Referat Epoca Religiei

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Epoca Religiei si de asemenea puteti face Download Referat Epoca religiei

Citeste fragmente din Referat Epoca Religiei

Epoca religiei Credinţa creştină stă la baza civilizaţiei medievale europene. Dar pe parcurs ce biserica devenea tot mai puternică şi privilegiată, au apărut tot mai multe revolte cauzate de disensiuni, intensificate de o serie de dispute interne, scandaluri şi separări. În sec. al X-lea, Europa creştină a început să-şi anihileze inamicii şi să se extindă. Pentru o perioadă de timp acest lucru era valabil, în mod egal, pentru ambele Europe, şi cea de vest, dominată de creştinismul catolic şi pentru cea de est, unde biserica ortodoxă îi convertea pe slavi într-un ritm constant. Cele două biserici sunt deja separate, îşi creează tradiţii diferite, deşi încercări de reunificare au continuat să fie făcute. Cele două biserici aveau în faţă viitor cu totul diferit. Asupra bisericii ortodoxe se executa o presiune tot mai mare din cauza extinderii islamismului. În vest însă următoarele câteva secole vor deveni „epoca religiei”, în care biserica şi religia influenţează toate domeniile vieţii. Atracţia imediată Au existat multe motive pentru aceasta. Atracţia religiei a avut un impact imediat şi evident într-o lume brutală şi nesigură. Majoritatea oamenilor din epoca medievală duceau o viaţă grea cu multe neajunsuri. Acest lucru a făcut din promisiunea creştină a unei eternităţi pline de bucurie, un lucru, în particular, foarte atrăgător, iar biserica deţinea cheile unei vieţi eterne. Preoţimea efectiv a monopolizat sistemul educaţional – doar câţiva dintre profani erau chiar învăţaţi – şi numai ei puteau citi şi înţelege versiunile latine, greceşti şi ebraice în care era scrisă Scriptura. Pornind de la fiecare aspect – şi mai presus de toate când liturghia a fost celebrată de către un preot – biserica a devenit un factor indispensabil în a realiza contactul dintre Dumnezeu şi omenire. Ca rezultat, religia a devenit centrul vieţii oamenilor şi treptat, preoţimea a ajuns să fie considerată ca persoane superioare – în cel mai bun caz o elită spirituală, iar în cel mai rău caz o casă privilegiată. Elita spirituală La începutul evului mediu majoritatea oamenilor au adoptat viziunea „elitei spirituale”. Acest lucru era, în special, adevărat în ceea ce-i priveşte pe călugări şi pe maici. Acest fapt a fost văzut ca cel mai dorit fel de viaţă creştină, şi astfel monastismul a luat amploare, a înflorit la începutul secolului al V-lea, când Sf. Benedict şi-a conceput regulile monastice. Secolul X şi XI sunt martore ale unei mai profunde reînvieri, începând în 910 cu întemeierea în Franţa a mânăstirii Cluny. Curând această mare mănăstire a devenit un model pentru alţii, şi în câteva decenii au ajuns să fie 1500 de mânăstiri care i-au urmat exemplul. Influenţa cluniană a fost resimţită în comunitatea creştină din vest, inspirând biserica să curme abuzurile şi să impună o disciplină uniformă asupra membrilor săi. Puterea Papalităţii În secolul XI, multe ordine monastice noi au fost fondate, inclusiv cel al cinsternienilor foarte disciplinaţi. Papalitatea a „detronat” dominaţia sfinţilor împăraţi romani şi a continuat să lupte pentru dreptul său de a controla evenimentele din cadrul bisericii. Frăţia Viermilor a adus această dispută, Investitura controversată, la o concluzie cu succes. Între timp, prima cruciadă (1096 – 99) condusă de Papa Urban al II-lea a ridcat prestigiul papal la noi înălţimi. În secolul următor, papalitatea deja funcţiona mai mult ca un jucător în politica europeană decât ca o forţă spirituală. Secolele XII şi XIII sunt văzute ca punctul cel mai înalt al civilizaţiei medievale, iar istoricii Evului Mediu sunt înclinaţi să spună că Renaşterea din secolul XII a fost mult mai importantă decât ultima şi mai renumita Renaştere italiană. O creştere a populaţiei, o îmbunătăţire a metodelor din agricultură, dezvoltarea oraşelor precum şi comerţul au dat un nou imbold societăţii europene. Întemeierea universităţii Un prim rezultat al acestei expansiuni generale, a fost o creştere mare de oameni educaţi (de ex., ca şi administratori, secretari, şi avocaţi), iar acest lucru a dus la o dezvoltare a unei noi instituţii de învăţământ superior – universitatea. Universitatea din Bologna, fondată în 1158, a fost prima, urmată de cea de la Paris, Oxford, Cambridge şi Heidelberg. Prin secolul XIV universităţile erau de găsit peste tot în Europa. În acelaşi timp au fost traduse