Referat Dacia

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Dacia si de asemenea puteti face Download Referat Dacia

Citeste fragmente din Referat Dacia

Statul Dac in antichitate Regatul Dac in timpul lui Burebista Statul geto-dac s-a constituit la o treaptă avansată a dezvoltării societăţii tracilor de nord. Procesul de unificare a tracilor de nord a fost generat de mai mulţi factori. E necesar să menţionăm în primul rând premisa economică, în cea de a doua etapă a epocii fierului (Latene) în spaţiul locuit de daci au fost realizate progrese considerabile în metalurgia fierului: colecţionarea brăzdarului de fier (secolul al II-lea î.Chr.), a altor unelte de muncă cu o productivitate mai înaltă, a diferitor arme etc. În acelaşi timp, se amplifica schimburile economice cu oraşele şi statele vecine, mai ales cu oraşele-colonii greceşti. Negustorii eleni aduceau în localităţile geto-dace obiecte de artă, bijuterii, vin de calitate în amfore etc., iar de aici procurau produse agricole, miere, blănuri ş.a. Ca urmare a dezvoltării relaţiilor comerciale s-a impus circulaţia monetară. Aceste schimbări dinamizau tot mai mult legăturile din interiorul spaţiului locuit de tracii de nord. La început, în secolul al IV-lea î.Chr., se răspândeau monedele oraşelor greceşti (Istria, Tira), a Macedoniei, Traciei elenizate. Spre sfârşitul secolului al IV-lea apare moneda proprie geto-dacă. Monedele prezentau imitaţii ale celor de argint bătute în Macedonia sub Filip al II-lea şi apoi sub Alexandru cel Mare, fiind răspândite pe întreg spaţiul locuit de geto-daci. Nivelul atins cu timpul de societatea geto-dacă a favorizat mai târziu şi legăturile ei sub diverse forme cu civilizaţia romană. Cu începere din secolul al II-lea î.Chr., odată cu penetraţia economică romană în Peninsula Balcanică, în spaţiul geto-dacic pătrund obiecte de export romane (ceramică, piese de argint, bronz, fier şi sticlă, precum şi monede romane). Băştinaşii exportau vite, piei, blănuri, grâne, lemn şi alte produse. Influenţa romană se resimte şi în viaţa spirituală: în religie, în scriere cu litere latine, în acumularea cunoştinţelor ştiinţifice etc. Contactul cu romanitatea a favorizat declanşarea procesului de romanizare. Toată comunitatea tracilor de nord recunoşteau acelaşi zeu suprem - Zamolxis, iar aceasta favoriza consolidarea lor etnică. Herodot scria, că geţii "nu recunosc alt zeu afară de al lor". Acest pasaj a fost interpretat de către cunoscutul istoric român Vasile Pârvan drept o dovadă că geţii credeau într-o singură zeitate, adică erau monoteist; în realitate Zamolxis era zeul suprem, aflat în vârful unui panteon restrâns, în acest panteon se mai afla zeiţa Bendida (ea prezenta cultul fertilităţii), o zeiţă (căruia nu i s-a păstrat numele) ce prezenta cultul ocrotirii căminului familiar, era de asemenea răspândit cultul zeului războiului (călăreţul trac) ş.a. Geto-dacii au creat lăcaşuri de cult - sanctuare. Construcţiile acestor sanctuare demonstrează că geto-dacii aveau cunoştinţe în domeniul matematicii şi astronomiei (sanctuarele de la cetatea Blidaru, Sarmizegetuza, Butuceni (Orhei) ş.a.). Unificarea politică a geto-dacilor a fost favorizată şi de evenimentele externe. O primejdie reală pentru geto-daci a prezentat pătrunderea romanilor în zona Mării Negre şi în Dobrogea (secolul I î.Chr.). Totodată, în această perioadă scade atât puterea triburilor celtice, aşezate în vestul spaţiului Carpato-Dunărean şi în zona intracarpatică, cât şi rolul militar şi politic al tribului germanic al bastarnilor, stabiliţi în secolele III-II î.Chr. în regiunile de silvostepă dintre Carpaţi şi Nistru. Apariţia formaţiunilor social-politice premărgătoare organizării statale. doua etapă a epocii fierului a favorizat accentuarea diferenţierii sociale şi apariţia unor formaţiuni social-politice anterioare organizării statale. Forma de organizare social-politică era prezentată la acea etapă de uniuni tribale, conduse de şefi militari (unii dintre acestea sunt menţionaţi în izvoarele scrise şi pe monede, cu denumirea de basilei). O asemenea uniune (comunitate) şi organizare a geto-dacilor întâlneşte la 514 regele persan Darius în Dobrogea în timpul conflictului său cu sciţii. Informaţii preţioase despre o altă uniune de triburi geto-dace de la nord de Dunăre ne transmite istoricul grec Adrian din secolul al II-lea î.Chr. El a descris atacul lui Alexandru Macedon din anul 335 î.Chr. asupra geţilor din Câmpia Dunăreană. Geţii concentrase lângă o cetate slab întărită 4000 de călăreţi şi 10.000 de pedeştri. In faţa puternicii oşti ale lui Alexandru ei au preferat să se retragă, fiind urmăriţi de pedestrimea macedoneană, care îşi croia drumul prin lanurile de grâu ale geţilor. De asemenea în Câmpia Munteană devine cunoscută la sfârşitul secolului al IV-lea Î.Chr, o puternică uniune politică a geţilor, condusă de regele Dromichaetes. în anul 300 Î.Chr. Dromichaetes înfruntă o campanie militară a regelui macedonean al Traciei - Lysimach, făcându-l prizoner pe fiul acestuia, într-o nouă campanie la 292 î.Chr. Lysimach este din nou înfrânt de către Dromichaetes şi este luat chiar el prizonier. Dromichaetes, însă, nu-l omoară, ci dă un ospăţ regal în onoarea lui şi îl eliberează în schimbul păcii, căsătorindu-se cu fiica lui Lysimach. În secolele III-II Î.Chr, izvoarele menţionează doi basilei geto-daci, care aveau sub autoritatea lor colonia Histria. Este vorba de Zalmodegikos, apoi de Rhemaxos. în Transilvania şi în vestul Moldovei (prin anul 200 Î.Chr.) era cunoscută căpetenia unei uniuni tribale - Oroles, care, fiind înfrânt de bastarni, şi-a chemat din nou oastea la luptă, ieşind biruitor. Tot în această zonă este situată de izvoarele scrise (Trogus Pompeius) stăpânirea regelui dac Rubobostes în a doua jumătate a secolului al II-lea Î.Chr.) Uniunile tribale menţionate mai sus corespundeau etapei de organizare social-politică a geto-dacilor, care a precedat apariţia statului condus de Burebista. Războaiele unificatoare ale lui Burebista. În anul 82 î.Chr. (după cum rezultă din afirmaţia istoricului lordanes) îşi începe activitatea sa de unificator al triburilor geto-dace Burebista, conducătorul unei uniuni tribale. El întreprinde pentru aceasta două mari campanii militare. În anii 60-59 î.Chr. după ce a unificat triburile din interiorul cercului carpatic, Burebista şi-a îndreptat acţiunea împotriva celţilor din sud-vestul şi nord-vestul Daciei, ajungând până în Macedonia şi la Dunărea mijlocie. Apoi urmează ofensiva lui Burebista spre Câmpia Panonică, unde atacă triburile celtice ale boilor şi tauristicilor. Fiind distruşi, celţii se retrag în Galia (Franţa) şi Noricum (Austria), în urma acestei campanii Burebista îşi consolidează stăpânirea pînâ la Morava şi Dunărea mijlocie, devenind o forţă militară importantă, căci cum scria Strabon, el "a ajuns să fie temut chiar şi de romani". O altă campanie militară a lui Burebista începe în anul 55 î.Chr., fiind îndreptată spre zona Mării Negre. In urma acestei ofensive el îi supune pe bastarni, stabiliţi între Carpaţi şi Prut, pe sarmaţii din zona Bugului, apoi cucereşte coloniile greceşti: Olbia, Tiras, Histria ş.a. Unele colonii, ca Dionysopolis (Balcic), i-au câştigat bunăvoinţa prin supunere benevolă. Astfel, regatul lui Burebista se întindea: de la Dunărea mijlocie (la vest) până la gurile Bugului (la est), şi de la Carpaţi! Păduroşi (la nord) până la Munţii Balcani (la sud). Statul nou creat era cunoscut sub numele de Dacia. În lucrările istoricilor continuă discuţia privind teritoriile şi triburile ce se aflau iniţial sub ascultarea lui Burebista, precum şi mersul acestui proces de unificare. Unii istorici susţin că activitatea unificatoare Burebista a început-o în regiunile intramontane, unde putea să se afle o formaţiune politică, asupra cărui fapt arată şi puternicile cetăţi ce se aflau acolo. Se menţionează şi faptul că în anul 80 i.Chr. Burebista a atacat la graniţele