Referat Abraham Lincoln

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Abraham Lincoln si de asemenea puteti face Download Referat Abraham lincoln

Citeste fragmente din Referat Abraham Lincoln

Abraham Lincon CRIMA DE LA TEATRUL "FORD" ...La 9 mai 1865, în vechea clădire a Arsenalului din oraşul Washington şi-a început şedinţele Tribunalul militar. În S.U.A. abia se terminase sângerosul război civil, care durase patru ani. Ultimele regimente ale armatei zdrobite a statelor sclavagiste din sud depuneau armele în faţa trupelor nordiste. În aceeaşi zi de 9 mai a fost arestat în statul Georgia Jefferson Davis, preşedintele Confederaţiei sudiste înfrânte, care după căderea capitalei acesteia -Richmond - se ascunsese. Trecuseră deja 24 de zile din clipa fatală când împuşcătura actorului Booth curmase la teatrul "Ford" viaţa preşedintelui Abraham Lincoln. Asasinul reuşise să se ascundă. După căutări asidue, în noaptea de 25 spre 26 aprilie, a fost descoperit la o fermă izolată. În timpul schimbului de focuri Booth a fost rănit mortal şi curând a decedat. Şi iată cum, la 9 mai, ţara îndurerată, care numai cu cinci zile în urmă îşi condusese preşedintele pe ultimul drum, aştepta răspunsul la întrebarea: Cine dirijase mâna asasinului John Wilkes Booth, cine se afla în spatele acestui dandy plin de sânge, agent al spionajului sudist? Istoriografia americană a reprodus multă vreme versiunea oficială a asasinării lui Lincoln fără a o pune la îndoială. Situaţia s-a schimbat după apariţia monografiei "De ce a fost asasinat Lincoln?" (1937). Autorul acestei cărţi, Otto Eisenschiml(1880-1963), s-a născut în Austria într-o familie de americani. Pasionat de istoria războiului civil din S.U.A., Eisenschiml a susţinut timp de 20 de ani o explicaţie proprie a cauzelor care au dus la asasinarea lui Lincoln. La sfârşitul războiului civil din S.U.A. (1861-1865), situaţia lui Lincoln era destul de dificilă. El se bucura de încrederea maselor largi ale americanilor, care se convinseseră că, preşedintele, deşi cu multe ezitări şi soluţii de compromis, mergea în întâmpinarea năzuinţelor poporului. Dar numărul duşmanilor politici ai lui Lincoln nu numai nu se micşora, ci, dimpotrivă, creştea. Îl urau atât plantatorii sudişti cât şi simpatizanţii acestora din statele nordice, partizani ai înţelegerii cu statele sclavagiste rebele.În acelaşi timp, politica lui Lincoln continua să provoace nemulţumirea radicalilor-aripa stângă a propriului său partid, partidul republican. Ca preşedinte, Lincoln era şi comandant suprem al forţelor armate, şi de aceea asasinarea lui a fost considerată o crimă de competenţa tribunalului militar. În faţa tribunalului au apărut opt persoane, acuzate că, în complicitate cu Jefferson Davis, John Wilkes Booth şi alţi inşi (spioni sudişti care acţionau în Canada), au fost implicate în asasinarea lui Lincoln, în atentatul împotriva secretarului de stat William Seward şi în planurile de atentat împotriva vicepreşedintelui Andrew Johnson şi a generalului Ulysses Grant, comandantul forţelor armate ale Statelor Unite. Vinovăţia soldatului sudist de 20 de ani Lewis Paine(Lewis Thornton Powell) n-a stârnit nici o îndoială.Acest tânăr ursuz, tăcut, originar din teritoriile încă slab populate ale Floridei, pătrunsese în locuinţa secretarului de stat Seward, îi provocase cu un cuţit o rană îngrozitoare, care numai dintr-o întâmplare nu devenise mortală, încercase să-l împuşte pe fiul lui Seward, pe care-l salvase doar faptul că pistolul nu luase foc, şi în sfârşit , îi schilodise rău de tot pe alţi câţiva oameni ai casei. Al doilea acuzat, ucenicul