Referat Modernizare-turcia

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Modernizare-turcia si de asemenea puteti face Download Referat Modernizare-turcia

Citeste fragmente din Referat Modernizare-turcia

Efortul de modernizare în Turcia în perioada interbelică La sfârşitul primului război mondial, Turcia a făcut parte din tabăra statelor învinse. Condiţiile armistiţiului dintre Turcia şi puterile aliate şi asociate, semnat la Mudros la 30 octombrie 1918 au însemnat de fapt sfârşitul Imperiului Otoman. Armata a fost demobilizată iar pentru Strâmtori s-a stabilit un statut de ocupaţie militară. În caz de tulburări, aliaţii aveau dreptul să ocupe orice punct strategic din Turcia. S-a dorit chiar împărţirea Turciei propriu-zise, nu doar a teritoriilor arabe care au făcut parte din componenţa imperiului. Rând pe rând au fost ocupate, în 1918-1919, Anatolia de sud-est şi Cilicia (de trupele engleze), Adalia (de italieni) şi Smirna (de armata greacă, sub protecţia flotei engleze). În aceste condiţii, turcii s-au ridicat la luptă pentru apărarea independenţei. Acţiunile împotriva intervenţiei străine au fost legate de lupta împotriva sultanului şi a rămăşiţelor feudale din viaţa politică şi economică. Aceasta a conferit revoluţiei turce un caracter naţional-burghez. Conducerea revoluţiei a aparţinut burgheziei naţionale anatoliene. Nucleul central a fost reprezentat de cercurile intelectuale, mai ales ofiţereşti, din rândul cărora s-a ridicat un remarcabil militar şi om politic, Mustafa Kemal. În vara şi toamna anului 1919 au avut loc congrese ale organizaţiilor naţional-burgheze, numite “societăţi de apărare a drepturilor”. Drept răspuns la această situaţie, trupele aliate anglo-franceze au ocupat Constantinopolul, Parlamentul a fost dizolvat, numeroşi militanţi pentru independenţă fiind arestaţi şi deportaţi în insula Malta. Parlamentul s-a reîntrunit la Angora (Ankara) şi s-a proclamat Mare Adunare Naţională – autoritate supremă unică în conducerea treburilor ţării. Sultanul a fost declarat “prizonier necredincios” întrucât se împotrivea oricărui proces de reformă, făcând astfel jocul ocupanţilor. În septembrie 1919, Congresul de la Sivaş a unit toate societăţile locale într-o Societate naţională de apărare a drepturilor Anatoliei şi Rumeliei. A fost ales un Comitet Reprezentativ, în frunte cu generalul Mustafa Kemal. Tentativa sultanului de a-l aresta a eşuat. Din ziua de 13 septembrie a apărut la Sivaş ziarul “Iradei Milliye” (Voinţa Naţională), care propaga idealurile mişcării naţionale turce. Comitetul Reprezentativ, cu sediul la Ankara, a cerut la sfârşitul anului 1919 convocarea unui nou Parlament turc (medjlis). La 28 ianuarie, acest parlament a votat Pactul Naţional, programul mişcării kemaliste. El prevedea: menţinerea integrităţii graniţelor fixate în 1918, deci a regiunilor locuite de turci (Tracia orientală, zona Strâmtorilor şi Anatolia); să formeze un stat naţional turc suveran şi independent; înlăturarea controlului străin; asigurarea securităţii Constantinopolului şi reglementarea ulterioară a regimului Strâmtorilor de către o conferinţă a ţărilor interesate. Sub presiunea puterilor Antantei, sultanul Mehmet al VI-lea a semnat însă tratatul de pace de la Sèvres. Anturajul său s-a compromis astfel şi mai mult, pentru că tratatul prevedea împărţirea Turciei între puterile învingătoare. Francezii au ocupat provincia Adana; englezii au reţinut Urfa, Maraşa şi Ayntab; italienii provinciile Adalia şi Konia. Constantinopolul a dobândit statutul unui oraş internaţional, sub protectorat anglo-franco-italian. Marea Adunare Naţională de la Ankara a declarat că nu recunoaşte pacea impusă. Mulţi ofiţeri şi intelectuali au aderat la mişcarea kemalistă. Între Ankara şi Constantinopol ruptura era totală. În ianuarie 1921, această adunare l-a ales pe Mustafa