici Pământul nu făcea excepţie de la acestă regulă: în fiecare an efectua o mişcare de revoluţie în jurul Soarelui şi zilnic o mişcare de rotaţie în jurul axei proprii. Pentru prima oară s-a lansat ideea că Luna e un satelit al Pământului. Astăzi, ştim cu certitudine că ideile lui Copernicus au fost în cea mai mare parte corecte; el a aranjat planetele în ordinea reală, cu Mercur cel mai aproape de Soare şi Saturn cel mai departe. (Uranus, Neptun şi Pluto nu fuseseră încă descoperite.) O lovitură decisivă a fost dată de astronomul danez Tycho Brahe (1546 – 1601), care a notat poziţia unui număr mare de corpuri cereşti şi a publicat primul catalog modern de stele. Savantul italian Galileo Galilei (1564 – 1642) a reuşit să aducă o serie de dovezi mult mai spectaculoase. El a beneficiat de avantajele unei noi invenţii – telescopul, conceput în jurul anului 1600, în Olanda. După ce a aflat de existenţa acestui instrument în 1609, Galileo a construit o versiune mai elaborată a telescopului, pe care a folosit-o pentru studierea bolţii cereşti. Descoperirile sale au avut un impact deosebit: Galileo a arătat existenţa a numeroase stele ce nu puteau fi observate cu ochiul liber, de asemenea a dovedit că suprafaţa Lunii nu e netedă, că Jupiter are sateliţi, că Venus are mai multe faze, iar Soarele prezintă pete. Galileo şi-a folosit descoperirile pentru a susţine teoria heliocentrică (care susţine că Soarele se află în centrul universului) a lui Copernicus. În 1632 publică cartea Dialog privind cele două sisteme ale lumii, demolând argumentele lui Ptolomeu; dar a fost convocat la Roma, judecat de inchiziţie şi găsit vinovat de erezie. Astronomul german Johannes Kepler (1571 – 1630) a adus dovezi zdrobitoare în favoarea lui Copernicus, când în 1609 – 1616 a prezentat cele trei legi ale mişcării planetare. Kepler a descoperit că aceste traiectorii sunt de fapt eliptice, reuşind astfel să înlăture dificultăţile cu care se confruntaseră predecesorii săi. Kepler a creat Tabelele lui Rudolphine, cu ajutorul cărora se puteau determina mişcările planetelor în viitor. Legile lui Newton Englezul Sir Newton (1642 – 1727) a fost cel mai mare om de ştiinţă de la Galileo încoace. Lucrarea sa Principia matematica (1687) a demonstrat că Pământul şi restul planetelor nu sunt entităţi separate, ci sunt guvernate de aceleaşi legi naturale; de fapt, toate corpurile materiale se supun celor trei legi ale mişcării. O altă contribuţie importantă a lui Newton a fost formularea conceptului de atracţie universală şi a principiilor matematice conform cărora funcţionează. Prin legile descoperite, Newton a confirmat teoria heliocentrică. Acest model universal, guvernat de legile newtoniene a dăinuit în timp neschimbat, până la revoluţia ştiinţifică din secolul al XX-lea, iniţiată de Albert Einstein. Descoperirile medicale Cercetarea ştiinţifică s-a extins foarte mult, incluzând şi corpul omenesc şi bolile sale. Medicul Andreas Vesalius (1514 –1564), originar din Flandra, face primul studiu complex de anatomie umană. Primele baze ale ştiinţei medicale moderne au fost puse abia un secol mai târziu, când învăţatul englez Sir William Harvey (1578 – 1657) a făcut publică descoperirea sa: sângele circulă prin corp pompat de inimă, nu de ficat, cum se crezuse. Un nou limbaj Până la începutul secolului al XVII-lea, cele mai simple simboluri matematice (plus, minus, înmulţit, împărţit şi egal) au ajuns să fie folosite în mod obişnuit. Mai târziu, în 1614 John Napier (1550 – 1617) introduce logaritmii. Primul calculator capabil să efectueze adunări – strămoşul computerului de astăzi – a fost construit în anii 1640, de Blaise Pascal (1623 – 1662); 30 de ani mai târziu, germanul Gottfried Wihelm Leibnitz (1646 – 1716) crează o maşină de calcul ce poate efectua înmulţiri. Leibnitz a inventat calculul diferenţial şi integral, ce se numără între cele mai importante descoperiri matematice ale secolului. Descartes este figura centrală a epocii. Matematicile constituie după el instrumentul universal de explorare