Transilvaniei triburile celte ale bolilor şi tauristicilor. Alţi istorici presupun că Burebista a fost conducătorul unei uniuni politice din câmpia de la nord de Dunăre, care apoi şi-a extins puterea şi asupra spaţiului locuit de daci din zona intracarpatică. Aceşti istorici pornesc de la faptul că cetăţile din Munţii Orăştiei au fost ridicate în timpul lui Burebista şi consideră că iniţial aici n-au putut exista un centru de organizare politică. În sfârşit, o a treia părere susţine că Burebista, fiind ajutat de Deceneu, şi-a strămutat reşedinţa din Câmpia Munteană în zona Munţilor Orăştiei. Statul dac şi societatea dacică. Despre rezultatele procesului de unificare ne mărturisesc izvoarele istorice scrise. Geograful Strabon (64/63 î.Chr. - 19/21 d. Chr.) menţionează că "ajungând în fruntea neamului său, care era istovit de desele războaie, getul Burebista l-a înălţat atât de mult prin exerciţii, cumpătare şi ascultare faţă de porunci, încât în câţiva ani a întemeiat o mare stăpânire". Iar într-o inscripţie din Dionysopolis, închinată lui Acornion, trimis ca sol la Burebista, regele geto-dac era caracterizat drept "cel dintâi şi cel mai mare dintre regii care au domnit peste Trăda, stăpân al ţinuturilor din stânga şi din dreapta Dunării". Caracterul de formaţiune statală al stăpânirii lui Burebista rezultă din organizarea ei internă. Urmând exemplul regatelor elenistice, care aveau o autoritate centrală puternică, Burebista a introdus obiceiuri noi cu caracter de legi, numite "bele-gines". Conform acestor legi conducerea se afla în mâinile regelui. El numea demnitari, care controlau îndeplinirea obligaţiilor comunităţilor intrate în regat. Pe lângă rege era un consiliu de sfetnici. Autoritatea spirituală supremă în stat aparţinea marelui preot. Această funcţie era deţinută de Deceneu, care l-a ajutat pe Burebista să unifice statul. Marele preot deţinea şi funcţia de vice-rege şi putea să devină chiar rege. Statul dac îşi organiza relaţiile cu populaţiile şi diferitele comunităţi locale supuse (săteşti, formaţiuni tribale sau uniuni tribale) impunându-le o triplă obligaţie: 1) de a plăti tribut; 2) de a pune la dispoziţie un anumit număr de ostaşi în caz de; 3) de a nu duce o politică externă proprie şi independentă. Statul geto-dac al lui Burebista era o monarhie cu un pronunţat caracter militar. În zona Munţilor Orăştiei Burebista a ridicat un întreg sistem de fortificaţii - cetăţile de la Blidaru, Piatra Roşie, Costeşti, Baniţa şi Câmpina. O fortăreaţă a fost înălţată pe Muntele Sfânt - Dealul Grădiştii. Puterea militară a geto-dacilor era impunătoare. După afirmaţiile lui Strabon Burebista avea o armată de 200.000 de oameni. Pentru comparaţie arătăm că armata Imperiului Roman număra circa 600000 de oameni. Menţionam, totodată, că unii istorici consideră afirmaţiile lui Strabon ca fiind exagerate. Acelaşi Strabon spune că Burebista a consolidat statul şi "prin exerciţii, abţinere de la vin şi ascultarea faţă de porunci". La sfatul lui Deceneu, scrie Strabon, geto-dacii "taie viţa de vie şi decid să trăiască fără vin". Societatea geto-dacică era alcătuită din câteva categorii sociale de oameni: pătura sacerdotală (preoţească), pătura de artistocraţi (numiţi tarabostes sau pileaţi) şi masa de producători (comaţi). Producătorii agricoli erau organizaţi teritorial în obşti săteşti. Ei plăteau grosul tributului (în produse, bani, muncă) şi prestau serviciul militar. Societatea dacică nu a fost o societate de tip clasic sclavagist, ci una tributală,adică bazată pe relaţii tributale. Politica externă a lui Burebista avea drept scop principal îndepărtarea de la hotarele Daciei a primejdiei unei cuceriri romane, în anul 49 î.Chr, la Roma începe războiul civil dintre Caesar şi Pompeius. Dorind ca romanii să-i recunoască stăpânirile sale Balcanice, Burebista îl trimite pe acelaşi Acornion în solie la Pompeius, rivalul lui Caesar. Dar, după victoria acestuia din urmă la Phursalos, o ciocnire între romani şi