Referat Istoria Constitutionala A Romaniei

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Istoria Constitutionala A Romaniei si de asemenea puteti face Download Referat Istoria constitutionala a Romaniei

Citeste fragmente din Referat Istoria Constitutionala A Romaniei

ISTORIA CONSTITUŢIONALĂ A ROMÂNIEI Parcurgerea chiar succintă a evoluţiei constituţionale a României, de la Unirea Principatelor la 24 ianuarie 1859 până la Revoluţia Română din 16-22 decembrie 1989, impune de la sine o împărţire în patru perioade distincte. O primă perioadă, cea de aşezare a instituţiilor constituţionale în ţara noastră, precedată de lucrările Adunărilor Ad-Hoc, are ca punct de plecare Unirea Principatelor la 24 ianuarie 1859 şi ca punct final Constituţia din 1 iulie 1866. O a doua perioadă, care începe cu Constituţiunea din 1 iulie 1866 şi se încheie cu lovitura de stat a lui Carol al II-lea de la 20 februarie 1938, este perioada deplinei continuităţi constituţionale a României. Ea coincide din punct de vedere istoric cu marile realizări politice, Independenţa naţională la 10 mai 1877 şi Întregirea neamului la 1 decembrie 1918 şi totodată cu atingerea maximei dezvoltări economice, sociale şi culturale. A treia perioadă, cea mai frământată din punct de vedere politic, cu dese schimbări politice structurale, s-ar putea numi „perioada loviturilor de stat”. Ea debutează cu lovitura de stat a lui Carol al II-lea, la 20 februarie 1938 şi se încheie cu lovitura de stat din 30 decembrie 1947. E perioada marilor dezastre naţionale. A patra perioadă, cea mai întunecată din istoria României, începe cu acea nefastă lovitură de stat din 30 decembrie 1947 şi se încheie cu Revoluţia Română de la 16-22 decembrie 1989. Este perioada dictaturii comuniste, a aservirii totale a ţării până în 1964 faţă de Uniunea Sovietică, mai nuanţată după această dată, dar caracterizată printr-o represiune internă continuă şi o desconsiderare totală a normelor constituţionale a drepturilor omului. Desigur, de la 22 deecmbrie 1989 a început o nouă perioadă a istoriei constituţionale a României, ale cărei trăsături au deocamdată un caracter tranzitoriu, dar acţiunile puterii instalate pot fi apreciate prin prisma concordanţei lor cu regulile statului de drept. Pentru detalierea acestor perioade este necesară analizarea fiecărui act fundamental. Este necesară prezentarea modului de adaptare a actului, prevederile şi revizuirea sa. PRIMA CONSTITUŢIE A ROMÂNIEI După primirea doleanţelor exprimate de cele două Adunări Ad-Hoc, puterile garante au elaborat un act fundamental pentru ţările române, denumit Convenţiunea pentru organizarea definitivă a Principatelor Dunărene ale Moldovei şi Valahiei, care, pe lângă prevederile citate privind relaţiile dintre cele două Principate, organiza şi puterile de stat şi asigura drepturile cetăţenilor, aşadar era o adevărată constituţie. Convenţiunea pune la baza organizării Principatelor Unite principiul separaţiei puterilor în stat, încredinţând Domnului puterea executivă, iar puterea legislativă în mod colectiv Domnului, câte unei Adunări Elective de fiecare Principat şi unei Comisii Centrale comune. Puterea judecătorească era încredinţată magistraţilor , dar 1 inamovibilitatea judecătorilor era prevăzută numai pentru magistraţii Înaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie, care era comună celor două Principate. Această limitare era justificată fără îndoială de lipsa de jurişti pregătiţi, la nivel local. Domnul era ales pe viaţă, trebuia să fie pământean şi guverna cu ajutorul miniştrilor. Adunarea Electivă era aleasă pe o durată de 7 ani, care era şi durata mandatului membrilor Comisiei Centrale. Se prevedea egalitatea în faţa legii, se garantau libertatea individuală, proprietatea, drepturile civile şi politice, se desfiinţau privilegiile. Forma de guvernământ era monarhia electivă. Al.I.Cuza se intitula în actele oficiale „A.I. I, Din mila lui Dumnezeu şi voinţa naţională Domn Principatelor Unite Române” şi continua cu „La toţi de faţă şi viitori, Sănătate!” Convenţiunea avea mai multe anexe, dar cea mai importantă era cea de-a doua. Aceasta se intitula „Stipulaţiuni electorale anexate la Convenţiunea din 19 august 1858” şi era o adevărată lege electorală. Scrutinul era secret, iar votul cenzitar, deci în funcţie de venituri. De altfel, sufragiul universal la acea vreme era o raritate în Europa. Alegătorii puteau fi, în funcţie tot de cens, primari, care alegeau printr-un delegat şi direcţi care alegeau nemijlocit. Celelalteprevederi ale anexei se referă la procedura alegerii. Adunările Elective constituite funcţionau ca orice parlament, votau şi adoptau legile, care apoi erau supuse sancţiunii domneşti. Cât priveşte forma de stat a Principatelor Unite Române, aceasta a fost la început o uniune personală. Singurele puteri constituite erau persoana Domnitorului, impus de Adunările Elective împotriva intenţiei puterilor garante, Comisia Centrală şi Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie, dar existau câte un guvern separat, câte o adunare electivă separată în fiecare Principat şi două capitale, Bucureşti