Referat Roma

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Roma si de asemenea puteti face Download Referat Roma

Citeste fragmente din Referat Roma

INTRODUCERE ROMA Imperiul Roman a fost rezultatul afirmarii si al expansiunii unui oras unic in istoria popoarelor: Roma, devenita Urbis si Orbs, centrul al lumii antice. Multi considerau ca Imperiul Roman este creatia intregii Peninsule Italice. Realitatea este insa cu totul alta. De indata ce a aparut pe scena lumii antice, Roma a creat si a condus, prin intermediul senatului si al personalitatilor ei, aceasta formatiune statala, cucerind si organizand provinciile, in primul rand Italia, a carei contributie o va depasi pe cea a Romei abia catre sfarsitul republicii. In secolul VIII, statele de pe cele 7 coline, reunite intr-o federatie, Septimontium, sub stapanire etrusca, formeaza o cetate cu numele de Roma, condusa de 7 regi legendari (Romulus, Numai Pompilius, Tullus Hostilius, Ancus Marcius, Tarquinius Priscus, Servius Tullius, Tarquinius Superbus). 21 aprilie 753 i.e.n, corespunzator anului 1 ab Urbe condica, este socotita data intemeierii cetatii de catre Romulus. In momentul despartirii triburilor trace de cele celtice, italicii veniti de la Dunarea Centrala au trecut Alpii si s-au stabilit in Latium, constituind, in secolul VI, impreuna cu localnicii, Liga Latina. Roma se va organiza sub autoritatea unui rege ajutat de Senat si de Adunarea Poporului, ce reuneau patricienii – membrilor ai marilor familii de aristocrati. Perioada regilor consolideaza Roma, pana cand domnia lui Tarquinius Superbus nemultumeste populatia, care il alunga in 509 i.e.n, cand ia nastere republica. Incep lupte intre patricieni si plebei, ceea ce slabeste puterea republicii, angajata mai tarziu, in perioada 509-338 in conflicte cu Liga Latina, pe care o infrange, impunandu-i in 493 i.e.n un tratat de alianta, foedus Cassianum, prin care se stabileste pacea. Curand, insa, Roma isi impune hegemonia asupra Latiumului. Dominatia asupra acestei prime provincii a sporit resursele orasului-capitala. Expansiunea italica din secolele II si I i.e.n a creat numeroase si dificile probleme sociale si politice. Sistemul hegemoniei federative devenea insuficient. Cu timpul, proprietatile agricole taranesti au intrat in mana marilor latifundiari, iar redistribuirea lor cerea o reforma agrara radicala, pentru infaptuirea careia au luptat Gracchi. Pe de alta parte, „asociatii italci” pretindeau cetatenia si egalitatea in drepturi cu romanii. In urma rascoalei din anii 91-89 i.e.n., Roma a trebuit sa acorde cetatenie romana aproape tuturor locuitorilor Peninsulei. Cu acest prilej s-a unificat si regimul municipiilor. Spre sfarsitul republicii nu mai existau, practic, diferente intre cetatenii Romei si cei ai Italiei, desi persista inca o mare deosebire intre Italia si provincii. Politica urmata de imparati de acordare a unor concesiuni oraselor, municipiilor si coloniilor, de impunere a dreptului italic sau roman si de introducerea a unui regim administrativ fiscal generalizat, a ridicat treptat provinciile la nivelul Peninsulei Italice. Augustus a cautat sa mentina hegemonia Romei si a Italiei asupra Imperiului, impunand modelul Romei si bazandu-se pe senat si pe armata. In schimb, Hadrian a adoptat o politica diferita favorizandu-i pe greci si pe orientali. Caracalla va ramane in istorie in deosebi prin Constitutio Antoniniana din anul 212, prin care acorda cetatenie tuturor oamenilor liberi din imperiu, cu putine exceptii. Participarea la guvernare era egala pentru toti si nu se mai faceau deosebiri intre Italia si provincii. Printr-o ampla reforma, Diocletian a impartit Italia in 12 districte (sau provincii) care aveau in frunte un guvernator numit corrector. Desi, in mod oficial, Italia era considerata o dioceza, in practica existau doua: diocesis Italianca, care cuprindea teritoriul de la nord de Apenini, cele doua Raetii si Alpes cottiae. Sudul Italiei si insulele formau diocesis Suburbicaria. Deoarece diocezele erau guvernate de un vicar, a existat un vicarius Italiae si un vicarius praefectorum in urbe Roma. ROMA REGALA In epoca regala, puterea apartine regelui, fara nici o restrictie: autoritatea militara, privilegiuli de „a impartii dreptatea” (care in vremea republicii va deveni sarcina esentiala a pretorului), de a convoca adunarea poporului si de a supune motiunile si tot odata intrega raspundere a relatiilor cu zeii. Romulus, primul imperator se inconjurase de un consiliu format din patres, senatul si avea obiceiul de a reuni poporul in adunari. Titus Livius ne povesteste ca s-a invederat o intrecere de generozitate intre senatori si popor, fiecare parte oferind celeilalte initiativa desemnarii. In cele din urma, s-a luat hotararea ca regele sa fie numit de catre popor si ca aceasta numire sa fie ratificata de senat. Vointa poporului nu este izvor de imperium ; adunarea nu are nici o initviativa ea nu poate vota decat pe nume de candidati, acceptate de catre magistratura care o prezideaza si, fapt inca mai grav, acesta are chiar dreptul sa refuze rezultatul votului caci poate sa nu procedeze la proclamarea ( renuntiatio ) numelui alesului care confera acestuia calitate de magistra desemnat (designatus). Insa, in schimb, nu este mai putin necesar ca poporul sa se fi pronuntat ca renuntiatio sa devina cu putinta. Oameni care au faurit revolutia de la 509 i.e.n. s-au gandit sa rezolve aceasta antinomie impartind imperium intre 2 magisrati anuali egali, care s-au numit mai intai pretori (praetor ,de la prae-itor-„cel ce merge in frunte”, afirmau etimologistii romani,a caror ferma certitudine , in acesata privinta noi nu o impartasim) apoi consulii . Conflictul din epoca prestatala dintre patricieni si plebei se intensifica, desi plebeii obtinusera accesul la comitia centuriata, plebeii se aflau intr-o stare de inferioaritate in raport cu patricienii. Astfel „ager publicus” pamantul cucerit de la dusmani si aflat in proprietatea statului, era exploatat in exclusivitate de catre patricieni fapt de natura sa agraveze inegalitatea pe plan economic dintre cele doua categorii sociale. O alta inegalitate pe plan social, casatoriile dintre patricieni si plebei erau interzise. Este interesant ca la romani ginta a supravietuit aparitiei statului jucand un anumit rol in viata privata. Atributiile de conducere ale statului erau indeplinite de catre urmatorii factori politici: regele, senatul, ”comitia centuriata” si „comitia curiata”. Regele devine dupa reforma lui Servius un veritabil sef de stat. Regele cumula atributiile de judecator suprem, sef al religiei si conducator al armatei. Puterea regelui desi era aproape nelimitata nu se transmitea urmasilor. La moartea regelui puterea trecea asupra senatului, iar in timpul in care locul pe tron era vacant, pana la alegerea unui rege de catre popor, fiecare senator exercita functia de rege timp de cinci zile. SENATUL: Era alcatuit din sefii gintilor si avea rolul de a ratifica hotararile adunarii poporului si de a-l consilia pe rege. Era considerat pastratorul traditiilor si datinilor poporului roman. COMITIA CENTURIATA: Era principalul factor legislativ, dar avea si atributiuni elective si judecatoresti. Intrucat o comitia centuriata cuprindea pe toti cetatenii care purtau arme, locul sau de intrunire era in afara Romei, pe campul lui Marte. COMITIA CURIATA: Continua sa se intruneasca si dupa reforma lui Servius, constituind unul din organismele politice prin care patricienii isi asigurau pozitia dominanta in stat. REFORMELE Dupa fundarea orasului Roma s-a realizat o organizare in linii mari a functionarii cetatii prin crearea senatorilor-patres,capii de familie-si a unei adunarii a poporului. O figura dominanta in formarea Romei, asa cum a schitat-o traditia si