Referat Islamismul
Mai jos puteti citi fragmente din
Referat Islamismul si de asemenea puteti face
Download Referat IslamismulCiteste fragmente din Referat Islamismul
CUPRINS :
Ce este Islamul ?
Dreptul islamic
Doctrina Coranului
Religia
Jihadul
CE ESTE ISLAMUL?
Islamul este un cuvânt arab şi înseamnă a se supune, a asculta, a
fi docil. Din cauză că se bazează pe o deplină supunere faţă de
Allah i se spune islam.
Oricine poate constata că universul în care vieţuim se întemeiază
pe o rânduială, pe o ordine. Există nişte legi şi interacţiuni
între toate unităţile care alcătuiesc acest univers. Totul este
dispus pe un plan uriaş, care are o organizare perfectă şi
grandioasă. Soarele, Luna stelele şi toate celelalte corpuri cereşti
sunt dispuse în univers, într-un sistem extraordinar de bine pus la
punct. Ele acţionează conform unor legi imuabile şi evoluează în
nişte coordonate fără să cunoască nici cea mai mică deviere de la
cursul lor. Pământul se roteşte în jurul axei sale şi în evoluţia
sa în jurul Soarelui urmează, cu cea mai mare stricteţe, drumul
prestabilit. Tot aşa, tot ce există pe lume, începând cu minusculii
electroni care sunt într-o mişcare permanentă, până la uriaşele
galaxii, pururea acţionează conform unor legi ale lor. Materia,
energia şi viaţa, în totalitatea ei, îşi urmează propriile lor
legi şi evoluează, se transformă, trăiesc şi mor tot sub
înrâurirea acestor legi. Pe scurt, universul nostru este o lume care
se menţine, supunându-se unor legi prestabilite şi fiecare component
depinde de aceste legi.
Această lege puternică şi atotcuprinzătoare, care guvernează
asupra a tot ce intră în alcătuirea acestui univers, începând cu
cele mai fine particule şi terminând cu uriaşele galaxii, este legea
lui Allah, creatorul şi suveranul acestui univers. Toate fiinţele se
supun legii lui Allah şi de aceea toată lumea este legată de religia
islamică. Pentru că islamul nu semnifică altceva decât supunerea
întregului univers voinţei lui Allah. În această accepţiune a
sensului cuvântului islam, şi Soarele, şi Luna, şi toate celelalte
corpuri cereÅŸti sunt “musulmaniâ€Â. AceeaÅŸi situaÅ£ie este valabilă
pentru aer, apă, temperatură, pietre, copaci şi animale.
Pentru că tot ce există în lume se supune voinţei lui Allah, de
aceea se poate spune că tot ce alcătuieşte acest univers este
“musulmanâ€Â. Chiar ÅŸi cineva care îl reneagă pe Allah sau crede
în altceva decât în Allah este, prin firea lucrurilor, musulman,
atât timp cât el există fizic. Pentru că începând cu stadiul
embrionar şi până la inevitabila moarte şi mai departe până ce se
transformă în praf şi pulbere, fiecare celulă, fiecare organ al
corpului uman urmează, implacabil, drumul prevestit de voinţa lui
Allah. Chiar şi limba care cu ştire sau fără ştire îl reneagă pe
Allah sau care declară credinţă faţă de alţi zei, natural, este
tot musulmană. Cel care se închină la alţi zei, în mod firesc, este
tot musulman. Acea inimă care nutreşte dragoste şi stimă, nu faţă
de Allah, ci faţă de alţi zei, prin simţuri este tot musulman. Toate
acestea se supun voinţei divine. Funcţiile şi activităţile lor sunt
conforme cu sentimentele acestei voinţe divine.
Aceasta este, pe scurt, situaţia omului şi a universului. Şi acum
să analizăm lucrurile după un alt punct de vedere.
Omul, după existenţa sa şi după acţiunile sale a fost creat pe
două planuri diferite. Primul plan presupune că a fost în întregime
programat, determinat de către voinţa divină. Din acest punct de
vedere el nu are nici cea mai mică libertate de mişcare, depinzând cu
cea mai mare străşnicie de această voinţă. Şi în nici un fel nu o
poate evita. Asemenea celorlalte fiinţe, şi el este în întregime sub
imperiul legilor naturii şi este obligat să se supună acestor legi.
