Referat Religia Dacilor
Mai jos puteti citi fragmente din
Referat Religia Dacilor si de asemenea puteti face
Download Referat Religia dacilorCiteste fragmente din Referat Religia Dacilor
religia dacilor
Asupra religiei daco-geåilor, informaåiile cele mai ample le-a lãsat
Herodot.
“Iatã în ce fel se socot ei nemuritori: credinåa lor este cã ei
nu mor, ci cã cel care piere se duce la Zamolxis – divinitatea lor
– pe care unii îl cred acelaæi cu Gebeleisis. Tot în al cincilea an
aruncã soråii, æi întotdeauna pe acel dintre ei pe care cade soråul
îl trimit ca solie la Zamolxis, încredinåându-i de fiecare datã
toate nevoile lor.
Trimitere solului se face astfel: câåiva dintre ei, aæezându-se la
rând, åin cu vârful în sus trei suliåe, iar alåii, apucându-l de
mâini æi de picioare pe cel trimis la Zamolxis, îl leagãnã de
câteva ori æi apoi, fãcându-i vânt, îl aruncã peste vârfurile
suliåelor. Dacã, în cãdere, omul moare strãpuns, rãmân
încredinåaåi cã zeul le este binevoitor; dacã nu moare, atunci îl
învinuiesc pe sol, hulindu-l cã este un om rãu; dupã ce aruncã vina
pe el trimit dupã un altul. Tot ce au de cerut îi spun solului cât
mai e în viaåã. Când tunã æi fulgerã, tracii despre care este
vorba trag cu sãgeåile în sus, spre cer, æi îæi ameninåã zeul,
cãci ei nu recunosc vreun alt zeu afarã de al lorâ€Â.
Dupã descrierea acestui sacrificiu ritual, Herodot vorbeæte despre
Zamolxis:
“Dupã câte am aflat de la elenii care locuiesc în Hellespont æi
în pont, acest Zamolxis, fiind om ca toåi oamenii, ar fi trãit în
robie la Samos ca sclav al lui Pythagoras, fiul lui Mnesarhos. Apoi,
câætigându-æi libertatea, ar fi dobândit avuåie multã æi,
dobândind avere, s-a întors bogat printre ai lui. Cum tracii duceau o
viaåã de sãrãcie cruntã æi erau lipsiåi de învãåãturã,
Zamolxis acesta care cunoscuse felul de viaåã ionian æi moravuri mai
alese decât cele din Tracia, ca unul ce trãise printre eleni æi mai
ales alãturi de omul cel mai înåelept al Elladei, lângã Pythagoras,
a pus sã i se clãdeascã o salã de primire unde-i gãzduia æi îi
ospãta pe cetãåenii de frunte; în timpul ospeåelor, îi învãåa
cã nici el, nici oaspeåii lui æi nici urmaæii lor în veac nu vor
muri, ci se vor muta numai într-un loc unde, trãind de-a pururea, vor
avea parte de toate bunãtãåile. În tot timpul cãt îæi ospãta
oaspeåii æi le cuvânta astfel, pusese sã i se facã o locuinåã sub
pãmânt. Când locuinåa fu gata se fãcu nevãzut din mijlocul
tracilor, coborând în adâncul încãperilor subpãmântene, unde
stãtu ascuns vreme de trei ani. Tracii furã cuprinæi de pãrere de
rãu dupã el æi-l jelirã ca pe un mort. În al patrulea an se ivi
însã iarãæi în faåa tracilor æi aæa îi fãcu Zamolxis sã
creadã în toate spusele luiâ€Â.
Descoperirile arheologice æi studiile recente au adus textului lui
Herodot completãri æi rectificãri.
