Referat Benito Mussolini

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Benito Mussolini si de asemenea puteti face Download Referat Benito Mussolini

Citeste fragmente din Referat Benito Mussolini

Benito Mussolini Viaţa lui Mussolini Mussolini s-a născut la 29 iulie 1883 în Predappio – un orăşel din Romagna. Mama sa era învăţătoare, iar tatăl, Alessandro, era meşter fierar, cam palavragiu şi vorbăreţ, amator de femei şi de băutură, corespondent al ziarelor anarhiste din Forli şi care se mândreşte că scrie despre socialism şi revoluţie. Familia Mussolini o scoate greu la capăt. Tatăl a izbutiti totuşi să construiască o mică batoză, pe care o închiriază tăranilor, iar mama, Rosa, născută Maltoni, contribuie cu salariul ei la gospodărie. Când moare, în 1905, la vârsta de 46 de ani, istovită de muncă după o viaţă de devotament, Alessandro se instalează ca hangiu la Forli. Acolo trăieşte cu Anna Giudi, văduva unui ţăran ruinat. Alessandro, cu toate că e privilegiat în comparaţie cu umilii zileri, cunoaşte şi el, în mod direct, vitregia timpurilor. În noua lui familie, căci Anna Guidi are cinci fete, cea mai tânără dintre ele, Rachele, născută în 1892 şi care va deveni mai târziu nevasta lui Benito, conduce gospodăria Chiadinilor, din Forli, pentru un salariu de trei lire pe lună. Seara, în familia Mussolini, ca a multor altor italieni, singura mâncare era mămăliga, „polenta”, carnea fiind o mâncare cu totul rară, dacă nu chiar necunoscută. Cu toate acestea, Mussolini nu cunosc mizeria propriu-zisă şi nici sărăcia lucie în care trăiau atunci numeroase familii italiene. Copilăria lui Benito se desfăşoară la adăpostul grijilor legate de muncă şi de foame. E un băiat bătăios, certăreţ, care-şi dispută cu înverşunare partea lui din micile furtişaguri la care se dedau copiii tuturor satelor în vagabondajele lor. „Acum douăzeci şi cinci de ani eram un copil mândru şi violent – va scrie el – Unii dintre tovarăşii mei mai au şi astăzi pe cap cicatrice lăsate de pietrele aruncate de mine. Nomad din instinct, mergeam de dimineaţa până seara de-a lungul fluviului şi furam cuiburi de păsări şi fructe. Mergea, la slujba la biserică... o însoţeam pe mama... Îl ajutam pe tata în munca lui umilă şi grea...” Familia Mussolini locuia pe atunci într-o casă simplă – trei odăi sumar mobilate – dar înzestrată cu strictul necesar: pat de fier, dulap, bufet; una dintre odăi, atata vreme cât a trăit mama lui Mussolini, era folosită ca sală de curs. Mama, pe care Benito a iubit-o cu duioşie, a avut grijă să-i asigure o învăţătură temeinică. Ea îl înscrie la colegiul Salesienilor din Faenza, unde disciplina este strictă, iar tratamentul diferit al elevilor – regulă. În sufragerie, de pildă, există trei mese: pentru nobili, pentru bogaţi şi pentru săraci. Musolini, mândru, certăreţ – i-a spus mamei lui: „Într-o zi Italia se va teme de mine” – spumegă în tăcere, aruncă o călimară unui profesor în obraz, încearcă să fugă, este adus înapoi, îl răneşte cu briceagul pe un coleg de clasă. Totuşi este menţinut, fiind un elev bun, dar familia n-are bani şi trebuie să-l retragă pe Benito de la colegiu după ce-i fusese respinsă o cerere de bursă. Se înscrie ca intern la colegiul din Forlimpopoli. În curând este exclus din cauza comportîrii lui şi continuă cursurile ca extern, locuind la o bătrânică. Continuă să fie acelaşi ştrengar fără bani, care se pasionează pe neaşteptate pentru muzică. A fi licean e un privilegiu de care nu se bucură toţi italienii de vârsta lui. În 1896, Mussolini nu-i decât elev la colegiul din Forlimpopoli; cântă din trombon în fanfară, e un element turbulent şi asistă într-o zi la plecarea emigranţilor în Brazilia. Se înscrie în 1900 în Partidul socialist şi timp de un an încearcă să se angajeze însă nimeni nu-l acceptă. La 18 ani se dedică cu disperare aventurilor