anume aceea a regelui Servius Tullius venit ca al saselea rege dupa Romulus, Titus Tatius,dupa Numa,Tullus Hostilius,dupa Ancus Martius si Traquinius cel Batran ,el era fiul unei sclave din clasa regala. El a creat census, operatie care consta, o data la cinci ani, in alcatuirea listei de cetateni cu scopul de a atribui fiecaruia locul sau adecvat in cetate , dupa varsta si dupa averea sa si de asemenea dupa valoarea sa morala. Reformele lui Servius Tullius au fost insotite de o extindere a orasului si, dupa spusele istoricilor vechi, de constructia unei incinte continue care a purtat numele de zidul servian. Reforma lui Servius Tullius Data exacta a reformei nu se cunoaste. Este posibil ca ea sa fi avut loc mai tarziu decat traditia. In orice caz, in epoca regilor criteriul de clasificare nu putea fii decat pamantul – fiindca moneda romana mentionata de traditie, si anume „asul” apare abia in secolul al IV-lea i.e.n. Reforma lui Servius a fost o revolutie sociala caci odata cu ea s-a pus capat democratiei militare, legaturilor personale de sange, organizarii gentilice. Vechea aristocratie, intemeiata pe apartenenta la ginti, este inlocuita cu o aristocratie a averii , drepturile individului fiind de atunci in functie de averea lui si nu de rudenia de sange. La protestele plebeilor care ajunsesera la o situatie economica infloritoare dar nu aveau acces la la adunarea curiata, neavand ginti, Servius a creat o noua adunare numita comitia centuriata din care faceau parte atat patricienii cat si plebeii. Organizarea comitiei centuriata si mecanismul votarii favorizeaza paturile avute ale populatiei. Fiecare centurie dispunea de un vot, dar prima cetegorie sociala desi era cel mai putin numeroasa dispunea de un numar mare de voturi si astfel isi asigura lejer majoritatea in cadrul adunarii. El a poruncit ca numele tuturor romanilor sa fie inregistrat, iar averile lor sa fie pretuite pe temeiul unui juramant cerut de lege si pe care trebuia sa-l faca declarantii, jurand cum ca vor face pretuirea potrivit adevarului si cat se poate mai cinstit. Romanii trebuiau sa treaca in registre numele tatalui, sa-si arate varsta, sa-si declare sotia si copii, sa spuna in ce trib al Romei sau in care sat din regiune locuieste fiecare. Se hotara ca cel ale caror declaratii nu ar fi avut loc in conditiile cerute de legi sa fie pedepsit prin confiscarea bunurilor, biciuit si vandut ca sclav. Aceasta lege a dainuit la romani multa vreme. Si, facandu-se recensamantul tuturor, Tullius stranse respectivele inregistrari cu ajutorul carora isi dadu seama de numarul romanilor si de marimea averii lor. Astfel a intocmit el cea mai inteleapta dintre toate Constitutiile, aducatoare de foarte mari foloase pentru romani, precum faptele au dovedit-o. Iata cum era Constitutia lui Tullius. Prima clasa stabilita de el trebuia sa aiba censul cel mai mare: numai putin decat 100 de mine (unitate monetare greaca, echivalenta cu 437 g). Pe oamenii din aceasta categorie i-a impartit in 80 de centurii (unitati de 100 de oameni, adunarea formata din toate centuriile se numea comitia centuriata). Apoi, dintre cetatenii care au mai ramas, Tullius a ales a doua clasa, a barbatilor care avea un cens sub 10 mii de drahme (unitate monetarea greaca echivalenta cu 4,37 g) nu mai mic insa de 65 de mine. Oranduindu-i pe acestia in 20 de centurii, le-a poruncit sa poarte aceleasi arme ca si cetatenii din prima clasa, dar nu le-a dat voie sa poarte platose. Din cei ramasi, regele a facut a treia clasa, cuprinzandu-i pe cetatenii cu censul mai mic de sapte mii si cinci sute de drahme. Dintre cetatenii ramasi, separandu-i pe cei cu avere mai mica de cinci mii de drahme dar cu cel putin 25 de mine, el a format o a patra clasa. Partea a cincea, alcatuita din cei cu averi sub 25 de mine, dar mai mari de 12 mine si jumatate, el a randuit-o in 30 de centurii. Regele a alcatuit si 4 centurii fara nici o arma, carora le-a dat porunca sa-i urmeze pe cei inarmati. Doua dintre aceste 4 centurii le formau armurierii, tamplarii si alti meseriasi priceputi sa faca lucruri folositoare la razboi; iar 2 erau alcatuite din trambitasi si totodata, din oameni care, prin alte instrumente tot de felul acesta dau semnalul inceperii luptei. Ostasii cei mai viteji, din toate clasele, erau alesi centurioni. Aceasta era randuiala claselor, care alcatuiau pedestrimea atat a falangei, cat si a ostirii inarmate. Iar pe ceilalti cetateni cu censul mai mic de 12 mine si jumatate, randuindu-i pe toti intr-o singura centurie, i-a scutit de serviciul militar si de orice contributie. Au fost, asadar, sase clase si 193 de centurii. Aceasta diviziune in centuri avea un caracter esentialmente militar si corespundea unei specializari a cetatenilor in interiorul armatei. Pe langa aceasta , diviziunea pe centurii a fost adoptata cu prilejul operatiilor votarii, avand ca rezultat practic preeminenta aristrocatiei de avere in cetate. Intr-adevar, cu prilejul scrutinului , fiecare centurie dispunea numai de un singur vot, astfel incat in centuriile ce grupau cel mai mare numar de cetateni (cele ale claselor cele mai sarace) , votul fiecarui individ avea o greutate mai mica decat in altele. In plus –si mai ales-operatiile incepeau cu centuriile primei clase si incetau odata cu obtinerea majoritatiii. In acest fel , centuriile ultimelor clase nu votau niciodata. Acest sistem censitar s-a mentinut pana la sfarsitul Republicii si a supravietuit chiar sub Imperiu. Comitiile centuriate, adica poporul convocat in cadrele sale militare, continuau sa aleaga, inca in timpul Republicii, magistratii superiori si sa voteze anumite legi importante. La origine , atributiile comitiilor curiate erau neindoelnic foarte intinse, dar dupa reorganizarea serviana ele se vor restrange. Cum rolul lor esential fusese initial cel de a investi regele desemnat pentru sufragiul lor de catre aI auctoritas a senatului si de ai conferi imperium, tot lor le-a apartinut, inca in vremea Republicii, conferirea aceluiasi imperium magistratilor alesi de comitiile centuriate. REPUBLICA ROMANA Dupa alungarea regilor in statul roman s-a instaurat republica aristocratica, condusa de magistrati si institutii patriciene. Chiar din prima perioada a republicii s-a simtit nevoia –dupa cum rezulta din textul de mai jos ca in imprejurari exceptionale, in locul celor doi consuli sa vina un magistrat cu puteri extraordinare numit dictator . Pe cand cetatea astepta cu neliniste evenimente atat de importante, s-a nascut pentru prima oara ideea alegerii unui dictator. Nu se stie insa sigur nici in ce an s-a intamplat aceasta, nici ce consuli s-au dovedit a fii putin vrednici de incredere, intru cat faceau parte dintre partizanii lui Tarquiniu, si nici cine a fost primul dictator (traditia il aseaza in anul 501 i.e.n.). Organizarea de stat a Romei La origine Roma era o republica aristocratica, deoarece puterea politica era detinuta de o minoritate. In secolul III i.e.n. statul roman se transforma intr-o republica democratica. In intreaga epoca a republicii, puterea politica era exercitata de catre trei factori: adunarile poporului, senatul si magistratii. Adunarile poporului in epoca republicii, poporul roman participa la adoptarea unor hotarari cu caracter legislativ, electoral sau judiciar in cadrul a patru adunari distincte: comitia curiata, comitia centuriata, concilium plebis si comitia tributa. COMITIA CURIATA: In epoca republicii rolul ei devine tot mai restrans. Intre atributiile comitiei curiata: adoptarea unor legi cu ocazia intrarii in functiune a magistratilor, legi prin care poporul delega putere si le permitea supunere. De asemenea isi pastreaza unele atributiuni si in domeniul dreptului privat , de pilda, aprobarea adrogatiunii (o varianta a adoptiunii) sau intocmirea unor forme