Cã Zamolxis ar fi fost la origine întemeietorul unui cult iniåiatic
æi mistic, un personaj istoric real, un taumaturg æi un reformator
care ulterior a fost divinizat, este o ipotezã acceptabilã. Diodor din
Sicilia îl situeazã alãturi de ceilalåi doi mari întemeietori de
religii ai omenirii, Zarathustra æi Moise. Cã ar fi fost un sclav al
lui Pitagora – este însã o legendã naivã, repetatã æi de Strabon
(VII, 3, 5) æi respinsã chiar de Herodot, care era convins cã
“acest Zamolxis a trãit cu multã vreme înaintea lui Pythagorasâ€Â
(IV, 96). Iar V. Pârvan, respingând aceastã legendã, considerã
total greæitã ideea grecilor cã daco-geåii ar fi fost adepåii
teoriei pitagoreice a tempsihozei.
Dar o asemenea legendã s-a putut naæte tocmai pentru cã anticii
greci credeau cã au sesizat asemãnarea dintre Pitagora æi Zalmoxis,
atât în ce priveæte doctrina, cât æi practicile cultului.
Daco-geåii credeau într-o existenåã fericitã dupã moarte; nu,
propriu-zis, în “nemurirea sufletuluiâ€Â, cãci nimic nu ne
îndreptãåeæte sã presupunem cã ar fi cunoscut ideea de
“sufletâ€Â, în sens spiritual. “Nu poate fi vorba de o concepÃ¥ie
superioarã de prelungire ori transformare a vieåii, în formã
spiritualã, ca suflet absolut imaterial, ci numai de o trãire fãrã
de sfâræit, deplin conætientã æi identicã celei pãmânteæti, cu
deosebirea cã se adãugau fericirile unei îndestulãri desãvâræite,
cu toate bunãtãåile†(I. I. Russu).
Privitã sub raportul practicilor de cult, religia daco-geåilor era o
religie iniåiaticã æi mistericã. Pentru aceastã religie,
caracteristic era actul iniåiatic al retragerii temporare în ceea ce
semnifica “cealaltã lumeâ€Â, æi anume, într-o locuinåã subteranã
sau într-o grotã. De asemenea, semnificative pentru concepåia
religioasã æi practicile cultice geto-dacice – æi din nou
confirmate de Herodot – erau æi banchetele rituale ale asociaåiilor
religioase secrete pe care le formau iniåiaåii. Aceste practici de
cult sunt atestate în lumea tracilor din sudul æi nordul Dunãrii.
Aæadar, daco-geåii credeau cã atât cei iniåiaåi cât æi uraæii
lor chiar (cu alte cuvinte: oaspeåii chemaåi de Zamolxis la ospãåul
ritual), “nu vor muri, ci se vor muta numai într-un loc unde, trãind
de-a pururea, vor avea parte de toate bunãtãåileâ€Â. Aceastã
credinåã într-o post-existenåã în forme materiale analoage vieåii
terestre – credinåã pe care o întâlnim æi la egipteni, la peræi,
la celåi sau la germani – dovedeæte nivelul superior al gândirii
religioase a daco-geåilor.
Religia lor era politeistã, - la fel ca religia tuturor popoarelor
indo-europene. Era adorat în Dacia æi un zeu al rãzboiului
(echivalentul lui Ares sau Marte), cãruia – dupã mãrturia lui
Iordanes – geåii îi jertfeau prizonieri prinæi în rãzboi,
“socotind cã zeul rãzboaielor trebuie împãcat prin vãrsare de
sânge omenescâ€Â. De asemenea, acestui zeu – întocmai ca la celÃ¥i
– i se jertfeau primele prãzi de rãzboi: “lui i se atârnau pe
trunchiurile arborilor prãzile de rãzboi cele dintâiâ€Â.
Ca divinitãåi feminine, se pare cã daco-geåii aveau æi o zeiåã a
focului vetrei, a focului sacru, - deci învestitã cu atribute
asemãnãtoare celor ale Vestei la romani. Mai certã pare existenåa la
daci a unei zeiåe Bendis, zeiåa Lunii, a pãdurilor æi farmecelor, a
vrãjilor,menåionatã æi de Herodot æi Strabon, corespunzând deci
Artemidei grecilor æi Dianei romanilor; imaginea ei (presupusã) apare
în mai multe reprezentãri plastice descoperite pânã în prezent.
Lexiconul grec dintr-o epocã târzie menåioneazã printre zeiåe æi
pe soåia lui Zamolxis, cu nume identic celui al soåului ei.