geto-daci devenea inevitabilă. Ea, însă, n-a avut loc, deoarece în 44 î.Chr, mai întîi Caesar a fost asasinat, iar apoi şi Burebista a căzut victima unui complot, organizat de către căpeteniile de triburi, care erau nemulţumiţi de puterea centralizată a regelui. După înlăturarea lui Burebista "marea stăpânire" a fost împărţită în patru, apoi în cinci formaţiuni politice. Deceneu a rămas conducător al nucleului intercarpatic al statului lui Burebista. L-a urmat Comosicus, apoi Coryllius (Scoryllius). în zona Banatului şi Olteniei este semnalat regele Costiso, care a întreprins mai multe incursiuni peste Dunăre. Alţi conducători ai geto-dacilor din partea Dobrogei (Rolles, Dapyx) treptat cad în supunere faţă de Roma. Organizaţia statală geto-dacă continuă să se păstreze numai în zona intermontană, care s-a consolidat în timpul domniei lui Decebal (87-106 d.Chr). Deşi regatul lui Burebista s-a descompus, el a avut o mare importanţă istorică. Pe plan intern, statul nou creat a consolidat unitatea etnică a geto-dacilor, în spaţiul locuit de ei mai târziu s-a format poporul român. Pe plan extern, geto-dacii s-au afirmat prin "marea stăpânire" a lui Burebista drept o forţă politică influentă în viaţa politică a Europei de Sud-Est din acea epocă." Provincia romana Dacia intre anii 107-275 Epoca stapanirii romane in Dacia a fost prima care a atras atentia cronicarilor si ulterior a savantilor. Problema caracterului stapanirii romane trebuie privita istoric, prin prisma conditiilor si a realitatilor epocilor antice, subliniindu-se atat aspectele pozitive, cat si cele negative ale stapanirii romane. In cazul Daciei, Roma nu a trimis doar functionari si armata, ci si colonisti plugari, ca sa cultive ogoarele, mestesugari pentru faurirea uneltelor si modelarea vaselor, arhitecti care sa ridice orase si artisti care sa le impodobeasca, profesori care sa invete copii stiintele. Inainte de a ajunge sub dominatia Romei, in Dacia existase o avansata civilizatie a fierului. Substituind acest nivel de dezvoltare, Roma a introdus in Dacia si Moesia o civilizatie superioara din punct de vedere tehnic : In agricultura, masivul brazdar roman, mai productiv, l-a inlocuit pe cel traco-dacic. Uneltele mestesugaresti au fost si ele perfectionate. Productia a crescut in agricultura si in mestesuguri intrunind nevoile unei populatii mai numeroase. Chiar si in provinciile dacice autohtone, ceramica de factura romana, de mai buna calitate, lucrata in exclusivitate la roata olarului este predominanta cantitativ. Au aparut mestesuguri care nu existasera in epoca precedenta cum ar fi sculptatul statuilor si a inscriptiilor in piatra, au aparut agrimensori, caramidari, sculptori de geme. Mestesuguri “casnice” altadata, ca si tesutul au ajuns sa fie practicate in ateliere specializate. Dezvoltarea mestesugurilor producatoare de marfa a determinat si dezvoltarea comertului. Aceasta dezvoltare a provinciei a fost platita cu pretul jertfelor omenesti din cele doua razboaie purtate impotriva lui Traian, cu pierderea independentei Daciei, cu stoparea evolutiei civilizatiei oppidare dacice si cu exploatarea populatiei autohtone. Cucerirea traiana a insemnat includerea unor parti din Dacia in sistemul roman, dar acest fapt nu trebuie confundat cu transformarea acestei provincii intr-o tara sclavagista de tip clasic, ca si in cazul Moesiei. Caracteristica generala a situatiei politice a Daciei este alternanta perioadelor de prosperitate si liniste cu perioadele de framantari, dominate de pericole si invazii. Dupa primul deceniu de stapanire in liniste a provinciei, inceputul domniei lui Hadrianus este marcat de atacurile barbarilor din Vestul Daciei. Dupa 118, pacea reinstaurata in Dacia si hotarele ei vor dura aproape o jumatate de secol, dupa care razboaiele marcomanice din vremea lui Marcus Aurelius si Commodus vor afecta unele teritorii din Dacia. La sfarsitul secolului al II-lea, odata cu dinastia Severilor s-a instaurat o epoca de