de testament. COMITIA CENTURIATA: La origine faceau parte din cele cinci categorii ale comitiei centuriate numai cei ce stapaneau pamant, deoarece criteriul de apreciere al averii era cel al propietatii imobiliare. Asa se face ca marii proprietari funciari, desi reprezentau o minoritate sociala, isi promovau interesele fara dificultate, caci detineau 98 din totalul de 193 centurii. COMITIA TRIBUNA: Ii cuprindea pe toti cetatenii romani repartizati pe triburi , adica pe cartiere. Catre sfarsitul republicii comitia tribuna devine prin excelenta o adunare legislativa , pe cand rolul comitiei centuriata se rasfrange tot mai mult. CONCILIUM PLEBIS: Este adunarea plebei care la origine adopta hotarari obligatorii numai pentru plebei. La inceputul sec III .i.e.n. hotararile aceste adunari devin obligatorii pentru toti cetatenii, motiv pentru care incep sa participe si patricienii pentru a-si apara interesele. Din momentul in care au inceput sa participe si patricienii aceasta adunare s-a transformat in comitia tribuna. SENATUL: In epoca republicii senatul devine unul din principalele organisme politice, prin intermediul caruia proprietarii de sclavi isi promovau interesele. Multe secole senatul a numarat trei sute de persoane, pentru ca apoi sa creasca la sase sute de persoane, iar in epoca lui Caesar sa ajunga la noua sute de persoane. La inceput erau numiti de catre consuli din randul patricienilor. Mai tarziu, senatul era format in majoritate din cei care detinusera o inalta magistratura indiferent daca apartineau patriciatului sau plebei. Desi formal, senatul nu putea sa adopte legi, el era chemat sa confirme legile votate de catre adunarea poporului, pentru a verifica daca noua lege nu introduce reguli ce indepartau de traditiile si moravurile poporului roman. MAGISTRATII: Erau inalti demnitari de stat care detineau importante atributiuni administrative si jurisdictionale. Ei erau alesi de catre popor pentru o perioada de un an. La intrare in functie magistarii obisnuiau sa publice un edict. Primii magistrati ai republicii au fost consulii. Consulii in numar de doi, au luat locul regelui; la conducerea statului, si totodata atributiunile laice ale acestuia. La origine consulii erau inviolabili, comandau armata, aveau jurisdictie si in domeniul public, convocau poporul in adunari, numeau pe senatori. Desi in aparenta puterea consulilor era aproape identica cu cea a regilor , in realitate puterea lor era limitata, prin faputl ca erau alesi pe o perioadat de un an de zile, apoi deveneu simpli particulari si putea fi chemati in fata poporului pentru a raspunde de actele facute in exercitiul magistraturii. TRIBUNII PLEBEI: In anul 494 i.e.n. le-a fost recunoscut plebeilor sa aleaga un numar de cinci tribuni, corespunzator celor cinci categorii sociale in care era organizata populatia Romei, chemati sa apere intereselor plebeilor fata de abuzurile patricienilor. Persoana tribunului era considerata invilolabila, astfel incat cel ce ii aducea vreo atingere risca sa fie condamnat la moarte. Spre deosebire de consuli, tribunii plebei nu raspundeau de actele facute in exercitiul magistraturii in perioada in care redeveneu particulari. Tribunii plebei puteau veni in sprijinul plebei si puteau anula prin „reto” actele emise de consuli in care acestea atingeu interesele plebeilor. CENZORII: Probabil in anul 443 i.e.n. prin desprinderea unor atributiuni din competenta consulilor se creeaza cenzura, ca magistratura reprezentativa in exclusivitatea patricienilor. Dupa anul 312 i.e.n cenzoriii au dobandit si dreptul de a-i numi pe senatori si totodata de ai schimba. PRETORII: Ca si cenzura, pretura a aparut prin dezmembrarea puterii consulilor. Principala activitate a pretorilor consta in organizarea judecarii proceselor private. QUIESTORII: Exercitau atributiuni in legatura cu vanzarea catre particulari a prazii de razboi, administrarea tezaurului public , precum si a arhivelor statului. La origine quiestorii erau simpli functionari, subalterni ai consulilor si desemnati de catre acestia cu organizarea si judecarea proceselor penale. EDILII CURULI: Supravegheau activitatea din targuri, asigurau aprovizionarea Romei cu alimente si judecau unele litigii cu ocazia diferitelor tranzactii facute in targuri sau piete. DICTATURA: Era o magistratura cu caracter exceptional. In situatii cu totul deosebite, generate de conflicte interne sau de pericolul extern, consulii numeu, la ordinul senatului un dictator pe termen de 6 luni caruia ii era incredintata intreaga putere. In timpul exercitarii dictaturii, toate celelalte magistraturi erau suspendate. Magistratii isi exercitau atributiile pe un scaun special si purtau o toga de culoare rosie. Toate magistraturile romane au unele trasaturi comune: orice magistratura era colegiala fiind detinuta de cel putin doua persoane; magistratii erau de regula alesi pe termen de un an; toate magistraturile erau onorifice, asa incat oamenii lipsiti de mijloace materiale nu aveau acces la inaltele functii politice. Atributiile si importanta senatului Caracterizand senatul, Polibiu arata de fapt cine detinea puterea in statul roman. Descrierea este foarte exacta; ea este facutea in secolul al II-lea i.e.n, cand, dupa al doilea razboi punic, senatul se bucura de o putere si autoritate mai mare decat in orice alta perioada in istoria Romei. Senatul are, mai intai, dreptul de a dispune de visteria statului (administrarea finantelor permite senatului sa supravegheze pe consuli si sa exercite in general o mare influenta). El hotaraste, deopotriva, ce va trebui sa intre si ce sa iasa din tezaur. Fara o hotarare a senatorilor cvestorii nu pot intrebuinta nimic din vistierie chiar pentru nevoile marunte ale republicii, facand exceptie doar cheltuielile care privesc pe consuli. De asemenea, orice incalcare a dreptatii care s-ar produce in Italia si ar avea nevoie de o ancheta a autoritatii de stat (tradari, conspiratii, otraviri, asasinate) intereseaza senatul. Politica externa a fost exclusiv in atributiile senatului, care a dus-o cu mult succes in timpul republicii. Si, in cazul ca este necesar sa se trimita soli in afara Italiei, fie pentru a stinge vreo neintelegere, fie pentru a cere sau a poruncii un anumit lucru, fie pentru a primi supunerea unui popor, fie pentru o declaratie de razboi, senatul vegheaza si la acestea. Tot senatul este deopotriva cel care trebuie sa-i primeasca pe solii care vin la Roma si sa hotarasca ce trebuie facut cu acestia, in ce chip se cade sa nu li se raspunda. Niciodata poporul nu se ocupa de vreunul din lucrurile amintite mai sus. IMPERIUL ROMAN Imperiul Roman – cea mai mare constructie politica a antichitatii Imperiul Roman a fost cea mai mare si mai durabila constructie politica a antichitatii. Spre deosebire de marile imperii, puterea Romei s-a extins treptat, cuprinzand initial teritoriile din Peninsula Italica; pe masura ce s-a ivit nevoia apararii coastelor italice sau a teritoriilor din interior fata de atacurile piratilor sau ale navalitorilor dinspre nord, autoritatea Romei a trecut dincolo de Marea Adriatica, iar dupa aceea dincolo de Alpi. Intrand in concurenta cu Cartagina, pentru stapanirea Mediteranei, Roma cucereste coastele de nord ale Africii, Spaniei; in lupta cu urmasii dinastiilor create pe ruinele imperiului lui Alexandru cel Mare, romanii vor stapanii peste Asia Mica si Egipt. In felul acesta Marea Mediterana devenea mare nostrum, iar statul roman reusea sa inglobeze majoritatea teritoriilor de veche civilizatie din jurul acesteia. Ordinele politice Ordinul senatorial Majoritatea imparatilor din secolul al II-lea provin din ordinul senatorial: Traian si Hadrian din Hispania, Antonius Pius si Marc Aureliu din Gallia. Acest fapt ne arata ca membrii ordinului senatorial nu se