Referat Popoarele Turcesti Din Asia Centrala

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Popoarele Turcesti Din Asia Centrala si de asemenea puteti face Download Referat Popoarele turcesti din Asia centrala

Citeste fragmente din Referat Popoarele Turcesti Din Asia Centrala

Popoarele turcesti din Asia Centrală Pe la anul 1224 Gazi Suleyman-şah, învins de Ginghiz-han, se îndrepta spre locurile numite azi Erzingean şi Ahlat din Anatolia, unde se stabili împreună cu cei 5000 de soldaţi ai săi. După moartea lui Genghiz-han, Suleyman, cuprins de nostalgie, vru să se întoarcă în locurile natale. Dar, când trecu călare Eufratul, căzu de pe cal şi se înecă. Moartea şahului aduse şi destrămarea poporului său, triburile se risipiră. Unul din fii, Ertogrul, sosi la Erzurum, apoi îşi continuă drumul spre apus. Dar în cale se întâlni cu două armate care se băteau. Alaeddin – sultanul selgiuchin – lupta împotriva bizantinilor şi mongolilor. Ertogrul îl ajută pe Alaeddin, care părea să fie pe punctul de a fi învins, şi astfel fură respinşi bizantinii şi mongolii. Alaeddin, drept recunoştinţă pentru ajutorul dat, dărui lui Ertogrul, spre a locui, munţii Melani, regiune aridă, aflată la apus de oraşul Ankara. Aşa începe istoria viitorului stat otoman, unul dintre cele mai întinse imperii cunoscute în istorie. Dar aceasta este doar o parte din istoria turcilor. Istoria acestui popor este foarte veche şi plină de tradiţii mitologice. După tradiţie, cel dintâi întemeietor al neamului turcesc ar fi Oguz-han, fiul lui Kara-han. Din cauza credinţei sale, (fiind idolatru), Oguz-han şi-ar fi atras mânia tatălui său, şi astfel tatăl şi fiul au început o luptă care a ţinut 70 de ani, până la urmă ieşind învingător Oguz-han. Dar să lăsăm legenda şi să ne întoarcem la istorie. Civilizaţia şi cultura Turciei de azi sunt rezultatul unei evoluţii de cincisprezece secole. Turcii anatolieni au părăsit leagănul lor natal, înaintând secol de secol prin nesfârşitele stepe ale Asiei, venind în contact cu partu religii şi numeroase civilizaţii, învăţând de la fiecare câte ceva, păşind mii de kilometri şi aşezându-se pe un pământ scăldat de patru mări, pământ ce le-a devenit patrie. Înaintea turcilor către viitoarea lor patrie este redată deosebit de sugestiv de luceafărul poeziei româneşti – Mihai Eminescu: “Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vreo limbă, ce cu-a turmelor păşune a ei patrie şi-o schimbă…” Triburile războinice turce au coorât de pe crestele Munţilor de Aur (Munţii Altai), răspândindu-se în Ţinutul celot şapte râuri (sud-estul Kazahstanului de azi) şi cucerind treptat, cu puterea armelor toate teritoiile până la fluviul Amu-Daria. Cercetările istorice au stabilit că în ţinuturile de stepă, mărginite spre nord şi nord-est de regiunile agricole ale Asiei Centrale, locuiau încă din sec. al VI-lea e.n. populaţii de păstori făcând parte din grupul de limbi turce. Partea de est a Turkestanului de azi, străbătută de marele drum de caravane din China spre Asia de Mijloc era locuită de uiguri. Unii din membrii societăţii uigure se îndeletniceau cu păstoritul, iar alţii cu agricultura, sub influenţa populaţiei locale de origine iraniană. Oguzii s-au statornicit pe cursul inferior al fluviului Amu-Daria şi stepele cuprinse între Marea Aral şi Caspica. La mijlocul secolului al VI-lea se formase hanatul turc în regiunea munţilor Altai şi în stepele din Ţinutul celor 7 râuri. Între anii 563 şi 567 acest hanat încheie o alianţă