Referat Aparitia Si Raspandirea Crestinismului

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Aparitia Si Raspandirea Crestinismului si de asemenea puteti face Download Referat Aparitia si raspandirea crestinismului

Citeste fragmente din Referat Aparitia Si Raspandirea Crestinismului

Apariţia şi răspândirea creştinismului În primul secol al erei noastre, în Imperiul roman, şi-a făcut apariţia o nouă religie: creştinismul. Aducând un mesaj universal, mai presus de diviziunile naţionale sau sociale, creştinismul avea să devină religia dominantă pe întreg cuprinsul Imperiul roman. Creştinismul s-a adresat mai întâi evreilor. Nucleul întregii doctrine creştine, prin doctrina înţelegând totalitatea credinţelor, a ideilor, a regulilor care definesc o concepţie a omului faţă de Dumnezeu, faţă de lume şi faţă de ceilalţi, este Iisus, pe care discipolii săi l-au numit Mesia. Născut în Palestina el a fost răstignit în anul 30. Viaţa şi scurta lui apariţie sunt descrise de Evanghelii.       Iisus nu a contestat religia evreilor, dar a încercat să depăşească limitele unei comunităţi umane restrânse, mesajul său fiind adresat tuturor oamenilor. Creştinismul este o religie întemeiată pe iubirea aproapelui şi pe virtuţi morale. Creştinilor li se promitea după moarte viaţa eternă în împărăţia lui Dumnezeu, Paradisul. Creştinismul s-a extins repede la Ierusalim. Personalităţile cele mai importante care au ajutat la raspândirea creştinismului au fost Pavel şi Petru. Conciliul de la Ierusalim din anul 49 î.Hr. a decis ca noua religie să iasă din graniţele ei iniţiale şi să se adreseze şi celorlalte popoare. Creştinismul a devenit astfel o religie distinctă de iudaism. Cu ajutorul lui Pavel au apărut primele comunităţi de creştini printre evrei, dar şi printre greci şi romani. Două acte rituale trebuiau respectate în primul rând pentru a fi considerat creştin : botezul şi împărtăşania. Biserica a avut de înfruntat problema externă a persecuţiilor (din partea statului roman) şi pe cea internă, a ereziei. Cauzele persecuţiilor romane au fost de mai multe feluri. Mai întâi politice, deoarece creştinii îi erau loiali lui Hristos, iar romanii Cezarului. Alte cauze au fost de natură religioasă, creştinii refuzând sacrificiile pe altare şi idolii şi de natură socială, creştinii militând pentru egalitate socială, ceea ce, în ochii aristocraţiei romane, constituia o adevarată revoluţie. Persecutarea creştinilor a fost atât religioasă cât şi politică. Primul mare persecutor a fost Nero, care a răspândit zvonul că incendierea Romei s-ar fi datorat acestora. Ca urmare a acestei acuzaţii, creştinii au fost martirizaţi. Procesul de împăcare între Biserică şi Statul roman a început cu Constantin cel Mare (280-337). Numele lui este strâns legat de Imperiul Roman de Răsărit, de Constantinopol şi de liberalizarea creştinismului, recunoscut de el ca religie de stat. Fondator al Imperiului Roman de Răsărit, al Constantinopolului şi părinte al creştinismului, Constantin este considerat primul împărat creştin. Flavius Valerius Constantinus, viitorul împărat “Constantin cel Mare”, s-a născut mare însemnătate pentru pregătirea viitorului împărat. În timpul domniei lui Diocleţian, Constantin a îndeplinit funcţia de tribunus primi ordinis în Asia şi Palestina, iar sub Galerius a luptat împotriva sarmaţilor. După moartea tatălui său a fost proclamat imperator de către armată (25 iulie 306). S-a căsătorit cu Flavia Maxima Fausta cu care a avut doi fii. Constantin a reunit sub autoritatea sa toate provinciile occidentale ale imperiului. La Roma el a iniţiat o politică favorabilă creştinilor. Prin “edictul de la Milan” creştinismul a devenit o religie egală în drepturi cu celelalte culte din stat. Constantin a continuat şi a desăvârşit toate reformele administrative, militare , fiscale, financiare sau religioase iniţiate de Diocleţian. Cu Constantin ce Mare se incheie procesul transformării Imperiului într-o monarhie de drept divin, de esenţa creştină. Numărul provinciilor este ridicat la 117, grupate în 14 dioceze şi 4 prefecturi. Pe plan religios, Constantin a luat poziţie împotriva ereziilor, urmărind unitatea bisericii, important factor de sprijin al statului. În anul 325 a avut loc la Niceea primul sinod ecumenic al bisericii creştine, care a pus bazele noii religii. Prin activitatea sa, Constantin, preluând atribuţii care îl transformau în şef al bisericii creştine, cu toate că şi-a păstrat în mod oficial titlul de pontifex maximus, s-a străduit să lichideze schismele care ameninţau unitatea bisericii, dar şi a statului, instituind Duminica (Ziua Soarelui), ca zi de sărbătoare săptămânală, practică fără precedent în lumea păgână. Din anul 316, Constantin şi-a stabilit reşedinţa în Peninsula Balcanică, la Serdica (Sofia de azi). În anul 324 el a ales cetatea greacă Byzantion drept noua capitală a Imperiului Roman. În anul 326 şi-a sărbătorit la Roma cei 20 de ani de domnie după care, la câteva luni, a părăsit oraşul în care nu s-a mai întors niciodată. Reconstruit şi înconjurat cu ziduri puternice, Byzantion, noua capitală, a fost inaugurată la 11 mai 330, dându-i-se numele de Constantinopolis (oraşul lui Constantin), care va fi numit şi “Noua Romă”. Oraşul se afla la răscrucea drumurilor comerciale care legau Europa de Asia şi Marea Baltică de Marea Mediterană. Împăratul Constantin cel Mare a fost una din personalităţile de seamă din istoria universală. Până la el, Biserica a îndurat grele persecuţii din partea împăraţilor romani. Convertirea lui la creştinism a însemnat o mare cotitură în istoria acestuia. Constantin a asigurat Bisericii deplină libertate în tot Imperiul roman. Biserica intra, de acum înainte, într-o perioadă de înflorire şi propăşire, în <>. Bibliografie: “Personalitati istorice” , Nicolae si Aurelia Ciudin, Editura “Helios”, Iasi, 2000 “Mica enciclopedie de istorie universala” , Marcel D.Popa , Horia Matei , Ed.Politica 1988 Manual de istorie cl.a V-a, Liuba Gheorghiţă, Sorin Oane, Ed.Teora Internet 쥁@