amoroase, aleargă după fete, le posedă pe scară, în mod brutal, încercând să-şi calmeze dorinţa şi să-şi consume puterile, să se potolească în acest soi de frenezie. Frecventează balurile satului, se ia la bătaie. Din această perioadă dezordonată îi va rămâne toată viaţa gustul gustul pentru cuceririle rapide si ... un sifilis prost tratat. Din fericire pentru el, în februarie 1902 este ales ca suplinitor şi astfel din februarie până în iunie va preda în şcoală, va cunoaşte viaţa de învăţător, însă îl plictiseşte. Nesatisfăcut, în iunie 1902 se gândeşte să plece în Elveţia şi o şi face. În Elveţia Benito este un necunoscut care trebuie să supravieţuiască. Munceşte din greu ca zidar, indură foametea; opulenţa hotelurilor de lux pentru turişti îl revoltă. Hainele îi sunt boţite, murdare. Petrece o noapte într-o ladă sub podul mare din Lausanne şi când iese de acolo dis-de-dimineaţa e arestat pentru vagabondaj. Trăieşte într-o sărăcie lucie. Dar această perioadă e scurtă. Printre emigranţii italieni, intelectualii sunt puţini. În scurt timp, Mussolini se afirmă ca un revoltat curajos. În curând este remarcat. Devine secretarul Asociaţiei zidarilor din Lausanne, dă lecţii de italiană, scrie câteva articole. În locul mizeriei, începe o viaţă boemă, dezordonată şi exaltată. Îşi formează o cultură, cunoaşte oameni în faţa cărora se afirmă. Reuşeşte să se facă atât de bine cunoscut încât, la 6 aprilie 1904, este expulzat din cantonul Geneva, după ce a fost semnalat consulului Italiei ca anarhist. Trece în Franţa, unde rămâne un timp la Annemasse. Apoi se reîntoarce în Italia unde îşi desfîşoară cadrul militar şi unde dă dovadă de o disciplină de invidiat însă după eliberare îşi reia viaţa dezordonată. În casa părintească acesta se îndrăgosteşte de Rachele – care are 16 ani – cea mai mică fată a Annei şi care-i va deveni soţie. Rachele e blondă, graţioasă, şi se vorbeşte că ar fi fiica adulterină a Annei şi a tatălui lui Benito, dar lui puţin îi pasă. La 1 septembrie 1910 se naşte Edda, fiica lor. Întemeindu-şi altfel un cămin cu Rachele, Benito nu mai caută post de învăţător. Conduce, redactează, paginează, pentru 120 de lire pe lună, ziarul socialist din Forli. Articolele lui sunt violente, anticlericale, si antireformiste: „Socialismul – scrie el – este poate cea mai mare dramă care a agitat colectivitatea omenească.” Si ia chiar parte la luptele ţărăneşti din Romagna. La 14 octombrie 1911, în timp ce Mussolini stă pe terasa cafenelei „Garibaldi” este arestat. Benito Mussolini este transportat la închisoarea San Giovani in Monte, din Bologna, prezentându-i-se opt capete de acuzare: îndemn la grevă insurecţională, violenţe împotriva agenţilor autorităţii, sabotaj. O lună mai târziu are loc la Forli procesul. Este condamnat la 6 luni închisoare. Mussolini şi naşterea fascismului Faptele sale l-au ajutat să avanseze în rândurile Partidului Socialist, iar la eliberarea sa din închisoare, în 1912, a fost numit redactor al ziarului de partid „Avanti”. Stilul său jurnalistic era agresiv şi coroziv trecând cu vederea folosirea violenţei şi condamnând statul liberal şi pe acei socialişti reformişti care vroiau să colaboreze cu acest stat. El declara răspicat că singura politică pe care trebuie s-o urmeze Partidul Socialist este revoluţia. Izbucnirea primului război mondial avea să schimbe spectaculos cariera lui Mussolini. Partidul Socialist din care făcea parte condamna războiul ca pe o luptă imperialistă dusă pe cheltuiala claselor muncitoare din Europa şi cerea ca Italia să rămână neutră. Dar Mussolini vedea conflictul ca pe un eveniment care avea sa zguduie din temelii societatea, netezind drumul spre revoluţie. În noiembrie 1914, el şi-a dat demisia de la „Avanti” şi a înfiinţat o nouă publicaţie, „Il Popolo d’Italia”. Publicaţia susţinea că este socialistă, dar milita pentru