farmacist David Herold, fusese unul dintre cele mai energice şi active ajutoare ale lui Booth.Toate depoziţiile lui constituiau un amestec abil de semiadevăr şi minciună, care urmărea să îndrepte ancheta pe o pistă falsă.Mascând pe cât posibil propriul rol, aruncase în dreapta şi în stânga aluzii că ar cunoaşte numele unor participanţi mai importanţi la conjuraţie.Dar aceste aluzii rămăseseră suspendate în aer, stârnid în timpul şedinţelor o foarte slabă curiozitate atât din partea anchetatorilor cât şi a procurorului.Tribunalul avea nevoie de un criminal D.Herold a cărui condamnare trebuia să demonstreze că justiţia i-a pedepsit aspru pe asasini.În mod cert, Herold nu a înţeles acest lucru, ceea ce i-a asigurat un loc la spânzurătoare. Al treilea inculpat, spionul şi contrabandistul George Andrew Atzerodt, recunoscuse încă din timpul instrucţiei participarea la o conspiraţie cu scopul de a-l răpi pe Lincoln.Atzerodt susţinea că el nu fusese de acord să participe la asasinarea preşedintelui, însă faptele dovedesc contrariul.Acuzarea a dovedit că Atzerodt închiriase o cameră la hotelul "Kirkwood", unde locuia vicepreşedintele Andrew Johnson.În acea cameră fusese ascuns un adevărat depozit de arme.S-a stabilit că Atzerodt se interesase ce cameră ocupă vicepreşedintele, iar la 14 aprilie se grăbise anume spre hotelul "Kirkwood".Este adevărat că Atzerodt nu-l omorâse şi nici nu încercase să-l omoare pe vicepreşedinte.În seara fatală conspiratorul pur şi simplu se îmbătase. Însă Atzerodt n-a fost acuzat de tentativa de asasinare a lui Johnson, ci, înainte de toate, de complicitate la asasinarea lui Lincoln.Nu puteau exista nici un fel de dubii că cel puţin ştiuse înainte de atentat.Şi, fiind vorba de o sentinţă, acest lucru este hotărâtor. Al patrulea acuzat era Mary Surrat.Dar în ce măsură a participat ea la conspiraţie provoacă şi în zilele nostre controverse în rândurile istoricilor.Este indiscutabil că pensiunea pe care o ţinea era locul de întâlnire al conspiratorilor- Booth, Paine şi alţii, între care, fireşte, şi fiul ei John, dar, de asemenea, şi al agenţilor spionajului sudist.A rămas neînţeles însă motivul pentru care autorităţile au urmărit cu atâta înverşunare să obţină condamnarea acestei femei. Ceilalţi patru acuzaţi au jucat, evident, doar un rol secundar, strict auxiliar.Samuel Blend Arnold participase la conspiraţia care urmărea răpirea lui Lincoln, însă refuzase să aprobe planul asasinării, ce-i drept, nu în mod irevocabil, ci aşteptând un moment mai favorabil, care după opinia lui trebuia să apară curând. Doctorul Samuel Mudd era acuzat, de asemenea, că participase la conspiraţie şi îi cunoscuse bine pe principalii conspiratori.Însă el susţinea că nu-l văzuse pe actor la Washington din noiembrie sau decembrie 1864.Mudd acordase asistenţă medicală lui Boorh, care fugise din capitală după asasinarea lui Lincoln.Până la urmă a rămas neelucidat dacă Mudd, oferindu-i adăpost lui Booth, ştiuse că are de-a face cu asasinul preşedintelui, deoarece comunicatul oficial cu privire la urmărirea actorului a apărut ulterior. Michael O Laughlin, un irlandez scund, afirma că în dimineaţa zilei de 14 aprilie a trecut pe la Booth pentru a primi de la el o datorie.Dar s-a stabilit că irlandezul sosise la Washington în urma unei telegrame expediate de Booth.Asasinul îl folosise probabil pe O Laughlin pentru îndeplinirea unor însărcinări, care, însă, au rămas neelucidate.Acuzaţia că O Laughlin avusese intenţia de a-l asasina pe generalul Ulysses Grant în noaptea de 13 aprilie a rămas nedovedită. În sfârşit, ultimul dintre cei opt acuzaţi- Edward