recrutau numai din Roma si Italia, asa cum se practicase in epoca republicana, ci si din provincii, si mai ales, din cele intens romanizate. Numarul senatorilor, fixati la 600 de catre Augustus, nu va depasi aceasta cifra. O schimbare se produce totusi in privinta veniturilor senatorilor. In vremea republicii, multi dintre acestia posedau averi imense, fiind capabili sa finanteze construirea unor mari edificii publice, a unor terme sau sa intretina pe cont propriu o intreaga flota. Datorita suprimarii unora dintre vechii reprezentanti ai acestui ordin, averea lor, prin confiscare, devine patrimoniu imperial. Se cerea totusi si in secolul al II-lea ca senatorii sa aiba un minimum de avere, care sa le asigure apartenenta la cel mai inalt ordin din Imperiul Roman. Patrimoniul minim al unui senator a fost stabilit la 250 000 de denari. O alta conditie era de a fi cetateni ai Peninsulei. Traian si urmasii lui i-au indemnat sa cumpere pamant in Italia, legandu-i in felul acesta de Roma. Acesti senatori provin din randurile aristocratiei municipale din provincii. Putini sunt senatorii in secolul al II-lea care sa aiba averi comparabile cu cele ale senatorilor din epoca anterioara. Aveau totusi suficient pamant si venituri, care sa le ingaduie sa duca o viata luxoasa. Nemaiputand cheltui sume imense pentru a construi edificii publice la Roma sau in orasele mai importante ale imperiului – locul lor a fost luat in acest domeniu de imparat -, ei isi cheltuiesc surplusul de bani colectionand opere de arta, achizitionand terenuri in Italia si construindu-si vile la Roma si, mai ales, in imprejurimile ei sau in alte parti ale Italiei. Se pastreaza si acum obiceiul ca oamenii bogati sa considere ca o indatorire morala, cheltuirea unor parti din avere in interesul public. Senatorii din secolul al II-lea, insa, nu mai pot investi decat in opere de binefacere in cadrul unui municipiu. Depinzand economic de imparat, care rasplatea de obicei serviciile credincioase, senatorii il slujeau nu numai din obligatie, dar si din convingere. Aceasta convingere era dictata si de puterea imparatului de a alege senatori ori de a-i sterge de pe lista pe cei indezirabili. Ordinul cavalerilor Mai numeros decat cel senatorial, se ridica, dupa calcule aproximative, la 25000 de oameni numai la Roma si in Peninsula Italica. Este un fel de aristocratie de serviciu, legata direct de imparat. Pentru a intra in ordinul ecvestru era nevoie de un patrimoniu minim de 100000 de denari. Cavalerii erau recrutati dintre locuitorii bogati ai oraselor care servisera in armata sau indeplinisera unele functii modeste in birocratia imperiala. Cei mai multi dintre ei erau de origine provinciala; stabiliti insa la Roma formau, impreuna cu senatorii, clasa cea mai bogata si, in acelasi timp, cea mai instruita din Imperiul Roman. Ca si senatorii, ei aveau proprietati funciare in apropierea Romei sau in Italia, pe langa cele din provincia de bastina. Uneori mai puteau fi proprietari de mine, pe care le exploatau cu sclavii condusi de liberti, angajati in acest scop. Nu practicau deloc comertul. Ei erau folositi in administratia oraselor, deoarece posturile de conducere din municipii se obtineau prin alegeri, la care participa majoritatea cetatenilor oraselor din occident, iar in orient ei erau alesi de catre senatul orasului. Aceste posturi nu erau platite, iar cei care le ocupau trebuia sa aiba avere, deoarece urmau sa cheltuiasca pentru infrumusetarea orasului si sa raspunda fata de stat, la nevoie. Imparatul Spre deosebire de alte structuri politice, Imperiul Roman se realizeaza treptat, creste organic, avand ca temelie armata romana si o forma de guvernamant la inaltimea sarcinilor pe care le impunea statul roman. Odata cu crearea imperiului, s-a pus si problema puterii pe care trebuia sa o detina imparatul. In timpul vietii, imparatul nu se poate considera divinitate. Puterea lui este o datorie si nu un privilegiu personal. Domnia inseamna munca si nu placere, imparatul fiind obligat sa-si inchine toata activitatea si puterea de munca spre binele statului. El poate fii considerat ca tatal si binefacatorul supusilor sai, dar acestia din urma nu sunt sclavi, ci oameni liberi, datori sa-l iubeasca pe imparat. Imparatul trebuie sa fie neiertator fata de dusmani, dar sa se inconjoare de prieteni alesi dintre oamenii liberi si nobili (o aluzie discreta la senat), cu ajutorul carora sa conduca treburile statului. Personificand imperiul, imparatul nu era stapan, ci primul slujitor al statului, puterea imperiala fiind pentru el o onoare si o datorie, careia urma sa-i inchine intreaga capacitate de munca si talentul sau. Primii imparati au recunoscut autoritatea senatului si si-au aratat consideratia fata de aceasta constitutie, dominata de reprezentantii celei mai bogate paturi din societatea romana. Respectul fata de senat s-a manifestat prin recrutarea din randurile sale a celor mai inalti functionari si colaboratori ai imparatului. S-au ridicat imparati care au cautat sa limiteze inca din aceasta perioada, puterea senatului si sa consolideze autoritatea suprema, pe care vroiau sa o sustraga oricarui control. Aceasta politica a intampinat o vie rezistenta din partea senatului, iar intelectualitatea romana, in frunte cu filozofii cinici si sofistii, a fost alaturi de senat, condamnand cu vehementa tendinta spre concentrarea puterii in mainile unui singur om. In timpul republicii, provinciile subordonate Romei au fost considerate ca bunuri imobiliare ale poporului roman. Aceasta optica se schimba insa in a doua jumatate a secolului, cand se acorda dreptul de cetatenie romana, nu numai municipiilor din Peninsula Italica, dar si celor din afara acesteia. Vespasian opereaza apoi o reforma de ordin economic, al carei scop este intarirea puterii imparatului. Domitian duce o politica deschisa de transformarea a monarhiei romane in monarhie absoluta. El concentreaza functii pe care le detineau mai multe persoane, fapt care sugera puterea nelimitata a unui om cu insusiri exceptionale. Actiunile intreprinse de Dominitian in vederea diminuarii autoritatii senatului au intampinat o opozitie indarjita a celei mai mari parti a senatorilor, cat si a filozofilor cinici si sofisti. Datorita acestei politici, Domitian a fost vazut in culori sumbre de scriitorii antici, iar din pricina dezlantuirii unor persecutii impotriva crestinilor, domnia lui avea sa fie minimalizata de posteritate. Armata Romana Ori de cate ori se vorbeste de Impreiul Roman, trebuie avut in vedere caracterul accentuat militar, pe care il are aceasta constructie politica. Armata constituie, in cadrul imperiului, un factor decisiv, atat in viata politica, cat si in cea social-economic. In secolul al II-lea, comandantii armatei romane erau recrutati, ca si pana atunci, din randul clasei avute. Cei mai de seama comandanti pe vremea lui Traian, faceau parte din ordinul senatorilor, iar unii dintre ei fusesera recrutati din cel al cavalerilor. Garda pretoriana era alcatuita din cetateni nascuti in Italia, si, partial, din cetateni romani din Spania, Noricum si Macedonia. Vespasian a dus o politica de urbanizare, mai ales a partii occidentale a imperiului, cu scopul de a acorda cetatenia romana la cat mai multi locuitori, ceea ce ingaduia recrutarea in legiuni a unor soldati din orasele provinciilor occidentale. Aceasta politica a dus la restrangerea influentei Romei si a Peninsulei Italice in cadrul imperiului. Armata republicana se recruta prin sistemul voluntariatului, dar, cu vremea, se recurge la conscriptii, serviciul militar ramanand o indatorire a cetatenilor romani. Diocassius mentioneaza faptul ca sub Septimus Severus, garda pretoriana, care trebuia sa fie formata in majoritate din cetateni romani din Peninsula Italica, este alcatuita din