intrarea Italiei în război. Exclus din Partidul Socialist, Mussolini a acceptat acum sprijin financiar din partea unor companii, ca Fiat, care aveau de câştigat din contractele pentru armament, în eventualitatea intrării în război. Articolele lui au ajutat la declanşarea revoltei din mai 1915 în favoarea intervenţiei, iar el avea să declare mai târziu, fără justificare, că aceste dezordini publice au împins un guvern şovăitor în război. Pentru înfrângerea de la Caporetto, el dădea vina pe defetismul şi incompetenţa guvernului, declarând că Italia are acum nevoie de un dictator care să dirijeze cu reală fermitate efortul de război. Deşi încă nu o declara public, credea că el este omul potrivit pentru acest rol. În cursul anului 1918 el a căutat să creeze prin publicaţia lui o nouă mişcare menită să promoveze atât naţionalismul, cât şi reforma socială. El încerca să atragă de partea sa soldaţii care n-aveau nici o tragere de inimă să se întoarcă la sărăcia de la sat sau de la oraş după terminarea războiului. În iulie 1918, el a încetat să mai susţină că „Il Popolo d’Italia” este socialist, afirmând în schimb că este „ziarul combatanţilor şi producătorilor”. Mussolini credea că a venit timpul să treacă de la vorbă la faptă. Aşadar, în martie 1919, el a organizat întâlnirea inaugurală a noii mişcări, „Fasci di Combattimento”, adică „Grupul de Luptă”. N-au venit decât 100 de persoane la întâlnirea de la Milano. Aceştia reprezentau un spectru larg de vederi politice, incluzând naţionalişti, republicani, anarhişti precum şi pictori şi poeţi radicali. Nu aveau prea multe în comun, în afară de ura faţă de Statul liberal şi dispreţul faţă de retorica de luptei de clasă a socialiştilor. Cu toate acestea, au reuşit să schiţeze un program politic care cuprindea atât tendinţele expansioniste ale Italiei, câtşi următoarele declaraţii de intenţie, de orientare stângistă: O nouă Adunare Naţională ... (se va constitui) Proclamarea Republicii Italiene Desfiinţarea tuturor titlurilor de nobleţe Desfiinţarea tuturor companiilor de acţiuni, industriale sau financiare. Suprimarea oricăror speculaţii ale băncilor sau ale bursei. Controlul şi impozitarea averii personale. Confiscarea venitului neproductiv. Reorganizarea producţiei pe bază de colaborare şi participarea directă a muncitorilor la profituri. Renumele lui Mussolini nu se datora însă autoproclamatei sale poziţii de lider al mişcării fasciste, ci era mai degrabă rezultatul stilului lui gazetăresc agresiv din ziarul „Il Popolo d’Italia”. Dovada eşecului mişcării iniţiate de el pare să fi apărut în cadrul alegerilor generale din noiembrie 1919. Nu numai că Mussolini nu a devenit deputat, obţinând doar 5.000 de voturi din cele 270.000 validate la Milano, dar fascismul a eşuat peste tot. Reprezentanţii săi nu au obţinut nici măcar un loc în Parlament şi la sfârşitul anului existau poate doar 4.000 de adepţi ai fascismului în întreaga Italie. Mişcarea părea sortită pieirii. Mussolini avea totuşi să fie salvat de eşecul guvernului de a-i convinge pe conservatorii italieni că puteau să facă faţă presupusei ameninţări socialiste. De unde aproape că fuseseră daţi uitării în decembrie 1919, în decurs de aproape un an, fasciştii au devenit o forţă puternică pe scena politică. S-au format nişte brigăzi numite „squadrismo” care erau mici de cele mai multe ori şi lipsite de o ideologie coerentă, dar se pricepeau să dea foc birourilor şi să-i bată pe membrii mişcării sindicale. Adesea îşi forţau duşmanii să bea litri de ulei de ricin. La începuturile lor, brigăzile fasciste erau formate mai ales din ofiţeri demobilizaţi şi subofiţeri, precum şi studenţi din clasa mijlocie. Mulţi dintre cei recrutaţi erau mici fermieri, arendaşi şi dijmaşi care, departe de a fi bogaţi, formau ţărănimea înstărită. Aceştia erau hotărâţi şi nerăbdători să aibă