Dar, concomitent cu acest plan, mai există şi planul omului, altfel
spus, domeniul acţiunilor omului. Omul este înzestrat cu minte şi
judecată. El posedă capacitatea de raţionament şi judecată, de
alegere şi refuz, de asimilare şi negare. Este liber să-şi aleagă
modul de viaţă care îi convine. Poate să aibă convingeri pe care le
crede potrivite pentru sine, poate să accepte un mod de viaţă care
îi convine şi poate să-şi adapteze existenţa după o ideologie care
o consideră nimerită. Poate să dispună de principiile după care va
acţiona sau poate adopta unele principii elaborate de către alţii.
Omul este înzestrat cu o voinţă liberă şi el poate să aleagă
liber direcţia în care să acţioneze. În opoziţie cu alte fiinţe,
pe acest plan secund, el a fost înzestrat cu libertatea în gândire,
alegere şi acţiune.
Amândouă aceste planuri formează o unitate în diversitate, în
opoziţie cu altele.
Conform primului plan, omul, aidoma altor fiinţe este musulman, încă
din naştere, este supus voinţei lui Allah, pentru că aşa îi este
predestinat, în timp ce pe planul secund există libertatea de a
accepta sau de a nega calitatea de musulman. În direcţia aceasta i se
recunoaşte libertatea de alegere. Oamenii se împart în două grupuri.
După felul cum se folosesc de această libertate de alegere, în
credincioşi musulmani şi în nemusulmani (chiafiri). Este un musulman
adevărat acela care îl recunoaşte pe Creatorul său, care îl
acceptă drept judecător suprem, care se supune sincer, corect şi
cinstit voinţei şi poruncilor Lui şi care în viaţa personală şi
socială se conduce după principii unanim recunoscute. O dată cu
alegerea liberă a căii supunerii conştiente faţă deAllah, el de
fapt va atinge maturitatea în islam.
Omul este slab nu ca urmare a păcatului originar, ci pentru că este
doar o făptură; el se găseşte acum într-o lume resacralizată prin
revelaţia acordată de Dumnezeu ultimului său Profet. Orice act –
fiziologic, psihic, social, istoric –, prin simplu fapt că este
săvârşit prin graţia lui Dumnezeu, se află sub jurisdicţia lui.
Nimic nu este liber în lume, în afara lui Dumnezeu. Doar Allah este
atotmilostiv şi Profetul lui a revelat o religie mult mai simplă
decât cele două monoteisme precedente. Islamul nu constituie o
biserică şi el nu are un sacerdoţiu. Cultul poate fi săvârşit de
oricine; nu este nici măcar necesar să fie practicat într-un
sanctuar. Viaţa religioasă este reglementată de instituţii care
sunt în acelaşi timp norme juridice, în special cei cinci “Stâlpi
ai CredinÅ£eiâ€Â. Cel mai important “Stâlpâ€Âeste salÄÂt, cultul
rugăciunii canonice, comportând cele cinci prosternări zilnice; al
doilea este zakÄÂt sau pomana legiuită; al treilea, ÅŸawm, desemneazâ
postul, din zori până în amurg, din luna Ramadan; al patrulea este
pelerinajul (hağğ) şi al cincilea cuprinde “profesiunea de
credinţă†(Å›ahÄÂdat), adică repetarea formulei: “Nu există alt
dumnezeu în afara lui Allah ÅŸi Mohammad este trimisul săuâ€Â.
DREPTUL ISLAMIC
Conceptul de “drept islamic†(şaria) nu presupune un ansamblu
sistematic organizat de legi ÅŸi de practici juridice; sfera sa este
mult mai largă, extinzându-se şi în domeniul prescripţiilor etice,
de comportare socială, de igienă chiar, şi bineînţeles, de ritual
religios. Şaria nu este legea reală, ci legea ideală;
“semnificaţia cuvântului nu se limitează la lege, la drept, ci
adeseori este mai amplă, apropiindu-se de sensul de “revelaÅ£ieâ€Â.
Ca atare, acest ansamblu de norme, de prescripţii, este stabilit în
primul rând în textul Coranului; a fost completat pe baza tradiţiilor
hadit, iar în perioada secolelor VIII-XIII a fost amplu dezvoltat şi
enunţat în principiile de jurisprudenţă ale diferitelor şcoli de
drept (azi aceste şcoli sunt în număr de patru).
