Referat Cromwell, Batalia De La Marston Moor

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Cromwell, Batalia De La Marston Moor si de asemenea puteti face Download Referat Cromwell, batalia de la marston moor

Citeste fragmente din Referat Cromwell, Batalia De La Marston Moor

Oliver Cromwell - bătălia de la Marston-Moor - În ceea ce priveste numărul combatantilor, batălia de la Marston Moor din lunga seară a zilei de 2 iulie 1644 a fost desigur cea mai mare din câte sau dat vreodată pe pământ britanic, iar împrejurimile acestui câmp de bătălie vor reprezenta mai târziu cel mai mare cimitir comun din Anglia. În tot decursul verii fusese o vreme ploioasă, iar ziua bătăliei era una din acele zile reci si umede, cu rafale intermitente de ploaie, care fac uneori ca clima verilor engleze să-i ducă la disperare pe locuitorii acestei tări. Dacă vremea mohorâtă nu era greu de prezis, întinderea plană si înverzită a văii Yorkului oferea în schimb surpriza că terenul prezenta câteva puncte înalte, cu o pantă suficient de mare ca să poată constitui un avantaj strategic. Într-adevăr, din lanurile pătrunse de apă si semănate cu secară verde, înaltă până la genunchi, si dinspre marginea unei câmpii sterpe ce se întindea între satele Tockwith si Long Marston, se ridică o adevărată colină, usor prelungită, conoscută sub numele de Marston Hill. Pe creasta ei erau amplasate esaloanele de transport ale trupelor parlamentare, iar la poale, pe locul numit acum movila lui Cromwell, fortele combinate ale armatelor parlamentare înfiintaseră un fel de post de comandă, de la care să poată cuprinde cu privirea câmpul de bătaie. Pe coastele mai joase ale povârnisului si imediat deasupra drumului dintre Tockwith si Marston se afla linia lor de bătaie, întinsă între cele doua sate, care, după obiceiul timpului, nu erau întărite. Asa cum se obisnuia pe atunci , pedestrasii erau asezati la centru, flancati pe ambele aripi de cavalerie. La dreapta trupelor parlamentare, adică în apropiere de Long Marston, se aflau aproape 5.000 de osteni sub comanda lui sir Thomas Fairfax, dintre care 4.000 de călărasi, 500 de dragoni si 600 de muschetari, unii făcând parte din trupele nou înrolate ale lui Fairfax, altii fiind adusi din Scotia. Comandant-secund al armatei lui Fairfax era tânărul si popularul Lambert, originar si el din Yorkshire. Lângă trupele lui Fairfax erau orânduite 15 brigăzi de pedestrasi, cu câte două regimente de fiscare brigadă, totalizând aproape 11.000 de oameni, sub comanda comună a lui Manchester si a scotianului Leven. În sfârsit, la aripa stângă, se afla o altă mare unitate de cavalerie, sub ordinele lui Cromwell, compusă din 2.500 de călărasi, sub comanda lui personală, din dragoni scotieni, comandati de colonelul Hugh Fraser si însiruiti la capătul aripii stângi până la Tockwith, precum si din 600 de călărasi scotieni, comandati de David Leslie si amplasati în spatele dragonilor lui Fraser. Linia de bătaie a regalistilor era orânduită dincolo de drumul Tockwith-Marston, adică ceva mai jos din punct de vedere topografic decât acea a trupelor parlamentare si scotiene si la distanta obisnuită de circa 400 de iarzi, putin mai mare decât bătaia gurilor de foc mai usoare folosite în general pe câmpul de bătaie. Însă între cele două armate, si anume pe partea trupelor regaliste, se mai afla, în afară de drum, si un sant, care serpuia neregulat, ca să se întâlnească, lângă Tockwith, cu drumul. Regalistii s-au folosit de acest obstacol oportun, însirând de-a lungul lui muschetarii care făceau parte din "detasamentul de sacrificiu", asa cum era numită în general pe atunci avangarda. Esalonul lor de transport fusese amplasat, la rândul lui, la Wilstrop Wood, iar spatele liniei lor de bătaie era barat de îngrăditura numită White Sike Close. Fiecare armată era dispusă aproape în acelasi fel ca pe partea opusă, cu infanteria la centru si cavaleria pe cele doua aripi. În fata lui Fairfax, pe aripa stângă