şi Iaşi. Prin stăruinţă şi abilitate politică, Al.Ioan I. Reuşeşte să obţină de la puterile garante ca această uniune personală să se transforme într-o uniune reală, cu un singur guvern, o singură adunare legislativă şi o singură capitală, Bucureşti, dar numai pe timpul vieţii sale. La 22 ianuarie / 3 februarie 1862 se formează primul guvern unitar român, în frunte cu Barbu Catargiu, iar la 24 ianuarie / 5 februarie 1862 cele două Adunări Elective se contopesc într-o Adunare Generală. Ţara este guvernată în mod democratic, pe baza principiului separaţiei puterilor în stat, conform Convenţiunii, până în primăvara anului 1864, când o dispută între puterea executivă, domn şi guvern, pe de o parte, şi puterea legiuitoare, Adunarea Generală, pe de altă parte, provoacă o criză politică. Guvernul condus de Mihail Kogălniceanu propune o lege agrară, care se loveşte însă de împotrivirea Adunării Generale. Aceasta, la 10 aprilie 1864, dă vot de blam guvernului. Constituţional, guvernul trebuia fie să demisioneze, fie să propună domnitorului dizolvarea Adunării şi ţinerea de noi alegeri pe baza aceleiaşi legi electorale. Susţinut de domnitor guvernul nu demisionează, iar Al.Ioan I, care devenea arbitru, nu-l demite şi nici nu dizolvă Adunarea. În această situaţie, Adunarea Generală, la 13 aprilie 1865, dezaprobă guvernul şi declară că nu mai poate lucra cu el. Criza 2 constituţională era deschisă, deoarece colaborarea dintre puterea executivă, Guvern şi puterea legislativă, Adunarea Generală, era blocată. Sprijinind guvernul în continuare, Al.Ioan I prorogă mai întâi lucrările Adunării Generale până la 2 mai 1864, sub prezextul sărbătorilor Paştelui. La redeschiderea lucrărilorAdunării, aceasta este însă dizoşvată prin decretul din 2 mai 1864. Prin acelaşi decret, domnitorul supune aprobării poporului Statutul Desvoltător Convenţiunii din 7 / 19 august 1858 şi reforma legii electorale, chemând poporul să se pronunţe prin da sau nu asupra lor. Votul era însă oral, deschis şi nominal, cu liste separate pentru opozanţi. Statutul şi Aşezământul electoral, cum este denumită iniţial noua lege electorală, sunt aprobate în bloc prin plebiscit în zilele de 10 / 22 mai 1864. Statutul nu intră însă automat în vigoare o dată cu aprobarea lui prin plebiscit, deoarece el trebuia să fie aprobat şi de puterile garante, care, cu unele rezerve, îşi dau acordul prin Protocolul Conferinţei de la Paris din 16 / 28 iunie 1864, concretizat într-un Act adiţional la Convenţia din 7 / 19 august 1858. Statutul Desvoltător Convenţiunii din 7 / 19 august 1858, împreună cu Modificaţiuni Îndeplinătoare Statutului, care cuprindea rezervele puterilor garante la unele dispoziţii ale acestuia, şi cu noua lege electorală sunt promulgate de Domnitorul Alexandru Ioan I la 3 / 15 iulie 1864. Statutul Desvoltător Convenţiunii din 7 / 19 august 1858 este cunoscut îndeobşte sub numele de Statutul lui Cuza şi este considerat de unii ca un act de sine stătător. Mai mult, unii îl consideră prima Constituţie a României, făcând implicit aluzie la caracterul străin al Convenţiunii. Însă, Statutul este numai un act adiţional la Convenţiune, care continuă să fie Constituţia României până la 1 iulie 1866, rămânând în vigoare în măsura în care Statutul nu o modifica. Statutul prevedea că „puterile publice sunt încredinţate Domnului, unei Adunări Ponderatice şi Adunării Elective”, care exercită în mod colectiv puterea legiuitoare, dar numai Domnul are iniţiativa legilor. Se introduce deci sistemul bicameral, prin înfiinţarea unei a doua adunări, care în Statut este numită când Adunare Ponderatică, când Corp Ponderator, iar în Modificaţiunile Îndeplinătoare Statutului pur şi simplu Senat. Constituţia capătă prin aceste modificări şi încă altele un caracter autoritar, deoarece sporea mult prerogativele puterii executive în dauna puterii legiuitoare. O lege importantă din punct de vedere constituţional, adoptată sub imperiul Statutului Desvoltător Convenţiunii din 7 / 19 august 1858, a fost Legea pentru organizarea judecătorească. Convenţiunea prevedea inamovibilitatea numai pentru magistraţii Înaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie. Noua lege, prefigurând crearea unor jurişti competenţi, prevede posibilitatea extinderii treptate a inamovibilităţii şi la magistraţii de la curţile de apel şi de la tribunale, desigur în măsura în care posturile respective aveau să poată fi ocupate de jurişti competenţi. De asemenea, în această perioadă a avut loc o activitate rodnică de modernizare a legislaţiei române. În primul rând, se pune în vigoare, la 1 decembrie 1865, Codul civil român, tradus în cea mai mare parte după Codul lui Napoleon din 21 martie 1804. Adaptată în oarecare măsură legislaţiei civile anterioare, această mare operă legislativă, 3 cu unele modificări, a rămas în vigoare până astăzi. Tot la 1 decembrie s-a pus în vigoare şi Codul de procedură civilă, având ca model procedura civilă din 1819 a cantonului Geneva din Elveţia. Acesta a fost modificat de nenumărate ori în mod substanţial (1879, 1900, 1921, 1948, 1952), dar multe texte din forma sa iniţială sunt şi