propriu lor pământ. Personalitatea lui a fost cea mai pregnantă din mişcarea fascistă şi publicaţia lui făcea cunoscute acticităţile fasciste. El susţinea că fără un lider ca el fascismul ar fi lipsit de unitate căci diversele facţiuni s-ar risipi. Avându-l pe Mussolini ca lider, fascismul putea fi prezentat ca o mişcare naţională având ca icoană o nouă Italie. Ziaristul Mussolini descria violenţa fascistă nu ca pe o simplă formă de banditism ci ca pe un rău necesar dacă Italia trebuia scăpată de bolşevism. „Squadrismo” era îmbrăţişat ca o crucuiadă antisocialistă. În discursul ţinut în faţa fasciştilor din Bologna în aprilie 1921 Mussolini a încercat să creeze această imagine de cruciadă. „Noi fasciştii avem un program clar: trebuie să înaintăm călăuziţi de o colonană de foc pentru că suntem ponegriţi şi neînţeleşi. Şi oricât ni s-ar reproşa violenţa, este clar că pentru a ne face înţeleşi trebuie să lovim în capetele tari pentru a le face să răsune. Dar noi nu facem din asta o şcoală, un sistem, ori, şi mai rău, violenţă de dragul violenţei. Noi suntem violenţi pentru că aşa trebuie să fim. Dar eu vă spun că această violenţă necesară din partea fasciştilor trebuie să aibă o ţinută şi un stil propriu, aristocratic sau dacă vreţi chirurgical. Expediţiile noastre de pedepsire, toate acele acte de violenţă care apar în ziare trebuie să aibă ţinuta ripostei potrivite şi a revanşei legitime; pentru că suntem primii care recunoaştem ce trist e ca, după ce am luptat cu duşmanul din afară, să fim obligaţi să luptăm cu duşmanul dinăuntru... Socialiştii au creat un stat în stat... şi acest stat este mai tiranic, mai neliberal şi mai trufaş decât cel dinainte; acesta este motivul pentru care ceea ce facem noi astăzi este o revoluţie care să dărâme statul bolşevic, urmând să ne răfuim apoi cu statul liberal care rămâne.” În primăvara anului 1922, brigăzile fasciste s-au desfăşurat violent în nordul şi centrul Italiei atacând comitete orăşeneşti socialiste şi proprietăţi ale mişcăriisindicale. Fragilei coaliţii guvernamentale i-a lipsit voinţa politică pentru a curma cu ajutorul poliţiei violenţa unui partid care putea deveni curând partenerul său la guvernare. În orice caz, poliţia nu s-a arătat dispusă să intervină în luptele de stradă – nu-i avea la inimă pe socialişti şi în anumite zone chiar a împrumutat arme brigăzilor fasciste. Acţiunile fasciştilor au impresionat clasele conservatoare de mijloc, ajutându-le să se convingă că fasciştilor li se putea încredinţa o parte din guvernare. Începând cu acel moment, problema nu se mai punea dacă fasciştii să participe sau nu la guvernare, ci mai degrabă în ce condiţii. Marşul asupra Romei Mussolini s-a lansat în noi negocieri cu facţiunile liberale, discutând ce posturi să le fie acordate fasciştilor în guvern. Nu le-a dezvăluit că adevărata lui ambiţie era să fie prim ministru. În acelaşi timp le vorbea brigăzilor despre organizarea unui coup d’etat. În realitate el era foarte presat să adopte o astfel de politică – numeroşi fascişti doriseră să încerce să pună mâna pe putere la sfârşitul grevei eşuate şi fusese nevoie de toată autoritatea lui Mussolini ca să-i potolească. El credea că poate ajunge la putere fără o lovitură de stat, dar luând în calcul o astfel de acţiune, îi făcea fericiţi pe adepţii lui mai radicali şi îi întimida pe liberali pentru ca aceştia să-i facă concesii. La începutul lui octombrie Mussolini a sporit presiunea începând să organizeze un marş asupra Romei. Brigăzile fasciste erau organizate într-un corp voluntar de gardă raţională şi plănuiseră să cucerească cele mai importante oraşe din nordul şi centrul Italiei. Aproximativ 30.000 de fascişti aveau să se îndrepte apoi spre capitală şi să preia puterea. Dacă cineva le-ar fi opus rezistenţă ar fi fost zdrobiţi. Mulţi fascişti credeau chiar că în