pace. In deceniul patru al secolului al III-lea, atacurile gotilor si ale carpilor prefigureaza marele razboi carpic al lui Filip Arabul. In ciuda alternantei dintre liniste si pericole, o a doua caracteristica este faptul ca populatia si armata autohtona a dovedit spirit de colaborare cu statul roman si loialitate fata de imparati. Avand in vedere pozitia strategica importanta a provinciei Dacia, imparatii romani au trimis in provincie guvernatori importanti sau consulari experimentati, fie cavaleri care urmau sa devina consuli. Marcus Ulpius Traianus (98 - 117), a ramas in istoriografie ca Optimus Princeps. Dovedind o mare capacitate militara, dupa ocuparea Daciei, a ocupat Armenia si Mesopotamia, intr-o expeditie numita “Parthica” (114 - 117), terminata cu crearea ultimelor 3 provincii romane, Armenia, Mesopotamia si Assyria, si transformarea Regatului Part in stat clientelar. Dacia a fost rapid organizata ca provincie, fapt datorat in mare masura imparatului. Dupa 102, primul guvernator de rang consular al provinciei Dacia (legatus Augusti pro praetore) cunoscut astazi este Iulius Sabinus, mentionat intr-o diploma militara in 14 octombrie 109, descoperita la Ranovac, in Moesia Superior. In timpul domniei lui Iulius Sabiunus (106 - 107/109), granita de Vest a fost amenintata de sarmatii iazigi. Unul dintre rolurile principale ale provinciei Dacia a fost acela de a separa multimea de popoare barbare nord-dunarene, interpunandu-se intre sarmatii de la Estul si Vestul provinciei. Sarmatii, initial facand parte din populatii italiene, inruditi cu scitii, au ocupat prin secolele III - I a. Chr. Stepele de la Nord de Marea Neagra. Iazigii s-au stabilit intre Nistru si Nipru, iar roxolanii intre Nipru si Don. In secolul I, iazigii s-au asezat in campia dintre Dunare si Tisa, in jurul anului 20, sub imparatul Tiberius. Iazigii au avut relatii tensionate cu dacii, ducand o politica clientelara cu romanii. In timpul razboiului din 106, Traian a cucerit un teriotoriu care apartinuse iazigilor si pe care Traian, cucerindu-l in 106 a refuzat sa-l cedeze inapoi, pornind astfel un razboi cu iazigii. Actiunea, antiiaziga din 107 - 108 a pornit din Pannonia (condusa in acea perioada de Hadrianus). Trupele romane din Banat, inclusiv legiunea IV Flavia Felix, au participat la respingerea atacurilor iazige. Conform unor autori, acest razboi impotriva iazigilor s-a numit “expeditio Suebica et Sarmatica” in urma careia a fost decorat generalul L. Caesennius Sospes, fost comandand al legiulii XII Gemina si din 114 consul. In 108 - 109, dupa domnia lui Iulius Sabinus, la conducerea Daciei a ajuns D. Terentius Scaurianus, originar din Gallia Narbonensis. Acesta a fondat in numele imparatului capitala Daciei, Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa. onetara “Dacia Capta”. Terentius Scaurianus a fost urmat la domnie de C. Avidus Nigrinus (~ 113) si de C. Iulius Quadratus Bassus, originar din Pergam (117). La doar doua zile dupa moartea lui Traian la 13 august 117, P. Aelius Hadrianus este proclamat imparat (117 - 138). Inceputul domniei lui Hadrian este marcat printr-o serie de rascoale si tulburari in Partia, Mesopotamia, Armenia si Britannia. Dupa moartea in 117 a guvernatorului Daciei Iulius Quadratus Bassus in timpul unui razboi cu sarmatii, Hadrianus il numeste guvernator provizoriu pe Q. Marcius Fronto Publicius Severus. Situatia deosebit de grava il obliga pe imparat sa ordone distrugerea podului dintre Pontes si Drobeta, incercand astfel sa opreasca trecerea barbarilor peste Dunare. Doar rapida integrare a provinciei in Imperiul Roman si faptul ca in aceasta provincie venisera foarte multi cetateni romani il impiedica pe Hadrianus sa renunte la acest teritoriu cum renuntase la ultimele teritorii cucerite de Traian, Armenia, Asssyria si Mesopotamia, mutand astfel granita imperiului pe Eufrat. La sfarsitul anului 117, Hadrian incheie pacea cu regele roxolanilor marind subsidiile. Probabil pretul