Referat Decolonizarea

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Decolonizarea si de asemenea puteti face Download Referat Decolonizarea

Citeste fragmente din Referat Decolonizarea

Decolonizarea În 1914, imperiile europene din Asia şi Africa erau puternice, iar administratorii imperiali erau siguri că fac o treabă bună aducând civilizaţia în rândul popoarelor pe care le stăpâneau. În Imperiul Britanic, controlul exercitat de ,,ţara mamă’’ a fost înlocuit cu autoguvernarea proprie-o implicare mai mare sau mai mică în dirijarea propriilor afaceri - în comunităţi în care coloniştii albi se aflau în majoritate. Dintre acestea, Canada, Africa de Sud, Australia şi Noua Zeelandă deveniseră deja cunoscute sub numele de dominioane, ceea ce însemna că acestea sunt parteneri independenţi în cadrul imperiului. După Primul Război Mondial, coloniile Germaniei şi Turciei, care fuseseră înfrânte au fost împărţite între aliaţi, însă nu au devenit posesiuni absolute. În schimb acestea au devenit tutele ale Ligii Naţiunilor. După ce le-a făcut unele promisiuni arabilor în timpul războiului, Marea Britanie a înfiinţat regatele Irak-ului şi Transiordanului, iar în 1932, Irak-ul a ignorat suveranitatea britanică şi a devenit independent. De asemenea, Marea Britanie a promis că va crea o ,,Casă Naţională’’ pentru evrei, dar în curând a întâmpinat dificultăţi în îndeplinirea obligaţiilor faţă de arabi şi evrei. O şi mai gravă consecinţă asupra imperiului s-a produs după al doilea război mondial, în special în Orientul Mijlociu şi Asia. Suveranitatea colonială fusese sfidată în multe zone, iar imperiile coloniale, epuizate în urma războiului, li se părea imposibil să o ia de la capăt. Franţa a abandonat Libia şi Siria, colonia libiană a Italiei, care fusese înfrântă, a devenit regat independent, la fel ca şi Iordanul, iar în Palestina, Mare Brianie a renunţat pur şi simplu la mandat, retrăgându-se în 1948, lăsând Naţiunile Unite să se confrunte cu problema arabilor şi evreilor. În Asia, victoriile japonezilor au umbrit imaginea superiorităţii europene. Un episod dramatic a fost predarea celor 60 000 de militari britanici şi imperiali, care apărau Singapore. Când în sfârşit japonezii au plecat, naţionaliştii au preluat Indiile de Est olandeze, iar în Indochina franceză, un grup de comunişti şi naţionalişti au proclamat independenţa Vietnamului cu capitala la Hanoi. Olandezii au luptat pentru controlul fostei lor colonii până în 1949, când acesta a devenit independentă sub numele de Indonezia. Francezii au avut mai mult succes în Indochina; ei au recuperat Hanoi, dar s-au confruntat cu o rezistenţă formidabilă. India Evenimentele din India britanică au urmat un curs stabilit cu mult înainte de război. Îndemnat de principala mişcare politică naţională, Congresul Naţional Indian, guvernul britanic a declarat în 1917 că India ar trebui să se îndrepte spre autoguvernare, dar nu s-a făcut referire la statutul de dominion. Asemenea ,,progrese’’ lente însă nu-i satisfăceau pe naţionalişti. În următorii ani s-au înregistrat progrese importante – indienii au preluat guvernul local şi o mare parte a serviciului civil – însă relaţiile dintre conducători şi supuşi erau tensionate. Cel mai grav incident a fost masacrul de la Amristar din 1919, când gloanţele trupelor britanice au făcut aproape 400 de victime. Şi indienii erau violenţi, dar cele mai eficiente campanii susţinute de Congres şi conduse de Mahatma Gandhi, avocatul devenit lider religios, aveau la bază principiul acţiunii masive(nonviolenţă). Principala tactică era nesupunerea faţă de autorităţi, însă fără opunere fizică; de exemplu, demonstranţii refuzau să se deplaseze, dar nu luptau atunci când erau împrăştiaţi cu forţa. Această tactică era atât de eficientă, încât este folosită adesea de manifestanţi în întreaga lume. Tulburări interne Situaţia se complica datorită deselor suspiciuni dintre hinduşi şi musulmani, care s-au dedat la acte grave de violenţă în anii 1920. Aceste două comunităţi au convieţuit în multe zone ale Indiei britanice, însă hinduşii