Referat Cazul Ballestero

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Cazul Ballestero si de asemenea puteti face Download Referat Cazul Ballestero

Citeste fragmente din Referat Cazul Ballestero

CAZUL BALLESTERO Intre anii 1979-1981, un oarecare domn Jaime Ballestero a reusit sa convinga un numar de patru banci sa acorde imprumuturi la patru societati ce-i apartineau sau care erau controlate de el. Suma totala acordata de cele patru banci se cifra la cca 80 milioane franci. Fiecare imprumut fusese acordat pe termen de doi ani. Drept garantie pentru aceste imprumuturi, Ballestero a lasat in gaj un set de pietre pretioase alcatuit din smaralde, safire si rubine precum si o polita de asigurare financiara ce acoperea riscul de depreciere a valorii pietrelor pretioase. Valoarea acestora era certificata de un institut de specialitate care efectuase evaluarea in numele societatilor ce solicitasera imprumutul. Ulterior bancile platitoare au cerut o contraexpertiza unui cunoscut specialist in domeniu din Zurich, care a certificat valoarea lor. Dintre garantiile cerute, bancile se bazau in primul rand pe politele de asigurare, polite in care bancile figurau in calitate de coasigurati sau beneficiari. Fiecare polita continea o clauza de excludere a fraudei. Politele de asigurare au fost incredintate spre plasarea unei reputate firme de intermediari Lloyd’s Ernest Natoutl Co. Ltd, firma ce isi avea biroul la Londra, Beckam si Cardiff. Intermediarul care a negociat si plasat respectivele polite a fost Roy Lee, acela care in 1979 ocupa functia de director al sucursalei, iar in 1980 a devenit director regional. Acordarea imprumutului era conditionata atat de depunerea pietrelor pretioase, cat si mai ales de existenta politei de asigurare. Aceasta din urma trebuia sa fie mai intai plasata si dupa aceea avea loc acordarea creditelor. Bazandu-se pe existenta acestor garantii, bancile au acordat creditele respective societatilor apartinand sau controlate de Ballestero. La implinirea termenului de rambursare societatile respective nu au restituit insa creditele primite. S-a descoperit astfel ca Ballestero a imaginat si comis o serioasa frauda sub acoperirea societatilor aflate sub controlul sau, bancilor creditoare. In aceasta situatie bancile au incercat sa recupereze sumele pe seama pietrelor pretioase ce le posedau drept garantie depusa, dar s-a descoperit ca valoarea acestora era neglijabila si deci expertii care atestasera initial o valoare ridicata pentru acestea comisesera o evaluare frauduloasa. Mentionam ca au mai existat totusi si alte garantii, cum ar fi diverse actiuni si o serie de bunuri personale apartinand lui Ballestero, dar care s-au dovedit la o examinare mai atenta a fi lipsite de valoare. Atat fondurile cat si Ballestero disparusera peste noapte fara nici o urma. In aceasta situatie bancile au incercat recuperarea fondurilor sau mai bine zis acoperirea pierderilor suferite prin intermediul politelor de asigurare. Raspunsul asiguratorilor a fost insa acela ca ei nu au nici o raspundere fata de pierderea suferita de banci, aceasta fiind cauzata de frauda comisa de Ballestero stiind ca politele de asigurare cuprindeau clauza de excludere a riscului de fraude. Pentru actiuni judiciare separate au fost deschise la curtea comerciala de catre cele patru banci in scopul recuperarii sumelor implicate de la societatile de asigurare. La inceput s-a incercat recuperarea pierderii in cadrul politelor, dar in timpul procesului bancile au fost nevoite sa recunoasca ca in virtutea excluderii situatiei de frauda societatile de asigurare nu aveau nici o raspundere si probabil daca nu ar fi intervenit nici un element, lucrurile s-ar fi oprit aici, iar pierderea suferita de banci ar fi ramas definitiv in contul lor. In decursul procesului insa, bancile au aflat ca brokerul care s-a ocupat de plasarea asigurarilor s-a facut vinovat de inselaciune fata de banci. Cum insa brokerul in activitatea lui de plasare pe piata a politelor de asigurare ale asiguratului actiona in numele acestuia fiind un agent al lui s-a bucurat in acest caz de avantajele raspunderii comune. In cazul de fata firma de brokeri Notcutts direct raspunzatoare de inselaciune comisa de angajatul sau Roy Lee fata de banci se afla insa in calitatea sa de agent al acestora in aceeasi