astăzi în vigoare. Tot în această scurtă perioadă, s-au pus în vigoare un Cod penal şi un Cod de procedură penală, care s-au aplicat până la 20 mai 1937. CONSTITUŢIUNEA DIN IULIE 1866 Ca urmare atât a promulgării Statutului, cât şi a Legii agrare adoptate subsecvent, antagonismul dintre susţinătorii domnului şi adversarii săi se adâncea continuu şi totodată se accentua tendinţa spre un regim autoritar al puterii executive. La 11 / 23 februarie 1866, în urma loviturii de stat, Cuza este obligat să abdice şi să plece în exil. Se constituie o locotenenţă domnească, formată din trei persoane, generalul Nicolae Golescu, Lascăr Catargiu şi colonelul N.Haralambie, care reia vechea doleanţă a Adunărilor Ad-Hoc de a aduce pe tron un prinţ dintr-o dinastie domnitoare din Europa apuseană. Procedând imediat la îndeplinirea scopului pentru care dăduse lovitura de stat, locotenenţe domnească adresează propunerea de a urca pe tronul României contelui Filip de Flandra, din dinastia domnitoare a Belgiei, pe care Adunarea Electivă îl şi proclamă domn sub numele de Filip I. Deoarece oferta este declinată, locotenenţa domnească propune pe principele Carol-Ludovic de Hohenzollern şi cheamă naţiunea să-şi exprime adeziunea printr-un plebiscit. După validarea mandatelor deputaţilor, în şedinţa din 1 mai 1866, Adunarea Constituantă proclamă pe principele Carol Ludovic de Hohenzollern-Sigmaringen principe ereditar al României sub numele de Carol I şi, ca răspuns la obiecţiile puterilor garante, exprimă totodată voinţa nestrămutată a naţiunii de a rămâne pururi unită, sub acest principe străin şi cu o monarhie ereditară. Prima măsură luată de noul domn a fost amnistierea crimelor şi delictelor politice. Încă în drum spre Bucureşti, la Piteşti, prinţul îşi manifestă dorinţa de a se situa mai presus de conflictele politice dintre oamenii de stat, îndeplinind rolul de arbitru. Măsura se referea în primul rând la ultimul guvern al lui Alexandru Ioan I ai cărui membrii fuseseră trimişi la judecata Înaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie prin decretul din 29 martie 1866 al Locotenenţei domneşti. Bine informat, prinţul a luat o măsură care prevenea eventualele conflicte politice. Abia după aceea, prinţul Carol I primeşte demisia Locotenenţei domneşti şi numeşte noul Consiliu de Miniştrii, prezidat de Lascăr Catargiu. La mai puţin de două luni de la depunerea jurământului noului domn, la 29 iunie / 1 iulie 1866, Adunarea Constituantă votează şi adoptă o nouă constituţie, inspirată din Constituţia belgiană din 7 februarie 1831, una din cele mai liberale din Europa, adaptată de însăşi naţiunea română, prin reprezentanţii ei aleşi prin vot secret şi liber, la realităţile vieţii româneşti. Constituţia a fost promulgată de Domnitorul Carol I la 30 iunie 1866 şi a intrat în 4 vigoare la 1 iukie 1866, data publicării în Monitorul oficial. Calificativul de indivizibil era un răspuns la insistenţa puterilor garante ca Principatele să se separeu prin alegerea unui nou domn. De asemenea, denumirea de România, în contradicţie cu prevederile Convenţiunii de la Paris, sublinia hotărârea de-a aduce la îndeplinire toate doleanţele exprimate de Adunările Ad-Hoc. Ca formă de guvernământ, România se transforma dintr-o monarhie electivă într-o monarhie ereditară. Se enunţa principiul că toate puterile statului emană de la naţiune şi era dezvoltat principiului separaţiei puterilor în stat. Puterea era încredinţată domnului, puterea legislativă în mod colectiv domnului şi Reprezentanţei Naţionale, iar puterea judecătorească tribunalelor şi curţilor. Reprezentanţa Naţională se compunea din Senat şi Adunarea Deputaţilor. Se adopta deci sistemul bicameral. Titlul II, prevedea cele mai largi libertăţi: libertatea conştiinţei, a presei, a învăţământului, a întrunirilor. Privilegiile şi titlurile de nobleţe străine erau desfiinţate. Inviolabilitatea persoanei şi a domiciliului erau garantate. Se interzicea pedeapsa cu moartea şi confiscarea averii. Se asigura secretul corespondenţei. Libertatea presei era garantată foarte eficient, specificându-se că ziarele n-aveau nevoie de autorizaţie pentru a se apărea, nu puteau fi puse sub regimul avertismentelor şi nici nu puteau fi suprimate sau suspendate. De asemenea nu se puteau vota legi excepţionale în materie de presă. O singură interdicţie era pusă cetăţeanului român, aceea de a nu intra în serviciul altui stat fără autorizaţia guvernului, sub sancţiunea pierderii cetăţeniei române şi o singură discriminare era impusă cetăţenilor străini: numai cei de rit creştin puteau cere împământenirea. Drepturile electorale se bazau tot pe cens, alegătorii fiind împărţiţi în patru colegii electorale în funcţie de venit, profesiune şi demnităţi deţinute. În afară de curţile şi tribunalele ordinare, mai erau înfiinţate şi curţile cu juri (juraţi), care judecau crimele, precum şi delictele politice şi de presă. Se interzicea înfiinţarea de tribunale excepţionale. În mod numai aparent surprinzător, în această constituţie liberală era omisă inamovibilitatea şi stabilitatea judecătorilor. Erau enumerate prerogativele domnului şi se