O singurã datã numit de autorii antici (æi anume de Herodot) apare
Gebeleizis, zeul furtunii æi al fulgerului. Probabil cã la început
Gebeleizis fusese un zeu al cerului. De cultul lui era legat æi ritul
tragerii cu arcul în nori în timpul furtunii – dar nu pentru a-l
“ameninåa†pe Gebeleizis, ci desigur cã pentru a speria puterile
demonice – Pânã la urmã, printr-un sincretism religios, Gebeleizis
a ajuns sã fie confundat (la o datã imprecizabilã) cu Zamolxis,
contopindu-li-se atributele.
Zamolxis însã, divinitatea chtonianã, a rãmas – cel puåin,
începând din secolul lui Herodot – divinitatea supremã a
daco-geåilor. Dupã unii autori, “Gebeleizis îi disputa domnia
asupra împãrãåiei umbrelor. În virtutea anumitor schimbãri
survenite în religia lor, o parte dintre geto-daci începuserã sã
creadã cã la Gebeleizis æi nu la Zamolxis merg cei care pãrãsesc
lumea pãmânteascãâ€Â. AlÃ¥i autori admit cã “cele douã
divinitãåi, iniåial distincte, sã se fi contopit; dar nimic nu ne
îndreptãåeæte sã-l transformãm pe Zamolxis, zeu suprem, într-o
divinitate urano-solarãâ€Â.
Concluzia cea mai plauzibilã este bazatã pe însãæi etimologia (în
general acceptatã) numelui divinitãåii: în limba tracã cuvântul
zamol înseamnã “pãmântâ€Â. Zamolxis era izvorul vieÃ¥ii, zeul
vegetaåiei, al reînvierii naturii, atributele lui erau legate de
creæterea vitelor æi rodul ogoarelor. Ca zeu al roadelor pãmântului,
domnia lui se extindea æi asupra împãrãåiei moråilor, rãmânând
totodatã iniåiatorul æi divinitatea care patrona cultul iniåiatic.
“Din noåiunea de pãmânt dãtãtor de viaåã æi belæug a fost
plãsmuitã figura unei zeitãåi cu trãsãturi æi facultãåi umane.
La aceste elemente ale religiei daco-geåilor se mai adaugã æi
strãvechi componente naturiste, atestate iconografic din ce în ce mai
frecvent în noile descoperiri arheologice. Apar figurate pe diverse
piese din tezaur imagini – asociate cu simboluri sacre – de æerpi,
cerbi, åapi de munte, un grifon în luptã cu un leu, cu un cerb, cu o
pasãre, æ.a.m.d. – “imagini împrumutate poate, la origine, din
iconografia æi mitologia iranianãâ€Â. – Pornitã de la un asemenea
stadiu primitiv naturist, religia daco-geåilor a ajuns în scurt timp
“la un nivel de spiritualizare mai înalt decât toate celelalte
religii înrudite ale popoarelor învecinate, æi cu trãsãturi de o
accentuatã eticãâ€Â.
În realitate douã divinitãåi distincte.
Istorii, IV, 94 (trad. Felicia Vanå – Ætef).
Ibidem, IV, 95.
Asemenea celei din legenda relatatã de Strabon – în care Zamolxis
“s-a retras æi a petrecut o bucatã de vreme într-o peæterãâ€Â.
– “Cultul lui Zamolxis ne duce de-a dreptul la cultul dyonisiac al
traco-frigianului Sabazius†(Gr. G. Tocilescu, 1880). Daco-geåii
“nu puteau fi strãini de entuziasmul æi frenezia caracteristicã
vieåii religioase a tracilor†(I. I. Russu).
Aceastã retragere temporarã era un echivalent ritual æi simbolic al
unei “coborâri în Infernâ€Â, al unei “morÃ¥i æi renaæteriâ€Â
într-o nouã viaåã; act ritual de iniåiere mistericã atestat nu
numai în cazul lui Pitagora, al legendarului Minos sau al lui Dionysos,
ci æi în alte religii, iraniene æi asiatice.
PAGE 1
ì¥Â@