postura ca si acesta. Aceasta identitate de interese a determinat o intelegere rapida intre ele, intelegere ce s-a materializat prin aceea ca brokerul Notcutts a acceptat in cele din urma o raspundere fata de banci in valoare de 10.5 milioane lire sterline, suma ce corespunde limitei maxime a unei asigurari de raspunderi profesionale pe care o avea incheiata firma de brokeri pentru activitatea sa. Aceasta intelegere a lasat drept protagonisti principali in proces bancile, pe de-o parte, si societatile de asigurare pe de alta parte. Bancile isi continuara deasemenea reclamatia impotriva lui Roy Lee pentru comiterea de frauda. Contractele de credit incheiate de banci cu societatile solicitatoare aveau prevazut drept conditie de acordare depunerea unor garanti care s-au vazutca erau reprezentate de setul de pietre pretioase precum si de polita de asigurare. Cat priveste polita de asigurare, aceasta trebuia sa fie incheiata la data decisa ca termen de acordare a imprumutului, in caz contrar ea practic nu ar fi reprezentat o garantie. In caz contrar imprumutul nu ar fi fost acordat, termenul de acordare al primului imprumut fiind fixat pe data de 30 ianuarie 1980. Roy Lee s-a vazut pus in situatia de a nu reusi sa plaseze prima polita de asigurare, in valoare de 27 milioane SF sub forma unui singur risc si ca atare a decis sa recurga la plasarea sub forma de 3 layere astfel: primul layer 9.250.000 SF first exces layer 9.250.000 SF second exces layer 18.250.000 SF Primul layer a fost plasat de broker la societatea Hodge Mercantil General INS Co LTD. Roy Lee l-a abordat pe Dungate ce indeplinea functia de prim subscriitor la Hodge si care a fost sa accepte 100% din primary layer si avand in vedere capacitatea relative redusa a societatii Hodge nu a acceptat in aceasta prima faza nici o participare la layerele urmatoare.(primul si al doilea layer)dar nici Roy Lee ,brokerul de la Notcutt nu reusea sa finalizeze plasarea, fapt ce ar fi condus la neacordarea primului imprumut; pentru broker imposibilitatea plasarii in semna pierderea afacerii, deci pierderea comisionului cuvenit firmei si implicit lui personal; mai mult insemna ca nici viitoarele afaceri provenind de la Ballestro nu i-ar fi fost incredintate spre plasare. In aceasta situatie, cand termenul era din ce in ce mai aproape iar plasamentul era departe de a se incheia, Roy Lee brokerul il abordeaza din nou pe Dungate, subscriitorul, si ii solicita ajutorul. Sa mai adaugam ca si pentru Dungate tranzactia parea foarte atragatoare. Ea a fost cea mai mare afacere de “contingency” subscrisa vreodata de el. Deasemenea la vremea aceea riscurile de contingency pareau destul de sigure. In aceste conditii Dungate a fost de acord sa ofere protectul pe un termen limitat atat pentru primul layer cat si pentru al doilea layer. Intrucat pentru primul layer s-a reusit plasarea in totalitate pana la 30 ianuarie 1930, angajamentul de protectie temporara pentru acesta facut cu firma Hodge a fost anulat, cat priveste cel de-al doilea layer acesta nu a putut fi plasat in totalitate ba chiar era destul de departe de atingerea procentului de 100% atat ca urmare a faptului ca pentru unele cote nu s-a materializat acceptarea, iar pentru alta parte nu s-a reusit deloc plasarea. In aceste conditii Roy Lee a solicitat din nou ajutorul lui Dungate care a raspuns cu toata larghetea. El a semnat un slip cu numele societatii Hodge astfel: H/C 73.5% 14 ZILE DE LA 28.01.1980 Hodge; cu alte cuvinte oferea protectie pentru 73.5% din risc pentru o perioada de 14 zile incepand cu data de 28.01.1980. Desi ajutorul oferit era imens protectia acordata nu acoperea 100% din risc si chiar in acest stadiu plasamentul era incomplet, fapt care nu l-a impiedicat pe Lee sa emita slipuri la banca respectiva, slipuri care indicau ca politele de asigurare erau complete, adica plasate in procente de 100% pentru toate layerele. Layerul al doilea il indica pe Hodge ca detinand o cota de 78.25% in loc de 73.5% cat fusese acceptat in realitate, iar termenul de acoperire indicat era de 2 ani in vreme cein realitate Hodge acceptase o protectie limitata de numai 14 zile, deci polita cuprindea 2 falsuri. Bancile aflate acum in posesia garantiilor necesare au acordat primul imprumut. Cu putin inainte de terminarea plasarii conducerea uneia din