sfârşit, puteau da lovitura. Liderul lor însă considera acest marş ca ultimă armă a şantajului său politic. Mussolini părea să fie convins că sub o asemenea ameninţare, politicienii vor fi de acord ca el să devină prim ministru. ò s ţinut la Neapole în ajunul marşului: „Fără îndoială că unitatea Italiei se bazează din plin pe Casa de Savoia. Este la fel de neîndoielnic că monarhia italiană, din motive de origine, dezvoltare şi istorie, nu se poate situa pe poziţii adverse noilor forţe naţionale. Nu s-a opus deloc atunci când poporul italian – care, chiar dacă era o minoritate, era o minoritate inteligentă şi hotărâtă – a cerut şi a obţinut participarea ţării lui la război. Ar avea vreun rost să fie în opoziţie azi, când Fascismo nu intenţionează să atace regimul ci să-l elibereze de acele suprastructuri care îi umbresc poziţia istorică şi îi limitează expansiunea spiritului naţional? Parlamentul şi toate accesoriile democraţiei nu au nimic în comun cu monarhia. Şi nu numai atât, noi nici nu avem de gând să-i luăm poporului jucăria – parlamentul. Spunem „jucărie” pentru că o mare parte a poporului aşa pare să-l considere. Dacă nu e aşa, atunci îmi puteţi spune de ce din 11 milioane de alegători, 6 milioane nu se deranjează să voteze? Nu avem de gând să i-l luăm.” În ultima săptămână a lui octombrie pregătirile s-au încheiat. În noapte de 27 brigăzile fasciste au ocupat primăria, palatul telefoanelor şi gările oraşelor din nordul Italiei. În primele ore ale dimineţii de 28 octombrie guvernul lui Luigi Facta a găsit în sfârşit curajul să acţioneze şi l-a sfătuit pe rege să fie de acord cu declararea stării de asediu. Poliţia şi forţele armate s-au pregătit să împrăştie coloanele de fascişti care se îndreptau spre Roma pe căi rutiere şi ferate. Tătuşi, la ora 9 dimineaţa regele Victor Emmanuel s-a răzgândit. A refuzat să mai autorizeze declararea legii marţiale care ar fi pedepdit folosirea forţei de către fascişti. Aceasta s-a dovedit a fi o decizie fatală: era un semn că regele nu avea încredere în guvernul său şi voia cu tot dinadinsul să evite o explicaţie violentă cu fasciştii lui Mussolini. Aflând că regele refuză să declare legea marţială, guvernul lui Facta a demisionat. Atunci Victor Emmanuel l-a numit pe Salandra – un veteran liberal-conservator şi i-a cerut să formeze un nou guvern. Salandra a încercat să negocieze cu fasciştii oferindu-le câteve posturi ministeriale, dar curând s-a constat că Mussolini nu voia nici mai mult nici mai puţin decât postul de prim ministru chiar pentru el. Deoarece şi alţii lideri liberali îl contestau pe Salandra în postul de prim ministru – semn al luptei continue dintre facţiuni – regele şi-a dat seama că trebuie să găsească un alt om care să conducă guvernul. În lipsa unui alt candidat care să nu fie contestat, la 29 octombrie i s-a cerut lui Benito Mussolini să accepte postul de prim ministru al Italiei. Mussolini - prim ministru La 30 octombrie 1922 Mussolini a sosit la Roma pentru a fi numit oficial prim ministru al Italiei. Purtătorii cămăşilor negre – fasciştii săi – aveau acum voie să intre în oraş şi au defilat triumfal prin faţa liderului lor. Mussolini deţinea cel mai înalt post politic al tării, dar visul său, să aibă puterea deplină şi de necontestat în propriile mâini, era încă departe de a se fi realizat. Deşi mulţi dintre purtătorii cămăşilor negre credeau că revoluţia era gata să înceapă, liderul lor se arăta precaut. Mai presus de orice, Mussolini era hotărât să nu piardă avansul câştigat prin „Marşul asupra Romei”. Încă nu-şi putea asigura puterea supremă dar va continua să folosească ameninţarea cu violenţa fascistă pentru a întimida Parlamentul. Mulţi vor rămâne convinşi cel puţin până spre sfârşitul lui 1924 că Mussolini ar putea fi „transformat” într-un prim ministru respectabil, chiar tradiţional şi că