texte ale autorilor greci care până atunci nu au fost cunoscute. Aceste texte au fost conservate şi transmise de către lumea islamică. Limba în care au fost traduse este limba latină, limba învăţaţilor din vest. Ei au deschis noi drumuri către materii cum ar fi: logica, geometria, medicina, şi astronomia. De asemenea, ei au creat problemele de intelect, deoarece adesea apăreau contradicţii între învăţăturile antice şi cele ale bisericii. O serie de mari gânditori medievali cunoscuţi ca filozofi învăţaţi au abordat aceste probleme. Cea mai remarcabilă figură, cea a Sf. Thomas Aquinas (c. 1225 – 74) a scris lucrarea Summa Theologia intenţionând să aducă credinţa şi raţiunea la acelaşi nivel, fapt care şi astăzi reprezintă baza filozofiei catolice. Sărăcia sfântă Una dintre cele mai atractive figuri medievale a fost un italian, Sf. Francisc de Assisi (1182 – 1216) care şi-a abandonat viaţa plină de belşug pentru a trăi „sfânta sărăcie”. Căldura lui umană şi dragostea pentru înreaga creaţie – văzută în scene ca predica lui către păsări – au introdus o nouă viziune în creştinătate care înainte lua în râs lumea materială. De asemenea, Sf. Francisc a întemeiat Ordinul Franciscan al călugărilor, dedicaţi sărăciei, castităţii şi supunerii, dar trăind în lume ca şi cerşetori, predicând şi efectuând lucrări bune. Printr-o strânsă legătură cu Sf. Francisc, Sf. Clare a fondat şi el un ordin similar pentru femei, numit Ordinul celor Săraci. Un alt ordin al cerşetorilor, cel al Dominicanilor a fost de asemenea fondat la începutul secolului XII. În ochii unora sărăcia şi umilinţa Sfântului Francisc, atât de supus Evangheliilor, au pus o lumină nefavorabilă asupra splendorii şi bunăstării lumeşti de care beneficia Papalitatea şi Biserica. Pe la mijlocul secolului al XIII-lea Papa a devenit un stăpân teritorial în Italia, şi de asemenea capul unei largi organizaţii internaţionale cu proprii ei administratori instruiţi şi cu propriile instrumente de colectat taxele. Peste tot biserica avea o poziţie privilegiată, fiind susţinută de înaltele tribunale speciale, singurele instituţii cărora îi dădeau socoteală, unde pedepsele erau considerabil mai uşoare decât cele imputate profanilor pentru ofense comparabile. Acestea şi multe alte resentimente au devenit tot mai mari când oraşele au început să înflorească şi să se îmbogăţească, iar numărul laicilor bogaţi cu ştiinţă de carte şi bine informaţi creştea. Profanii erau extrem de pioşi şi nerăbdători să participe tot mai mult la viaţa religioasă. – – irea marilor catedrale catolice de la jumătatea sec. 12, fapt care ar fi fost imposibil de realizat fără fonduri furnizate de orăşeni de-a lungul multor generaţii. Era implicată evlavia, precum şi mândria civilă, iar o parte din impulsul de a construi catedrale cum nu s-au mai văzut era fără îndoială o dorinţă de a întrece alte comunităţi. Ca şi rezultat al acestui amestec de motive, turlele bisericii şi catedralei erau dominate de linia cerului din aproape toate oraşele până în secolul XX – lucru elocvent şi durabil ce aducea aminte de Epoca Religiei. La cea mai îndepărtată extremă a sa, disensiunea cu biserica s-a arătat în sine în procesul de dezvoltare a ereziei – forme ale credinţei creştine în contradicţie cu doctrina catolică expusă de papi. La începutul secolului 12 o puternică erezie a luat naştere în Provence (sudul Franţei), unde Catharii sau Albigenzii au devenit atât de puternici încât Papa Inocenţiu al III-lea a proclamat o cruciadă împotriva lor; au fost exterminaţi de către regele Louis al VIII-lea şi de către nobilii din nordul Franţei cărora această datorie pioasă le-a adus recompense materiale precum şi politice. Credinţe diferite Catharii deţineau nişte doctrine – de notat era credinţa în natura rea a lumii – care cu siguranţă nu putea să fie de acord cu catolicismul. Într-un număr de alte secte, de ex. waldensianismul, accentul era pe întoarcerea, la o viaţă caracterizată de o simplitate biblică, ca cea pe care Isus şi discipolii săi au trăit-o – şi cu siguranţă nu condusă de papă şi principi ai bisericii. De fapt se sugerau aceleaşi idei din viaţa Sf. Francisc, care a rămas în cadrul bisericii şi a devenit unul din sfinţii ei. Dar, după moartea sa, franciscanii s-au reorganizat în linii mai puţin comunitare şi au fost luate măsuri ferme împotriva adepţilor sfântului Francisc care doreau ca ordinul să rămână fără avere. Prin secolul al XIII-lea atitudinea bisericii faţă de eretici s-a înăsprit, iar în 1232 a fost înfiinţată celebra Inchiziţie pentru a-i investiga