Kemal preşedinte al ei şi şef al statului. Membrii Adunării Naţionale de la Ankara au arătat că nu vor lua în considerare nici una din convenţiile încheiate între sultan şi puterile occidentale. La îndemnul reprezentanţilor puterilor străine, sultanul Mehmet al VI - lea a decis scoaterea în afara legii a generalului Kemal şi a ordonat “armatei califului” să îi pedepsească pe rebeli. Astfel, a izbucnit războiul civil. După lupte grele, armata sultanului a fost nimicită în toamna anului 1920. Soldaţii şi ofiţerii au trecut în masă de partea revoluţionarilor. Franţa s-a desolidarizat treptat de interesele aliaţilor săi în Turcia. Prestigiul şi interesele nu îngăduiau însă îndeosebi Angliei să renunţe total la acţiunea din Turcia, mai ales că regiunile petroliere din Mossul, care i-au fost cedate anterior de sultani, se aflau în primejdie. În sprijinul intereselor Angliei, Grecia a fost statul care a oferit susţinere militară. Armata greacă, înarmată şi aprovizionată de englezi, începuse încă în iunie 1920 operaţii militare şi a ocupat Adrianopolul. Grecia revendica teritorii din Turcia europeană şi de pe litoralul Asiei Mici. În aprilie 1921, turcii au obţinut primele succese împotriva armatei greceşti la Inönü, sub comanda lui Ismet paşa. Pe plan politico-diplomatic, Turcia a fost sprijinită în toată această perioadă de Rusia sovietică. În iunie 1921, Italia a evacuat Adalia iar în octombrie 1921 s-a semnat un acord care a pus capăt stării de război între Franţa şi Turcia. Trupele franceze au fost evacuate din Cilicia iar guvernul de la Paris a recunoscut de facto guvernul lui Mustafa Kemal. Atitudinea Franţei şi Italiei a nemulţumit în schimb Anglia, fapt care reflectă contradicţiile dintre Marile Puteri în această perioadă. La 13 septembrie 1922, după mai multe bătălii cu trupele greceşti, armata turcă a reuşit să reocupe Smirna, deschizând drumul spre Constantinopol şi Strâmtori. Războiul greco-turc a luat sfârşit prin încheierea armistiţiului de la Mudania (11 octombrie 1922). Tratativele, care au preliminat tratatul de pace, au avut ca rezultat evacuarea imediată a grecilor din Tracia, apoi părăsirea treptată a Istanbulului şi a tuturor teritoriilor cu populaţie turcă ocupate încă de trupele Antantei. Tratativele au fost iniţiate de generalul englez Haringtone, care i-a relevat lui Kemal că nu este dispus să se bată pentru stăpânirea Istanbulului sau apărarea grecilor. Prin armistiţiul de la Mudania, Turcia a scăpat de umilinţa stăpânirii străine, înfăptuind astfel punctul principal din programul mişcării kemaliste. La 2 noiembrie 1922, Adunarea Naţională l-a detronat pe sultanul Mehmet al VI-lea şi a desfiinţat guvernul fantomă al acestuia de la Istanbul, care slujea fără rezerve politica engleză. Adunarea Naţională a decis apoi desfiinţarea sultanatului şi a declarat caduc Imperiul otoman, prin naşterea unui nou stat turc, a cărui suveranitate urma să aparţină exclusiv voinţei poporului. Prin tratatul de pace de la Lausanne (23 iulie 1923) s-a recunoscut Turciei suveranitatea, independenţa şi integritatea teritorială, fiind înlocuite astfel prevederile nefavorabile din tratatul de la Sèvres. La 29 octombrie 1923, Turcia a fost proclamată Republică, cu capitala la Ankara. Vechea capitală, Constantinopol, a fost condamnată să decadă lent, păstrând doar nostalgia unei splendori apuse. Preşedintele Republicii a fost ales Mustafa Kemal iar premier – Ismet –paşa. Ales preşedinte al noului stat, Kemal a continuat să exercite şi atribuţiile de preşedinte al Marii Adunări Naţionale, generalisim al armatei şi şef al singurului partid, Partidului Poporului. a fost adoptat în unanimitate la 3 martie. Califul şi alţi reprezentanţi ai dinastiei osmanice au fost expulzaţi. S-a realizat de fapt o nouă structură politică, cu caracter laic, prin limitarea rolului