Sprangler, maşinist la teatrul "Ford".Depoziţiile adunare împotriva lui Sprangler nu dovedeau nimic în afară de bunele lui relaţii cu Booth, iar acesta avea mulţi prieteni. La 30 iunie tribunalul militar a pronunţat sentinţa.Toţi acuzaţii au fost găsiţi vinovaţi.E.Sprangler a fost condamnat la şase ani închisoare, M.O Laughlin, S.Mudd, S.B.Arnold - la închisoare pe viaţă, L.Paine, G.Atzerodt, D.Herold şi M.Surratt - la moarte prin spânzurare. Deci se făcuse dreptate, ţara putea să fie liniştită:monstruoasa crimă nu rămăsese nepedepsită.Şi totuşi un sentiment vag, alarmant, de insatisfacţie că fuseseră pedepsiţi doar participanţii de rând ai conspiraţiei şi că principalii vinovaţi rămăseseră în libertate, i-a încercat pe numeroşi contemporani. Prima întrebare care se pune este:de ce autorităţile n-au încercat să descopere resorturile ascunse ale conspiraţiei, când acestea puteau fi aflate de la John Surratt, care împreună cu Booth a fost unul dintre personajele centrale ale conspiraţiei?S-a anunţat o recompensă de 25000 de dolari pentru prinderea lui Surratt, care între timp trecuse fără nici o dificultate graniţa Canadei.Şeful poliţiei din Washington, A.Richards, şi-a trimis agenţii în Canada, dintre care unul îl cunoştea din vedere pe Surratt, dar, pe neaşteptate, a fost admonestat pentru această iniţiativă de Ministerul de Război.Acest lucru nu a împiedicat ulterior ministerul să afirme că urmărirea lui Surratt s-a făcut din ordinul ministrului de război.Nu poate fi pus la îndoială faptul că, din anumite motive, Stanton privea lucid, printre degete, la fuga lui Surratt. Între timp, Surratt reuşise să fugă din Canada în Anglia, apoi în Italia, iar de acolo în Egipt, unde a fost arestat la insistenţele consulului general al S.U.A.La începutul lunii ianuarie 1867 el a fost adus cu un vas militar în Statele Unite, unde timp de cinci luni şi-a pregătit apărarea.În toamna anului 1867 Surratt a fost eliberat pe o cauţiune de 25000 dolari.La reluarea procesului s-a constatat că, după lege, actul de acuzare trebuia prezentat cel mai târziu în doi ani de la comitarea infracţiunii ce se pune în seama acuzatului.Procesul a fost sistat, iar Surratt - pus în libertate.A trăit mult, murind în 1906.În tot acest timp, Surratt a păstrat o tăcere îndărătnică, netrădând nici una dintre tainele pe care le deţinea. ...Paza lojii preşedintelui, în seara fatală a zilei de 14 aprilie 1865, i-a fost încredinţată poliţistului John Parker.Aflat în serviciu din anul 1861, Parker apucase să se chivernisească cu nenumărate sancţiuni pentru tot felul de încălcări ale disciplinei, trândăvie, beţie, scandal într-o casă de toleranţă.Când asasinul a pătruns în lojă, Parker era plecat pentru a da pe gât un păhărel în compania lacheului şi vizitiului preşedintelui.Parker a fost deferit justiţiei, însă din documentele care s-au păstrat în arhiva poliţiei din Washington nu rezultă dacă a fost judecat. Se poate găsi o explicaţie pentru atitudinea autorităţilor.Parker fusese detaşat în corpul de pază al Casei Albe la cererea soţiei preşedintelui, Mary Lincoln, doar cu zece zile înaintea tragicului eveniment de la teatrul "Ford".Aceasta permite să înţelegem cum un om cu reputaţia lui Parker a putut intrat în garda lui Abraham Lincoln. ând răpirea lui Lincoln, iar apoi tăinuise armele conspiratorilor şi dirijase poliţia pe o pistă falsă.