Referat Histria2

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Histria2 si de asemenea puteti face Download Referat Histria2

Citeste fragmente din Referat Histria2

HISTRIA   Pe malul lacului Sinoe, "la o depărtare de 500 de stadii de gura sacră a Istrului", după notaţia lui Strabon, se află cetatea Histria - prima colonie greacă de pe ţărmul de vest al Pontului Euxin şi cel mai vechi oraş de pe teritoriul ţării noastre. actualei lagune Sinoe, altădată golf deschis, la o distanţă relativ mică de gura cea mai de sud a Dunării - actualul braţ Sf. Gheorghe, în antichitate Peuce - şi la o distanţă încă şi mai mică de Dunavatul altădată navigabil, se justifică, pe de o parte, prin condiţiile prielnice pentru pescuit, iar pe de alta, prin uşurinţa cu care, pornind de aici, pe drumuri de apă, se putea pătrunde în interiorul pământului getic. Colonizarea a însemnat, în fapt, declanşarea unui important fenomen istoric, în virtutea căruia comunităţi omeneşti aflate pe trepte diferite de dezvoltare socială, au intrat în legături multiple, influenţându-se reciproc. Integrând istoria Histriei la istoria pământului dintre Dunăre şi Mare, se remarcă aceleaşi elemente de cultură materială cuprinzând toate vârstele de dezvoltare ale omenirii, de la paleolitic şi neolitic până la feudalismul timpuriu. Dovezile cele mai vechi ale existenţei unor comunităţi umane în apropierea Histriei datează din paleoliticul mijlociu (120000-35000 î.Chr.) şi superior (35000-10000 î.Chr.) şi sunt legate de descoperirile arheologice de la Cheia şi Târguşor. În epoca neolitică şi eneolitică sunt notate în zonă descoperiri de unelte şi vase aparţinând culturilor Hamangia (cca 4200-3700 î.Chr.) şi Gumelniţa (3700-3200 î.Chr.) la Baia-Hamangia, Ceamurlia, Lunca, Istria, Tariverde, Grădina etc. Numeroase urme materiale sunt dovada unei locuiri dese şi durabile aici, datorită unei economii în care predominante erau cultivarea plantelor şi creşterea animalelor. Dobrogea (cca 3200-2400 î.Chr.). mediul autohton de la Tariverde, cât şi prezenţa elementului autohton în mediul grecesc-arhaic histrian. Descoperiri greceşti în mediul autohton sunt cele semnalate la Corbul de Sus, Nuntaşi, Istria-sat şi Istria-pod, Sarinasuf. După un model urban cunoscut în lumea colonială oraşul era format din două unităţi distincte, fiecare înconjurate de câte o incintă proprie. Pe platoul din vestul cetăţii se afla aşezarea civilă, înconjurată de cea mai veche linie fortificată identificată, circumscriind totodată cea mai mare suprafaţă locuită (cca 35 ha). Tot aici, în sectorul convenţional denumit X au apărut urme de locuire intensă (resturi de locuinţe şi gropi cu un bogat material ceramic). În limita de sud-vest a platoului au fost descoperite ateliere ceramice, a căror funcţionare durează din sec. VI î.Chr. până la sfârşitul epocii elenistice. A doua zonă, situată pe acropola histriană, reprezintă unul din sectoarele de maximă importanţă în viaţa cetăţii : "zona sacră", având în apropiere, probabil, şi o agora. Aici au ieşit la iveală resturile a trei temple, dintre care unul dedicat lui Zeus, altul Afroditei, iar al treilea unei divinităţi neidentificate, precum şi fragmente arhitectonice de piatră şi de teracotă cu dedicaţii către Afrodita, datând din a doua jumătate a sec. VI î.Chr. O a doua zonă sacră este posibil să fi funcţionat la sud de acropolă. Noua colonie întreţine intense legături comerciale cu marile oraşe greceşti din sud, mai ales cu Milet, Rhodos şi Samos, Clazomene, Corinth şi Athena. O serie de documente ceramice din grupa "rhodiană" şi din categoria vaselor corinthiene şi ateniene "cu figuri negre" se datează deja la sfârşitul sec. VII- începutul sec. VI î.Chr. Odată cu acest secol, importurile ceramice se diversifică considerabil, categoria cea mai importantă fiind aceea a ceramicii din Grecia orientalã. probabil, raidurilor scitice care au urmat retragerii armatelor persane ale lui Darius. În perioada clasică (sec. V-IV î.Chr.) un nou zid de incintă reduce la jumătate suprafaţa oraşului, timp în care zona "extra-murană" continua să fie intens locuită de o populaţie