prevedea în mod expres că „Domnul nu are alte puteri, decât acelea date lui prin Constituţie”. Se prevăd imunitatea şi inviolabilitatea deputaţilor şi senatorilor, precum şi răspunderea ministerială, cu interdicţia ca domnul să poată apăra de răspundere pe un ministru, prin ordin verbal sau scris. O prevedere importantă a noii Constituţii era modalitatea de revizuire a ei. Pentru a se evita ca reprezentanţa naţională ordinară să acă propuneri din motive de oportunitate politică, se prevede că propunerea de revizuire trebuie citită de trei ori din 15 în 15 zile în şedinţă politică şi să fie adoptată de ambele adunări. La 23 octombrie 1866, Înalta Poartă recunoaşte alegerea lui Carol I ca Domn al Principatelor Unite Române şi totodată acceptă unirea definitivă. Din acest moment , 5 România are o Constituţie proprie şi se emancipează de sub tutela puterilor garante. Această constituţie a suportat o serie de revizuiri: cea de la 12 octombrie 1879, cea de la 8 iunie 1917. A existat şi o tentativă de revizuire în 1914. CONSTITUŢIA DIN 29 MARTIE 1923 Noua situaţie socială, economică şi politică a ţării impunea un nou pact fundamental. Constituţiunea din 29 martie 1923 care a fost în cele din urmă acceptată în mod unanim şi aplicată de toţi factorii politici. O comparaţie între textul Constituţiunii de la 29 martie 1923 şi cel al Constituţiunii din 1 iulie 1866 este necesară spre a determina dacă s-a instituit o nouă ordine constituţională. Constituţia revizuită are 87 de articole vechi, intacte sau nesemnificativ schimbate, 21 de articole revizuite în fond şi 24 de articole noi, dar în urma renumerotării şi a contopirii unor articole, concomitent cu divizarea altora, ea are 130 de articole de fond şi 8 dispoziţii tranzitorii şi suplimentare. Dreptul de proprietate încetează de a fi un drept absolut, ca sub incidenţa textului din 1866, căpătând şi o funcţie de utilitate socială. Pe această idee, bogăţiile subsolului sunt declarate proprietate de stat, iar căile de comunicaţie, apele navigabile şi flotabile şi spaţiul atmosferic sunt incluse în domeniul public. În unele articole se inserează o precizare, impusă prin tratatele de pace: „fără deosebire de origine etnică, de limbă şi de religie”. Se garantează astfel drepturile minorităţilor naţionale, dar în acelaşi timp s-a considerat necesar, ca o contrapondere şi o măsură preventivă în eventualitatea unor tendinţe separatiste, să se enunţe în alt mod caracteristicile statului român: „Regatul României este un stat naţional, unitar şi indivizibil.” Deci în 1866, se accentua caracterul indivizibil al statului român, deoarece puterile garante insistau asupra menţinerii diviziunii celor două Principate, acum era necesar să se insiste asupra caracterului naţional, în contrast cu plurinaţional şi unitar, în contrast cu statul federativ. În domeniul organizării administrative teritoriale, nu mai sunt prevăzute plăşile, ca unităţi teritoriale intermediare între comună şi judeţ. Se acordă un statut aparte bisericii greco-catolice, precizându-se că este o biserică românească, având întâietate faţă de alte culte. Se adaugă două aliniate, care stabilesc deplina egalitate între sexe şi preconizează legiferarea prin legi speciale a drepturilor femeilor. Libertatea presei este menţinută întru-totul. În Titlul II mai găsim două revizuiri: se suprimă obligativitatea căsătoriei religioase şi se generalizează obligativitatea învăţământului primar, deoarece între timp se realizase sarcina de a se înfiinţa şcoli în toate comunele. În ceea ce priveşte puterea executivă, se reglementează guvernul ca un corp distinct. 6 În privinţa puterii legislative, în afara importanţei revizuirii prin introducerea sufragiului universal, schimbările nu sunt de esenţă. O importantă modificare în legătură cu activitatea legislativă o constituie înfiinţarea Consiliului Legislativ. Un capitol mai amplu revizuit, din titlul III „Despre puterile statului”, este capitolul IV „Despre puterea judecătorească”. Se specifică faptul că nu se pot crea comisii şi tribunale extraordinare „în vederea unor anume procese, fie civile, fie penale, sau în vederea judecării unor anume persoane”. Se mai menţionează că vechea Curte de Casaţie devine acum Curte de Casaţie şi Justiţie. S-au introdus articole legate de jurisdicţia ordinară, acestea privesc controlul judecătoresc al constituţionalităţii legilor, inamovibilitatea magistraţilor, înfiinţarea justiţiei militare şi privind contenciosul administrativ. Legea electorală din 27 martie 1926 După adoptarea Constituţiei din 29 martie 1923, s-a adoptat şi o nouă Lege electorală pentru Adunarea Deputaţilor şi Senat, legea din 27 martie 1926, care reducea într-o oarecare măsură efectele sufragiului universal asupra unei reprezentări proporţionale a naţiunii în Parlament. Această lege a introdus aşa-numita „primă electorală”, iar repartizarea mandatelor se făcea într-un mod ingenios, dar complicat. Mai întâi se totalizau rezultatele alegerilor pe ţară şi se calcula procentul obţinut de fiecare grupare politică. Gruparea politică ce obţinea cel mai mare procent, dar nu mai mic de 40%, era declarată