acestei paci a fost si mai mare : Hadrianus a renuntat la stapanirea Munteniei si a Sudului Moldovei, retragand atat trupele cat si administratia. In Razboiul impotriva iazigilor, luptele conduse de Turbo au fost purtate in Vestul Muntilor Apuseni si al limesului mesesan. Conform diplomei militare descoperite la Gherla, datata in 123, se mentioneaza lasarea la vatra, in cel tarziu 119 a unor contingente din patru unitati auxiliare de cavalerie (trei alae si o cohors equitata) stationate in Dacia Porolissensis si Pannonia Inferior. Sub conducerea lui Q. Marcius Turbo incheiat perioada de grave tulburari de la granitele provinciei, pe care acesta o divizase in 3 regiuni : Dacia Superior, Dacia Inferior si Dacia Porolissensis intre anii 118 -119, cand Turbo a parasit Dacia. Dupa modificarile teritoriale de la 118 - 119 , granitele Daciei vor ramane, in linii mari, neschimbate pana in timpul domniei lui imparatului Gallienus si Aurelian. Dunarea constituia granita dintre Dacia si provinciile Moesia Inferior si Superior, la fel cum Dobrogea romana era despartita prin Dunare de getii si roxolanii din Muntenia si Sudul Moldovei. Apararea liniei Dunarii se sprijinea in Sud pe castrul legiunii a XI-a Claudia de la Durostorum (azi Silistra, Bulgaria), iar in Nord pe castrul legiunii a V-a Macedonica de la Troemis. La plecarea lui Turbo, la conducerea Daciei Superior a fost numit Cn. Minicius Faustinus Sex. Iulius Severus (119 - 127), cunoscut din mai multe diplome militare descoperite la Casei, Porolissum si Tibiscum. Lui i-au urmat la conducerea Daciei Superior, un Tib. Claudius si un Egnatius (127 - 132), apoi Cn Papirius Aelianus Aemilius Tuscillus (cca. 131 - 134) si C. Iulius Bassus (135 - 138). Guvernatorii provinciei Dacia Superior vor avea capitala la Apulum datorita faptului ca ei indeplineau si functia de comandanti ai legiunii de acolo. La conducerea provinciei create de Hadrian, Dacia Inferior, primul procurator Augusti cunoscut este abia in 129 - Plautius Caesianus (mentionat in diploma militara din Grojdibod, jud. Olt), in anul 130 procurator fiind Claudius Constans. Primul procurator al provinciei Dacia Porolissensis cunoscut - Livius Grapus - este atestat mai repede, in diploma militara de la Gherla din 10 august 123. In 133 se cunoaste dintr-o alta diploma militara descoperita tot la Gherla, procuratorul Flavius Italicus. Domnia lui Antonius Pius (138 - 161) a fost considerata “secolul de aur” al Imperiului. Politica dusa de acesta a fost paradoxal mai apreciata decat cea bazata pe miscare practicata de Traian sau cea axata pe stabilitate, a lui Hadrianus. Totusi, pacea din timpul domniei sale nu ramane netulburata. Prin 142 - 143 ar fi purtat un razboi cu “getii”, (mentionat de Aelius Aristides in Orationes, XXVI,70) sau mai degraba cu sarmatii roxolani din Estul Daciei. In 158 - 159 sunt inregistrate ciocniri cu costobocii si cu dacii liberi. Cu exceptia perioadei 117 - 118, primele 6 decenii de stapanire romane au fost caracterizate de acumulari, sub semnul stabilitatii. Doar primii ani din domnia lui Marcus Aurelius (161 - 180) au corespuns dorintelor imparatului - filosof, reprezentant al neostoicismului : ani de pace si prosperitate in care problemele militare le-a lasat asociatului sau la tron Lucius Verus (161 - 169). Cu anul 166 s-a deschis una dintre cele mai grele perioade pentru Imperiu ; datorita conspiratiei tuturor popoarelor din Illirycum pana in Gallia au inceput razboaiele marcomanice, la care au participat si cvazii, lacringii, burii, roxolanii, costobocii si altii. Pax Romana instaurata de Augustus a fost puternic zguduita. Teritorii intinse din Dacia sunt afectate de razboaiele marcomanice, incepand cu a doua jumatate a anului 167, atat in Dacia Porolissensis cat si in Centrul regiunii transilvane. Porolissumul nu reuseste sa opreasca invazia, cele doua castre de aici suferind pierderi. Parasind aceste teritorii, neamurile barbare s-au indreptat spre zona aurifera. Populatia