Fără a avea la bază o concepţie juridică organică, fără o
riguroasă sistematizare şi fără a fi în mod uniform în toate
ţările Imperiului, dreptul islamic avea un caracter empiric: prezenta
probleme, enunţuri şi prevederi în materie penală, de organizare a
vieţii de familie, a dreptului de proprietate şi a tranzacţiilor
comerciale.
Codul penal nu avea la bază o concepţie de ansamblu, ci cuprindea fie
reglementări bazate pe texte coranice sau pe hadit, fie legi noi date
de califi, empiric şi în funcţie de împrejurări. De pildă,
rebeliunea şi orice act care tulbura ordinea publică puteau fi
pedepsite în mod cu totul arbitrar. Pedepsele pentru delictele minore
erau lăsate la aprecierea judecătorului, a prefectului poliţiei sau a
muhtasibului. Omuciderea sau rănirea voluntară dădeau familiei
victimei dreptul la răzbunare, conform “legii talionuluiâ€Â
(dintotdeauna funcţionând în Arabia, şi admisă de Coran, II, 173),
dar – spre deosebire de obiceiul consacrat în societatea arabă
preislamică – vendeta putea lovi numai pe cel vinovat, nu şi pe
orice membru al familiei sau tribului său. Pe de altă parte, actul de
răzbunare putea fi executat numai sub controlul cadiului. De obicei,
dreptul islamic căuta să înlocuiască vendeta prin plata unui preţ
de răscumpărare (diya) – dar numai pentru primul omor, nu şi în
cazul de recidivă; căci Coranul recomanda să faci binele în locul
răului (XXIII, 98; XLI, 34), promiţând celui ce iartă fericirea
raiului (II, 128).
Dreptul de proprietate era recunoscut tuturor (cu excepţia sclavilor),
– bărbaţi sau femei, musulmani sau nemusulmani. O serie de
prescripţii însă îi limitau exercitarea efectivă. Astfel erau
dispoziţiile formulate extrem de minuţios care reglementau condiţiile
moştenirii şi care vizau în mod special protejarea femeilor şi a
anumitor categorii de moÅŸtenitori. ÃŽn orice caz, testatorul nu putea
dispune liber prin testament decât de cel mult o treime din cuantumul
succesiunii; restul era supus, inderogabil, unor foarte precise ÅŸi
detaliate partajări. Orice testament – şi orice act de proprietate
– trebuia să fie încheiat în prezenţa a doi martori. O prevedere,
probabil de origine persană: furtul se pedepsea cu tăierea mâinii
drepte; iar tâlhăria, cu moartea (Coran, V, 42). Împrumutul cu
dobândă este interzis expres, în repetate rânduri, de prescripţiile
coranice (II, 276). O inovaţie juridică cu totul originală o
constituia recomandarea de constituire (printr-un act scris, irevocabil)
a unui fond de bunuri imobiliare, inalienabile (waqf) care să
servească drept sursă de întreţinere a unei fundaţii pioase,
filantropice, fie cu caracter religios, fie de utilitate publică,
administrată de cadiu, – şi ale cărei venituri rămâneau, pentru
un timp, unor membri ai familiei fondatorului.
Şi tranzacţiile comerciale erau foarte riguros reglementate, căci
prescripţiile religioase islamice impuneau o corectitudine
desăvârşită. Astfel, în actul de vânzare-cumpărare trebuiau
specificate, clar şi exact, natura şi starea obiectului vândut. Legea
islamică nu intervenea direct în viaţa economică, în stabilirea sau
în controlul preţurilor, – dar interzicea acapararea mărfurilor în
scop de speculă.
RELIGIA
“În instituţia religioasă islamică rolul central îi revine
dreptului, jurisprudenţei, iar nu teologiei sau liturghiei. În Islam,
evoluţia dreptului a fost condusă cu o mare tensiune spirituală,
comparabilă celei pe care creÅŸtinismul a dedicat-o teologieiâ€Â.