grupare majoritară, iar celelalte se numeau grupări minoritare. æ e circumscripţii, împreună cu mandatele din circumscripţiile în care nici o grupare nu realizase majoritatea absolută, se totalizau şi se împărţeau astfel: gruparea declarată majoritară primea 50% din aceste mandate, „prima electorală”, iar celelalte 50% erau împărţite proporţional între toate grupările, inclusiv cea majoritară. Grupările politice care nu obţineau cel puţin 2% pe ţară nu luau parte la această împărţeală, dar primeau, mandatele din circumscripţiile în care avuseseră majoritatea absolută. Prin acest sistem se putea realiza în mod teoretic şi o adevărată reprezentare proporţională strictă, în cazul în care în toate circumscripţiile una din grupări obţinea o majoritate absolută. De asemenea, prima electorală putea fi neglijabilă, dacă numărul circumscripţiilor în care nu se obţinuse o majoritate absolută era mic. CONSTITUŢIUNEA DIN 27 FEBRUARIE 1938 Prin Decretul regal din 27 februarie 1938, Carol al II-lea a promulgat noua Constituţie. 7 Noua Constituţie reprezenta un abuz. Aceasta „abrogă” de ls data promulgării ei „Constituţia promulgată de Decretulregal din 28 martie 1923”,. În fond, deşi reproduce din vechea Constituţie un mare număr de texte referitoare la drepturile românilor, cu multe restricţii însă, principiile sale nu sunt câtuşi de puţin liberale. Rostul unei constituţii este să garanteze drepturile cetăţenilor în caz de abuzuri ale puterii, iar nu să le impună datorii. Datoriile se stabilesc prin legea ordinară, care trebuie respectată de toţi cetăţenii. Separaţia puterilor în stat era de fapt desfiinţată şi se produce o concentrare masivă a puterii în mâinile regelui, care devine capul statului. Puterea legislativă se exercită de rege prin reprezentaţiunea naţională, iar puterea executivă este încredinţată tot regelui care o exercită prin guvernul său, preponderenţa regelui fiind clar formulată. Iniţiativa legislativă este tot de competenţa regelui, limitând iniţiativa parlamentară numai la legile de interes obştesc. Regele putea convoca, închide, dizolva ambele Adunări sau numai una din ele, desigur cea mai puţin obedientă, şi le putea amâna lucrările. Senatorii erau fie numiţi de rege, cei de drept (deci nu mai erau de drept!), fie aleşi de corpurile constituite în stat, ceea ce însemna că erau subordonaţi organelor puterii executive care îi alegea. În materie judecătorească, se desfiinţează Curţile de Juri, iar inamovibilitatea judecătorilor urma să fie statornicită prin legi speciale, încetând deci de a mai fi principiu constituţional, fiind lăsată la discreţia legiuitorului ordinar. Ea avea să fie însă recunoscută prin articolul 96 din Legea pentru organizarea judecătorească din 20 august 1938. În privinţa împărţirii administrative a ţării, se suprimă împărţirea pe judeţe, precum şi toate articolele care se refereau la această materie, fiind înlocuite cu un singur articol prin care împărţirea administrativă trecea în competenţa legilor ordinare. Puterea politică nu se mai generează de jos în sus, prin mandatarea reprezentanţilor naţiunii de către aceasta, ci se impune de sus în jos, prin obligarea cetăţenilor la obedienţă, instituindu-se o disciplină severă pe plan naţional. După desfiinţarea partidelor politice, avea să se introducă partidul unic, la început Frontul Renaşterii Naţionale, apoi Partidul Naţiunii. Chiar dacă nu se poate vorbi de o monarhie absolută (condiţiile istorice nu mai făceau posibil un asemenea sistem de guvernământ), era totuşi o monarhie autoritară, în care regele nu numai că domnea, dar şi guverna.Dacă în fapt Carol al II-lea a pus capăt unei continuităţi constituţionale de aproape 72 de ani, în drept Constituţiunea din 1 iulie 1866, revizuită la 29 martie 1923, rămânea singura legitimă, astfel încât a putut fi repusă în vigoare printr-un simplu decret regal, la 31 august 1944. Numai după doi ani şi câteva luni de la promulgarea Constituţiei lui Carol al II-lea, se produce dezastru naţional declanşat de nota ultimativă din 26 iunie 1940, prin care guvernul sovietic cerea României „să înapoieze cu orice preţ Uniunii Sovietice Basarabia” şi „să transmită Uniunii Sovietice partea de nord a Bucovinei cu hotarele sale potrivit cu harta alăturată”. Această notă constituia un act de agresiune conform Convenţiei de definire a agresiunii din 3 - 5 iulie 1933 , încheiată la Londra , la care atât 8 România, cât şi Uniunea Sovietică erau părţi. Prin Decretul – lege din 5 septembrie 1940, regele suspendă propria sa Constituţie din 27 februarie 1938 şi dizolvă Corpurile Legiuitoare. Totodată prin Decretul regal nr.3053 din septembrie 1940 învesteşte pe preşedintele Consiliului de Miniştri, generalul Ion Antonescu, cu depline puteri în conducerea statului. În aceeaşi zi, generalul Ion Antonescu continuă consultările, în vederea alcătuirii noului guvern, cu şefii celor două partide tradiţionale, pe de o parte, şefii mişcării legionare, pe de altă parte: toţi cereau abdicarea lui Carol al II-lea. Iuliu Maniu, preşedintele Partidului Ţărănesc, avea să declare textual în articolul „Cauzele prăbuşirii fostului regim” în