soldati veniti din toate provinciile. Diminuarea numarului italicilor din armata se datoreste atat politicii imperiale de acordare a cetateniei romane provinciilor si de scadere a puterii reprezentate de Roma si Italia in cadrul imperiului, cat si firii italicilor care vor ocolii o asemenea obligatie din cauza regimului aspru de viata din tabara si a duratei prea mari a serviciului militar. Asa cum arata P. Aelius Aristides, in secolul al II-lea, edificiul imperial se sprijinea pe armata. In afara de faptul ca era un organism al puterii in mana imparatului, armata joaca un rol de mare insemnatate pe plan economic. Este unul din marii consumatori si, detorita ei, infloresc orase, se construiesc noi cetati si castre, sporeste comertul, se dezvolta transporturile, pe drumurile construite si aparate de armata. Prin asasinarea lui Domitian si alegere ca imparat a batranului Nerva, s-a cautat sa se revina la un echilibru intre puterea imperiala si senat. Prin alegerea lui Nerva se facea un pas inainte spre intarirea senatului, deoarece noul ales nu se va afla sub influenta vreunuia dintre partidele care exercitau o anumita influenta asupra puterii imperiale. Nerva a intreprins o seama de reforme in scopul insanatosirii vietii economice din imperiu, si a desfasurat o activitate edilitara remarcabila. Cat priveste pe Nerva, acesta l-a adoptat pe Traian, ca urmas la conducere, cunoscandu-i calitatile umane deosebite, dar mai ales geniul sau militar. Alegerea lui Traian fusese anuntata public, in urma unei victorii de proportii, obtinute de armatele romane in Pannonia, iar noul asociat la domnie, reusise el insusi sa obtina o mare izbanda contra germanilor, fapt pentru care i se acordase titlu de Germanicus. Asocierea lui Traian cu Nerva nu a durat decat 3 luni, puterea fiind preluata integral de Traian, in momentul in care si-a facut aparitia la Roma. Marea izbanda a lui Traian a fost accea de a-i fii impacat pe reprezentantii diferitelor cercuri senatoriale, ca si pe filozofii vremii, cu autoritatea absoluta a imparatului. Organizarea politica Puterea politica era exercitata in mod formal de trei factori: imparatul, senatul si magistratii, dar in realitate intreaga putere era concentrata in mana imparatului. Instalarea imparatului se face in baza unui ex de imperio , care era adoptata de catre senat, dar capata forma legii prin aclamatiile poporului. Aceste aclamatii, intotdeauna cumparate de catre magistrati, aveau darul sa pastreze aparenta ca poporul hotaraste in cele mai importante probleme din stat. Imperiul roman a fost fondat in anul 27 de catre imparatul Octavian August, nepot si fiu adoptiv al lui Caesar. Desi a mentinut toate formele republicane in fapt el a fondat imperiul, el conducand statul roman ca un adevarat autocrat. SENATUL : A continuat sa joace un rol in viata de stat, dar si-a pierdut independenta, devenind un instument al politicii imperiale. Senatului ii reveneau administrarea provinciior pacificate, alegerea magistratilor, judecarea proceselor penale precum si adoptarea unor hotarari cu valoare normativa numite  senatconsulte. In realitate, dispozitiile senatconsultelor erau expresia vointei imparatului, caci ele erau formulate de catre imparat sau un reprezentant al acestuia iar senatul le vota. MAGISTRATII : Consulii isi pierd cele mai importante atributii. In aceasta epoca alegerea consulilor nu se mai facea pe termen de un an , ci pe sase luni sau chiar doua luni. PRETORII : Nu se mai desfasoara activitati creatoare , competenta lor limitandu-se la organizarea instantei de judecata si la explicarea dispozitiilor cuprinse in edict (care pe vreme lui Hadrian a capatat o forma definitiva). Pretorii nu il puteau imbogatii prin introducerea de noi mijloace procedurale. TRIBUNII : Exercitau o anumita jurisdictie civila si penala si convocau adunarile senatului. EDILII CURULI : Isi pastreaza in linii generale vechile atributiuni cetatenesti si jurisdictionale, datorita, mai ales faptului ca ele nu prezentau o importanta deosebita in cadrul sistemului politic al principatului. QUESTORII: Au pastrat din vechile atributiuni numai dreptul de a administra arhivele statului. Atena si instituţiile ei democratice Scurt istoric al Atenei Atena este capitala Greciei, leagănul unei vechi civilizaţii. Situată în câmpia Attica, este înconjurată de munţi din trei părţi, dintre care cei mai importanţi sunt Párnis, Pendéli, si Hymettos. Doua mici râuri: Kifisós in vest si Ilisós in est, curg prin oraş. Împreuna cu portul sau, Pireu, care este localizat la circa 8 km spre sud-vest in Golful Saronikós, formează o regiune metropolitana unificata. Acropolele Atenei au fost locuite încă din Neolitic. Încă din 1400 i. Hr. a fost fortificata asemenea Micenei, Tyrnisului, sau alte cetăţi din Epoca Bronzului. La acea vreme si in următoarea epoca, anume „epoca obscura”, in care s-a realizat răspândirea populaţiei pe majoritatea teritoriului, Atena a fost una din micile state din Attica. La mijlocul secolului al IX-lea i. Hr., teritoriul înconjurător incluzând micul port Pireu, a fost încorporat in orasul-stat Atena. Cand monarhia a fost inlocuita de aristocratia nobililor, oamenii simpli aveau putine drepturi. Orasul era controlat de Aeropagus (Consiuliul celor batrani), care intrunea trei, si mai tarziu 9 magistrati, sau arhonti, care erau responsabili de conducerea razboaielor, religiei si legii. Nemultumirea fata de acest sistem a dus la o incercare esuata de tiranie a lui Cylon (632 i. Hr.). Nemultumirea generala continua a dus la codul de legi dur dar bine difinit care a intrat in vigoare in 621 i. Hr. Codul continea numai crizele sociale si economice, dar pana la urma a dus la alegerea unanima a lui Solon ca arhont in 594 i. Hr. Solon a stabili un consiuliu (boulé), o adunare populara (ekklesia), si curti de legi. De asemenea a incurajat comertul, a reformat sistemul monetar, si a invitat negustorii straini in cetate. Reformele sale, totusi, au fost numai partial incununate de succes. In 560 i. Hr., tiranul Pisistrate, cu suportul aristocratiei, a castigat controlul Atenei. El a marit locul de intrunire a consiliului lui Solon in Agora (piata ateniana) si a construit un nou templu al Atenei, zeita protectoare a orasului, pe Acropole. De asemenea, Pisistrate a sponsorizat evenimente publice precum festivalul Panathenaic, tinut o data la 4 ani, in onoarea Atenei. Multe alte lucrari publice au fost initiate de tiran si de fiii sai intre 560 i. Hr. si 510 i. Hr. In 509 i. Hr. Clistene a condus o revolutie democratica, reorganizand structura tribala a orasului astfel incat baza suportului sau s-a constituit in mult mai democraticul centru urban si in Pireu. Puternica Adunare a Poporului se intrunea pe dealul Pnyx sub Acropole. In 480 i. Hr., Atena a fost asediata si aproape distrusa de persi. Liderul atenian Temistocle, dupa infrangerea persilor la Salamina, a inceput reconstructia orasului, construind ziduri de aparare atat in jurul Atenei cat si in jurul Pireului. A inceput de asemenea constructia de ziduri care legau Atena de port. Munca sa a fost continuata de Pericle in 450 i. Hr. Pericle, mai mult decat orice alt lider atenian, a facut din Atena un mare oras. Fondurile publice au fost folosite pentru a construi Parthenonul, templul lui Nike, si Erechteonul, si alte mari monumente. A dezvoltat Agora, care a inceput sa prezinte produse de import din toate colturile lumii. Ca lider al Ligii Deliene a oraselor-state grecesti, Atena era acum o putere imperiala; curtile sale judecatoresti tineau procese din intreaga lume Egeana. Cultura orasului era magnifica. Mari tragedii si comediii erau produse in teatrul lui Dyonissos, sub Acrople iar cercul de prieteni ai lui Pericle includea si mari intelectuali. Orasul, cu o constitutie democratica si un