Referat Religia Dacilor

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Religia Dacilor si de asemenea puteti face Download Referat Religia dacilor

Citeste fragmente din Referat Religia Dacilor

religia dacilor Asupra religiei daco-geåilor, informaåiile cele mai ample le-a lãsat Herodot. “Iatã în ce fel se socot ei nemuritori: credinåa lor este cã ei nu mor, ci cã cel care piere se duce la Zamolxis – divinitatea lor – pe care unii îl cred acelaæi cu Gebeleisis. Tot în al cincilea an aruncã soråii, æi întotdeauna pe acel dintre ei pe care cade soråul îl trimit ca solie la Zamolxis, încredinåându-i de fiecare datã toate nevoile lor. Trimitere solului se face astfel: câåiva dintre ei, aæezându-se la rând, åin cu vârful în sus trei suliåe, iar alåii, apucându-l de mâini æi de picioare pe cel trimis la Zamolxis, îl leagãnã de câteva ori æi apoi, fãcându-i vânt, îl aruncã peste vârfurile suliåelor. Dacã, în cãdere, omul moare strãpuns, rãmân încredinåaåi cã zeul le este binevoitor; dacã nu moare, atunci îl învinuiesc pe sol, hulindu-l cã este un om rãu; dupã ce aruncã vina pe el trimit dupã un altul. Tot ce au de cerut îi spun solului cât mai e în viaåã. Când tunã æi fulgerã, tracii despre care este vorba trag cu sãgeåile în sus, spre cer, æi îæi ameninåã zeul, cãci ei nu recunosc vreun alt zeu afarã de al lor”. Dupã descrierea acestui sacrificiu ritual, Herodot vorbeæte despre Zamolxis: “Dupã câte am aflat de la elenii care locuiesc în Hellespont æi în pont, acest Zamolxis, fiind om ca toåi oamenii, ar fi trãit în robie la Samos ca sclav al lui Pythagoras, fiul lui Mnesarhos. Apoi, câætigându-æi libertatea, ar fi dobândit avuåie multã æi, dobândind avere, s-a întors bogat printre ai lui. Cum tracii duceau o viaåã de sãrãcie cruntã æi erau lipsiåi de învãåãturã, Zamolxis acesta care cunoscuse felul de viaåã ionian æi moravuri mai alese decât cele din Tracia, ca unul ce trãise printre eleni æi mai ales alãturi de omul cel mai înåelept al Elladei, lângã Pythagoras, a pus sã i se clãdeascã o salã de primire unde-i gãzduia æi îi ospãta pe cetãåenii de frunte; în timpul ospeåelor, îi învãåa cã nici el, nici oaspeåii lui æi nici urmaæii lor în veac nu vor muri, ci se vor muta numai într-un loc unde, trãind de-a pururea, vor avea parte de toate bunãtãåile. În tot timpul cãt îæi ospãta oaspeåii æi le cuvânta astfel, pusese sã i se facã o locuinåã sub pãmânt. Când locuinåa fu gata se fãcu nevãzut din mijlocul tracilor, coborând în adâncul încãperilor subpãmântene, unde stãtu ascuns vreme de trei ani. Tracii furã cuprinæi de pãrere de rãu dupã el æi-l jelirã ca pe un mort. În al patrulea an se ivi însã iarãæi în faåa tracilor æi aæa îi fãcu Zamolxis sã creadã în toate spusele lui”. Descoperirile arheologice æi studiile recente au adus textului lui Herodot completãri æi rectificãri. Cã Zamolxis ar fi fost la origine întemeietorul unui cult iniåiatic æi mistic, un personaj istoric real, un taumaturg æi un reformator care ulterior a fost divinizat, este o ipotezã acceptabilã. Diodor din Sicilia îl situeazã alãturi de ceilalåi doi mari întemeietori de religii ai omenirii, Zarathustra æi Moise. Cã ar fi fost un sclav al lui Pitagora – este însã o legendã naivã, repetatã æi de Strabon (VII, 3, 5) æi respinsã chiar de Herodot, care era convins cã “acest Zamolxis a trãit cu multã vreme înaintea lui Pythagoras” (IV, 96). Iar V. Pârvan, respingând aceastã legendã, considerã total greæitã ideea grecilor cã daco-geåii ar fi fost adepåii teoriei pitagoreice a tempsihozei. Dar o asemenea legendã s-a putut naæte tocmai pentru cã anticii greci credeau cã au sesizat asemãnarea dintre Pitagora æi Zalmoxis, atât în ce priveæte doctrina, cât æi practicile cultului. Daco-geåii credeau într-o existenåã fericitã dupã moarte; nu, propriu-zis, în “nemurirea sufletului”, cãci nimic nu ne îndreptãåeæte sã presupunem cã ar fi cunoscut ideea de “suflet”, în sens spiritual. “Nu poate fi vorba de o concepåie superioarã de prelungire ori transformare a vieåii, în formã spiritualã, ca suflet absolut imaterial, ci numai de o trãire fãrã de sfâræit, deplin conætientã æi identicã celei pãmânteæti, cu deosebirea cã se adãugau fericirile unei îndestulãri desãvâræite, cu toate bunãtãåile” (I. I. Russu). Privitã sub raportul practicilor de cult, religia daco-geåilor era o religie iniåiaticã æi mistericã. Pentru aceastã religie, caracteristic era actul iniåiatic al retragerii temporare în ceea ce semnifica “cealaltã lume”, æi anume, într-o locuinåã subteranã sau într-o grotã. De asemenea, semnificative pentru concepåia religioasã æi practicile cultice geto-dacice – æi din nou confirmate de Herodot – erau æi banchetele rituale ale asociaåiilor religioase secrete pe care le formau iniåiaåii. Aceste