religiei la o chestiune de conştiinţă individuală. Viaţa publică internă a fost clarificată şi s-au stabilit raporturi de înţelegere cu puterile străine. La 20 aprilie 1924 a fost votată şi o nouă Constituţie, care consfinţea trecerea puterii în mâinile burgheziei turce. A fost introdus în paralel un întreg ansamblu de reforme pentru modernizarea, “europenizarea” şi laicizarea statului. Intuiţia politică a lui Mustafa Kemal l-a determinat să se folosească în procesul reformelor sale de metoda anchetei personale în satele, târgurile şi oraşele Turciei. Reprezentaţi ai administraţiei au făcut, din ordinul său, anchete similare. Treptat, a fost interzisă poligamia (femeile au primit totodată drepturi politice şi sociale în deplină egalitate cu bărbaţii), portul turbanului, a fesului şi a voalului. S-a admis ca turbanul să fie purtat doar de slujitorii bisericii. A fost introdus calendarul gregorian şi noul sistem cronologic; duminica a devenit ziua de sărbătoare oficială din săptămână. Au fost elaborate un nou cod civil (după model elveţian) şi un cod penal (1926). Alfabetul latin a luat locul celui arab (1928) iar limba turcă a fost purificată de termeni străini (arabi, persani şi greceşti). S-a adoptat cadastrul şi sistemul metric. Biserica a fost despărţită de stat iar bunurile bisericeşti au fost naţionalizate (1928). S-a suprimat şcoala bazată pe Coran şi tribunalele religioase. S-a introdus căsătoria civilă şi numele de familie ereditar (adăugarea distincţiei patronimice, cel dintâi exemplu fiind dat chiar de Kemal, căruia Marea Adunare Naţională i-a decernat numele simbolic de Atatürk – “părinte al turcilor”). Turcii au renunţat până şi la tradiţionalul fes roşu, cumpărând zeci de mii de pălării moderne de pe piaţa mondială. La Ankara a fost creată o universitate şi s-a elaborat o lege de unificare a învăţământului, renunţându-se la sistemul de învăţământ islamic (Medrese – şcoli populare musulmane). S-a dezvoltat învăţământul tehnic. Instrucţia şi educaţia au fost aşezate pe o bază laică şi naţională. S-au făcut primii paşi pe calea modernizării agriculturii şi s-a trecut la construirea unei reţele de drumuri şi căi ferate. A fost elaborată de asemenea o lege de încurajare a industriei. Tot acest progres s-a realizat pe baza efortului naţional, neapelându-se la ajutorul creditelor străine, pentru a se înlătura orice posibilitate de tutelă. Un naţionalism economic riguros a prevalat în toate tranzacţiile şi afacerile. O atenţie specială a fost acordată armatei. Disciplinată şi bine antrenată, armata a fost un element esenţial în viaţa Turciei. Cheltuielile militare absorbeau mai mult de jumătate din resursele bugetare ale ţării. Aceste măsuri au întâmpinat şi opoziţia unor cercuri ale marilor latifundiari şi clerului superior, care au creat în 1924 Partidul Progresist Republican. Ei se opuneau politicii duse de Partidul Popular (mai târziu denumit Partidul Republican al Poporului) organizat de Kemal şi doreau restaurarea califatului şi sultanatului. Represiunea împotriva acestei opoziţii a fost însă necruţătoare iar Partidul Progresist Republican a fost interzis. În toamna anului 1930, Kemal a decis însă personal înfiinţarea unui partid politic de opoziţie: Partidul Liberal Republican. A fost o încercare abilă, prin care dorea să afle nemulţumirile din ţară, să controleze activitatea guvernului şi funcţionarea aparatului administrativ, prin înţelegerea stării reale de spirit a opiniei publice. Dar înfiinţarea acestui partid, deşi a fost realizată chiar de apropiaţi ai lui Kemal, a determinat neînţelegeri, renaşterea opoziţiei preoţilor, dervişilor şi şeicilor şi chiar încăierări în Marea Adunare Naţională. Kemal a renunţat la continuarea experimentului democratic, inspirat după modelul britanic, constatând că poporul turc nu era maturizat pentru adoptarea şi