Aceasta – “pentru că de la început Islamul a fost asociat unei
comunităţi politice, şi nu numai unei comunităţi pur religioase
(…) E adevărat că în Islam erezia era pedepsită; dar era vorba în
primul rând de o chestiune juridică, ce avea adesea şi o referire
politicăâ€Â. InstituÅ£ia religioasă islamică, prin urmare, este în
primul rând o instituţie juridică. Evident că, în Islam, exista şi
teologia; dar aceasta nu a fost niciodată “regina ÅŸtiinÅ£elorâ€Â, ca
în Occident. “Într-un anumit sens, teologia a fost de-a dreptul
subordonată jurisprudenÅ£eiâ€Â.
Islamismul este o religie universală. Coranul afirmă unitatea
fundamentala a neamului omenesc: toţi oamenii au o natură identică,
creată de Dumnezeu (VII, 171). O tradiţie (hadit) spune explicit:
“Toţi oamenii sunt egali, ca dinţii din pieptenele ţesătorului;
nici o deosebire nu este între un alb şi un negru, între un arab şi
un nearab, decât măsura în care ei se tem de Dumnezeuâ€Â. Allah este
divinitatea supremă, universală, nu doar a arabilor. Miile de
profeţi, el i-a trimis oamenilor pentru a le reaminti religia, –
religia cea adevărată, pură, nealterată de superstiţiile acumulate
de oameni: adică islamismul. – Aceştia sunt de două categorii:
profet propriu-zis (nabīy), a cărui misiune este să vegheze la
păstrarea adevăratei credinţe; şi “trimisul†(rasūl), pentru
a-i converti pe necredincioşi şi a le comunica revelaţia divină
(Muhammad fiind şi nabīy şi rasūl). Coranul numeşte 25 de profeţi
(principalii fiind socotiţi Adam, Noe, Avram, Moise, Iisus şi –
ultimul şi cel mai mare – Muhammad); dar, potrivit tradiţiei,
numărul lor trece de o sută de mii.
Vtură preponderent etică. Vechea poezie arabă, preislamică,
demonstrează că “religia reală a nomazilor era ceva ce s-ar putea
numi ‘umanism tribal’. Viaţa dură în deşert cerea un înalt grad
de măreÅ£ie umană, sau de bărbăţieâ€Â.
Vechile credinţe preislamice erau foarte sărace. Sentimentele care le
dominau erau în primul rând puternica credinţă în destin şi groaza
de spiritele rele. Inscripţiile găsite în Arabia Meridională arată
că adoraţia Lunei (divinitate masculină) întrecea în importanţă
adoraţia Soarelui (divinitate feminină). Zeii erau în general
divinităţi locale. Arabii din nord-vestul peninsulei îl adorau pe
Hubal – divinitate de origine siriană, care îşi avea statuia
păstrată în templul Kaaba din Mecca – şi, ca divinitate supremă
prin antonomază, pe AllÄÂh (al-Ilah – “Zeulâ€Â). Fiicele lui erau
al-LÄÂt – “ZeiÅ£a†(forma feminină pentru AllÄÂh), divinitatea
Soarelui; al-Uzza (“Puternicaâ€Â) ÅŸi Manat, zeiÅ£a destinului. Se
pare că divinităţile erau legate de ciclul anual al vegetaţiei
(îndeosebi cele adorate în regiunile agricole din sud: Aththar,
Nakruh).
Pe lângă zei mai erau şi demonii (prea puţin deosebiţi de zei, în
fond): spiritele, djinii, de care trebuia să te fereşti, fără să le
faci vreun rău.
POZÄ‚ MECCA
ÃŽn jurul anului 600, oraÅŸul Mecca (Makka) era centrul religios cel
mai important, probabil, al Peninsulei Arabice. Numele îi era
menţionat în Corpus-ul ptolemaic drept Makoraba, cuvânt derivat din
sabeeanul Makuraba, “sanctuarâ€Â. Altfel spus, la început Mecca era
un centru ceremonial în jurul căruia s-a clădit treptat oraşul. În
mijlocul teritoriului consacrat, HimÄÂ, se afla sanctuarul Kaaba (în
traducere literară “cubâ€Â), edificiu fără acoperiÅŸ, având
încastrat într-unul din unghiurile sale celebra piatră neagră,
socotită de origine cerească. Stăpânul pietrei Kaaba era socotit
Allah (cu acelaşi teonim creştinii şi evreii arabi îl numesc pe
Dumnezeu).