şi explicare a lumii. Descartes prin aplicarea algebrei şi geometriei, a pus bazele calculului infinitesimal. De asemenea este considerat unul dintre întemeietorii filozofiei moderne. După el, filozofia începe cu îndoiala totală dubito ergo cogito – mă îndoiesc deci cuget. Invenţii Pe lângă telescop, au fost inventate şi alte instrumente de o importanţă deosebită: microscopul, termometrul, barometrul şi pompa de aer. Ulterior progresele ştiinţei au cunoscut o amploare şi mai mare. Newton a explicat că lumina e alcătuită din mai multe culori spectrale, ce pot fi separate cu ajutorul unei prisme. Doi importanţi savanţi englezi au contribuit la dezvoltarea ştiinţei; Robert Hooke (1635 – 1703) a fost primul om ce a folosit cuvântul celulă pentru a descrie ce a observat cu ajutorul microscopului; William Gilbert (1544 – 1603) a efectuat primele studii de electricitate şi magnetism. Irlandezul Robert Boyle (1627 – 91) a creat pompa cu aer comprimat şi a enunţat „Legea lui Boyle”, ce defineşte relaţia dintre volum şi presiune. Savantul olandez Christiaan Huygens (1629 – 1695) a construit primul ceas de tip pendulă, valorificând observaţiile lui Galileo cu privire la pendul şi credinţa lui că acest mecanism poate măsura timpul. Răspândirea cunoştinţelor În acele timpuri interesul pentru ştiinţă a cunoscut o răspândire largă; acest interes era reflectat în participarea la societăţi academice, cum ar fi Societatea Regală din Londra (fondată în 1662) şi Academia Regală Franceză de Ştiinţe (1660); se înregistra o participare intensă la redactarea revistelor de ştiinţă, precum Studii filozofice publicată de Societatea Regală – prima revistă de acest tip publicată în Anglia. Existenţa acestor societăţi şi reviste, favoriza circulaţia informaţiilor despre noile descoperiri ştiinţifice. Revoluţia comercială Între 1500 şi 1750, Europa de Vest a cunoscut progrese economice şi sociale deosebite. Comerţul a înflorit, oraşele s-au extins, fiind create condiţiile pentru revoluţia industrială care avea să urmeze. După anul 1500, ritmul schimbărilor s-a intensificat. Noile descoperiri geografice au creat noi contacte cu Africa, Asia şi cele două Americi, provocând schimbări ale centrului de gravitate în Europa. Italia şi Germania au devenit mai puţin importante, iar conducerea economică a fost preluată de statele care aveau acces la Atlantic – Portugalia şi Spania, Olanda, Anglia şi Franţa. Comerţul a dus la apariţia unei clase mijlocii prospere şi la creşterea numărului de oraşe, care au încurajat dezvoltarea unei pieţe monetare şi a unei producţii agricole pentru piaţă, în schimbul celei particulare. Utilizarea din ce în ce mai mare a banilor şi problemele care derivau din aceasta, ca de exemplu inflaţia, tindeau să tulbure ordinea tradiţională, iar acest lucru a accentuat procesul prin care relaţiile bazate pe bani (patron şi angajat, cumpărător şi vânzător) le-au înlocuit pe cele bazate pe aranjamente feudale, patronaj şi rang. Ritmul acestor schimbări a variat într-o mare măsură de la o ţară la alta. Chiar şi în anul 1800, agricultura era încă principala activitate economică aproape în toată Europa. Majoritatea oamenilor lucrau pământul, iar rangul moştenit şi statutul continuau să reprezinte o sursă de prestigiu şi putere. Revoluţia comercială a avut şi un impact asupra calităţii vieţii, care a fost simţită chiar şi în secolul al XVI-lea. Şi mai important a fost faptul că aceasta a pus bazele marii revoluţii industriale care, începând în Marea Britanie a secolului XVIII, avea să transforme Europa şi în cele din urmă întreaga lume. Meşteşugarii Până în secolul al XVIII-lea, expansiunea s-a realizat cu precădere în domeniul comercial şi în cel al relaţiilor comerciale, semnalându-se o dezvoltare modestă a fabricilor. Atelierele care puteau fi numite pe drept cuvânt fabrici erau puţine, iar majoritatea bunurilor fabricate erau produse de grupuri de meşteşugari relativ mici, în oraşe. Mulţi muncitori industriali erau mai puţin specializaţi, rămâneau la casele lor şi îşi