funcţionarea jocului clasic al parlamentarismului. Ca urmare, Partidul Liberal Republican a fost dizolvat. Criza economică din 1929-1933 a afectat mai puţin Turcia, ţară cu o economie predominant agrară, decât alte state europene cu structură similară. Situaţia se explică prin măsurile severe ale guvernului de reducere a importului şi prin exportul de produse agrare, îndeosebi tutun şi fructe, al căror preţ a scăzut mai puţin pe piaţa mondială comparativ cu cel al cerealelor şi bumbacului. După perioada crizei, statul a încurajat capitalul naţional privat în industrie şi construcţii. Prin “Planul de 5 ani” adoptat în 1934, s-a prevăzut construirea unui şir de întreprinderi de stat, mai ales în domeniul industriei uşoare (combinatele de la Kaiseri şi Nazilli, fabricile de celuloză şi hârtie de la Ismir şi Istanbul, fabricile de textile de la Brussa, Eregli, Malate etc.). S-a dezvoltat în paralel şi sistemul bancar. Statul a răscumpărat toate concesiunile străine din ţară, inclusiv transporturile pe calea ferată şi industria extractivă. Până la moartea sa, la 10 noiembrie 1938, autoritatea lui Mustafa Kemal Atatürk a rămas neştirbită, acesta exercitând un regim autoritar, pe care însă a reuşit să îl armonizeze cu necesitatea afirmării suveranităţii naţionale, a dezvoltării economice şi a implantării unui nou mod de viaţă. După Atatürk, la conducerea statului şi a Partidului Republican al Poporului a fost ales Ismet Inönü (care şi-a luat ca patronimic numele localităţii unde a repurtat victoria contra trupelor greceşti). În planul politicii externe, în 1932 Turcia a intrat în Societatea Naţiunilor. A făcut parte din Înţelegerea Balcanică (din 1934). Convenţia de la Montreux (1936) a restabilit deplina suveranitate a Turciei asupra Strâmtorilor, a permis remilitarizarea acestora şi a asigurat securitatea ţării prin normele prevăzute pentru trecerea vaselor de război prin Bosfor şi Dardanele. La 8 iulie 1938, Turcia a semnat cu Irakul, Iranul şi Afganistanul, Pactul de la Saadabad, prin care s-a stabilit o solidaritate politică între cele patru state musulmane. Preocupată de propria securitate, Turcia a evitat să se plaseze în mod hotărât de partea Angliei, Franţei sau Germaniei. Reformele patronate de Kemal Atatürk au fost inspirate din modelul vest-european. În perioada celor două decade interbelice, Turcia a fost dominată covârşitor de personalitatea sa viguroasă. Principalul artizan al Turciei moderne s-a stins din viaţă la 10 noiembrie 1938 în palatul Dolmabahce de pe malul Bosforului. Om politic genial, general cu însuşiri aparte, cu o anumită asprime şi tendinţe dictatoriale generate de împrejurările extreme cărora a trebuit să le facă faţă, Kemal Atatürk a fost fără îndoială una din cele mai strălucite, originale şi prolifice personalităţi ale epocii contemporane. BIBLIOGRAFIE: *** Istorie universală. Epoca contemporană (1918-1939), vol. I, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975. Ghiaţă, Petre, Atatürk, Ed. Enciclopedică Română, Bucureşti, 1975. Lyautey, Pierre Turquie moderne, Julliard, Paris, 1970. Spector, Sherman D., Ristelhueber, René, A History of the Balkan Peoples, Twayne Publishers, New York, 1971. *** Istorie universală. Epoca contemporană (1918-1939), vol. I, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975, p. 230-231. Petre Ghiaţă, Atatürk, Ed. Enciclopedică Română, Bucureşti, 1975, p. 55. *** Istorie universală..., p. 231. Petre Ghiaţă, op.cit., p. 70-73. Ibidem, p. 76-78, 96-98. Ibidem, p. 104-108. Sherman D. Spector, René Ristelhueber, A History of the Balkan Peoples, Twayne Publishers, New York, 1971, p. 281-282. Ibidem, p. 284. *** Istorie universală..., p. 233. Pierre Lyautey, Turquie moderne, Julliard, Paris, 1970, p. 109-112. *** Istorie universală..., p. 233-234. Petre Ghiaţă, op.cit., p. 169-171. PAGE PAGE 6 쥁`