În al doilea rând, Lewis Weichmann, locatar al pensiunii doamnei Surratt, care cunoştea multe dintre planurile lui Booth.Lista acestor persoane ar putea fi continuată. Mărturisirile făcute cu mare întârziere - după câteva decenii - de către unii contemporani informaţi, ca şi documente descoperite în arhive, conduc la o concluzia foarte interesantă.Rezultă că Weichmann comunicase deja la 20 februarie 1865 căpitanului D.Gleason şi încă unui ofiţer, pe nume McDevitt, bănuielile pe care i le-au trezit vizitele actorului Booth la modesta locuinţă a văduvei Surratt şi tainicile consfătuiri nocturne ale acestuia cu stăpâna casei, fiul ei şi alte persoane, între care şi un agent al sudiştilor, care îşi zicea August Howell.Weichmann l-a informat pe Gleason despre planul răpirii lui Lincoln în ziua preluării oficiale de către acesta a celui de-al doilea mandat prezidenţial.Gleason a adus aceasta la cunoştinţă ministrului de război Stanton.Mai mult, la 24 martie a fost arestat spionul Howell, care freacventa pensiunea doamnei Surratt.De dragul adevărului, vom adăuga că, după câteva decenii, Weichmann a scris o istorie a conspiraţiei, al manuscris a fost publicat abia în 1975.Editorul menţionează că mărturisirile lui Weichmann infirmă versiunea despre Stanton ca organizator al conspiraţiei care a dus la asasinarea lui Lincoln. Există probe scrise că Lincoln, politician lucid, ţinea seamă de posibilitatea unui atentat şi luase măsuri de precauţie, deşi nu putea suferi prezenţa unei gărzi numeroase, în uniforme strălucitoare de paradă.În ziua de 14 aprilie, preşedintele trecuse pe la ministrul de război şi îi ceruse un însoţitor de nădejde la teatrul "Ford", unde intenţiona să asiste seara la comedia "Verişoara noastră din America".Cu obişnuitul său ton glumeţ, preşedintele îl amintise pe maiorul Thomas Eckert.Stanton l-a refuzat categoric, motivând că Eckert are foarte multe treburi importante la minister.Ca de obicei, Lincoln primi binevoitor acest refuz, în cel mai bun caz nepoliticos.Atunci Lincoln consimţi, fără plăcere, să-l ia pe maiorul Rathbone, remarcând însă că l-ar fi preferat pe Eckert. Cum poate fi explicată această scenă, pe care Stanton a trecut-o sub tăcere în relatările despre ultima întâlnire cu preşedintele şi care a ieşit la lumină peste mai bine de o jumătate de secol, când au fost publicate, în 1907, memoriile lui D.Bates, fost funcţionar în Ministerul de Război?Istoricul O.Eisenschiml, cunoscut nouă, a cercetat corespondenţa Ministerului de Război din 14 aprilie, şi a dovedit, în mod convingător, că Eckert nu a primit şi nu a expediat nici o telegramă importantă, iar seara a plecat pur şi simplu acasă. Ministrul de război consimţise să-l învoiască pe maiorul Henry Rathbone, un filfizon tânăr şi monden, care a apărut în lojă împreună cu logodnica, probabil neînarmat, gândindu-se cel mai puţin că avea misiunea de a-l păzi pe preşedinte.La spectacol a fost invitat şi Ulysses Grant, comandantul suprem al armatei.Vizitând Ministerul de Război, Grant aflase de la Stanton că prezenţa amândurora - a preşedintelui şi a comandantului suprem al armatei - sporeşte probabilitatea unui atentat.Grant, care în genere căuta să refuze invitaţiile la spectacol şi recepţii mondene, a trecut pe la Lincoln şi i-a spus că seara trebuie să părăsescă Washingtonul, invocând dorinţa de a-şi vedea copiii şi de a sta mai mult timp cu ei. Pesemne că nici lui Stanton şi nici lui Grant nu le-a trecut prin minte că absenţa generalului nu micşora cătuşi de puţin ameninţarea la adresa vieţii preşedintelui.Dimpotrivă, prezenţa lui Grant la teatru ar fi complicat serios sarcina conspitatorilor deoarece el ar fi fost însoţit de o escortă militară. ...John Booth, asasinul lui Lincoln, s-a născut în familia unui actor cunoscut, care căzu curând în patima beţiei.Era al nouălea din cei zece copii, răsfăţatul