Oraşul Mecca este situat pe marea arteră comercială care lega sudul
Arabiei cu Siria, oraşul cu mulţi negustori foarte bogaţi, cu mari
caravansuraiuri şi târguri foarte frecventate, oraşul era şi marele
centru de pelerinaj: faimosul său templu Kaaba – un edificiu de
formă aproape cubică, cu laturile de 12 şi 13 m iar înălţimea de
15 m, şi având încrustată într-un colţ al zidului “piatra
neagrăâ€Â, betylul, pe care credincioÅŸii o sărutau făcând
înconjurul ritual al templului – adăpostea statuia zeului Hubal,
divinitate populară introdusă la Mecca cu trei secole în urmă. –
dar către anul 600, pentru cei mai mulţi arabi divinitatea supremă,
aproape în sens monoteist, devenise Allah – creatorul lumii,
atotputernicul şi atotştiutorul şi care dăruieşte oamenilor ploaie
(Coran, XXIX, 61-65). Exista la această dată, la Mecca şi probabil
şi în alte părţi ale Arabiei, o tendinţă spre monoteism, prin
însuşi faptul că credinţa în celelalte divinităţi, locale,
devenea din ce în ce mai lipsită de importanţă.
Anumite influenţe în acest sens veniseră, desigur, şi din partea
creştinismului şi a iudaismului. După ocuparea Palestinei de către
romani, mulţi evrei se refugiaseră în Arabia, amestecându-se prin
căsătorii cu localnicii, dar continuând cu perseverenţă în
credinţa lor şi în felul acesta contribuind la răspândirea unei
mentalităţi monoteiste. Cât priveşte creştinismul, influenţa mai
puternică în Arabia o exercitau monofiziţii şi nestorienii. În
diverse regiuni din Arabia, unele tipuri de nomazi trecuseră (măcar
în parte) la creştinism; şi în Mecca locuiau familii de creştini.
În sfârşit, prin ocuparea Yemenului de persani pătrunseseră în
Arabia ÅŸi ideile religioase monoteiste ale zoroastrienilor.
Din punct de vedere al morfologiei religioase, mesajul lui Muhammad,
aşa cum a fost formulat în Coran, reprezintă expresia cea mai pură a
monoteismului absolut. Allah este Dumnezeu, singurul Dumnezeu; el este
cu desăvârşire liber, omniscient şi atotputernic; el este Creatorul
cerului şi pământului şi a tot ceea ce există; el “adaugă
genezei ceea ce doreşte†(Coran, XXXV, 1). Nopţile urmează zilelor,
ploaia cade din cer, corabia “pluteşte pe mare†(II, 164), graţie
acestei creaţii continue. Altfel spus, Allah cârmuieşte nu numai
ritmurile cosmice, ci ÅŸi faptele oamenilor. Toate operele sale sunt
însă acte libere, în ultimă instanţă arbitrare, pentru că depind
numai de hotărârea sa. Allah este liber să se contrazică; să le
reamintim doar de abrogarea unor sure.
DOCTRINA CORANULUI
POZÄ‚ MEDINA
După ce timp de 15 ani se ocupase de comerţ, la vârsta de 40 de ani
Muhammad s-a retras în singurătate să mediteze. În 610 a avut prima
viziune, însoţită de o revelaţie auditivă. Dintre viziunile care au
urmat, celebră pentru sensul ei de alegorie mistică este cea a unei
călătorii la Ierusalim şi a ascensiunii în cer, unde a putut
contempla Paradisul şi Infernul. A început să predice, până când
ostilitatea marilor negustori l-a determinat să se expatrieze la
Yathreb, oraÅŸ care va primi ulterior numele de Medina. Aici, Muhammad a
continuat să-şi relateze “revelaţiile†– care conţin sfaturi,
sentinţe, norme de conduită în toate domeniile vieţii, individuale
şi sociale, – dar mai ales s-a dedicat unei susţinute activităţi
politice, organizatorice ÅŸi militare. Aceste norme, meorizate de
discipolii săi, n-au fost transcrise decât mai târziu; prima versiune
oficială a fost întocmită din însărcinarea califului Othman în
anul 650, de către fostul secretar al lui Muhammad, Zaid ibn Thabit, cu
un grup de colaboratori.