a trupelor regaliste, se afla cutezătorul, dar nestatornicul comandant de cavalerie Gorint, un bărbat a cărui "vioiciune" îi impresiona pe contemporani, însă ale cărui cusururi de caracter precum si neputinta de a accepta ascendentul altora urmau să se dovedească una din problemele majore ale conducerii regaliste. Printre pedestrasii regalisti din centrul bătăliei, în număr de 11.000, se aflau oameni ridicati de Rupert din sudul Angliei, precum si ostenii lui Newcastle, numiti si "miei" sau "straiele albe", fiindcă scurtele lor erau făcute din stofă de lână nevopsită. La aripa dreaptă a armatei regaliste în fata lui Cromwell, era orânduită cavaleria lui Rupert, cuprinzând aproximativ 2.600 de oameni si având în primele rânduri pe lordul Byron si regimentul său de cavalerie, o asezare de rău augur, fiindcă precipitata sarjă a lui Byron cauzase, cu doi înainte, la Edgehill, mult prăpăd printre trupele regaliste, iar evenimentele aveau să arate că, de atunci încoace, lordul nu-si însusise mai multă învătătură tactică. După modelul suedez, Rupert îsi împânzise cavaleria cu muschetari, pentru a înfrânge prima sarjă a inimicului. În sfârsit, Rupert postase în spatele liniei lui de bătaie încă un regiment mai mic de călărasi, cuprinzând aproape 1.500 de oameni, printre care se numără si garda lui personală, cunoscută sub numele de "tunicile albastre". Amândouă părtile posedau câteva tunuri, desi cele 25 de guri de foc ale trupelor parlamentare întreceau cu mult ca număr pe cele regaliste, astfel că, în cursul după-amiezii, în timp ce cele două linii de bătaie se aliniau, au fost schimbate câteva lovituri izolate. De-a curmezisul terenului deschis se înfruntau acum aproape 40.000 de osteni, iar cele doua aripi se aflau la distanta unei bătăi de muschetă, asa cum a spus după aceea seful grupului de cercetasi, al lui Cromwell. Trupele regaliste numărau, în orice caz doar circa 18.000 de oameni atunci când Newcastle si lordul Eythin, comandantul-secund, sosiră cu întârziere din York, pentru a fi primisi cu mânioasele vorbe de bun sosit ale lui Rupert: "Domnule, as fi vrut să sositi mai curând cu armata dumneavoastră..." Evaluările privind armata parlamentară variază între 27.000 si aproape 22.000 sau 23.000, părerile înclinând în prezent spre cifra cea mai mică. Desi privelistea era, poate, agreabilă, nu tot la fel era si starea ostenilor care asteptau răbdători în lanurile pătrunse de apă. Marea întrebare rămânea aceeasi: se va da totusi astăzi bătălia ? Cel care a solutionat dilema, spre propria lui multumire, a fost printul Rupert. În zadar s-a referit, cuprins de îndoială, Newcastle la avantajul "soarelui, vântului si terenului" pe care îl avea inamicul. După părerea printului, bătălia nu urma să aibă loc. Însă presentimentele lui Newcastle aveau să fie confirmate pe deplin, fiindcă între timp, la o distantă de câteva sute de iarzi, comandantii "capetelor rotunde" îsi făcuseră alte planuri în privinta celui care urma să atace primul, astfel că în vreme ce Newcastle fuma, pentru consolare, o pipă de tutun în caleasca lui, iar Rupert îsi savura cina, hotărârea de a începe atacul fusese luată de armatele parlamentare. Comandant suprem al taberei lor era contele scotian de Leven, în vârstă de 64 de ani, "un soldat mic si cocîrjat", cum îl descria teologul scotian Baillie, însă care avea o îndelungată experientă militară în spatele său. Desi decizia finală a fost luată, probabil, de un consiliu de război, la care trebuie să fi asistat si Cromwell. pare totusi rezonabil să presupunem că Leven a fost acela care a remarcat, de pe movila lui Cromwell, avantajul natural al terenului, si superioritatea numerică de care se bucurau, ca de obicei, trupele parlamentare, avantaj ce i s-ar fi părut si mai bătător la ochi dacă ar fi făcut acestă examinare înainte de sosirea trupelor lui Newcastle. Rezultă, de aceea, că un atac prin surprindere putea înclina si mai mult balanta în favoarea lor. Cerul