din Alburnus Maior si-a ascuns actele - tablitele cerate - in galeriile minelor de aur (data ultimei tablite este 29 mai 167). Distrugeri cauzate de invazii au fost remarcate si la Apulum si mai ales la Ulpia Traiana Sarmizegetusa. In anul 168, legiunea a V-a Macedonica e transferata in Dacia, la Potaissa, in cadrul seriei de masuri care urmarea intarirea frontierelor provinciilor (inclusiv crearea unor noi legiuni ca si II Italica si III Italica),stabilite pe Dunare. In acest context politico-militar, s-a produs si o reforma la nivel administrativ, asemanatoare cu cea de la inceputul domniei lui Hadrian. Conducerea celor trei Dacii este acordata lui M. Claudius Fronto. In 170, costobocii ataca Dobrogea, urme arheologice ale acestui conflict fiind sesizabile la Tropaeum Traiani, Noviadum, Dinogetia sau Capidava. Bastarnii si-au indreptat atacurile spre vechile cetati grecesti. In Dacia, urmasul lui Fronto, guvernatorul Sex. Cornelius Clemens a trebuit sa faca fata noilor atacuri ale popoarelor germanice si dacice. Dupa 172, luptele marcomanice continua. Intregul deceniu opt este caracterizat de puternice framantari. In 175 iazigii sunt infranti, incheindu-se astfel o pace care este incalcata peste doi ani. La 179 s-a incheiat o conventie cu iazigii, care le dadea dreptul de a face comert cu roxolanii trecand prin provincia Dacia, cu acordul guvernatorului. (Dio Cassius, LXXI, 19, 2). Dupa moartea lui Marcus Aurelius, urmasul si fiul sau Commodus (180 - 192) a incheiat pacea cu iazigii si cvazii. La inceputul domniei lui Commodus inca se mai purtau lupte in Nordul provinciei, cu burii, de catre guvernatorul Daciei, C. Vettius Sabinianus Iulius Hospes. Printr-un efort militar deosebit, atacurile popoarelor barbare la limesul renan si danubian au fost respinse. Epoca politicii ofensive se incheiase. Esenta reorganizarii Daciei intreprinsa de Marcus Aurelius consta in refacerea, din punct de vedere militar, administrativ si juridic a unui organism unitar - provincia Dacia (numita si tres Daciaei). Guvernatorul - consularis trium Daciarum - avea comanda unica a armatelor din provincie ; lui i s-au subordonat comandantii celor doua legiuni. Cele trei Dacii inseamnau Dacia Apulensis, Dacia Malvensis si Dacia Porolissensis. Consularul Daciilor rezida intr-un praetorium, la Apulum. Deceniul al noualea a fost si el marcat de unele lupte impotriva dacilor liberi intre 183 - 184. In 192, Commodus este ucis si este urmat la domnie (pentru cateva luni) de imparatii P. Helvius Pertinax si Didius Iulianus. In 193, tronul ii revine lui P. Septimius Severus (193 - 211). Cu aceasta s-a instaurat dinastia Severilor, ultima perioada de prosperitate a Daciei. In perioada domniei lui Dacia s-a dublat fata de epoca anterioara. Aceasta perioada este caracterizata printr-o stare de pace remarcandu-se fidelitatea trupelor dacice imparatului. Fiul sau, Caracalla (211 - 217) a acordat o deosebita atentie armatei si sistemului de fortificatie.In aceasta perioada s-au purtat lupte cu populatii de la Nord a provinciei, precum si tratative cu dacii liberi, cu cvazii si vandalii. Sub domnia lui Severus Alexander (222 - 235) Dacia a cunoscut ultima perioada linistita. In aceasta perioada este atestat epigrafic Concilium Trium Daciarum, aparut insa mai devreme, adunare generala condusa de un coronatus Daciarum trium desfasurata la Apulum, cu prilejul careia se discutau principalele probleme ale provinciei. In timpul domniei lui Maximinus Thrax (235 - 238) a inceput anarhia militara cand armata, adevaratul stapan al destinelor Imperiului, proclama si detroneaza imparatii. Maximinus Thrax avea sa poarte titlurile onorifice de Sarmaticus Maximus si Dacicus Maximus, datorita luptelor purtate in apropierea provinciei intre anii 236 - 238. In aceasta perioada incep atacurile gotice si carpice. In anul 238 au avut loc atacuri combinate ale gotilor si carpilor la Dunarea de Jos. Dupa 242 carpii ai revenit cu noi invazii in Moesia