mod de viata extraordinar, a devenit „scoala Hellasului”. La apogeu, populatia cuprindea in jur de 200.000, dintre 50.000 de barbati erau cetateni deplini; in rest-femei, straini, si sclavi care nu erau cetateni.Dupa ce a fost infranta de Sparta in Razboiul Peloponeziac (431-404 I. Hr.), orasul a inceput sa decada. Socrate a fost fortat sa-si ia propria viata cand a pus la indoiala ideile traditionale, si o atitudine de pesimism predomina. Totusi, filozofia a continuat sa infloreasaca. In secolul 4 i. Hr. au fost fondate ca scoli de filozofie Academia lui Platon si Liceul lui Aristotel, iar Demostene, Isocrate si alti au facut din retorica o arta fina. Desi Atena si-a pierdut practic independenta in fata Macedoniei in 338 i. Hr., orasul a continuat sa fie un important centru de cultura. A cazut in fata Romei in 146 i. Hr. dar a mentinut relatii bune cu romanii pana cand acestia au pradat-o in 86 i. Hr., distrugand multe din monumentele Atenei. Totusi, Atena a ramas un centru de studiu pentru multe figuri proeminente ateniene si romane din secolul I i.Hr. pana la sfarsitul antichitatii. In secolul III a fost invadata de goti, care au fost respinsi cu oarecare dificultate. In 569, imparatul crestin Iustinian a inchis scolile filozofice pagane, incheind practic traditia clasica a orasului. Democratia ateniana Evolutia politica a Atenei a fost clara pana la inceputul secolului al VI-lea. Cetatea devenise puternica eliberand individul de servitutile patriarhale. Atenienii se laudau ca sunt toti autohtoni, ceea ce insemna ca la ei nu exista o rasa dominanta nici o rasa aservita, cum erau ilotii la spartani. Astfel atenienii aveau aceleasi drepturi iar atena devenea capitala unui popor unificat. Ca pretutindeni, insa, clasele populare au intrat in conflict cu oligarhia opresiva. Taranii, care riscau sa-si piarda libertatea din pricina datoriilor, negustorii carora nici macar averea nu le ingaduia drepturi politice si altii au cerut publicarea legilor care erau tinute in taina de Eupatrizi, obtinand astfel numirea unui themistes insarcinat cu acesta functie. Lucrurile nu s-au imbunatatit insa, si astfel Cilon a incercat sa se aseze ca tiran pe Acropole fara nici un succes. Atunci a aparut Dracon, care a reusit sa sfarseaca in cateva luni opera pe care incercau sa o realizeze de mai multi ani, un intreg grup de oameni. A lasat in urma sa un nume de temut inarmand statul cu putere judiciara; a fost considerat un legiuitor crud, care s-a straduit sa puna capat varsarii de sange. Pentru a determina partea lezata sa se adreseze tribunalelor, Dracon a hotarat conditiile in care se poate ajunge la razbunare sau la intelegere, iar pentru dizolvarea grupurilor familiale, el a distins in fiecare dintre ele cercuri de rudenie mai mult sau mai putin apropiate, cerand in anumite cazuri de la rudele apropiate ca hotararea luata sa fie unanima. El face astfel apel, in cadrul gintii, la individualism. Desi progresul era urias, era, totusi, insuficient, pentru ca aristocratia isi pastra inca toate privilegiile, putandu-si mari domeniile pe spinarea taranilor saraci care nu reuseau sa-si plateasca datoriile, putandu-i lega de glie nelasandu-le decat a sasea parte din recolta (hectemoroi). Cele doua tabere se luptau una cu cealalta impingandu-si pretentiile pana foarte departe, una invocand legalitatea traditionala, alta echitatea traditionala. Omul capabil sa rezolve problema Atenei a fost Solon care a realizat ceea ce s-ar putea numi o revolutie temperata. El a suprimat barierele care ii tineau pe Eupatrizi izolati de celelalte clase sociale, adapostind prerogativele traditionale ale gintilor. Pentru a elibera pamantul, a dat o masura generala si imediata anume „exonerarea” hectemoroi-lor (seisachteia); in acelasi timp, a suprimat ramasitele proprietatii colective si a transformat solul intr-un bun mobil, dand o serie de legi cu privire la constituirea dotei, la dreptul de succesiune si la libertatea de a lasa pamantul prin testament. Pentru a elibera individul, el a suprimat puterea paterna, dar mai ales a interzis aservirea pentru datorii, sub toate formele ei, inclusiv aservirea penala, proclamand acel habeas corpus al cetateanului atenian. Intelegand ca produsele rezultate din agricultura nu puteau fi suficiente pentru a hrani o populatie numeroasa, intr-o tara saraca de la natura, Solon s-a straduit sa dea un impuls puternic comertului si industriei, atragand din afara tot felul de meseriasi, protejandu-i pe meteci si facand o reforma monetara care deschidea noi cai marinei comerciale. Acestei transformari soiciale ii corespunde o reforma politica. Din punctul de vedere al statului nu mai exsista decat cetateni liberi. Intre cetateni nu se mai face nici un fel de deosebire dupa origine; se tine insa seama de avere. Conform unui sistem cetatenii sunt impartiti in patru clase censitare sau timocratice: 1.pentacosiomedimnii, ce recolteaza de pe pamanturile lor cel putin 500 de medimne; 2.cavalerii, ce recolteaza cel putin 300; 3.zeugitii, care recolteaza cel putin 200; 4.thetii, care nu poseda pamant sau nu produc acel minim de 200 de masuri; Indatoririle si drepturile acestor clase sunt fixate proportional cu censul lor. Thetii, prin simplul fapt ca sunt cetateni, pot lua parte la sedintele tribunalelor si la Adunare, dar nu pot face serviciul militar decat ca vaslasi si nu au acces la magistraturi. Zeugitii au indatorirea sa se inarmeze ca hopliti si nu pot pretinde sa ocupe unele functii subalterne. Cetatenii din primele doua clase sunt obligati sa vina in armata cu un cal si sa ia parte la prestarile numite liturgii, dar au dreptul sa ocupe cele mai de seama magistraturi. Pentacosiomedimnilor le sunt rezervate cele mai costisitoare liturgii dar si cele mai inalte magistraturi, arhontatul si functia de vistiernic. Desi moderata, reforma lui Solon marcheaza inceputurile democratiei. Atena nu a ramas insa mult timp linistita. Taberele extreme nu dezarmasera pentru ca nici una dintre ele nu obtinuse satisfactie deplina. Cea de-a treia tabara, multumita de constitutia lui Solon, cu greu o putea apara. Astfel au luptat intre ele trei factiuni, fiecare reprezentand o anumita clasa sociala si provenind dintr-o anumita regiune, avand in capul ei o mare familie: Eupatrizii din campie, condusi de Filaizi; negustorii si pescarii de pe coasta, condusi de Alcmenoizi; taranii saraci, de la munte, condusi de Pisistratizi. A invins Pisistrate. Pisistrate a pus mana pe tirania oferita mai inainte lui Solon si a reglementat pentru totdeauna problema agrara, impartind pamanturile nelucrate si domeniile confiscate de la nobili.; in felul acesta s-a format o patura puternica de mici proprietari agrari care a prins radacini in pamantul tarii si s-a deprins cu treburile comunale. Pisistrate a protejat comertul maritim, printr-o politica externa larga, ce ii antrena pe marinari spre Ciclade si spre Tracia, de unde venea aurul si spre Helspont, de unde venea graul. In acelasi timp, el a inaltat idealul acestei democratii rurale si urbane prin serbarile pe care le organiza in onoarea lui Dionyssos, prin reprezentari teatrale, prin construirea de edificii somptuoase. In sfarsit, cum a lasat sa subziste constitutia, el a hoatarat ca educarea politica a poporului sa se fac in sedintele Adunarii. Alcmenoidul Clistene a terminat opera schitata de Solon si a dat constitutiei democratice din Atena forma ei definitiva. El vroia sa impiedice revenirea tiraniei, sa distruga organizarerea puternica a nobililor in cadrul fratiilor si al celor patru triburi ioniene, sa impiedice clasele sociale sa se grupeze pe regiuni. Astfel, intreaga tara a fost impartita in deme, mici comune ce isi aveau, fiecare, adunarea, magistratii si administratia lor. Demele, al caror numar depasea cu mult