societatile care facea parte din grupul Standard Chartered Grup AG.,grup din care facea parte si societatea hodge,se sesizeaza de procentele mari cu care societatea hodge aparea pe slipurile pentru acest risc si a solicitat explicatiile cuvenite lui Dungate,care la randul sau a cerut lamuririle de rigoare brokerului,adica lui Roy lee.Acesta ,drept raspuns,a invocat o eroare administrativa.judecatorul a concluzionat pe baza declaratiilor din cursul procesului ca in acest stadiu subscriitorul,adica dungate,era in tema ca: brokerul a emis slipuri false in mod deliberat: ca obuna perioada de timp,respectiv din ianuarie 1980 si pana in iunie 1980 a existat o serioasa neacoperire in plasamentul politei de asigurare in cauza. Fata de aceasta situatie,Dungate in loc sa informeze conducerea firmei de brokeri Notcults precum si propria conducere,despre inselatoria comisa de brokerul Roy Lee,a continuat mai departe sa accepte afaceri de la acesta,in asa fel ca ulterior a mai primit patru participari la alte patru imprumuturi acordate de aceliasi banci acelorasi societatii.El a acordat protectie ce insuma 53,75 milioane SF dupa ce adescoperit inselaciunea comisa de broker. De aici rezulta obligatia subscriitorului de a dezvalui o situatie de frauda comisa de un broker sau clientul sau ca si de a stopa orice tranzactie cu acesta. Pe acest temei bancile au sustinut ca daca le-ar fi fost aduse la cunostinta inselaciunea comisa de broker in legatura cu slipurile false, ele n-ar fi acordat niciodata imprumuturile respective si deci nu s-ar fi aflat niciodata in situatia de a fi imprumutat bani ce nu s-au putut recupera nici prin valorificarea pietrelor pretioase care s-au dovedit fara valoare si prin operarea politelor de asigurare care s-au dovedit inoperabile ca urmare a includerii clauzei de excludere a fraudei. Temeiul legal pe baza caruia bancile au solicitat despagubirea din partea asiguratorilor a fost aceea ca principiul fundamental al datoriei de suprema credinta datorat in mod reciproc de partile unui contract de asigurare a fost incalcat in cazul de fata de catre asigurator. Apare o idee de baza si anume aceea a datoriei reciproce de buna credinta. Este important acest aspect nu numai pentru ca in acest caz asiguratorii au sustinut ca nu exista o astfel de datorie din partea lor sau ca cel putin o astfel de datorie daca ar exista nu ar avea un continut relevant dar si pentru ca se pune pentru prima data problema reciprocitatii. Judecatorul a sustinut ca o astfel de datorie exista, ca ea este reciproca si ca ea nu se reduce la aceea ca partile nu trebuie sa manifeste in nici un fel rea credinta si au obligatia de a manifesta buna credinta prin dezvaluirea tuturor circumstantelor materiale cunoscute in virtutea faptului ca contractul de asigurare ptrebuie sa fie guvernat de acest principiu intr-o masura mai mare decat alte genuri de contracte. Motivatia care sta la baza acestei unice solutii oferite atat de precedentele de pana acum cat si de actul martim aratat consta in aceea ca prin nedezvaluirea sau prin prezentarea eronata a unor date sau informatii asupra riscului asigurabil contractul de asigurare ce s-a incheiat a avut o baza de date reale si prin urmare este apt de a fi anulat. Deasemenea se considera ca datele si informatiile ce privesc riscul asigurabil stau la indemana asiguratului care stie totul sau aproape totul despre riscul pentru care solicita acoperire de la societatea de asigurare in vreme ce acesta nu stie de cele mai multe ori nimic sau aproape nimic despre obiectul riscul de asigurat si deci se afla in postura de a aprecia dimensiunea riscului pe baza bineinteles de respectare de catre societate a riscului. In cazul de fata bancile au solicitat ca remediu pentru nerespectarea de catre asiguratori a principiului enuntat, despagubiri la nivelul pierderii suferite si numai in ultima instanta recuperarea primelor, fapt care ar fi insemnat anularea contractului. Judecatorul recunoaste ca nici un astfel de caz nu a fost adus in fata instantei de judecata, aceea de a solicita despagubiri si nu doar anularea contractului si neimpiedicandu-se de lipsa unui astfel de precedent argumenteaza caintrucat s-a demonstrat ca principiul bunei credinte impune datorii reciproce, datorate de asigurat asiguratorilor si viceversa ar fi nefiresc