mişcarea lui şi-ar putea găsi un loc în cadrul regimului. Aceasta a fost o eroare fatală. Când aceşti politicieni şi-au dat seama ce greşeală făcuseră, era deja prea târziu – dictatura era deja instalată în bună măsură, Parlamentul, era din ce în ce mai lipsit de sens iar înpotrivirea pe faţă era extrem de riscantă. Camera i-a dat un vot de încredere şi i-a conferit puteri extraordinare pentru o perioadă de 12 luni. Mussolini a trecut apoi la consolidarea poziţiei sale. În decembrie a încercat să-şi sporească autoritatea asupra propriului partid, înfiinţând Marele Consiliu Fascist. Acesta trebuia să fie organul suprem din cadrul mişcării, discutând propuneri pe care avea să le supună atenţiei guvernului. El a mai transformat brigăzile fasciste într-o miliţie naţională plătită de stat. Avea acum o armată particulară de peste 30.000 de oameni pe care continua să-i folosească pentru a-şi intimida potenţialii adversari. Reforma electorală Încrezător în sprijinul substanţial al conservatorilor, al multor catolici şi al majorităţii liberalilor, Mussolini a introdus un proiect de lege pentru reforma sistemului electoral. Acesta propunea ca partidul politic care obţine cele mai multe voturi în alegerile generale, cu condiţia ca aceasta să reprezinte un sfert din totalul voturilor validate, să primească două treimi din locurile din Camera Deputaţilor. Aceasta era o idee revoluţionară. Primul ministru a neglijat, desigur, să spună că dacă proiectul devenea lege, îndepărtarea fasciştilor de la putere ar deveni imposibilă. Odată ce comanda era dată, btigăzile fasciste aveau să distrugă tipografiile ziarelor ostile şi să împiedice fizic alegătorii opoziţiei să ajungă la cabinele de votare. Ca ministru de interne, Mussolini ar fi putut cere poliţiei să nu intervină când fasciştii făceau prăpăd. Posibilitatea de a fassifica alegerile era favorizată de faptul că ministrul promovase simpatizanţi fascişti în poziţii importante din administraţia locală. Afirmarea dictaturii Sprijinit fiind pe poziţie de aceste interese conservatoare, Mussolini a trecut la preîntâmpinarea oricărei poziţii. În iulie 1924 el a introdus cenzura presei şi în luna care a urmat a interzis întâlnirile partidelor politice din opoziţie. Într-un discurs ţinut la 3 ianuarie 1925 a spus în faţa Parlamentului că îşi ia responsabilitatea tuturor acţiunilor fasciste de până la aceea dată: „Declar în faţa întregii Italii că îmi asum întreaga răspundere pentru tot ce s-a întâmplat ... Dacă fascismul a ajuns să însemne doar ulei de ricin şi bastoane de cauciuc în loc să fie o pasiune superbă care să-i anime pe cei mai buni tineri ai Italiei, eu sunt de vină... Italienii vor linişte şi paceşi să-şi vadă de treaba lor. Am să le ofer toate acestea cu dragoste dacă se poate, prin forţă, dacă e nevoie.” El dădea acum semnalul că va lua măsurile necesare să-şi asigure o şi mai mare putere. Chiar şi acum discursul său a fost primit cu urale în Cameră. Mussolini şi-a creat dictatura având o majoritate netă în Parlament şi fiind încredinţat că regele nu va întreprinde nimic împotriva lui. Ultimele retuşuri au fost aduse dictaturii în 1928 când regele şi-a pierdut dreptul de a-l alege pe primul ministru. Pe viitor, Marele Consiliu Fascist, aflat sub controlul lui Mussolini, va alcătui o listă de posibili candidaţi, iar regele va alege din această listă. Ţelul lui Mussolini: dictatura personală Până la 1926 Mussolini îşi împlineşte visul de a deveni dictatorul Italiei. Putea face legi dând pur şi simplu decrete. Parlamentul era în totalitate sub controlul său – el încetase să mai fie un forum pentru dezbateri şi devenise un simplu amfiteatru în care deciziile lui puteau fi aplaudate de susţinătorii şi simpatizanţii fasciştilor. Având astfel poziţia asigurată, Mussolini a pornit să-şi creeze statul fascist. Acest stat trebuia să fie