şi eradica pe cei care aduceau ofense la adresa bisericii. În timpul acestei perioade papalitatea a atins culmea puterii sale politice, în cele din urmă înăbuşind încercările Sfinţilor Împăraţi Romani de a controla Germania şi Italia. Oricum, au apărut noi adversităţi aproape imediat. Pe la începutul sec. al 14-lea Monarhii au format naţiuni-state cum ar fi Franţa şi Anglia. Deşi loiali bisericii Monarhii au hotărât să nu mai permită amestecul Papalităţii în viaţa bisericilor naţionale; iar clerul lor, care începea să formeze imaginea unei biserici naţionale, a avut tendinţa să îi susţină. În momentul când Papa Bonifaciu (1294-1303) îşi exprima marea sa pretenţie asupra dreptului la papalitate – de fapt, dominaţia peste toţi conducătorii – puterea papalităţii o luase pe drumul declinului care curând va deveni catastrofal. Acest lucru s-a întâmplat în timpul pontificatului (domnia papei) lui Clement al V-lea (1355-14), care a devenit un prizonier virtual al regelui Franţei, Philip al IV-lea. În 1307 papa Clement a fost obligat să colaboreze la distrugerea Cavalerilor Ordinului Templului (Templierilor), un vechi ordin cruciadic care devenise extrem de bogat. Arestările în masă, tortura şi confesiunile forţate au făcut ca Templierii să fie acuzaţi de o varietate de lucruri rele, de practici ciudate şi conspirative, care, de fapt, au putut avea sau nu un temei adevărat. Mulţi au fost executaţi, iar averea lor dată regelui. Papalitatea discreditată În 1309, Clement s-a stabilit în Avignon, la graniţa cu Franţa, şi aceasta a continuat să fie rezidenţă papală până în 1377. În timpul acestei „Captivităţi Babiloniene”, papii au fost, inevitabil, văzuţi ca şi marionete ale Franţei, iar intrigile politice şi pretenţiile financiare ale unui papă de mai demult, Ioan al XXII-lea (1316-34) aproape că au servit la discreditarea papalităţii. Dar, totuşi urma să vină ceva şi mai rău: doar la un an de la întoarcerea lui Grigore al XI-lea la Roma, existau 2 papi. Alegerea papei Urban al VI-lea (1378-97) nu a fost pe placul Franţei, şi în consecinţă un grup format în mare parte din cardinali francezi şi-au ales propriul lor papă contracanditat, papa Clement, pe când Anglia, Sfântu Imperiu Roman şi aliaţii lor l-au susţinut pe Urban. Rivaliatea lor a fost continuată de către succesorii lor până în 1409, când un consiliu al bisericii a hotărât să îi înlăture pe ambii papi şi să numească unul nou. Oricum, din moment ce papii care existau au refuzat să renunţe la cererile lor, acest lucru a înrăutăţit situaţia şi mai mult: pentru o perioadă de 8 ani au existat nu mai puţin de 3 papi rivali. În cele din urmă, Marea Schismă a luat sfârşit după Conciliul de la Constanz în 1417, când toţi cei trei papi au fost înlăturaţi şi Martin al V-lea a devenit ocupantul necontestat al tronului papal. În mod remarcabil, acest scandal lung şi fără precedent nu a împiedicat papalitatea să-şi recupereze autoritatea. Separarea a fost încheiată de o întrunire a conciliilor generale reprezentante ale înregii biserici, şi la un moment dat se părea că asemenea concilii, în viitor vor fi autoritatea supremă. Dar după o lungă luptă, Conciliul de la Basel (1413-49) a fost manevrat de către papa Eugeniu al IV-lea, şi din acest moment Conciliile erau întotdeauna subordonate papei. Provocarea bisericii De-a lungul timpului, cele mai semnificative evenimente au fost dezacordurile totale din diferitele părţi ale Europei. În Anglia, John Wycliffe (c. 1330-84) a atacat bogăţia în care trăia biserica şi a pus accent pe biblie (mai mult decât pe legea bisericii) ca sursă de autoritate. Mai târziu, Jan Huss (c. 1396-1415) a înaintat nişte idei derivate de la Wycliff în îndepărtata Bohemie (în prezent vestul Republicii Cehe). Semnificativ, cei doi au fost implicaţi în traducerea Scripturii în limba naţională (engleza şi ceha). Ideea de a da voie tuturor oamenilor să citească Scriptura – şi, în mod implicit, să o judece pentru ei înşişi – a fost revoluţionară, ameninţând să submineze poziţia specială a clerului şi absoluta autoritate a bisericii asupra doctrinei. Majoritea adepţilor ideologiei lui Wycliffe au fost vânaţi şi executaţi. Huss a fost prins în cursă la Conciliul de la Constanz şi ars: dar în loc să fie intimidat, Bohemianismul s-a răsculat. Neaşteptat, au învins cruciada lansată împotriva lor, dar au fost împăcaţi prin concesiunile obţinute de la Conciliul de la Basel. Pe la jumătatea secolului al XV-lea se pare că în final biserica supravieţuise tuturor crizelor precedenţilor 150 de ani. PAGE PAGE 1 쥁@