ziarul Universul: „Având viziunea clară că regele Carol al II-lea nu mai are prestigiul şi autoritatea necesară pentru a continua să domnească, în perfectă înţelegere cu domnul C. I.C.Brăteanu am declarat domnului general I.Antonescu, care între timp fusese însărcinat să formeze guvernul şi care cunoştea de mai înainte vederile mele, că primul lucru care trebuia să-l facă este să propună regelui să abdice, declarându-i că nu voi da sprijin nici unui guvern ce s-ar forma sub domnia regelui Carol”. În urma cererii unanime a noului guvern şi a celor două partide tradiţionale, generalul Ion Antonescu îl somează printr-o scrisoare pe Carol al II-lea să abdice, iar acesta cedează în cele din urmă şi semnează actul de abdicare la 6 septembrie 1940. Fiul lui Carol al II-lea devine rege al României, sub numele de Mihai I, acelaşi pe care îl purtase şi între anii1927-1930, în lipsa unei reprezentanţe naţionale, depune jurământul în faţa generalului Ion Antonescu, ca preşedinte al Bisericii Ortodoxe Române, Nicodim şi a prim-preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie, D.G.Lupu. Regele păstrează prerogativele pur formale şi de protocol: el este capul oştirii, bate monedă, conferă decoraţii, primeşte şi acreditează ambasadori şi miniştri plenipotenţiari şi acordă amnistia şi graţierea. În primul decret regal, numărul 3053 din 5 septembrie 1940, Carol al II-lea îşi rezervase, pe lângă prerogativele enumerate, încă două: de a încheia tratate şi de modificare a legilor organice, de a numi miniştri şi subsecretari de stat. Prin primul decret regal semnat de Mihai I sunt suprimate drepturile regelui de a încheia tratate, de a acorda amnistia şi graţierea şi de a numi miniştri şi sbsecretari de stat, rămânând doar acela de a numi pe primul – ministru. În sfârşit, prin ultimul decret regal din 6 septembrie 1940, se răpesc regelui prerogativele de a modifica legile organice (cea mai mare limitare a prerogativelor sale!), în schimb i se redă prerogativa de a acorda amnistia şi graţierea. În urma loviturii de stat se instaurează Statul Naţional Legionar. Blocul Naţional Democrat, realizează actul de la 23 august 1944, prin care se pune capăt guvernării personale a mareşalului Ion Antonescu şi se revine la regimul constituţional dinainte de 27 februarie 1938. Mihai I, prin Înaltul decret regal din 30 august 1944, restabileşte drepturile românilor aşa cum sunt ele „recunoscute de Constituţiunea din 29 martie 1923”. Din acest decret rezultă că „puterile statului se vor exercita după regulile aşezate în Constituţia din 29 martie 1923”. Regele exercită puterea legislativă până la organizarea Reprezentanţei Naţionale. Inamovibilitatea judecătorilor urma să fie statornicită printr-o 9 lege specială, dar juriul rămânea desfiinţat. Se abrogau toate decretele regale prin care se acordau puteri depline generalului Ion Antonescu. Deci vechea Constituţie din 1866, cu revizuirile ei din 29 martie 1923, începe din nou să se aplice efectiv, iar domeniile în care ea nu se putea aplica în mod practic pentru moment sunt arătate expres şi statornicite soluţiile provizorii. Astfel, la 23 august 1944, România redevine în drept un stat constituţional, căruia îi lipseau însă parlamentul şi consiliile comunale pentru o viaţă constituţională integrală. Partidele politice, care fuseseră dizolvate la 30 martie 1938 şi după 6 septembrie 1940 îşi restrânseseră în mod voluntar activitatea, se reorganizează. În Europa, la acea dată erau numai patru state constituţionale: Elveţia, Suedia, Anglia şi România. De asemenea, la 23 august 1944, România era un stat bine organizat, cu o administraţie intactă, cu o economie sănătoasă, cu o armată puternică, fiind a patra putere militară a Europei, după Germania, Anglia şi Uniunea Sovietică. Acest stat avea toate şansele să renască, nimic nu-i lipsea pentru a deveni un stat cu adevărat democratic, dacă n-ar fi fost comunismul. Presiunea sovietică şi cea comunistă încep să se exercite din primul moment, treptat dar tenace, în sensul nesocotirii Constituţiei, pretinzându-se continuu derogări şi „modificări” ale Constituţiei, ca şi cum ar fi fost o lege ordinară oarecare, pretextându-se, în ultimă instanţă şi în lipsa altor argumente, raţiuni de război. Puterea comunistă se socoteşte destul de puternică pentru a distruge democraţia în România, în două etape: prima, înlăturarea opoziţiei reprezentate de partidele istorice şi anihilarea armatei, în scopul izolării regelui, a doua, răsturnarea monarhiei şi alungarea regelui. Atacul se declanşează la 29 iulie 1947, când, printr-un Jurnal al Consiliului de Miniştrii, invocându-se tentativa de plecare ilegală din ţară a unor fruntaşi ţărănişti, se dizolvă Partidul Naţional Ţărănesc. Rămas singur în opoziţie şi cu o pondere mai mică, Partidul Naţional Liberal al lui C-tin I.C.Brătianu este nevoit să se autodizolve. Al doilea pas se face la 1 septembrie 1947, când sunt trecuţi în cadrul disponibil al armatei 37 de generali, un contraamiral şi mii de ofiţeri superiori şi inferiori, eliminându-se din armată elementele fidele tradiţiei monarhice. La 30 decembrie 1947, prin ameninţare şi