o dictatură personală, deoarece ţelul său principal era să menţină şi să-şi amplifice propria lui putere. Ca să-şi atingă scopul, el a încurajat un cult al personalităţii care îi scotea în evidenţă geniul, puterea şi faptul că era de neînlocuit ca lider al naţiunii. A încercat să-şi consolideze poziţia căutând să stabilească relaţii constructive cu grupuri puternice de interes, în special Biserica, industriaşii şi forţele armate. Italia creată de Mussolini era un stat în care el avea ultimul cuvânt. Grupurile de interes, vechile instituţii guvernamentale şi partidul fascist luptau între ele pentru autoritate, dar contau pe Mussolini pentru a face dreptate şi pentru a lua hotărârile finale. Fără el guvernul nu putea funcţiona şi regimul se prăbuşea. Cultul personalităţii Cultul lui Mussolini sau „il Duce” cum avea să fie tot mai bine cunoscut, începuse în 1926. Se intenţiona să se construiască sprijinul popular pentru dictator şi pentru a-i copleşi pe potenţialii săi oponenţi, scoţând în evidenţă presupusele sale talente, aproape supraomeneşti. El trebuia să fie înfăţişat nu ca un politician oarecare ci ca mântuitorul Italiei, un bărbat ales de destin pentru a mântui ţara de ameninţarea socialistă şi de politicienii democraţi corupţi şi care să-i redea Italiei măreţia. El era un nou Ceyar – un om genial, un om de acţiune, un om de cultură, un om de stat cu renume mondial, devotat renaşterii Italiei. Regimul folosea toate metodele de propagandă pe care le avea la dispoziţie pentru a-şi transmite mesajul. Ziare aflate sub controlul statului îi lăudau mărinimia şi mai ales se mândreau citând părerile unor admiratori străini, mai ales dacă erau oameni de stat importanţi. Se povestea că Mussolini era atât de devotat muncii sale încât trudea până la 20 de ore pe zi în slujba guvernului. Lumina din biroul lui rămânea aprinsă aproape toată noaptea în sprijinul acestei afirmaţii şi pentru a masca faptul că în realitate dictatorul se culca destul de devreme. Ziarele mai sugereau că il Duce era infailibil. Umbla o vorbă că „Mussolini are întotdeauna dreptate”, idee pe care dictatorul o încuraja cu afirmaţii de genul „de multe ori aş vrea să mă înşel, dar până acum nu s-a întâmplat niciodată aşa şi evenimentele s-au petrecut chiar aşa cum am prevăzut eu”. Il Duce era foarte dornic să fie înfăţişat ca un om curajos, puternic şi atletic – un model pentru toţi bărbaţii italieni Reviste şi ziare publicau fotografii cu Mussolini călare pe cal, bucurându-se de sporturile de iarnă, conducând maşini în mare viteză sau pilotând avioane. Se întreţinea o imagine de tinereţe eliminându-se orice referiri la vârsta sau la faptul că trebuia să poarte ochelari. Tate acestea nu-l mulţumeau însă pe deplin; dictatorul ţinea foarte mult să fie văzut ca un om de cultură. Ca urmare, s-a făcut cunoscut faptul că citise şi îşi însuşise toate cele 35 de volume ale Enciclopediei Italiene şi mai citise şi aproape toţii clasicii literaturii europene, inclusiv operele complete ale lui William Shakespeare. Nu se ştie sigur pe câţi i-a păcălit Mussolini prin „Cultul ducelui”. Mulţi, poate cei mai mulţi au fost extrem de sceptici, dar pe mulţi italieni i-a făcut să creadă că nu se putea concepe altă variantă în afară de regimul fascist. Volumul coleşitor al propagandei care proslăvea puterea şi geniul lui Mussolini a frânat o potenţială opoziţie. În această direcţie, cultul personalităţii şi-a atins cu siguranţă scopul. Obiectivele lui Mussolini Obiectivul principal al Ducelui era să-şi menţină şi să-şi consolideze puterea, iar acţiunile sale pe plan intern i-au adus un sprijin public substanţial. Când a venit la putere în 1922, Mussolini nu avea un program de politică externă precis conturat. Era clar că renunţase complet la părerile antiimperialiste şi antirăzboinice din tinereţea sa, dar nu era clar în