mamei.Urmând exemplul tatălui şi al fratelui mai mare, în 1856 Booth se angajează actor în trupa teatrului din Baltimore.N-a ieşit din el un talent, deşi, jucând în roluri tragice, şi-a câştigat o mare faimă.Deşi fraţii lui ţineau cu Nordul, Booth se raliase sudiştilor, devenid colaborator al serviciului de spionaj. În cursul întregii toamne al anului 1864 Booth a făcut pregătiri asidue pentru răpirea lui Lincoln, care, după opinia actorului, le-ar fi dat nordiştilor o lovitură de moarte şi ar fi insuflat puteri noi sudiştilor deja democratizaţi.Dar până la urmă, din cauza unor întâmplări neprevăzute, nu s-a încercat realizarea a nici măcar a unuia dintre planurile de răpire. În ziua de 14 aprilie 1865 actorul, după toate aparenţele, a hoinărit prin Washington fără nici un rost:ulterior, mai multe persoane vor relata amănunţit întâlnirea lor cu Booth, cu câteva ore înainte de asasinat.Mai târziu ancheta va stabili deplasările lui Booth, inclusiv vizitarea pe furiş a teatrului "Ford", unde a cercetat amănunţit loja guvernamentală şi a făcut o gaură în uşă.Booth lăsase din timp o şipcă de lemn care putea bloca clanţa uşii de la coridorul ce trebuia străbătut pentru a ajunge la loja guvernamentală.Acum putea fi liniştit că nu va apărea nimeni pe culoar atunci când va privi prin gaura făcută în uşă şi va aştepta momentul potrivit pentru a pătrunde în lojă şi a trage de aproape...S-ar putea ca Booth să-i fi dat ultimile instrucţiuni lui Paine privind asasinarea lui Seward şi a lui Atzerodt - atentatul asupra vicepreşedintelui Johnson. La ora 3 şi 30 de minute după amiză Booth comite cea mai inexplicabilă faptă din acea zi.Vine la hotelul "Kirkwood" şi-l întreabă pe portar dacă domnul Atzerodt este acasă."Nu, nu este acasă".Când se pregătea să iasă, Booth se întoarce şi întrebă dacă vicepreşedintele Johnson este acasă.Aflând că şi acesta lipseşte, cere hârtie şi-i scrie la repezeală câteva cuvinte:"Nu vreau să vă deranjez.Sunteţi acasă?".Lăsând un bilet şi lui Atzerodt, Booth părăseşte repede hotelul.Este inexplicabil refuzul lui Johnson de a da vreo explicaţie referitoare la biletul lui Booth.Părăsind hotelul "Kirkwood", Booth reuşeşte fără greutate să pătrundă în teatrul "Ford", să ajungă la loja guvernamentală şi să-l împuşte de aproape pe Lincoln.Sărind din lojă pe scenă, asasinul, fără a fi reţinut de cineva, iese în fugă din clădirea teatrului, sare pe cal şi dispare în întuneric. Ceilalţi conspiratori au fost arestaţi în următoarele căteva zile.Booth şi Herold găsiseră adăpost la ferma lui Garrett, partizan inveterat al Sudului. Asasinarea lui Lincoln provoacă panică în cercurile guvernamentale.Andrew Johnson, a doua personalitate în stat după preşedinte, se sustrase de la conducerea acţiunilor autorităţilor în noaptea de 14 spre 15 aprilie.Următorul în ierarhie - secretarul de stat Seward - era grav rănit.În aceste ore şi zile, şef al puterii executive se dovedi efectiv ministrul de război Stanton.Lui Stanton i se subordonau armata şi serviciul de spionaj, poliţia secretă şi cenzura militară.El exercita şi controlul asupra comunicaţiilor telegrafice.Pentru prinderea criminalului era deosebit de importantă inştiinţarea la timp a autorităţilor locale şi a populaţiei despre tragedia care avusese loc. Prima depeşă a fost scrisă de Stanton nu mai devreme de ora 1 şi 30 de minute, adică la mai bine de trei ore după asasinat, iar transmitarea ei din Washington s-a făcut la orele 2 şi 15 minute.Era o întârziere considerabilă, din cauza căreia importanta ştire nu a mai apărut în ziarele de dimineaţă. În telegrama lui Stanton, expediată cu