suta, trebuia sa fie impartit in zece triburi (phylai) care, insasi prin caracterul lor nu erau gentilice, ci topografice. Desi topografice tribatele nu mai erau deci teritorii ale unui singur apartinator; ele nu mai aveau interese care sa le poata ridica una impotriva alteia. Sistemul decimal al ibatelor a fost aplicat in intreaga organizare politica si administrativa a cetatii. Boulé se compunea din 500 de oameni adica 50 din fiecare tribat, luati din deme in raport cu populatia; reprezentantii din Boulé ai fiecarui tribat formau pe rand comisia permanenta timp de o zecime de an. Arhontilor lise mai adauga un secretar pentru ca toate cele 10 triburi sa aiba reprezentarein colegii. Armata era format din zece regimente numite phylai comandate fiecare de cate un phylarchos. La mai putin de douazeci de ani de la marea reforma a inceput pentru democratia ateniana aspra incercare a razboialor medice. A iesit din ele intarita. Unitatea dictata de spiritul patriotic si, la un moment dat, emigrarea in masa, amestecasera clasele inte ele. Foarte curand, Atena a fost aleasa, de catre cetatile maritime, in fruntea unei confederatii. Mult timp, puterea sa a stat in flota. Construirea unui port si a unui oras la Pireu, prosperitatea comertului si a industriei, dezvoltarea bogatiei mobiliare, belsugul de bani, intr-un cuvant, tot ceea ce dadea puterea economica si politica a Atenei, devenita capitala lumii mediteraneene, a avut drept rezultat diminuarea valorii reale a censului si trecerea, fara greutate, a cetatenilor dintr-o clasa in alta. Avea loc o largire continua a democratiei, o trecere progresiva a centrului de greutate spre multimea producatorilor si marinarilor. In anul 462, in fruntea partidului democratic se afla Efialte. Aeropagul, mai intai epurat prin urmari judiciare, a primit de la el lovitura de gratie. I s-au luat functiile vagi si „adaugate” care il faceau sa fie apartat de constitutie si ii ingaduiau sa exercite un control asupra guvernarii: a pierdut astfel jurisdictia crimelor din cetate si a infractiunilor comise impotriva ordinii publice de catre particulari sau functionari. Reforma lui Efialte crea o mare primejdie. Pana atunci legile fundamentale erau asigurate printr-o puternica protectie; Aeropagul, impreuna cu Sfatul erau ancorele statului. Daca nu erau supravegheate cu grija, legile incetau sa mai fixe si erau incapabile sa tina piept parerilor schimbatoare ale opiniei publice. Pericle, nepotul lui Clistene, a vazut aceasta primejdie si a gasit modalitatea de a o indeparta. Actiunea criminala in ilegaliate, acea graphe paranomon, a ridicat legea deasupra capriciilor populare si a drepturilor civile, autorizand pe orice cetatean sa vina in ajutorul ei ca acuzator si dand sanctiuni capiatale drept garantie a suveranitatii sale. Pentru ca democratia sa nu fie numai o vorba goala, trebuia sa li se ingaduie oamenilor din popor, ocupati cu castigarea painii zilnice, sa-si consacre timpul slujirii republicii. Cinci sute de cetateni trebuiau sa participe anual la sedintele Boule-i. Heliastii, a caror competenta se limita, la inceput, la a decide in apel, asupra sentintelor date de magistrati, trebuiau acum sa judece, ca prima si ultima instanta, pricinile, din ce in ce mai numeroase, in care erau implicati cetatenii din Atena si din orasele confederatiei; ei alcatuiau un corp format din aproximativ 6.000 de mambri, din care aproximativ jumatate se gaseau in activitate in toate zilele de lucru. Existau in tara (endomoi) si in exterior (hyperoroi), vreo o mie de functionari, 500 paznici ai arsenalelor etc. Insa jumatate din cetateni, cam 20.000 de oameni, nu posedau venitul minim de 200 de drahme fara de care erai un simplu thet. Pentru a nu obliga pe oameni sa renunte la salariul pe un an intreg sau numai pentru cateva zile, Pericle a luat hotararea cuvenita. El a decis ca statul sa acorde solde (misthoi), cetatenilor care, pentru a sluji, renuntau la profesia lor. Misthophoria a devenit un element esential al democratiei Incepand cu anul 487 i. Hr., cavalerii figurau, alaturi de pentacosiomedimni, pe lista celor 500 de candidati propusi pentru tragere la sorti de catre deme. Douzeci de ani mai tarziu, adica la 6 ani dupa reforma lui Efialte, s-a facut un pas inainte. Dupa ce Atena isi pusese la grele incecari hoplitii in Beotia, ea i-a rasplatit acordand clasei zeugitilor accesul a arhonat, care, desi era o recompensa mai mult onorifica, din cauza micsorarii importantei arhontatului, avea un prestigiu foarte mare. Mai tarziu thetii au fost si ei admisi. In acea vreme, in Atica, cetatenii erau o minoritate. Alaturi de ei traiau un numar cel putin egal de sclavi si un numar de meteci cu putin mai mic decat jumatate din numarul lor. Nascuti in tara, din familii de mult timp asimilate, metecii foloseau toate prilejurile si profiatu de usurinta cu care se faceau casatoriile mixte, pentru a trece in clasa cetatenilor. Dreptul de cetatean conferea prea multe avantaje materiale pentru ca poporul sa consimta ca numarul beneficiarilor sa creasca astfel. De aceea, in anul 450 i. Hr., Pericle insusi a dat o lege conform careia nu erai atenian decat cu conditia de a fi nascut din mama si tata atenieni. Aceasta lege a fost trecuta in constitutie pentru totdeauna. Institutiile democratiei ateniene Adunarea poporului Pentru a fi admis in Adunarea Poporului sau Ecclesia, trebuiau indeplinite doua conditii: 1.trebuia sa fii atenian, adica cetatean. Din anul 451, legea lui Pericle a hotarat ca pentru a fi atenian trebuia sa fii nascut din tata si mama atenieni; in anumite cazuri particulare dreptul de cetatenie putea fi dobandit sau pierdut; 2.trebuia sa fii major. Majoratul se dobandea la 18 ani prin inscrierea in registrele demei, dar cum majoritatea tinerilor efectuau 2 ani de armata, ei participau la Adunare decat de la 20 de ani. Din fericire la Adunare nu se prezenta decat o parte din populatie. In anul 431, Atena avea in jur de 42.000 de oameni, care nu ar fi incaput toti pe Pnyx, dealul unde aveau loc intrunirile Ecclesiei. Majoritatea aveau ceva mai bun de facut sau nu veneau pentru a nu se plictisi, astfel ca Pnyxul rareori cuprindea mai mult de doua-trei mii de oameni. Ecclesia se intrunea la inceput decat o singura data pe pritanie, adica de zece ori pe an. Inmultindu-se problemele ce trebuiau discutate, s-au mai fixat alte trei sedinte regulate pe fiecare pritanie. Dupa definitia pe care i-o da Aristotel in secolul al IV-lea, dar care este valabila pentru secolul precedent, suveranitatea, kyria, cuprinde dreptul poporului de a hotari pacea si razboaiele, de a lega sau a rupe aliantele, de a face legile, de a hoatari pedeapsa cu moartea, exilul si confiscarea averii. Ecclesiei ii reveneau deci: 1.relatiile exterioare; 2.puterea legislativa; 3.partea cea mai importanta si in special partea politica a puterii judiciare, subintelegandu-se ca pricinile pe care nu le retine, ajung la tribunale emanand direct din popor 4.controlul puterii executive, in realitate numirea si supravegherea tuturor magistratilor. Adunarea nu ingaduia ca pasiunile si capriciile sa o ia inaintea traditiilor si intereselor permanente al cetatii. Poporul suveran se aseza el insusi sub suveranitatea legii. Impunandu-si aceasta disciplina, el obtinea pretioase avantaje. Avea un mijloc imprescreptibil de a-si repara greselile si ingaduia oamenilor de stat invinsi sa faca apel la popor. Facea sa dispara din legi, in masura in care era posibil, contradictiile si obscuritatile, in asa fel ca, printr-o clarificare treptata a textelor, ajungea sa nu aiba nevoie de jurisconsulti. Supunandu-se acelei graphe paramonom, democratia ateniana avea sa-si gaseasca cea mai frumoasa rasplata: ea facea ca orice incercare de a distruge constitutia pe cai constitutionale sa fie zadarnica