erau peste tot în majoritate, cu excepţia nord-vestului şi nord-estului; şi în 1930 unii musulmani au cerut ca, după dobândirea independenţei, aceste zone să formeze un stat musulman separat. Acest antagonism a fost parţial promovat de politica britanică şi a fost intensificat de aranjamentele politice în cadrul cărora hinduşii şi musulmanii erau întotdeauna reprezentaţi separat. Acesta a fost continuat în Guvernul din 1935 al Actului Indian, care acorda multe drepturi de autoguvernare indienilor. Congresul Naţional Indian a refuzat orice concesie în faţa Ligii Musulmane, principalul reprezentant al comunităţii islamice, prăpastia dintre cele două adâncindu-se treptat. În timpul celui de-al doilea război mondial Marea Britanie era pregătită să recunoască independenţa Indiei, cu condiţia ca indienii să coopereze cu englezii împotriva japonezilor, dar indienii îşi doreau libertatea imediată. Congresul a lansat o mişcare de eliberare a Indiei care a fost înăbuşită însă un lider mai radical, Subhas Chanda Bose, a organizat o Armată Naţională indiană care a luptat împotriva britanicilor. După război, Marii Britanii i-ar fi fost greu să refuze independenţa Indiei; însă alegerile generale din 1945 au rezolvat această problemă, deoarece noul guvern laburist britanic a promis retragerea. De fapt, britanicii preocupaţi de propria lor ţară devastată de război , erau nerăbdători să plece. În 1946, majoritatea musulmanilor au votat în favoarea ligii prin urmare violenţa intercomunală a izbucnit, iar Congresul, confruntat cu două alternative:război civil sau împărţire teritorială, a adoptat-o în silă pe a doua. Aceasta a avut consecinţe violente, cu multe victime, iar aproape 2 milioane de oameni din rândurile minorităţilor au emigrat pentru a fi alături de cei de aceeaşi religi. În noaptea dintre14 şi 15 august 1947, India, şi Pakistan au devenit independente. Ambele au ales să rămână în cadrul Commonwealth-ului britanic, cum era numit acum vechiul imperiu, iar în Mare Britanie se vorbea despre viitorul rol ala cestuia ca asociaţie între naţiuni libere şi independente. Asia de sud-est h h !u complicat din cauza unei minorităţi comuniste înarmate, care a condus o campanie teroristă din adâncul junglei între 1948-1960. Ei au fost înfrânţi la începutul anilor 1950, iar independenţa din 1957 a fost urmată de lărgirea Federaţiei Malaeziei în 1963. În Malaya, comunismul se identifica cu minoritatea chineză, dar în Vietnam gruparea comunistă a ajuns să reprezinte rezistenţa naţională împotriva imperialismului. Încercarea francezilor de a redobândi controlul în Indo-China s-a sfârşit printr-in dezastru, în lupta de la Dien Bien Phu. După retragerea francezilor, Vietnamul a fost împărţit în nordul comunist şi sudul pro-occidental. Sudul, atacat de gherilele comuniste ce primeau ajutor din nord, era sprijinit de SUA. Acesta era începutul unei implicări care s-a dovedit a fi dezastruoasă pentru Vietnam şi demoralizatoare pentru SUA. Africa Stăpânirea colonială părea să dureze mult mai mult în Africa, unde economia era în general mai puţin dezvoltată, iar conflictele dintre triburi adesea divizau populaţia. Multe colonii nu aveau nici o origine geografică sau etnică coerentă, de vreme ce graniţele lor nişte simple linii drepte trasate de negociatori în numele puterilor europene rivale pe timpul ,,Luptei pentru Africa’’ din anii 1880. Naţionalismul avea o influenţă puternică doar în rândurile grupurilor relativ restrânse de intelectuali negri şi angajaţi civili. Totuşi, aceste două grupuri au devenit treptat active în anii 1950, iar atitudinile autorităţilor şi a populaţiilor africane a început să se schimbe. În Kenya, britanicii au distrus societatea secretă Mau Mau, care a desfăşurat o campanie teroristă împotriva coloniştilor albi care ocupau pământurile cele mai fertile; însă acest conflict nu era tipic. În 1957, campania politică militantă de tip occidental, condusă de Kwane Nkrumah, a determinat Marea Britanie să recunoască independenţa Coastei de Azur, devenită cunoscută sub numele de Ghana. Orice iluzie a