începuse să se întunece si se apropia o furtună, ale cărei înfricosătoare bubuituri de tunet s-au auzit putin după ora sapte, astfel că peste capetele ostenilor celor două armate a început să toarne cu găleata. Aceasta a fost momentul în care, la aripa stângă a trupelor parlamentare, oamenii bine instruti ai Asociatiei comitatelor de răsărit, aflati sub comanda lui Cromwell si având în spatele lor pe scotienii lui Leslie, au trecut la noua formă de atac, rapidă, stăpânită, călărind cu frâiele strânse si scările scurtate, lipiti unii de altii si mai degrabă în trap decât în modernul galop. Si apoi toată linia de bătaie a armatei aliate a început să se miste înainte, apărând capelanului Manchester, Simeon Ashe, care sta si privea de pe colină, ca fiind, în toată alcătuirea ei, "o multime de nori grosi". Sarja care s-a desfăsurat cu cea mai mare înversunare a fost aceea a lui Cromwell. "Am coborât colina în cea mai perfectă ordine si cu cea mai mare hotărâre care s-a văzut vreodată", scria cu mândrie, după aceea, Leonard Watson, comandantul grupelor de cercetasi. Acesta a fost faza în care lordul Byron a încercat din nou, oarecum imprudent, ca si la Edgehill, să se năpustească înainte ca să-l întâmpine frontal pe Cromwell, o tactică uzuală atunci când era vorba să se facă fată unei sarje de cavalerie, dar care avea totusi consecinte nefavorabile de a împiedica focul propriilor muschetari, prin mascarea lor. "Sarja nepotrivită a lordului Byron ne-a dăunat foarte mult" scria Rupert mai tărziu în jurnalul său personal. Din cauza ei întrega linie primă de bătaie a lui Byron, precum si parte din cea de-a doua au fost puse pe fugă, în timp ce dragonii scotieni ai colonelului Hugh Fraser, care fusese instruit în armata suedeză, făceau de asemenea treabă bună, curătind santul de muschetarii regalisti. Crawford s-a achitat si el de îndatorile sale croind prin sant o cale ce ar putea fi folosită fără a întâmpina rezistentă din partea trupelor lui Rupert. La centrul liniei de bătaie, pedestrasii lui Manchester se tălăzuiseră cu bărbătie înainte si, lichidând detasamentul regalist de sacrificiu din fata lor, izbutind să cucerească tunurile. La aripa dreaptă însă Thomas Fairfax si călărasii lui au înpâmpinat de la început greutăti, în special din cauză că terenul ce le stătea în fată era extrem de nepotrivit pentru o sarjă de cavalerie, fiind acoperit cu tufe si lăstărisuri si brăzdat de făgase stingheritoare, astfel că nu se asemăna deloc cu terenul pe care-l avusese înainte Cromwell pe aripa stângă. De asemenea, Fairfax mai fusese hărtuit intens de muschetarii lui Goring pe când traversa santul acela decisiv si, cu toate că o sarjă rapidă rupsese linia lui Goring în unele locuri, rezultatele nu erau deosebit de favorabile. În timp ce unii din oameni lui urmăreau călărasii Goring, care se îndreptau spre York, sir Thomas Fairfax s-a întors doar ca să afle că bătălia se desfăsura în favoarea lui si că era de fapt înconjurat de câteva escadroane de călărasi inamici. Dealtfel, acum, când efectele primei sarje de soc începuse să dispară, nici perspectivele aripii stângi nu mai erau chiar atât de trandafirii. Desigur că Rupert nu era încă înfrânt si de-abia începuse să lupte, fiindcă nu si-a dat seama de cele întâmplate decât când atentia i-a fost atrasă de încăierare prin neasteptatele strigăte răgusite si răpăitul muschetelor, "în timp ce îsi lua masa, asezat pe pământ, la o distanta bunicică de trupele lui". Rupert a sărit ca ars si, renuntând la acea masă atât de nepotrivită, a adunat atâtia osteni din gardă lui personală cât a putut, pentru ca apoi să plece ca să asiste la scena primei derute produse de aripa stângă a trupelor parlamentare. În lupta grea care a urmat, unitatea lui Cromwell a primit "o lovitură grea", asa cum a numit-o Leonard Watson, fiindcă a fost atacată frontal si din flanc de cei mai bravi osteni ai lui Rupert. Ambele tabere se măcelăreau acum una pe alta cu înversunare. Această