câştigau o parte din venituri cultivând suprafeţe restrânse de teren. Printre aceştia se numărau filatorii şi ţesătorii, care primeau materiale neprelucrate pentru a le transforma în textile pentru comercianţi. Cu toate acestea, s-au realizat progrese în tehnologie, în special în prelucrarea fierului şi a alamei, stimulată de folosirea artileriei şi de cererile noilor monarhii europene, active şi ambiţioase. De asemenea, invenţia secolului al XV-lea: tipărirea cu ajutorul maşinii de scris mobile, a făcut ca noile tehnologii să se răspândească rapid, în ciuda încercărilor repetate de a le ţine secrete pentru beneficiul statului în cauză. h d h d h d h d h d h d h d h d h d h d h d h d h d h d h d h d h d h d h d h d h d h d P aurului şi a argintului din America Latină, cărbunele a început să fie solicitat în unele zone în care cheresteaua era greu de procurat. Începând cu sfârşitul secolului al XVII-lea, Olanda a fost ajunsă din urmă de Anglia (Marea Britanie din 1707), iar mai târziu de Franţa. Însă Franţa nu a reuşit să ţină pasul cu Marea Britanie şi supremaţia comercială şi imperială a ajuns să fie deţinută de Marea Britanie. Insulele britanice aveau o poziţie centrală în reţeaua de rute maritime nord-atlantice. Marea Britanie era protejată de Canal împotriva rivalilor săi puternici şi a războaielor care distrugeau restul Europei. Din punct de vedere istoric, statul britanic era puternic şi stabil, comparativ cu celelalte. Şi – probabil cel mai important factor – societatea britanică era mult mai deschisă şi mai accesibilă decât celelalte. Deşi în Marea Britanie domnea aristocraţia, oamenii de condiţie umilă care reuşeau să producă averi şi să realizeze ceva erau recunoscuţi ca fiind gentlemeni şi erau acceptaţi peste tot, putând ocupa aproape orice poziţie socială sau politică. Clasele micii nobilimi investeau şi ele, iar membrii parlamentului (dominat în mare parte de astfel de clase) aveau aptitudini comerciale egalate doar de olandezi. Dezvoltarea capitalelor În timpul acestei perioade de 250 de ani, populaţia Europei a crescut, iar oraşele au înflorit. Cele mai mari expansiuni urbane se înregistrau în principalul centru comercial al fiecărei ţări – Amsterdam, Londra, Paris. În general, celelalte oraşe din aceleaşi ţări rămâneau surprinzător de mici, porturile franceze ca Nantes, Bordeaux şi Marseille fiind excepţii. Creşterea populaţiei în Londra a fost fenomenală: până în 1700, acesta a fost cel mai mare oraş din Europa, cu aproximativ 600.000 locuitori, iar până în 1800, a ajuns la 900.000, aproape dublul parizienilor – lucru remarcabil ţinând cont că populaţia Marii Britanii era doar o treime din cea a Franţei. Profituri imense au fost obţinute din „comerţul triunghiular”, prin care echipajele europene vindeau bijuterii şi arme de foc în schimbul sclavilor africani, care erau apoi vânduţi pentru mărfurile americane, vândute ulterior în Europa. Proporţiile acestui comerţ au crescut într-un mod dramatic pe o perioadă de 300 de ani, culminând în secolul al XVIII-lea, iar profiturile obţinute în urma acestuia au contribuit într-o mare măsură la dezvoltarea ulterioară a Europei. În cea mai mare parte a perioadei dintre anii 1500 – 1750, comerţul maritim a fost o afacere periculoasă, în care investiţiile puteau fi complet spulberate din cauza furtunilor, epidemiilor, navelor străine ostile sau piraţilor. Din acest motiv, comercianţii dintr-o anumită ţară nu riscau să concureze între ei şi apelau la stat pentru încurajare şi protecţie. Începând cu secolul al XVIII-lea, Marea Britanie a trecut printr-o transformare progresivă, devenind dintr-o societate feudală centrată pe proprietatea asupra pământului, o forţă în era industrială ce lua naştere. În 1750 Marea Britanie era deja o putere maritimă şi comercială importantă, dar majoritatea populaţiei trăia încă din agricultură. Activităţile industriale, precum mineritul şi prelucrarea fierului, se desfăşurau la o scară relativ redusă iar Londra era singurul oraş cu adevărat mare. De-a lungul secolelor