ce măsură adoptase părerile aliaţilor săi politici – naţionaliştii. El sprijinise convingător intrarea în primul război mondial şi condamnase rezulatatele tratatului de pace – „victorie mutilată” – dar nu era limpede în ce fel vedea revizuirea acestor rezultate. Nu exista un „plan general” de politică externă, dar în primele luni de guvernare, noul prim ministru a început să contureze un obiectiv general – în cuvintele sale „să facă din Italia o mare putere, respectată şi de temut”. Italia trebuia să obţină acest statut de mare putere prin întărirea armatei, intrigă diplomatică, şi, dacă era cazul, chiar prin război. Într-o bună zi, Italia trebuia să fie puterea dominantă în zona mediteraneană, să-şi dezvolte şi chiar să-şi extindă imperiul colonial în Africa, iar Balcanii să constituie sfera ei de influenţă. Il Duce avea să fie arhitectul acestorlucrări în decursul cărora el avea să facă din italieni un popor mai energic şi mai egresiv. A risipit sume imense de bani pe conflictele coloniale şi a târât Italia într-un război mondial dezastruos, care a avut ca rezultat prăbuşirea fascismului, izbucnirea războiului civil şi chiar moartea Ducelui. Căderea lui Mussolini Opinia publică era împărţită în privinţa deciziei de a intra în război în iunie 1940. Mulţi italieni aveau reţineri în acest sens, dar un numaăr destul de mare sperau într-o victorie rapidă şi profitabilă. Acest optimism s-a destrămat curând odată cu înfrângerile din Grecia şi Egipt. Au fost dezamăgiţi mai ales acei italieni care crezuseră în propaganda fascistă despre o armată de „opt milioane de baionete” şi forţe aeriene care să „întunece soarele”, atunci când şi-au dat seama de haosul organizatoric, armamentul învechit şi sărăcia instrucţiei militare. Spre sfârşitul anului 1940 populaţia Italiei se săturase de război până peste cap. Încrederea în infaibilitatea Ducelui le fusese serios zdruncinată. În cursul anilor 1941 şi 1942 a crescut şi mai mult dezamăgirea populaţiei italiene, pe măsură ce înfrângerile veneau una după alta, lipsurile creşteau şi programul de lucru se prelungea. Grupările din opoziţie, de la comunişti la catolici, începuseră să îşi exprime nemulţumirea. Regimul era perfect conştient de aversiunea profundă faţă de război şi de dispreţul tot mai mare faţă de Duce. Spre sfârşitul anului 1942, fruntaşii fascişti, mai cu seamă ginerele său Ciano, înclinau să facă pace. Ştiind că acesta nu va accepta, el a fost prezentat regelui iar apoi arestat. Odată cu demiterea lui Mussolini s-a prăbuşit şi regimul fascist. A fost eliberat de germanii din luxoasa sa închisoare din munţii Apenini, având să trăiască ultimii doi ani ca un conducător marionetăal unei Italii de nord dominate de germani. Singura lui consolare a fost că se putea răzbuna pe cei care votaseră împotrica lui. La începutul anului 1945 forţele naziste erau în plină retragere către granită cu Austria. Mussolini încerca să se refugieze însoţit de un grup tot mai restrânşi de adepţi. La 25 aprilie el s-a alăturat unui grup de soldaţi germanicare se îndreptau spre Austria, îmbrăcând o uniformă germană ca să nu fie recunoscut. La Dongo, pe malul lacului Garda, grupul a fost oprit de partizanii comunişti italieni. Il Duce a fost recunoscut. La 28 aprilie partizanii l-au executat pe el şi pe amanta lui, Clara Petacci. Cadavrele lor au fost duse la Milano unde au fost spânzurate de picioare de acoperişul unui garaj, spre batjocura populaţiei. Concluzii La zece ani după intrarea Italiei în primul război mondial, regimul liberal s-a prăbuşit şi a fost înlocuit de o dictatură fascistă. Problema istorică principală a întregii perioade a fost să se explice felul în care fascismul, apărut ca ideologie abia în 1919, şi nesemnificativ din punct de vedere politic până în 1921, a reuşit să distrugă un sistem politic care dura de 50 de ani. 쥁@