cu dinastia samarcanilor a Iranului. După puţin timp intră în conflict cu aftaliţii pe care îi învinge cucerind Asia Centrală până la Amu-Daria. În deceniul al nouălea al secoului al şaselea începe şi printre turci procesul de divizare în clase. După anul 588 hanatul se împarte în două: cel de răsărit (cu centrul în Mongolia) şi cel de apus (cu centrul în Ţinutul celor 7 râuri, cuprinzând şi Asia Mijlocie). Secolul al VI-lea şi prima parte a secolului al VII-lea se caracterizează prin evoluţia rapidă a forţelor de producţie în oazele agricole din Asia Centrală. În această perioadă se introduce sericultura, se extinde suprafaţa agricolă irigată, de asemenea se introduce cultura grâului şi a meiului. Drept consecinţă se dezvoltă şi relaţiile feudale. Castelele întărite ale dehkanilor ating un număr apreciabil. Săpăturile arheologice de la Pendjikent au scos la iveală imaginea oraşului de atunci. Având o populaţie de 3000-4000 de locuitori, în acest oraş stăpâneau dehkanii. Aceştia aveau proprietăţi în preajma oraşelor, meşteşugul sticlăriei înregistrează progrese însemnate, însă nu se ajunsese încă la faza despărţirii meşteşugurilor de agricultură. Comerţul de tranzit cu India şi China ocupa primul loc în activitatea economică. În perioada anilor 627-647, de pildă, s-au trimis 20 de solii în China din Samarkand şi în domeniile situate în preajma lui, soliile fiind însoţite de obicei de caravane comerciale. Produsele de sticlărie, peruzelele şi caii erau principalele produse de export în schimbul mătăsurilor chinezeşti. Uniunile diferitelor triburi turce se sflau în sec. al X-lea pe diferite trepte de dezvoltare. Din relatările călătorului arab Inb Fadlan rezultă că oguzii se aflau pe treapta orânduirii comunei primitive pe cale de descompunere. Procesul de separare a societăţii oguze în calse se accelera. Grosul oguzilor îl formau crescătorii de vite săraci, care îşi păstrau libertatea personală. Adunările bătrânilor, ginţii hotărau treburile comunităţii tribale. Mai târziu, spre sfârşitul sel al X-lea vechea obşte gentilică nomadă a fost înlocuită de obştea nomadă cunoscută sub numele de aul. În această societate păşunile constituiau proprietatea obştii. Dar vitele se aflau în proprietatea privată a membrilor obştii. Oazele agricole au permis nomazilor bogaţi să acumuleze un număr mare de vite, ceea ce a accentuat inegalitatea de avere şi formarea aristocraţiei nomade. A apărut proprietatea feudală asupra păşunilor. Pe baza acumulării bunurilor materiale s-a ridicat o nobilime nomadă care, după ce s-a întărit, a început să dispună în mod arbitrar de păşuni, impunând nomazilor săraci obligaţii de natură feudală. Astfel au început să se contureze clasele sociale caracteristice orânduirii feudale. Odată cu ele au avut loc importante schimbări de suprastructură. În ultima parte a sec. al X-lea, alături de formaţiunile statale ale altor triburi turce, au luat fiinţă şi formaţiunile statale ale oguzilor. O ramură a oguzilor, selegiuchizii, constituiţi în uniuni de triburi, la început s-a aşezat pa cursul inferior al fluviului Sâr-Daria, în apropierea oraşului Djend, apoi la începutul sec al XI-lea s-au mutat în ţinuturile Turkmenistanului. Întemeierea statului selgiuchid constituie un moment de mare importanţă în desfăşurarea ulterioară a evenimentelor istorice legate de viaţa popoarelor turce de pe aceste teritorii şi ale celor din Asia Mică. Acest stat îşi trage numele de la întemeietorul său, Selciuk. În perioada de început, după