şantaj, se obţine semnătura Regelui Mihai I pe un act de abdicare dinainte redactat. În urma acestei acţiuni este proclamată Republica Populară Română, prin adoptarea legii din 30 decembrie 1947. Legea din 30 decembrie 1947 nu avea nici o valoare constituţională, chiar dacă ar fi fost adoptată de Adunarea Deputaţilor, cum se pretindea, deoarece aceasta nu putea adopta decât legi ordinare şi îi era interzis, în mod expres, atât prin Constituţie, cât şi prin legea contrasemnată de toţi membrii guvernului, să se pronunţe asupra chestiunilor constituţionale. Spre deosebire de dictaturile de dreapta, care combat în mod deschis şi direct regimul constituţional şi deci nu au constituţii, dictaturile de stânga se pretind regimuri democratice, chiar şi cele mai democratice posibile, şi deci au şi constituţii. Analiza acestor constituţii şi a modului în care ele sunt adoptate şi aplicate va dezvălui în ce măsură acestea sunt adevărate constutiţii sau pot fi considerate cel mult legi organice statale. 10 În perioada dictaturii comuniste (30 decembrie 1947 – 13 aprilie 1948), s-au succedat fără întrerupere trei constituţii: Constituţia Republicii Populare Române din 13 aprilie 1948, Constituţia Republicii Populare Romne din 24 septembrie 1952 şi Constituţia Republicii Populare Române din 21 august 1965. Constituţia din 13 aprilie 1948 a avut un caracter provizoriu de la început, în care prevederile economice prelevau asupra celor politice, fiind instrumentul legal prin care se pregătea trecerea întregii economii sub controlul statului. Dacă prin Constituţia din 13 aprilie 1948 se pregătise o transformare totală a economiei naţionale şi o nivelare la standardul cel mai scăzut a puterii economice a locuitorilor României, în Constituţia Republicii Populare Române din 24 septembrie 1952, făcându-se bilanţul transformărilor eonomice, predomină realizarea intereselor politice ale Partidului Muncitoresc Român. Constituţia Republicii Populare Române din 24 septembrie 1952 este constituţia totalei aserviri a României faţă de Uniunea Sovietică. Drepturile în ordinea din Constituţie, erau: dreptul la muncă, dreptul la odihnă, dreptul la pensie, dreptul la învăţătură, egalitatea în faţa legii, drepturile minorităţilor, egalitatea în drepturi a sexelor, libertatea de conştiinţă. O modificare minoră a Constituţiei din24 septembrie 1952 s-a făcut prin legea din 29 ianuarie 1953 pentru organizarea unor ministere şi includerea preşedintelui Comitetului de Miniştrii al Republicii Populare Române. Inovaţia constă însă în aceea că o lege ordinară dispune să facă modificări în Constituţie: „Se vor face modificările corespunzătoare articolelor 45 şi 50 din Constituţia Republicii Populare Române”. La 22 aprilie 1964 se adoptă Declaraţia cu privire la poziţia P.M.R. în problemele mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale. Această nouă atitudine impune însă schimbarea Constituţiei Republicii Populare Române din 24 septembrie 1952, care consacra în textul ei dependenţa României de U.R.S.S. Se fac alegeri la 7 martie 1965 pentru Marea Adunare Naţională, care adoptă la 21 august 1965 o nouă constituţie, ce proclamă ţara noastră „Republica Socialistă România”. Asimilarea totală a constituţiei cu legile ordinare a făcut ca această Constituţie să cunoască până la suprimarea ei la 22 decembrie 1989 nu mai puţin de zece modificări şi şase republicări, mai mult decât toate celelalte legi fundamentale ale României din 1859 până la 1965. Constituţia Republicii Socialiste România din 21 august 1965 mai aduce o noutate: pe lângă o formaţiune politică privilegiată, partidul comunist, se creează o categorie de cetăţeni privilegiaţi, membrii partidului comunist. Aceştia sunt consideraţi la nivel constituţional „cetăţenii cei mai avansaţi şi mai conştienţi ai societăţii”, şi astfel devine principiu constituţional însăşi împărţirea societăţii în cetăţeni de rangul I, superiori şi deci privilegiaţi, şi cetăţeni de rangul II, consideraţi per a contrario inferiori şi deci neprivilegiaţi. Şi această împărţire a societăţii în cetăţeni inferiori şi superiori nu se baza pe vreun criteriu de valoare, ci pe cel mai arbitrar dintre criteriile posibile, acela al adeziunii şi obedienţei. 11 Constituţia din 13 aprilie 1948 a fost publicată cu mai mult de o lună înainte de adoptarea ei de către Marea Adunare Naţională în organul de presă al partidului comunist. Lunga perioadă de dictatură şi abuzuri, cea mai neagră din istoria României, s-a încheiat la 22 decembrie 1989, prin victoria Revoluţiei Române începute la 16 decembrie 1989 la Timişoara. În cazul Revoluţiei Române din 16-22 decembrie 1989, voinţa poporului a fost exprimată în Comunicatul Consiliului Frontului Salvării Naţionale din 22 decembrie 1989, care a fost însuşit de toţi şi nu a fost contestat de nimeni. Acesta are semnificaţia unui act instituţional care trebuia să stea la baza întregii activităţi statale până avea să fie rezolvată problema constituţională. Primul act important al puterii constituite la 22 decembrie 1989 este Decretul-lege din 27 decembrie 1989 privind constituirea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Frontului