Marii Britanii de a fi o putere mondială a fost spulberată de criza Canalului de Suez din 1956, când Marea Britanie şi Franţa s-au folosit de un război israeliano-egiptean pentru a reocupa Canalul de Suez, fiind apoi forţate să se retragă umilitor sub presiunea SUA. Cuvintele ,,imperialism’’ şi ,,colonialism’’ au ajuns să desemneze abuzul unui sistem de dominaţie învechit. De asemenea, devenea clar că decolonizarea nu afecta interesele economice ale Marii Britanii în Africa. Prin urmare, discursul din 1960 al primului ministru britanic Harold Macmillan în care acesta vorbea despre ,,vântul schimbării’’ care bătea prin Africa, a anunţat intenţia Marii Britanii de a se retrage de pe continentul african. Acest vânt al schimbării era prezent şi în Jamaica, precum şi în multe alte insule colonizate din Caraibe. Franţa face concesii Pentru Franţa, decolonizarea a fost un proces mai dureros. Ea a renunţat la protectoratele asupra Marocului şi Tunisiei fără prea multe dificultăţi, în 1956, dar Algeria şi alte colonii conduse direct, făceau practic parte din Franţa. Şi mai important era că în Algeria existau peste un milion de oameni cu strămoşi francezi – coloniştii – care nu doreau să se despartă de Franţa, respingând totodată ideea de a deveni o minoritate într-un stat dominat de arabii musulmani. Revolta naţionalistă arabă ce a izbucnit în 1954 s-a transformat într-o luptă sălbatică care a fost atât revoltă colonială cât şi război civil. De Gaulle cedează Mulţi lideri ai armatei franceze simpatizau cu coloniştii, iar în 1958, când imaginea politicienilor francezi a fost zguduită de război aceştia au înscenat o revoltă care l-a adus pe generalul Charles de Gaulle la putere în Franţa. Însă, ei s-au înşelat crezând că fostul lider, patriotic înflăcărat, din timpul războiului, va continua să lupte. Cu un realism neaşteptat, de Gaulle a recunoscut în cele din urmă independenţa Algeriei şi, odată cu ,,vântul schimbării’’ al Marii Britanii, a pus capăt stăpânirii coloniale a Franţei în întinsele teritorii din sudul Saharei. Adaptându-se la evenimentele în curs Belgia s-a retras şi ea din Congo în 1960, fără o pregătire prealabilă, fapt pentru care ţara a intrat imediat într-un război civil dur şi de lungă durată. O singură putere colonială a refuzat să cedeze: Portugalia, condusă de un regim de tip fascist, s-a unit cu coloniile ei africane (Guineea, Angola, Mozambic) împotriva forţei gherilelor. Abia după succesul revoluţiei din 1974 din Portugalia, independenţa coloniilor sale a fost rapid obţinută. Africa de Sud Ca şi în Algeria, existenţa unor minorităţi largi în Africa de Sud a complicat decolonizarea acesteia. În Rhodesia de Sud independenţa a fost declarată de albii aflaţi la conducere, în pofida guvernului britanic. În ciuda asprelor embargouri comerciale internaţionale, Rhodesia a supravieţuit până când economia sa zdruncinată a generat noi negocieri şi transformarea Rhodesiei ,,albe’’ în multirasiala Zimbabwe. Africa de Sud nu a fost o colonie, dar societatea dominată de albi era o moştenire colonială. De asemenea, ea avea propria sa colonie: aflat în trecut sub dominaţie germană, sud-vestul Africii a fost încredinţat Africii de Sud de către Liga Naţiunilor. Acesta a devenit independent abia în 1990 sub numele de Nambia, când au avut loc schimbări majore în Africa de Sud. Ultimele avanposturi Impactul colonialismului - din punct de vedere politic, economic, lingvistic şi cultural - a fost şi este imens. Fostele imperii europene au dispărut, însă câteva zone restrânse păstrează încă legătura cu o ,,ţară mamă’’ îndepărtată. Şi acestea sunt încă adesea disputate. Revendicările asupra insulelor Falkland, zonă a Americii de Sud din punct de vedere geografic, dar locuită de oameni cu descendenţă britanică, au dus la izbucnirea unui război teribil între Marea Britanie şi Argentina în 1982. Iar soarta unei alte colonii britanice, Hong Kong –revendicată de guvernul chinez în 1997 –a generat de asemenea controverse intense, demonstrând că istoria dureroasă a decolonizării nu s-a terminat definitiv. 쥁@