Selciuk, statul întemeiat de acesta a fost condus de Togrul-Bek şi Ciagrâ-Bek (1040-1063). Ogruzii se îndreaptă spre viitoarea lor patrie, Anatolia. Selgiuchizii În sec al XI-lea turcii ogruzi încep să se îndepărteze din e în ce mai mult din Asia Centrală şi înaintează spre Iran şi regiunile Asiei Mici. Pe baza unei înţelegeri cu Mesud, sultanul statului turcilor gaznevizi, în anul 1035, selgiuchizii obţin permisiunea de a se stabili în regiunile Abiverd, Serahs, Nisa şi Merv. În schimb selgiuchizii trebuiau să apere hotatele statului condus de Mesud împotriva inamicilor Dar aristocraţia selgiuchidă nu s-a mulţumit cu pământurile primite, ea pretinzând noi terenuri pentru păşuni. Urmarea a fost serie de conflicte militare, iar după căderea oraşului Bagdad sub dominaţia turcilor selgiuchizii devin o forţă importantă în lumea musulmană, se crează dualitatea turco-arabă. Primii otomani Istoria Imperiului Otoman se mparte în 4 perioade distincte: Constituirea Imperiului (1299- 1453) Marile cuceriri, extinderea Imperiului (1453-1579) Stagnarea (1579-1792) Decăderea (1792-1919) a) Constituirea Imperiului Dinastia otomană descinde din tribul kayi, care la rândul lui descinde din aria gűnhan a oguzilor. După victoria de la Malazughirt (1071) triburile oguze s-au stabilit în etape succesive, masiv, în Asia Mică. Exact în aceeaşi perioadă a sosit în Anatolia şi tribul kayi, înfiinţând ulterior beilicul osmanli. Un punct important în istoria dinastiei otomane îl constituie Ertogrul-Bei. El, cu voia sultanului Alaeddin, împreună cu Osman – cel mai mare dintre cei trei fii ai săi – a pornit o nouă luptă împotriva bizantinilor pe care îi învinse în câmpia Brusei. Victoria a fost răsplătită cu noi daruri şi proprietăţi de către Alaeddin. După Ertogrul urmă la tron fiul său Osman. Domnia lui Osman a însemnat de fapt începutul dinastiri sultanilor otomani. Soldaţii săi au luat numele său şi de atunci s-au numit osmanlii sau otomani. În anul 1300 statul selgiuchid se sezmembră fiind împărţit în 10 provincii autonome. Una dintre acestea aparţinea lui Osman. Puţin înainte de moartea lui fiul său Orhan cuceri oraşul Brusa pe care-l transformă în capitala statului otoman. Orhan înfiinţă faimosul corp al ienicerilor, care au contribuit la cucerirea oraşelor Brusa şi Iznic (Niceea). După acest eveniment este abandonată forma de organizare tribală, creându-se o serie de instituţii statale mai avansate. b)Creşterea Imperiului Prin natura şi organizarea sa statul otoman putea să concentreze uşor forţă militare puternice. Puterea militară a otomanilor era superioară forţei militate a Bizanţului şi a statelor din Balcani. Cavaleria uşoară a turcilor era foarte mobilă. Politica conducătorilor otomani de a acorda aristocraţiei o mare parte din teritoriile nou cucerite a asigurat sprijinul deplin al acesteia în expansiunea teritorială. Astfel, sub Orhan (1326-1359), au fost cucerita toate posesiunile bizantine din Asia Mică. După moartea lui Orhan, fiul său Murad I (1359-1389), primul membru al dinastiei otomane care a luat titlul de sultan a cucerit toată Tracia, Macedonia, Bulgaria. Sub Murad al II-lea (1421-1451) statul otoman, şi-a reluat politica de expansiune. Oştirile ungureşti, române, poloneze şi sârbeşti au înfrânt de două ori armata otomană, reuşind să ocupe Sofia. Imediat însă în anul următor (1444), cruciaţii au suferit o grea înfrângere la Varna. Otomanii au atins culmea puterii lor după ce Mehmed al II-lea Cuceritorul (1451-1481) reuşeşte