si nu lasa partidului oligarhic alta alternativa decat revolutia. Nici Cei Patru Sute si nici Cei Treizeci nu puteau accepta o astfel de institutie; dar triumful democratiei i-a dat consacrarea suprema. Consiliul Pentru ca demos-ul sa poata lua hotararile, era necesar ca munca sa fie pregatita, ca decretele sa fie formulate, conform regulilor, inainte de a-i fi prezentate pentru ca el sa poata vota pe texte precise si intelept cantarite. Pe de alta parte, el nici nu putea sa lucreze in permanenta pentru a asigura in detaliu executarea vointelor sale si pentru a supraveghea administratia publica si nici sa duca negocierile cu reprezentantii puterilor straine. El tebuia deci sa delege cu suveranitatea sa un corp investit cu putere deliberativa si plasat in fruntea puterii executive. Acesta este corpul pe care atenienii il chemau Consiliu, Boule, si pe care il considerau ca fiind prima magistratura, prima arche a republicii. Daca exista, deci anumite lucruri care, in constitutia ateniana, amintesc de sistemul reprezentativ al parlamentelor moderne acestea nu trebuie cautate in Ecclesia ci in Boule. Cand Clistene a inlocuit vechiul Consiliu al Celor Patru Sute, prin acela al Celor Cinci Sute, el i-a dat o organizare care, usor schimbata in 501 i.Hr., a durat timp de secole. Cele cinci sute de scaune de consilieri erau impartite intre deme, proportional cu importanta lor, 50 pentru fiecare trib. Se poate spune, deci, pe drept cuvant, ca Boule este marele Consiliu al comunelor. Membrii Consiliului erau alesi prin tragere la sorti, prin „hazardul bobului”, dintre demotii mai varstnici de 30 de ani care isi depun candidatura. Totusi, pentru a putea candida, era necesar ca, inainte, sa isi fi consacrat un an intreg treburilor politice. Cei care se gaseau in comitetul de conducere al Consiliului se numeau pritani. Ca si Ecclesia, Boule nu putea lucra fara intrerupere timp de un an. Pentru rezolvarea treburilor curente si pentru pregatirea lucrarilor sale, avea deci nevoie de o comisie care sa lucreze permanent, adica de un comitet de conducere. Astfel pritania era exercitata de fiecare trib, la randul sau. Pentru fiecare o zecime din an. Comisiei permanente a Consiliului ii reveneau mai multe atributii. Boule se punea in legatura cu Ecclesia, cu magistratii si cu simplii cetateni, cu ambasadorii si cu crainicii straini, prin intermediul pritanilor. In caz de urgenta ei convocau Consiliul, adunarea si strategii. Ii introduceau in Consiliu pe aceia pe care poporul sau ei insisi ii socoteau vrednici de a fi ascultati. Ei aveau la dispozitia lor forte politienesti nu numai pentru a mentine ordinea in Consiliu si in Adunare, ci si pentru a opera arestarile cerute de delictele grave ce aduc prejudicii cetatii. La ordinul Adunarii, erau insarcinati, ca fiind imputerniciti de Boule, sa-i trimita pe strategi tribunalelor spre judecare si sa vegheze la restituirea sumelor imprumutate de stat. In secolul al IV-lea i. Hr., Boule nu a mai jucat un rol la fel de important in afacerile interne. Fara indoiala ca poporul era nevoit sa se adreseze ei pentru relatiile externe. Dar in toate celelalte activitati Boule va fi direct subordonata Adunarii poporului; iata motivele pentru care Aristotel, ce lua in considerare numai viata interna a cetatenilor nu se insela cand declara ca a plati Adunarea insemna a slabi Consiliul. Magistratii Nici chiar cu ajutorul Consiliului sau permanent, poporul nu-si putea pune in aplicare vointele decat incredintand o parte din suveranitatea lor unor magistrati. Intre functiile publice se pot distinge magistraturile propriu-zise, de ordin guvernamental sau politic (archai) si functiile pur administrative (epimeleiai), lasand la o parte functiile subordonate (hyperesiai) ce puteau fi incredintate atat metecilor si sclavilor cat si cetatenilor. Delegatia de suveranitate conferea inaltilor magistrati, in limitele atributiilor lor, urmatoarele puteri: dreptul de a actiona spontan in conformitate cu legile ce le dadeau aceasta imputernicire sau de a consulta Adunarea sau Consiliul in vederea unor noi hotarari; dreptul esential de a comanda si de a lua masuri obligatorii, drept care il implica si pe acela de a pedepsi pe delincvent cu o amenda al carei maxim varia, dupa natura magistraturii, de la 50 la 500 de drahme, sau de a-l anunta tribunalelor pentru o pedeapsa mai mare; competenta judiciara in anumite cauze, competenta ce nu mai comporta dreptul de a decide, ci numai pe acela de a primi plangeri de a face cercetarile si de a prezida sedintele tribunalului. Dat fiind ca puterea magistratilor emana din suveranitatea populara, principiul democratic cerea ca ea sa poata fi detinuta de orice cetatean. Deci nici un cetatean nu a fost exclus de la onoruri oricare ar fi fost originea sau averea sa. Numirea magistratilor se facea prin tragere la sorti. Incepand din secolul al V-lea, tragerea la sorti devine procedeul democratic, prin excelenta si ea ii desemneaza pe toti magistratii care nu trebuie alesi dupa ideile lor politice sau dupa aptitudinile lor. Areopagul compus din 9 arhonţi, la care Clistene adăugase pe al zecelea (secretar), corespunzător celor 10 triburi, reprezenta un organism al vechiului regim aristocratic, care în noile condiţii ale democraţiei şi-a restrâns prerogativele la unele funcţii religioase, organizarea funerariilor naţionale pentru cetăţenii Atenei căzuţi în luptă sau în instrucţia unor procese referitoare la străini. Colegiul celor 10 strategi- organism ales de Adunarea Poporului pe criterii de competenţă şi nu prin tragere la sorţi, de aceea strategii puteau fi realeşi de mai multe ori. Funcţia esenţială a acestor strategi era de apărare a statului, exercitând totodată o influenţă deosebită în toate domeniile cetăţii. Din rândul celor 10 strategi, unul era ales prim-strateg, cum a fost Pericle, care a îndeplinit mai mulţi ani această funcţie, fiind de fapt conducătorul recunoscut al Atenei. Comparativ cu alţi funcţionari, strategii nu dădeau rapoarte anuale în faţa Adunării Poporului, dar ei puteau fi judecaţi şi pedepsiţi în caz de înfrângeri militare sau trădare. Justitia Tribunalul cu jurati (hellaia) era instanţa judiciară supremă, emanaţie a Adunării Poporului, care administra justiţia (cu excepţia unor cazuri rămase în competenţa Areopagului). În componenţa tribunalului întrau 6.000 de juraţi, traşi la sorţi din propunerile înaintate de cele 10 triburi ateniene, fiind ulterior repartizaţi diverselor tribunale în aşa fel încât nici acuzaţii şi nici acuzatorii să nu cunoască componenţa juriului respectiv. Tribunalul judeca diverse procese, cu excepţia celor intrate în competenţa Adunării Poporului sau a Areopagului, însă judecătorii şi avocaţii nu aveau pregătire de specialitate, lipsa de profesionalism a justiţiei ateniene genera carenţe mari legate de arbitrariul ce însoţea deciziile instanţei. În timp ce Atena şi-a etalat strălucirea în sfera creaţiilor filosofice şi artistice, pe plan juridic, lipsa unor principii unitare de drept, a unui cod de legi sistematizat, remarca G.Glotz, evidenţia inexistenţa harului juridic al atenienilor. Aspectul formal al justiţiei în Atena era determinat şi de faptul că în instanţă nu exista procurorul în calitate de acuzator public, iniţiativa acuzării era lăsată la latitudinea oricărui cetăţean, situaţie prin care s-a încurajat delaţiunea, mai ales că delatorul era recompensat cu bani. Delatorii de profesie (sicofanţii) devenise o categorie parazitară ceea ce evidenţia încă o lacună importantă în existenţa democraţiei ateniene, confruntată în sfera justiţiei cu un număr de procese îngreunate de cele mai arbitrare şi stupide proceduri de judecată. Progresul justiţiei ateniene, comparativ cu justiţia babiloniană, era incontestabil legat de suprimarea “legii talianului”