atâta întârziere, era omis cel mai important amănunt:numele asasinului, deşi acesta a fost recunoscut imediat, chiar la teatrul "Ford".Numele lui Booth a apărut pentru prima oară în a doua depeşă expediată la două ore după cea dintâi. Nu vom relata cum în cele din urmă colonelul Baker -şeful contraspionajului - şi oamenii lui au avut norocul să dea de urma lui Booth, cum actorul şi Herold au fost prinşi în noaptea de 25 spre 26 aprilie la ferma lui Garrett.Mult mai interesant este altceva:şopronul încuiat cu lacăt, în care se ascundeau Booth şi Herold, a fost înconjurat de un detaşament militar aflat sub comanda locotenentului Edward Doherty şi a agenţilor secreţi locotenent-colonelul Everton Conger şi locotenentul Luther Baker, vărul şefului serviciului secret.Booth refuzase să se predea, însă Herold se grăbi să iasă, şi a fost imediat înşfăcat de soldaţi.Actorul continua să se ambiţioneze, şi şopronul a fost incendiat.Deodată se auzi o împuşcătură:Booth fusese rănit mortal.Soldaţii sparseră uşa şi îl scoaseră din şopronul cuprins de flăcări... Corpul lui Booth a fost adus cu o navă militară.La Washington, cadavrul a fost arătat câtorva persoane care îl cunoşteau pe ucigaş.Printre acestea se număra şi doctorul D.F.May, care cu doi ani în urmă îl operase pe actor pentru a-i îndepărta o tumoare la gât.Cicatricea constituia o dovadă în plus că acesta era cadavrul lui Booth.Ulterior, procesul-verbal de identificare al cadavrului a fost supus în repetate rânduri unor analize critice:s-au descoperit contradicţii, pasaje confuze, de felul remarcii lui May că trupul suferise schimbări însemnate, că era vătămat piciorul drept (în timp ce Booth, la 14 aprilie, îşi fracturase piciorul stâng). În istoria asasinării lui Lincoln au rămas multe lucruri nelămurite.Dar toate aceste fapte laolaltă, şi aproape fiecare din ele în parte, fac posibile tot felul de interpretări.Multe lucruri sunt explicate de rivalitatea dintre Baker şi alte persoane participante la urmărirea conspiratorilor, de goana după recompensă. După opinia lui Eisenschiml şi a discipolilor săi, Stanton se temea că Lincoln le va acorda statelor sudiste învinse dreptul de a-şi trimite reprezentanţi în Congres, că partidul Republican va pierde puterea, iar războiul civil se va dovedi a fi fost inutil.Iar fără Lincoln, considera Stanton, va conduce el, prin intermediul lui Johnson, care se va număra printre radicali şi, cine ştie, poate că participase la conspiraţie.După cum se ştie, evenimentele au evoluat astfel:Andrew Johnson a rupt cu radicalii, dar până în 1868 n-a îndrăznit să-l demită pe Stanton deşi acesta era un duşman făţiş al cursului politic promovat de noul preşedinte. Procesul asasinilor lui Abraham Lincoln a fost legat, prin numeroase fire, de unicul proces de impeachment din istoria S.U.A.(tragerea la răspundere a preşedintelui, incriminarea lui de către Camera Reprezentanţilor şi trimiterea în judecată în faţa Senatului) în scopul îndepărtării din funcţie.Formal, preşedintele Johnson a fost judecat pentru înlăturare ilegală a lui Stanton din funcţie, dar în realitate pentru tendinţa de a împiedica, sub masca "apărării drepturilor statelor", luarea unor măsuri menite să lichideze dominaţia plantatorilor. Johnson a mai rămas la Casa Albă aproape un an de zile.Cu timpul, burghezia nordistă avea tot mai puţine motive şi mai puţin chef de a se certa cu plantatorii din Sud.În 1877, când preşedinte a devenit Hayes, în statele sudice s-a instaurat definitiv sistemul celei mai crunte asupriri rasiale.Acesta a fost epilogul unicului proces intentat preşedintelui din istoria S.U.A. 쥁@