practici de cult sunt atestate în lumea tracilor din sudul æi nordul Dunãrii. Aæadar, daco-geåii credeau cã atât cei iniåiaåi cât æi uraæii lor chiar (cu alte cuvinte: oaspeåii chemaåi de Zamolxis la ospãåul ritual), “nu vor muri, ci se vor muta numai într-un loc unde, trãind de-a pururea, vor avea parte de toate bunãtãåile”. Aceastã credinåã într-o post-existenåã în forme materiale analoage vieåii terestre – credinåã pe care o întâlnim æi la egipteni, la peræi, la celåi sau la germani – dovedeæte nivelul superior al gândirii religioase a daco-geåilor. Religia lor era politeistã, - la fel ca religia tuturor popoarelor indo-europene. Era adorat în Dacia æi un zeu al rãzboiului (echivalentul lui Ares sau Marte), cãruia – dupã mãrturia lui Iordanes – geåii îi jertfeau prizonieri prinæi în rãzboi, “socotind cã zeul rãzboaielor trebuie împãcat prin vãrsare de sânge omenesc”. De asemenea, acestui zeu – întocmai ca la celåi – i se jertfeau primele prãzi de rãzboi: “lui i se atârnau pe trunchiurile arborilor prãzile de rãzboi cele dintâi”. Ca divinitãåi feminine, se pare cã daco-geåii aveau æi o zeiåã a focului vetrei, a focului sacru, - deci învestitã cu atribute asemãnãtoare celor ale Vestei la romani. Mai certã pare existenåa la daci a unei zeiåe Bendis, zeiåa Lunii, a pãdurilor æi farmecelor, a vrãjilor,menåionatã æi de Herodot æi Strabon, corespunzând deci Artemidei grecilor æi Dianei romanilor; imaginea ei (presupusã) apare în mai multe reprezentãri plastice descoperite pânã în prezent. Lexiconul grec dintr-o epocã târzie menåioneazã printre zeiåe æi pe soåia lui Zamolxis, cu nume identic celui al soåului ei. O singurã datã numit de autorii antici (æi anume de Herodot) apare Gebeleizis, zeul furtunii æi al fulgerului. Probabil cã la început Gebeleizis fusese un zeu al cerului. De cultul lui era legat æi ritul tragerii cu arcul în nori în timpul furtunii – dar nu pentru a-l “ameninåa” pe Gebeleizis, ci desigur cã pentru a speria puterile demonice – Pânã la urmã, printr-un sincretism religios, Gebeleizis a ajuns sã fie confundat (la o datã imprecizabilã) cu Zamolxis, contopindu-li-se atributele. Zamolxis însã, divinitatea chtonianã, a rãmas – cel puåin, începând din secolul lui Herodot – divinitatea supremã a daco-geåilor. Dupã unii autori, “Gebeleizis îi disputa domnia asupra împãrãåiei umbrelor. În virtutea anumitor schimbãri survenite în religia lor, o parte dintre geto-daci începuserã sã creadã cã la Gebeleizis æi nu la Zamolxis merg cei care pãrãsesc lumea pãmânteascã”. Alåi autori admit cã “cele douã divinitãåi, iniåial distincte, sã se fi contopit; dar nimic nu ne îndreptãåeæte sã-l transformãm pe Zamolxis, zeu suprem, într-o divinitate urano-solarã”. Concluzia cea mai plauzibilã este bazatã pe însãæi etimologia (în general acceptatã) numelui divinitãåii: în limba tracã cuvântul zamol înseamnã “pãmânt”. Zamolxis era izvorul vieåii, zeul vegetaåiei, al reînvierii naturii, atributele lui erau legate de creæterea vitelor æi rodul ogoarelor. Ca zeu al roadelor pãmântului, domnia lui se extindea æi asupra împãrãåiei moråilor, rãmânând totodatã iniåiatorul æi divinitatea care patrona cultul iniåiatic. “Din noåiunea de pãmânt dãtãtor de viaåã æi belæug a fost plãsmuitã figura unei zeitãåi cu trãsãturi æi facultãåi umane. La aceste elemente ale religiei daco-geåilor se mai adaugã æi strãvechi componente naturiste, atestate iconografic din ce în ce mai frecvent în noile descoperiri arheologice. Apar figurate pe diverse piese din tezaur imagini – asociate cu simboluri sacre – de æerpi, cerbi, åapi de munte, un grifon în luptã cu un leu, cu un cerb, cu o pasãre, æ.a.m.d. – “imagini împrumutate poate, la origine, din iconografia æi mitologia iranianã”. – Pornitã de la un asemenea stadiu primitiv naturist, religia daco-geåilor a ajuns în scurt timp “la un nivel de spiritualizare mai înalt decât toate celelalte religii înrudite ale popoarelor învecinate, æi cu trãsãturi de o accentuatã eticã”. În realitate douã divinitãåi distincte. Istorii, IV, 94 (trad. Felicia Vanå – Ætef). Ibidem, IV, 95. Asemenea celei din legenda relatatã de Strabon – în care Zamolxis “s-a retras æi a petrecut o bucatã de vreme într-o peæterã”. – “Cultul lui Zamolxis ne duce de-a dreptul la cultul dyonisiac al traco-frigianului Sabazius” (Gr. G. Tocilescu, 1880). Daco-geåii “nu puteau fi strãini de entuziasmul æi frenezia caracteristicã vieåii religioase a tracilor” (I. I. Russu). Aceastã retragere temporarã era un echivalent ritual æi simbolic al unei “coborâri în Infern”, al unei “moråi æi renaæteri” într-o nouã viaåã; act ritual de iniåiere mistericã atestat nu numai în cazul lui Pitagora, al legendarului Minos sau al lui Dionysos, ci æi în alte religii, iraniene æi asiatice. PAGE 1 쥁@