încăierare înspăimântătoare a luat sfârsit stunci când Rupert a străpuns printr-un contraatac liniile parlamentare, împrăstiindu-si adversarii din fata lui "ca pe o mână de praf". Dacă n-ar fi intervenit călărasii scotieni ai lui Leslie de pe linia a doua, care, lovindu-i pe regalisti din flanc, le-au permis oamenilor lui Cromwell să se refacă, situatia ar fi devenit cu adevărat primejdioasă. Venise însă acum timpul ca aripa stângă a cavaleriei aliate să dea cel de-al doilea atac puternic.Aceasta a fost atacul datorită căruia cavaleristii lui Rupert "au fost pusi pe fugă de-a lungul drumului spre Wilstrop, alergând atât de repede si de înghesuiti cât le-a fost posibil", după ce fuseseră împrăstiati de adversarii care-si reveniseră în fire. Deocamdată, totul mergea bine. Urma însă acum ca de curând victoriosii să-si fugărească dusmanii înfrânti până la York, unde îi chema deopotrivă jaful slăvit si dezonoranta vărsare de sânge ? În aceste momente critice, Cromwell, actionând cu totul împotriva instinctelor acelor vremuri, si-a înfrânat oamenii, tinându-i, după cuvintele unui martor ocular numit Cholmley, "reuniti, în rânduri strânse si compacte, ca într-o singură unitate", desi aripa dreaptă a trupelor regaliste era în debandadă. Lordul Saye a observat si el grija deosebită a lui Cromwell ca regimentele de călărasi să nu se despartă si să nu slăbească ordinea după ce au învins inamicul, "ci să rămână în continuare grupati în detasamente, astfel ca să poată ataca celelalte regimente ale inamicului care mai rezistau încă". Se făcuse acum aproape opt si jumătate seara, iar cei ce aveau răgaz să privească în jur puteau vedea multe lucruri grave si uluitoare în celelalte părti ale câmpului de bătaie. În primul rând, regimentele vrăjmase din celelalte locuri erau departe de a fi bătute, ba, dimpotrivă, neplăcut de aproape în a adulmeca izbânda. Pe aripa dreaptă sir Thomas Fairfax înconjurat de regalisti reuseste printr-o nechibzuită actiune personală să croiască cu succes drum prin liniile inamice, pentru a ajunge până la urmă în sigurantă la călărasii lui Cromwell. Între timp însă, la centru, infanteria, cunoscută ca neexperimentată, a tatălui său, lordul Fairfax, fusese înfrântă de "straiele albe" ale lui Newcastle, iar Leven, care se afla în spate cu pedestrasii scotieni, fusese potopit de puhoiul de fugari, dintre care unii strigau patetic cu glas tare în limba scotiană : "Vai nouă, suntem pierduti cu totii". De aceea, Leven, care nu supravietuise pe degeaba celor 30 de ani de războaie, sau care descoperiseră, poate, că întelepciunea este partea cea mai prudentă a curajului, se hotărî să se pregătească de luptă pentru a doua zi, astfel că execută la iuteală o retragere, în decursul căreia nu a strâns frâiele cailor decât când a ajuns la Leeds. După cum era de asteptat, Manchester a început să sovăie pe măsură ce se mărea prăpădul, desi Ashe, capelanul lui, atestă faptul că până la sfârsit generalul a reusit să adune în jurul lui aproape 500 de oameni. Singurele unităti care au tinut cu îndârjire să-si facă datoria si să continue lupta până la capăt au fost două regimente de scotieni, aflate sub comanda contilor de Lindsay si de Maitland. Le-au venit după un timp în ajutor sulitasii lui Baillie si Lumsden care, înfingându-si în pământ lungii lor pari de fier, au reusit să stăvilească într-o oarecare măsură atacurile furibunde ce veneau să se izbească de ei din partea cealaltă. Dar chiar în aceste conditii, era îndoielnic ca acesti războinici să mai poată rezista multă vreme. Într-ajutor le veni însă noaptea. Pe o cale oarecare, Cromwell a primit tocmai la timp o misivă. Din locul în care se oprise, dincolo de satul Wilstrop si chiar în spatele pozitiei inamice, el află despre marea strâmtoare în care se găsea aripa dreaptă a trupelor aliate, precum si despre situatia sumbră a infanteriei, care mai lupta încă la centru. Probabil că cel care adusese informatiile era sir Thomas