schimbarea era atât de lentă, încât rămânea aproape neobservată. Majoritatea oamenilor considerau că viaţa lor face parte dintr-o ordine tradiţională firească şi nu realizau că sub ochii lor lua naştere o nouă etapă a istoriei. Schimbări revoluţionare Această perioadă din istoria Angliei este cunoscută ca revoluţie industrială, cu toate că procesul de transformare a implicat progrese în domenii diferite, multe dintre ele nu aveau nimic în comun cu procesele industriale, dar acţionau convergent asupra economiei, producând efecte atât de spectaculoase încât puteau fi considerate revoluţionare. O serie de invenţii şi descoperiri au transformat producerea textilelor şi prelucrarea metalelor în industrii recunoscute pe plan mondial. Noi surse de energie – mai ales motorul cu aburi – au fost valorificate. Exploatarea cărbunilor a fost „combustibilul” acestei revoluţii, iar numărul populaţiei a asigurat forţa de muncă necesară şi o piaţă pentru bunurile produse de industrie. O revoluţie rapidă a mijloacelor de transport a condus la scăderea costurilor de transport a materiilor prime şi produselor finite; de asemenea, „revoluţia agriculturii” a pus capăt fricii de foamete şi a devenit posibilă susţinerea unei populaţii în creştere. Modificări spectaculoase au avut loc în producţia de textile, datorită unor noi utilaje. Suveica zburătoare a lui John Kay (1733) a făcut procesul de ţesere mai rapid, iar „spinning jenny” (1767), roata de tors creată de James Hargreaves, a îmbunătăţit procesul de tors. Acestor invenţii le-au urmat sistemul lui Arkwright (1769) de menţinere a umidităţii în procesul de fabricaţie; în acţionare se foloseau caii, apa sau forţa aburilor. Războiul de ţesut electric inventat de Edmund Cartwright (1785) a dezvoltat procesul de ţesere. În curând producerea textilelor, o activitate domestică, de mici proporţii până atunci (oamenii ţeseau şi torceau în casele lor), a fost concentrată în mari fabrici, modificând radical modul de viaţă al muncitorilor. Producţia de masă a însemnat ieftinirea textilelor cu impact dramatic asupra industriei. Lâna fusese cel mai important produs de export al Marii Britanii; acum însă bumbacul câştigase teren, profitând de cererea imensă de îmbrăcăminte uşoară şi răcoroasă necesară în zonele toride ale Africii şi Asiei. Primele manufacturi textile foloseau energie hidraulică, gratuită dar nesigură, deoarece o secetă putea duce la încetarea lucrului. Folosirea motoarelor cu aburi pentru acţionarea utilajelor a fost un pas decisiv pentru producerea textilelor dar şi pentru întreaga industrie. Motoarele cu aburi erau folosite încă din secolul al XVII-lea, dar implicau cheltuieli de funcţionare mari. În 1769, James Watt, un inginer de origine scoţiană, a creat un condensator capabil să menţină constantă temperatura în cilindrul principal. Această descoperire era extrem de importantă. În 1774, Watt s-a asociat cu Matthew Boulton şi au început să producă motoare cu aburi la fabrica Soho din Birmingham. Efectul asupra industriei britanice poate fi dedus din faimoasa frază a lui Boulthon „Eu vând aici ceea ce întrega lume îşi doreşte să aibă – putere!” Fierul a fost simbol important al revoluţiei industriale din Marea Britanie, dar în 1700 industria fierului lupta pentru supravieţuire. Metalul trebuia topit: adică încălzit până devenea lichid, astfel încât minereul se scurgea lăsând în urmă impurităţile. Dar procesul de topire necesita cărbune, iar pădurile Marii Britanii (din care se obţinea cărbunele) fuseseră în mare măsură distruse, fiind necesare importurile costisitoare. Soluţia a fost găsită prin 1709 de Abraham Darby de la Coalbrookdale. Asemenea altor experimentatori şi-a dat seama de ineficienţa cărbunelui în procesul de topire a metalului; a descoperit cocsul, mai puţin sulfuros, care dădea rezultate excelente. Tehnologia lui Darby a rămas secretă cel puţin până în anii 1730 şi, în consecinţă, Coalbrookdale a înflorit spectaculos. Un viitor membru al dinastiei Darby, al treilea Abraham Darby, a construit primul