Aranjamentul materialului n-a fost făcut în ordinea cronologică a
“revelaÅ£iilorâ€Â; cele 114 capitole (surate) se succed – cu
excepţia primului care este de fapt o rugăciune – în ordinea
lungimii lor: de la al doilea care are 286 de versete până la cele din
urmă, de numai 3 versete. Toate suratele – conţinând în total 6236
de versete – încep cu o formulă introductivă (“În numelelui
Dumnezeu celui milostiv, îndurătorâ€Â); sunt în versuri, inegale ca
lungime, terminate în rimă sau asonanţă, uşurând astfel lectura
sau recitarea textului (al QurÄÂn înseamnă “lectură, recitareâ€Â).
Cel ce vorbeşte este totdeauna Dumnezeu, Allah, niciodată Muhammad –
care se consideră doar un transmiţător, un profet.
Sursele de inspiraţie dogmatică ale Coranului sunt mai ales ebraice
– Vechiul Testament şi Talmudul – şi, într-o măsură mult mai
mică, creştine (evangheliile apocrife, în primul rând). Religia
islamică nu propune credinciosului idealuri cu neputinţă de atins;
este o învăţătură preeminent practică, reflectând spiritul
practic al fondatorului său, o religie care se adresează oamenilor
simpli: nu face apel la sacramente mistice, nu pretinde asceză şi
renunţări, şi nici nu instaurează o ierarhie clericală. Dogma sa
fundamentală este afirmarea monoteismului: Allah este divinitatea
supremă; este unic, nu este asociat într-o “Sfântă Treimeâ€Â, ÅŸi
nici n-a avut un Fiu. Allah evocat de 99 de nume-atribute; este
atotputernic şi milostiv (al-Rahman), este stăpânul şi creatorul
lumii; dar, spre deosebire de dogma iudaică vorbind despre creaţia
lumii în şase zile, Coranul afirmă că acţiunea creatoare a lui
Allah este continuă: â€ÂEl este cel ce înviază ÅŸi omoară, ÅŸi dacă
a hotărât un lucru, îi zice: ‘Să fii!’ – şi el este†(XL,
70). – Allah are o curte, formată din îngeri, muritori, înaripaţi,
fără sex, creaţi din lumină, şi care ascultă de Allah – afară
de Satan (Shaitan), diavolul alungat din Paradis înaintea lui Adam, şi
care la Judecata de Apoi va căuta mereu să îi aducă pe oameni în
rătăcire (sursa ebraică este evidentă). Îngerii din religia
iudaică se întâlnesc şi în islamism. Fiecare om are alături doi
îngeri, care ţin socoteala de faptele lui bune sau rele. Shaitan are
în subordinea sa demonii (djinii), spiritele rele (în care credeau şi
arabii preislamici şi cărora contemporanii lui Muhammad le mai
aduceau încă jertfe), alcătuiţi din flăcări şi putând lua
diferite înfăţişări; sălăşluiesc pe pământ – sau în cer,
unde îngerii aruncă împotriva lor cu pietre: acestea sunt cometele.
A doua dogmă importantă islamică se referă la revelaţie,
interpretată ca un ajutor primit de om din partea lui Allah prin
trimişii săi – profeţii. Aceştia aduc oamenilor Legea,sau le-o
reamintesc, totodată îi avertizează, îi ceartă sau îi ameninţă
când nu o respectă. Numărul lor este mare: “Am trimis la toate
popoarele câte un sol†– spune Dumnezeu (Coran, XVI, 38). Profeţii
au şi darul de a face minuni; dar Muhammad îşi atribuia una singură:
aceea de a fi revelat oamenilor Coranul. În fine, profeţii îi
îndeamnă pe oameni la fapte bune.
Coranul este un îndreptar de viaţă pentru omul obişnuit; etica pe
care o predică este bazată pe cumpătare şi bun-simţ. Dispreţul
bogăţiei, umilinţa, generozitatea, sunt recomandate – dar,
totodată, să nu fie exagerate. Nu îndeamnă spre ascetism, ci doar
spre moderaÅ£ie: “MâncaÅ£i ÅŸi beÅ£i, însă nu fiÅ£i îmbuibaÅ£iâ€Â
(Coran, VII, 29). “Islamul acceptă lumea şi viaţa omenească aşa
cum sunt, privindu-le ca o operă ce nu poate fi criticată şi ca o
manifestare a voinţei inderogabile a lui Allah, deloc denaturată şi
coruptă de urmările unui păcat originar de neiertat. De aceea,
potrivit gândirii musulmane, ascetismul şi renunţarea la bunurile
lumeşti, proprii doctrinei creştine şi care se rezolvă printr-o
abÅ£inere de la bucuria dărniciei divine, nu pot fi admiseâ€Â. ÃŽn
locul ascetismului, Coranul recomandă activităţi folositoare
oamenilor – ca ajutorarea săracilor, a văduvelor şi a orfanilor.