si Tracia. Este posibil ca sub Gordian al III-lea (238 - 244) aceste invazii sa fi afectat si unele regiuni din Dacia. In timpul domniei lui Filip Arabul (244 - 249) are loc marele atac al carpilor cand provinciile sufera mari distrugeri asemanatoare celor din timpul razboaielor marcomanice. Batalia decisiva s-a dat in anul 247. Numeroase tezaure numismaticei ingropate in aceasta perioada atesta patrunderea violenta a carpilor, insotita de jafuri si inrobiri. Limesul transalutan a fost abandonat, apararea mutandu-se pe linia Oltului. In secolul al III-lea, toate marile centre urbane din Dobrogea au suferit mari pierderi. Histria a fost complet distrusa de goti, iar in alte centre urbane ca si Tropaeum Traiani, Noviadunum, Dinogetia, Capidava sau Sacidava s-au constatat mari distrugeri. Dupa invingerea carpilor, Filip Arabul sprijina reabilitarea provinciei Dacia prin diferite mijloace, in 248 refacand fortificarea unor localitati, in special in Dacia Malvensis. Politica sa este continuata de Decius (249 - 251), caruia la Apulum i se spune restituor Daciarum. Dar razboiul la Dunarea de Jos continua, decimand trupele romane, culminand cu caderea pe campul de lupta impotriva gotilor condusi de Kniva. Pana in timpul domniei comune a lui Valerianus si Gallienus (253 - 259), in ciuda amenintarilor exterme, Dacia este mentinuta in cadrul Imperiului. Cu toate acestea, pe tot timpul deceniului al 6-lea al, situatia politica a provinciei Dacia a oscilat intre speranta si incertitudine, pe fondul unei crize generale a Imperiului. Gallienus a incercat sa mentina Imperiul atacat din exterior si subminat din interior. Prin 258 legiunile pannonice si moesice proclama imparat pe Ingenuus, iar in 260 apare un nou uzurpator, si anume Regalianus. Dupa anul 260, in timp ce Moesia Inferior era amenintata mai ales de goti, situatia din Dacia devine incerta. Unele izvoare literare vorbesc despre “lasarea provinciei” sub domnia lui Gallienus ( Aurelius Victor, 33, 3 ; Orosius, 7, 22, 7). Altele izvoare vorbesc de asemenea despre o prima lasare a Daciei in afara hotarelor Imperiului sub acest imparat si despre o “a doua evacuare” sub Aurelian. (Eutropius,9,8,2 si 15 ; Rufius Festus,8 ; Iordanes, Rom.,217). Un singur izvor (HA, Vita Aureliani,39,7) pune parasirea Daciei doar in seama lui Aurelian. Sub Aurelian s-a produs mai intai o recuperare a Daciei de catre puterea centrala (dupa renuntarea la anumite teritorii in timpul domniei lui Gallienus), pentru a putea fi organizata o evacuare in conditii normale si nu o retragere precipitata. Data acestui eveniment este incerta, unii istorici il plaseaza la inceputul (270 - 271) sau la sfarsitul (274 - 275) domniei lui Aurelian (269 - 275). In aceasta perioada a fost retrasa armata si administratia, ceea ce insemna ca au parasit provincia si familiile militarilor, precum si alti civili legati prin diverse interese de armata ori de alte structuri ale statului roman. Motivele retragerii armatelor romane din Dacia sunt clare : o scurtare considerabila a frontierelor Imperiului asaltate de barbari, o repliere tactica pe granita narutala a Dunarii, mai usor de aparat, pentru salvarea teritoriilor sud-dunarene ale Imperiului. Abandonarea Daciei a parut imparatului si Imperiului acceptabil de platit pentru pastrarea Imperiului. Cum dupa 106 aurul Daciei contribuise la redresarea economica a Imperiului Roman, acum in folosul linistii aceluiasi Imperiu, Dacia era sacrificata. Astfel, Aurelian a asezat legiunea a XIII-a Gemina la Ratiaria (in Bulgaria), iar legiunea a V-a Macedonica in mai vechiul sau castru de la Oescus. In acest fel a fost creata noua Dacie a lui Aurelian, la Sudul fluviului, in zona vestica a Moesiei Inferior si in partile estice si meridionale ale Moesiei Superior. Imperiul a considerat abandonarea Daciei traiane mai degraba o solutie temporara, din moment ce si-a pastrat suficiente capete de pod pe malul stang al Dunarii,ca de exemplu la Drobeta sau Sucidava." 쥁@