să cucerească în anul 1453 Istambulul şi să transfere capitala statului în acest oraş. Cucerirea Istambuluilui Istambulul, la sfârşitul veacului al XIV-lea, era un trist oraş care trăgea să moară, pentru că şi numărul populaţiei era în scădere. Dispăruse şi strălucirea de altădată a acestui oraş, iar populaţia Istambulului era rară şi covârşită de sărăcie. În anul 1402 capitala Bizanţului a fost salvată graţir lui Timur, care a atacat din răsărit posesiunile turceşti, capturându-l pe însuşi sultanul Baiazid. Intervenţia lui Timur a întârziat o jumătate de veac căderea Constantinopolului. Înainte de 1453 a mai fost o încercare de ocupare a Bizanţului, în 1422, de către Murad al II-lea. Dar ceea ce n-a reuşit să facă Murad al II-lea a făcut fiul său, Mehmed al II-lea Cuceritorul. Acesta a trebuit să convingă nobilimea otomană că împărăţia turcească nu va fi niciodată puternică până nu va dobândi Constantinopolul. Au început pregătirile în vederea operaţiunilor militare. Ochiul pătrunzător al lui Mehmed observase că pământurile de pe ţărmul european sunt foarte potrivite pentru ridicarea unei fortăreţe. A ridicat o cetate în acest loc pentru a domina strâmtoarea, făcându-se pregătiri în vederea asedierii oeaşului pe mare. În timp ce flota străbătea Marea de Marmara, armata de uscat se aduna în Tracia. Papa Nicolae dorea să ajute Bizanţul, dar nu voia să meargă prea departe până ce nu era încredinţat că unirea creştinilor se înfăptuieşte cu adevărat. Nici Ioan de Hunedoara, regentul Ungariei nu putea să vină în ajutorul Bizanţului. Rusia era nemulţumită de proclamarea Uniunii Bisericilor. Apoi era prea departe şi avea grijile ei. Voievozii Moldovei se certau între ei. Nici cavalerii Sfântul Ioan din Rodos nu erau în măsură să intervină, iar emirii din Anatolia simţiseră de curând puterea lui Mehmed al II-lea. La 5 aprilie 1453 întreaga armată otomană, în frunte cu sultanul, sosise în faţa zidurilor Istambulului. După câteva luni de asediu, oraşul a fost cucerit de turci. Acest eveniment a însemnat un moment important atât în istoria universală, cât şi în istoria Imperiului Otoman. Astfel statul otoman devenea unul dintre cele mai mari imperii cunoscute în istorie. c) Stagnarea După ce în sec al XVI-lea a fost epoca de apogeu al statului otoman, sub domnia lui Soliman Magnificul, tot în acest secol începe şi declinul său. Înfrângerea maritimă de la Lepanto (1571) constituie prima manifestare a slăbirii forţei militatre a Turciei. După Lepanto a urmat o perioadă ce se extinde pe aproximativ un secol, caracterizată printr-un echilibru relativ între Turcia şi adversarii săi. Statul turc în acest răstimp nu numai că şi-a păstrat teritoriile cucerite, dar şi-a mărit imperiul anexând şi alte provincii ca Tunisul, Creta şi Ciprul. d) Declinul Situaţia s-a schimbat total începând cu a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Sultanii au început să piardă treptat teritoriile cucerite anterior. Acest proces va dura timp de trei secole. Aşadar treptat turcii vor pierde imense teritorii cucerite cu o iuţeală uimitoare. Sultanii vor încerca să stăvilească criza internă generală în care intrase statul turc recurgând la o serie de măsuri interne – administrative, militare şi politice. În a doua jumătate a sec al XIX- lea, marile puteri socoteau prăbuşirea definitivă a imperiului otoman, numit “omul bolnav” al Europei, doar o problemă de timp. Problema moştenirii otomane a ascuţit contradicţiile dintre marile puteri. 쥁@