Coranul – care, alături de Biblie, este cartea cea mai larg citită
din câte s-au scris vreodată – este şi textul de bază la care s-au
făcut cele mai frecvente referiri; căci teologia, jurisprudenţa
educaţia, morala, ştiinţa, sunt considerate de musulmani ca fiind tot
atâtea aspecte ale unuia ÅŸi aceluiaÅŸi “adevărâ€Â.
Dar nici o influenţă externă nu este suficientă pentru a explica
vocaţia lui Mohammad, nici structura predicaţiei sale. Proclamând
iminenţa Judecăţii şi reamintind că înaintea tronului lui Dumnezeu
omul va fi singur, Muhammad arăta deşertăciunea religioasă a
relaţiilor tribale. Prin noul său mesaj, Profetul reintegra indivizii
într-o nouă comunitate, de natură religioasă, ‘umma. El a creat
naţiunea arabă, permiţând, în acelaşi timp, expansiunii musulmane
să extindă comunitatea credincioşilor peste frontierele etnice şi
rasiale. Energia care se cheltuia tot timpul în războaiele
intertribale a fost canalizată spre războaie externe, împotriva
păgânilor, în numele lui Allah şi pentru victoria deplină a
monoteismului. Totuşi, în campaniile sale împotriva triburilor
nomade, şi mai ales împotriva meccanilor, Mohammad a triumfat mai mult
prin negocieri abile decât pe calea armelor, instituind astfel un model
exemplar pentru urmaÅŸii lui, califii.
JIHADUL
Jihadul constituie o parte integrantă a concepţiei de apărare a
islamului. Înţelesul primar, iniţial al cuvântului jihad este: a se
strădui din toate puterile, a se lupta.
Se spune că face jihad despre cineva care depune eforturi fizice şi
intelectuale deosebite sau despre cineva care îşi dedică toată
avuţia sa în numele lui Allah.
Dar, în realitate, după şaria, adică după jurisprudenţa
islamică, acest cuvânt se foloseşte doar pentru a exprima lupta dusă
pentru numele lui Allah şi împotriva duşmanilor islamului care recurg
la forţă. Fiecare musulman are îndatorirea de a accepta, în orice
clipă, sacrificiul suprem în numele lui Allah şi în apărarea
islamului. O comunitate se consideră eliberată de această îndatorire
doar prin participare la jihad a unei părţi din musulmanii
aparţinând comunităţii respective. În caz contrar, adică în cazul
că nimeni din comunitatea respectivă nu participă la jihad, vina
aparţine întregii comunităţi.
Dacă o ţară islamică este victima agresiunii din partea unei puteri
neislamice, atunci toţi cetăţenii, fără excepţie, ai ţării
respective au datoria să participe la jihad. În caz că ţara
islamică victimă a agresiunii nu deţine suficientă forţă pentru a
respinge agresiunea, atunci datoria sfântă a ţărilor musulmane
vecine este de a sări în ajutorul acestei ţări. Şi dacă nici în
acest caz duşmanul nu a fost respins, atunci musulmanii din întreaga
lume trebuie să se mobilizeze împotriva agresorului.
Jihadul, în asemenea împrejurări, are aceeaşi semnificaţie pentru
musulmani, precum săvârşirea rugăciunii şi ţinerea postului. Cine
se eschivează de jihad păcătuieşte mult. Această atitudine a lui
semnifică faptul că a rămas repetent la un asemenea examen important.
Bibliografie:
1. Ovidiu Drîmba ( “Istoria culturii şi civilizaţiei†(IV)
2. Mircea Eliade ( “Istoria credinÅ£elor ÅŸi ideilor religioaseâ€Â
(II,III)
3. Meududi (“Introducere în islamâ€Â
4. Encarta
PAGE 1
PAGE 10
ì¥Â@