pod de fier peste râul Severn (1779). O dată secretul aflat, producţia de fier a crescut şi s-au făcut numeroase alte progrese tehnologice. Astfel, Watt şi Boulton au folosit prima oară în 1775, motoare cu aburi pentru a da furnalelor curentul puternic necesar pentru a atinge temperaturi mari – unul din multele exemple de combinare cu succes a unor invenţii în domeniul industrial. Fabricile de metal au dus la dezvoltarea unor oraşe ca Birmingham şi Sheffield, iar Marea Britanie realiza în 1850 jumătate din producţia anuală de fier din lume. Un element indispensabil procesului de expansiune industrială a fost producţia în cantităţi mari a cărbunelui. Cocsul era necesar la topirea fierului şi alimentarea motoarelor cu aburi care acţionau utilaşe de producţie, furnale, vapoare şi locomotive. Populaţia în creştere necesita cantităţi mai mari de cărbune pentru scopuri casnice; în 1798 William Murdok a folosit ulei de huilă pentru a ilumina lucrările lui Boulton şi Watt din Soho. În 1815, Glasgow şi Londra erau iluminate cu gaz de huilă. Marea Britanie dispunea de mari şi bogate depozite carbonifere în apropierea zăcămintelor de fier. De la începutul secolului al XVIII-lea, motoarele cu aburi erau folosite pentru a pompa apa din mine. Calitatea proastă a căilor de comunicaţie făcea dificil şi scump transportul bunurilor; până în secolul al XVIII-lea drumurile erau atât de rele, încât se prefera transportul mărfurilor grele pe apă. Introducerea taxelor pentru drumuri a avut ca rezultat întreţinerea mai bună a căilor foarte circulate; tehnicile de construcţie au fost îmbunătăţite de Ack Metcalfe, Thomas Telford, John Macadam şi alţi constructori. O importanţă deosebită a avut-o construirea canalelor, începând cu canalul Bridgewater (1763), construit de James Brindley pentru a lega minele. În 1850, erau nu mai puţin de 10.000 km de linii de cale ferată, folosite pentru transportul de călători şi de mărfuri, la viteze de neimaginat. Un alt triumf al epocii motorului cu aburi l-a constituit dotarea vapoarelor cu motoare; în 1833 vasul canadian Royal William a făcut prima călătorie transatlantică cu ajutorul unui motor cu aburi. Flota impresionantă a Marii Britanii şi uriaşul său imperiu colonial i-au oferit pieţe de desfacere gata create peste hotare şi mijloacele de a le aproviziona cu mărfuri. Revoluţia industrială ar fi fost mult mai lentă dacă populaţia aflată în creştere nu ar fi pus la dispoziţia fabricilor cantitatea imensă de forţă de muncă necesară. Creşterea populaţiei pare să fi început în anii 1740, după obţinerea unor recolte bogate. Creşterea a fost cu promptitudine susţinută de creşterea producţiei de hrană şi de o economie în continuă dezvoltare. Revoluţia agricolă, ca şi cea industrială, a fost rezultatul multor schimbări, cea mai importantă fiind abandonarea cultivării ciclice, care presupune ca prin rotaţie, în fiecare an, o treime din terenurile cultivate să fie lăsate neînsămânţate. Acest sistem a fost înlocuit cu rotaţia culturilor în aşa fel încât pământul era cultivat fără a-şi epuiza potenţialul. Încercarea de a creşte eficienţa şi profiturile în agricultură a dus la delimitarea şi consolidarea micilor ferme. Acest proces dura de secole, dar a cunoscut apogeul după 1760. A avut la bază schimburile de pământ, cumpărarea lor sau evacuarea ţăranilor şi din acest motiv a avut importante consecinţe sociale. Micii fermieri şi ţăranii erau înlăturaţi de un nou tip de fermieri, iar îngrădirea terenurilor comune şi a celor necultivate a însemnat un adevărat dezastru pentru ţăranii săraci, a căror supravieţuire depindea deseori de cultivarea sau păşunatul liber. Îngrădirea terenurilor şi mecanizarea au dus la scăderea cererii de muncă şi, în timp, surplusul de populaţie a părăsit pământul pentru a se alătura muncitorilor din fabrici. Viaţa rurală se schimbase pentru totdeauna. Stănescu Laura Bibliografie: Anglia, Nicolae Petrescu, ed. 1939 Dicţionar Enciclopedic Colecţia Arborele lumii PAGE PAGE 1 Observatorul din Uraniborg (Danemarca) Pompă cu vid 쥁@