ale cărei ocupaţii principale erau producţia artizanală şi comerţul cu amănuntul. Aceasta populaţie care îşi câştigase un loc însemnat în viaţa economică histriană, a dat o adevărată luptă împotriva oligarhiei aristocratice a primilor "întemeietori", pentru cucerirea puterii politice. Evenimentul, consemnat şi în "Politica" lui Aristotel, s-a desfăşurat pe la mijlocul sec. V î.Chr. şi a avut ca rezultat instaurarea aici a unui regim democratic. Probabil în jurul aceleiaşi date cetatea aderă şi la Liga maritimă ateniană. În schimbul grânelor, care luau în mare parte drumul Pireului, a vitelor, peştelui, a pieilor şi mierii, pieţele vest-pontice sunt "invadate" acum de produsele ceramice atice. În acelaşi timp producţia ceramicii locale se intensifică şi se diversifică în forme menite să înlocuiască recipiente altădată importante. Această transformare a Histriei în centru de producţie îi da posibilitatea să emită pe la jumătatea sec. V î.Chr., moneda proprie, care va circula de la această dată şi în nordul Mării Negre, la Chersones şi Olbia, în interiorul Dobrogei şi, urmând linia Dunării şi a principalilor ei afluenţi, va pătrunde adânc în ţinuturile locuite de geto-daci. Stadiul înalt de dezvoltare la care a ajuns oraşul în acea vreme se reflectă mai ales în monumentele sacre. De acum datează templul reconstruit al lui Zeus în ipostaza de protector al cetăţii (Zeus Polieus). O serie de altare, baze de stele sau piese votive aparţin perioadei clasice a zonei sacre, imediat după distrugerea de la sfârşitul sec. VI î.Chr. La fel ca toate cetăţile portuare ale Greciei şi, în primul rând, ca metropola ei, Miletul, Histria trebuie să fi dispus de un centru administrativ şi un centru comercial ale căror amplasamente viitoare cercetări arheologice urmează să le dea la iveală. O nouă distrugere are loc la sfârşitul sec. IV î.Chr., perioadă tulburată de încercarea primului val de sciţi de a se stabili la sudul Dunării şi de răzvrătirile cetăţilor pontice aliate împotriva stăpânirii macedonene a lui Lysimach în Dobrogea. elenistică, cea mai mare însemnătate o au inscripţiile care vorbesc, pentru sec. III î.Chr., de alianţa politică cu Zalmodegikos, căpetenie locală, şi de un tratat cu clauze economice şi politice, încheiat la începutul sec. II î.Chr. cu un alt rege al geţilor, Rhemaxos. Cam în aceeaşi vreme, situaţia economică a oraşului întâmpină dificultăţi de natură s-o determine să apeleze la ajutorul unui alt important oraş vest-pontic : Callatis. Deşi monumentele din această vreme sunt în mare parte acoperite de ruinele oraşului roman-târziu, s-a putut totuşi identifica traseul zidului de incintă al acropolei din perioada elenistică, iar în zona sacră vestigiile unui mic templu doric de marmura de Thasos închinat Marelui Zeu (sec. III î.Chr.) Numărul templelor în ultimele veacuri dinaintea erei noastre trebuie să fi fost însă mai mare. Unele sunt lămurit pomenite în inscripţii : templul lui Apollon Ietros (Tămăduitorul), templul Muzelor, templul Cabirilor din Samothrake. Altele pot fi numai postulate : templul Afroditei Marine, templul lui Dionysos Dătătorul-de-roade, ori puse în legătură cu activitatea unor constructori străini. Aşezarea din sec. X îşi continua existenţa; recentele cercetări au permis identificarea aici a resturilor unui mic sanctuar şi a unei importante artere de circulaţie pe direcţia est-vest, largă de cca. 12 m. De o menţiune specială se învredniceşte abundenta producţie de statuete de lut, înfăţişând figuri divine în ipostaze deja consacrate. Ultimele două secole înaintea erei noastre reprezintă pentru cetăţile greceşti din bazinul pontic o epocă de încercări în cursul căreia, înteţite de primejdii externe, frământările lăuntrice îmbracă un caracter permanent. În mare, două evenimente sunt notabile pentru perioada de la începutul şi, respectiv mijlocul sec. I î.Chr.; apariţia armatelor romane care, în anul 72 î.Chr., sub comanda lui M. Terentius Varro Lucullus, scot coloniile greceşti de pe coasta de vest a Mării Negre de sub influenţa lui Mithridates VI Eupator şi le atrag în sfera de alianţă a Romei; al doilea mare