Salvării Naţionale şi Consiliilor Teritoriale ale Frontului Salvării Naţionale. Următorul act important din punct de vedere constituţional al puterii constituite în România a fost Decretul-lege din 31 decembrie 1989 privind înregistrarea şi funcţionarea partidelor politice şi organizaţiilor obşteşti în România, care a pus capăt regimului partidului unic şi a creat bazele dezvoltării pluralismului politic în ţara noastră. Următorul act important din punct de vedere constituţional al puterii constituite a fost Decretul-lege din 9 februarie 1990 privind Consiliul provizoriu de Uniune Naţională, care înlocuieşte Consiliul Frontului Salvării Naţionale. Noul organ al puterii de stat este organizat pe bază paritară, din el făcând parte un număr de membrii ai Frontului Salvării Naţionaleegal cu numărul reprezentanţilor tuturor celorlalte partide la un loc (câte 3 reprezentanţi de fiecare partid). Cel mai important act al Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională a fost Decretul – lege din 14 martie 1990 pentru alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României. Sub numele de Tezele pentru elaborarea proiectului de Constituţie a României, principiile şi structurarea pe capitole a Constituţiei au fost date publicităţii la 12 decembrie 1990 şi apoi dezbătute şi adoptate în Adunarea Constituantă între 12 februarie 1991 şi 20 iunie 1991. Proiectul de constituţie a fost dat publicităţii la 10 iulie 1991, iar dezbaterile aveau să înceapă la 10 februarie 1991. Discuţia pe articole se va încheia la 14 noiembrie 1991, când se şi fixează votarea prin vot nominal la 21 noiembrie 1991, dată la care Constituţia în întregul ei, este adoptată cu 414 voturi pentru şi 95 de voturi contra. Deşi Adunarea Constituantă avea competenţa deplină pentru alegerea Parlamentului şi Preşedintelui României de a adopta Constituţia ţări, totuşi ea a adoptat, la votarea pe articole, condiţionarea intrării în vigoare a Constituţiei de aprobare a sa prin referendum popular. Ceea ce caracterizează „Constituţia din 1991” este ruptura totală cu tradiţia constituţională românească şi lipsa unei concepţii unitare, ea fiind rezultatul unei alătu - 12 rări de texte luate în mod separat din mai multe constituţii europene şi chiar din Convenţia europeană a drepturilor omului din 3 septembrie 1953 şi în consecinţă, deşi unele din ele au conţinut acceptabil în sine, absenţa unei legături concrete a dus la un rezultat mediocru. Ignorând complet tradiţia constituţională românească, deşi această tradiţie fusese verificată pe parcursul a mai mult de 7 decenii „Constituţia din 1991” nu produce absolut nici un articol din Constituţiunea din 29 martie 1923. În schimb reproduce texte întregi din Constituţia franceză din 4 octombrie 1958, şi se inspiră, în special cu privire la prerogativele Preşedintelui României, din Constituţia Republicii Socialiste România din 21 august 1965. În general, Constituţia, încă de la prima vedere, se observă că are un caracter abstract, iar textele împrumutate nu sunt aprofundate. Inspirându-se din Constituţia suedeză, s-a rezervat un capitol întreg Avocatului Poporului. Drepturile şi libertăţile cetăţeanului sunt scrupulos enumerate, dar insuficient garantate. În plus, imitarea exerciţiului lor prevăzut în art.49, o enumerare prea amplă şi elastică, deschide calea abuzurilor atâta timp cât nu este prevăzută nici o procedură pentru instalarea unor atare limitări şi nici organul care o poate decide, astfel că ele pot fi invocate în mod abuziv fără ca să ofere cetăţeanului nici o cale constituţională sau legală pentru a se putea opune în caz de abuz. De vreme ce se reduce principiul separaţiei puterilor în stat la o simplă sintagmă, s-ar putea crede că a fost doar o substituire de termeni, fără influenţă asupra fondului, dar se risipeşte această supoziţie. Prin urmare, Adunarea Constituantă a trădat principiile liberale ale revoluţiei înlocuindu-le cu principiul comunist al unicităţii puterii. Abătându-se de la acest principiu, se înlocuieşte termenul de „putere de stat” cu „autărităţile publice” (termen specific puterii executive). Puterea executivă apare în Constituţie sub forma a trei autărităţi publice distincte: preşedintele, guvernul şi administraţia publică. Opţiunea pentru republica semiprezidenţială este, de asemenea criticabilă. Dacă se analizează atributele Preşedintelui României, dezvoltate într-un capitol mai amplu, se regăsesc, doar uşor reelaborate, prerogativele Preşedintelui Republicii Socialiste România din Constituţia din 21 august 1965. O altă inovaţie a constituantului din 1991, pe lângă aceea a Avocatului Poporului, este crearea Curţii Constituţionale. În textul Constituţiei se observă multe inadvertenţe juridice. Astfel, în articolul 15(2) se prevede că numai legea penală mai blândă poate avea caracter retroactiv, omiţându-se legile interpretative. Istoria constituţională a României a fost şi ea marcată de convulsiile inerente aşezării constituţionale a oricărei ţări, care trebuia să creeze concomitent şi o societate civilă la nivelul instituţiilor moderne introduse. 쥁@