Fairfax. Acesta a fost momentul în care ostenii Asocitiei comitatelor de răsărit din acea "dragă companie" a lui Cromwell si-au arătat valoarea. Grupati încă în rânduri strânse si compacte, l-au atacat cu înversunare pe Goring, la ordinul lui Cromwell, tocmai din partea din care se astepta mai putin, fiindcă între timp cavaleria regalistă si cea parlamentară îsi schimbaseră de fapt pozitia, astfel încât Cromwell ataca oarecum dinspre pădurea ocupată mai înainte de regalisti. De altfel, este putin probabil ca Goring să se fi asteptat în general la vreun atac, fiindcă presupunea, cu oarecare temei, că bătălia era câstigată. Asa cum a spus Watson, în fata atitudinii curajoase a călărasilor lui Cromwell, oamenii lui Goring au trebuit să renunte la ideea de urmărire, dându-si seama cu neliniste că "trebuie să lupte din nou pentru izbânda pe care o credeau dobândită". De data acesta însă, Goring renuntă la luptă, iar călărasii lui se împrăstiară. Si totusi bătălia nu se terminase încă. La centru, "straiele albe" ale lui Newcastle, oameni din partea locului, care luptau cu înflăcărare pentru propria lor cauză si pe pământul lor natal, continuau să se bată într-o încercare disperată, dar lipsită de sperante, de a înfrânge infanteria lui Manchester. Asa se întâmplă că, refuzând toate propunerile de crutare, au murit acolo unde erau, cu scurtele lor albe servindu-le de giulgiu, după cum spunea un martor ocular. Era acum aproape nouă si jumătate. Trecuseră două ore de la începutul bătăliei si lumina acelei seri lungi de vară se stinsese cu totul. Si totusi , întunericul nu reusise să-i ia locul si nici să-i ocrotească pe regalistii zdrobiti de avizii lor urmăritori, fiindcă, odată cu noaptea, răsărise o lună plină si strălucitoare, care continua să lumineze măcelul, iar biruitorii călărasi ai lui Cromwell au folosit-o ca să-i urmărească pe călărasii lui Goring până aproape de orasul York. Într-un târziu, armatele aliate s-au asezat pe câmpiile stropite de sânge ca să cânte un psalm de multumire si să doarmă, desi multi din ei nu-si luaseră masa de seară. În ceea ce-l priveste pe Leven, atunci când a ajuns la Leeds si a întrebat de ultimele vesti, asteptându-se să audă despre un dezastru, a rămas oarecum surprins când a fost salutat cu cuvintele : "Cu voia Excelentei voastre, toate sunt bune. Armatele parlamentare au dobândit o mare victorie". Leven s-a întors atunci în grabă pe câmpul de bătaie, unde a exclamat teatral : "De ce nu mi-a dat Dumnezeu să mor aici ?" Fusese totusi mai mult decât destulă vărsarea de sânge ca să satisfacă orice monstru antropofag. După spusele lui Whitelocke, toată lumea era de acord că fusese ucisi cel putin 3.000 de regalisti, în timp ce altii ridicau această cifră la 7.000. Groparii au socotit că fuseseră peste 4.000 de cadavre. La marginea pădurii de la Wilstrop s-au putut vedea, până spre sfârsitul secolului al XVIII-lea, mormintele care păstrau amintirea masivelor represalii ale lui Cromwell împotriva cavaleriei lui Rupert si tot pe aceeasi vreme s-a aflat că, atunci când au fost tăiate pădurile de la marginea satului Marston, ale lordului Peter, "tăietorii au găsi o multime de gloante în inima copacilor".Se povestea că, în ajunul bătăliei de la Marston Moor, Cromwell plecase călare la Knaresborough ca să ia masa si că, odată ajuns acolo, dispăruse vreme de două ore, când a fost găsit de o fetită într-o încăpere încuiată, aflată în partea de sus a unui bastion. Uitându-se prin gaura cheii, fata l-ar fi văzut pe Oliver în genunchi, cu Biblia înaintea lor, rugându-se cu ardoare. Rugăciunile lui fuseseră ascultate. "Cu adevărat Anglia si biserica Domnului s-au bucurat de marea Lui milă prin măreata izbândă care le-a fost dată", i-a scris Cromwell cumnatului său, Valentine Walton, după două zile de la bătălie. "Ea poartă toate semnele unei izbânzi depline, dobândită prin binecuvântarea Domnului dată celor cucernici". Bibliografie:Cromwell-Antonia Fraser Pagina PAGE 8 쥁