eveniment îl constituie cuprinderea acestor colonii în statul dac centralizat creat de Burebista. În timpul campaniilor ce aveau să-i aducă stăpânirea cetăţilor pontice, către mijlocul sec. I î.Chr., Burebista n-a lăsat să-i scape vechea colonie milesiană în ciuda faptului că evenimentul nu este lămurit consemnat în vreun izvor. După moartea lui Burebista şi la sfârşitul sec. I î.Chr., se încheie o etapă importantă din istoria Histriei - aceea în care cetatea dusese o politică de sine stătătoare - şi începe alta, la fel de importantă şi bogată în implicaţiile economice, sociale şi politice: cuprinderea Dobrogei în graniţele Imperiului Roman. Sub stăpânirea romană, securitatea regăsită la adăpostul limes-ului dunărean, îngăduie locuitorilor, mai numeroşi acum decât oricând, să-şi reia ocupaţiile în cadrul unei autonomii nominale. Cum reiese dintr-un important document epigrafic din anul 100 d.Chr. - "Horothesia" lui M. Laberius Maximus, care consemna hotarele şi drepturile cetăţii - centrul de greutate al vieţii economice histriene consta în exploatarea teritoriului agricol şi în pescuit. Încă de la început cetatea aderă la cultul imperial şi un locuitor al Histriei cu numele de Papas, fiul lui Theopompos, închină lui Augustus încă în viaţă un templu. Dar manifestarea cea mai spectaculară de pietate a grecilor dobrogeni faţă de Roma şi de împăratul pe tron se înregistrează în cadrul "Comunităţii pontice" sau "a elenilor din Pont" (Pentapolis şi mai târziu Hexapolis), din care Histria a făcut parte ca membră. Relativa prosperitate a oraşului din sec. II d.Chr. şi în primele decenii ale sec. III d.Chr., în timpul împăraţilor Antonini şi Severi, este documentată arheologic de vestigiile unor construcţii publice, laice şi de cult: două edificii termale, construite şi refăcute în mai multe rânduri ; un "macellum" (hală), precum şi un "mithraeum" şi un "muzeu". Numeroase basoreliefuri, altare onorifice, dedicaţii şi inscripţii, în afară de cinstirea pe care o aduc împăraţilor din vremea respectivă, în semn de loialitate pentru Roma, vorbesc în chip explicit de refondarea "Gerusiei" locale ("Sfatul bătrânilor" care se ocupa cu respectarea cultelor şi educarea tineretului), de refacerea portului, de reconstrucţia unui gimnaziu, toate dublate de o reluare masivă a emisiunilor monetare proprii. Săpăturile arheologice au precizat în partea de nord un zid de incintă, ridicat de locuitorii oraşului la sfârşitul sec. I d.Chr. sau la începutul sec. II d.Chr. Teritoriul este locuit de o populaţie eterogenă, formată din geto-daci, bessi şi lai colonizaţi, greci romanizaţi, veterani şi colonişti romani. Aprovizionarea cu apă a oraşului, adusă de la circa 30 km dinspre actualul sat Fântânele , asigura locuitorilor, ca şi probabil proprietăţilor din jur, apa care lipsea în imediata vecinătate a cetăţii. Incursiunile carpilor în anul 238 d.Chr. constituie începutul unor serii de atacuri ale populaţiilor de la graniţele Imperiului, în special carpo-gotice, care ating culmea către mijlocul sec. III d.Chr. (anii 242, 245-253, 267) şi la capătul cărora Histria suferă o distrugere totală, consemnată de izvoarele literare şi constatată de cercetările arheologice. Nevoia asigurării vieţii şi bunurilor va sili oraşul la sfârşitul sec. III d.Chr. (probabil sub împăratul Probus) şi la începutul sec. IV d.Chr. (în vremea lui Diocleţian şi Constantin cel Mare) să-şi restrângă la jumătate suprafaţa de locuit, pentru a cărei apărare se ridică un nou zid de incintă, la construirea căruia au fost folosite materiale din epocile anterioare. Veacurile care urmează consemnează la Histria o perioadă de relativă linişte şi dezvoltare, care nu va atinge însă strălucirea vremurilor de odinioară. Reformele economice-administrative şi politice întreprinse de Diocleţian (284-305 d.Chr.) , Constantin cel Mare (306-337 d.Chr.) , Anastasius (491-518 d.Chr.) şi Iustinian (527-565 d.Chr.) sunt vizibile şi la Histria, prin opera de refacere a unor construcţii şi a zidului de incintă, ca şi prin unele iniţiative edilitare. Astfel refacerea unor compartimente din edificiul termelor ar indica