sa nu se ceara despagubiri intr-un caz in care acordarea acestora ar fi singurul remediu eficace. Decizia judecatorului s-a bazat si pe alte motivatii dintre care pe scurt am enumera in situatia in care se stabileste o relatie destul de apropiata intre doua parti, care insa nu sunt parti ale unui contract, ia nastere si o obligatie reciproca de grija, deci de protectie reciproca Acest mod de a udeca lucrurile, acordand parca o extindere a obligatiilor ce stau la baza desfasurarii unor tranzactii si-a gasit explicatia in insasi situatia actuala a pietei de asigurari si a fost astfel explicata de judecator: “Traim astazi intr-o lume in care frauda a luat o amploare deosebita, ea nu cunoaste nici o limita si se manifesta practic in orice domeniu” Cat priveste pozitia asigurarilor ne vom opri la un singur argument al apararii acestora si anume la sustinerea de catre acestia, cum ca, motivul real al pierderii suferite de banci a fost frauda comisa de Balestero. Judecatorul a considerat ca nedezvaluirea de catre asiguratori a inselaciunii comise de broker a reprezentat o cauza cu egala implicatie prin urmarile implicate respectiv pierderea banilor imprumutati de catre banci si a concluzionat ca atunci cand una din cele doua cauze de egala importanta este aceea de incalcare a obligatiei de buna credinta este suficientapentru ca ea sa constituie baza de decizie. Deci acel eveniment asigurat va fi luat in considerare si va determina operarea politei de asigurare. Concluziile la care s-au ajuns in acest caz, obligatia de suprema buna credinta este reciproca si in anumite imprejurari poate da nastere la dreptul pentru despagubirea, nu doar la anularea contractului precum si aceea a existentei unei obligatii de grija, protectie ce se creaza intre asiguratori si clientul sau, independent de relatia contractuala existenta a carei respectare poate da nastere unui drept de despagubire pentru neglijenta. Cazul pe care l-am expus mai sus a fost indelung comentat in revistele de specialitate si nu intr-o mica masura a fost combatuta decizia judecatorului; mai mult, au fost luate in considerare o serie de situatii care pot aparea drept urmare a deciziei luate in acest caz, decizie care avand valoare de precedentul poate constitui o baza de plecare pentru tot felul de pretentii. un subscriitor intreprinde o inspectie de risc pe un santier pentru a aprecia riscul ce a fost propus pentru asigurare. El constata ca santierul respectiv e bine dotat cu instalatii ce ar diminua considerabil acest risc; dar ca exista o sansa de risc de incendiu mai mare decat in mod obisnuit datorita unor stocuri de materiale explozive. Subscriitorul coteaza riscul de incendiu dar exclude riscul de explozie. Cateva luni mai tarziu are loc o explozie si asiguratul sufera o dauna foarte mare. Plata pierderilor este refuzata de asigurator in virtutea excluderii riscului de explozie mentionat in conditiile politei si totusi asiguratorul solicita despagubiri si le obtine de la asigurator ca urmare a faptului ca acesta nu i-a dezvaluit existenta pericolului de explozie intr-un grad mai mare decat obisnuit. Un broker ofera unui subscriitor oarecare o afacere atragatoare la prima vedere. Subscriitorul stie ca brokerul cu cativa ani in urma a manifestat incorectitudine in plasarea unui contract al unui client al sau. Fiind pus in situatia de a plasa un contract, i-a comunicat clientului sau ca acest contract a fost plasat in proportie de 95%, in vreme ce in realitate el fusese plasat in proportie de 30%, pentru restul avand doar previziuni de plasare. Cand cotele pe care conta nu s-au materializat, i-a comunicat clientului situatia si l-a lasat pe acesta descoperit in plasarea contractului. Subscriitorul crede ca brokerul a invatat din greseala comisa si nu o va mai repeta. Ca urmare el accepta o cota substantiala. Ulterior subscriitorul constata ca cifrele de daune au fost mult subestimate de catre broker si anuleaza contractul pentru nerespectare, asiguratul il da in judecata pe subscriitor si obtine astfel nu numai recuperarea daunelor dar si daune de IBNR pentru 100% din contract. Cazul prezentat mai sus este cu adevarat o noutate in domeniu si se pare ca el a produs un fior rece pe piata, determinand poate o reexaminare a intregii practici de brokeraj si de acceptare de riscuri. 쥁@