repunerea lor în funcţiune tocmai în această perioadă. Determinată de nevoia de spaţiu, zona de locuit a oraşului se lărgeşte prin construirea în partea de sud-vest a unui sector economic. În sec. V-VI d.Chr. activitatea constructivă a oraşului este încă şi mai susţinută. Câteva basilici de mari proporţii şi un edificiu cu caracter comercial au fost reconstruite şi amplificate în această perioadă. În sectorul de sud-est al oraşului se afla cartierul aristocratic, cu străzi bine pavate, canale şi locuinţe de mari proporţii (zona Domus). Totodată, la periferie, uneori chiar şi în afara zidurilor, numeroase urme de clădiri modeste, construite din piatra nefasonată, legată cu pământ, sunt dovada începutului unui proces de ruralizare. După atacurile hunilor, din a doua jumătate a sec. IV d.Chr., urmează altele, întreprinse în a doua jumătate a sec. VI de către avari şi slavi. Este un fapt dovedit arheologic că după primele decenii ale sec. VII d.Chr., Histria a suferit atacuri în faţa cărora oraşul nu putea opune rezistenţă. Descoperirea unei monede din bronz din timpul lui Heraclius (613-614) în comuna Sinoe şi a alteia de aur de la Constantin al IV-lea Pogonatul în satul Istria, arată menţinerea legăturilor străvechii colonii milesiene cu teritoriul roman învecinat, în ultima ei perioadă de existenţă, care e posibil să se fi prelungit până în a doua jumătate a sec. VII d.Chr. Sfârşitul propriu-zis al Histriei ca centru urban se leagă de condiţiile politice şi administrative ale Dobrogei în secolul VII. După treisprezece secole de existenţă ia sfârşit istoria cetăţii Histria, al cărei rol în viaţa economică şi culturală a Dobrogei a fost dintre cele mai importante. Pe ruinele vechiului oraş se vor semnala, în secolele următoare, urme de locuiri sporadice, documentate de monede din timpul lui Ioan Tzimiskes, Manuel I Comnenul sau Andronic I Comnenul. Cetatea a fost de fapt părăsită de locuitorii săi, care îşi vor dura o viaţă stabilă nu departe de vechile ziduri. O dovedesc aşezarea şi cimitirul spiritual de la Istria-Capul Viilor, situat la circa 600 m de limita estică a actualului sat Istria, în drumul ce duce spre cetate, sau aşezarea feudal-timpurie semnalată la Vadu. Începute în 1914 sub conducerea savantului român Vasile Pârvan, săpăturile arheologice de la Histria au continuat fără alte întreruperi, decât ale celor două războaie mondiale, până în zilele noastre. Datorită eforturilor lui V. Pârvan între 1914-1916 şi 1921-1926 cercetarea Histriei a însemnat dezvelirea în întregime a zidului mare al cetăţii, precum şi a unui mare număr de edificii publice şi private, majoritatea din sec. IV-VII d.Chr.: cartierul din vestul cetăţii, edificiul comercial, piaţa cu portic, termele, precum şi numeroase inscripţii ce ofereau o imagine sugestivă a dezvoltării cetăţii. La conducerea şantierului Histria urmează, între 1927-1942 Scarlat Lambrino. Din această perioadă notam câteva studii epigrafice şi monografia închinata de Marcelle Lambrino ceramicii arhaice de la Histria. Reluarea săpăturilor, o vreme întrerupte, este încredinţată în 1949 Academiei Române prin Institutul său de Arheologie. Se extind săpăturile în zona histriană, pe platoul de vest şi în necropolă, dar şi la Sinoe, Tariverde, Istria-sat, Nuntaşi. În interiorul cetăţii se întreprind săpături în sectorul de sud-vest, în zona centrală (domus) şi cea a templelor greceşti (zona sacră), obţinându-se date precise pentru o perioadă mai puţin cunoscută din viaţa coloniei, începând cu aşezarea grecilor întemeietori printre localnici, până la încetarea stăpânirii romane aici. Aceste noi descoperiri au fost valorificate prin cele şapte volume închinate Histriei apărute până în prezent. Bogatul material documentar, rezultatul a peste opt decenii de cercetări arheologice, constând în inscripţii, elemente arhitectonice, fragmente sculpturale, ceramică de lux şi uzuală, vase de sticlă şi monede, conducte de piatră şi amfore îşi află locul acum în clădirea nouă şi modernă a Muzeului cetăţii Histria, amplasată în stânga şoselei de acces în cetate şi dincolo de împrejmuirea incintei. PAGE PAGE 1 쥁@