Referat Istoria Economiei Romanesti

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Istoria Economiei Romanesti si de asemenea puteti face Download Referat Istoria economiei romanesti

Citeste fragmente din Referat Istoria Economiei Romanesti

Istoria economiei româneşti - note de curs - Cuprins Introducere Capitolul I - Economia în spatiul carpato-danubiano-pontic în epoca antică Capitolul II - Economia românească în epoca feudală Capitolul III - Trasaturi ale economiei mondiale de la sfîrşitul sec XVIII pîna la începutul sec. XX Capitolul IV - Economia româneasca în epoca moderna Capitolul V - Evolutia economiei mondiale în perioada interbelica Capitolul VI - Evolutia economiei românesti în perioada interbelica Capitolul VII - Trasaturile economiei României la începutul celui de-al doilea razboi mondial Bibliografie Introducere Pentru întelegerea complexelor realitati economice de azi, dintre care multe sînt produsul unui trecut mai apropiat sau mai îndepartat, studiul fenomenelor si proceselor economice ce s-au derulat de-a lungul timpului apare în mod firesc necesar si nu este întîmplator ca în preocuparile stiintifice ale unor laureati ai Premiului Nobel se întîlnesc si cele de istorie a economiei. Istoria economiei este o stiinta sociala, facînd parte din grupa stiintelor economice; ea studiaza fenomenele si procesele economice, ramurile economice si economia în ansamblu din cele mai vechi timpuri pîna în zilele noastre. În abordarea problemelor economice din trecut, cercetatorul poate sa înceapa utilizînd vectorul timp sau vectorul spatiu. Utilizînd timpul ca element de întelegere a economiei se poate aborda cercetarea unor spatii mari, cum sînt epocile istorice, însa cercetarea este mai eficienta daca se investigheaza segmente de timp mai mici, sau anumite evenimente cu implicatii nationale si internationale (Revolutia Franceza, Primul Razboi Mondial, Al Doilea Razboi Mondial). Analizînd economia din punct de vedere al spatiului cercetarea poate viza în ansamblu economia lumii, dar si a continentelor sau a unor zone geografice regionale. Aparitia statelor si modelarea economiilor în functie de aceste structuri politice adirectionat importante cercetari cu scopul de a evidentia existenta unor economii statale care însa nu pot fi întelese pe deplin decît integrate unor spatii economice mai largi, stiut fiind ca din epoca moderna structurile economice nu pot evolua izolat. În procesul de cercetare istoria economiei utilizeaza un numar mare de izvoare, atît scrise cît si nescrise, avînd avantajul ca problemele care intereseaza azi beneficiaza în cea mai mare parte de izvoare scrise, inclusiv date statistice care favorizeaza o cercetare de înalta eficienta. Utilizînd surse exacte, istoria economiei pune la dispozitia factorilor de decizie date obiective, care permit o mai buna întelegere a realitatii si evitarea unor erori care, de regula, au costuri economice si sociale ridicate. Cercetarile de istorie a economiei dateaza de la începutul secolului trecut si au aparut mai întîi în Anglia, apoi în Germania, Franta si Italia. În spatiul românesc, ele dateaza de la mijlocul secolului trecut si apartin generatiei de la 1848 care, prin Nicolae Balcescu, Ion Ghica, Ion Ionescu de la Brad au cautat în trecutul economiei cai de solutionare a problemelor economice românesti din vremea lor. Cercetarile stiintifice s-au dezvoltat dupa întemeierea Academiei Române si înfiintarea Academiei de Înalte Studii Comerciale si Industriale. În perioada interbelica studii si lucrari de istorie economica au apartinut reputatilor economisti Virgil Madgearu, Victor Stanescu, Mihail Manoilescu, Vintila Bratianu, M. Constantinescu s.a. Dupa 1990 asistam la o relansare a acestui domeniu de cercetare, pe deplin motivata de noile realitati economice românesti si din lumea internationala. Capitolul I Economia în spatiul carpato-danubiano-pontic în epoca antica Descoperirile arheologice de pe întreg cuprinsul României atesta existenta aurului pe teritoriul patriei noastre cu 2.000.000 de ani î. Hr. Prima perioada a existentei omului este cuprinsa în epoca paleolitica care dureaza pîna la aproximativ 10.000 î. Hr. Aceasta etapa este caracterizata de procesul trecerii treptate de la simpla ocupare a teritoriului la locuirea lui, de încercari de amenajare si chiar de creare a unor adaposturi. Omul paleolitic s-a deosebit de stramosul sau prin faptul ca a prelucrat piatra, reusind sa conceapa si sa faureasca aproape toate tipurile de arme din silex, lemn si os care s-au folosit si în perioadele urmatoare. Perioada de tranzitie de la paleolitic la neolitic (10.000 - 5500 î. Hr.) se caracterizeaza în general prin transformari pe toate planurile: trecerea unor comunitati de la stadiul de vînator-culegator la acela recoltator si apoi de cultivator de plante, domesticirea animalelor, ceea ce va conduce firesc spre sedentarizare, omul fiind legat de gospodarie si de vatra casei. Vînatoarea ramîne, totusi, o activitate de baza. "Revolutia neolitica� (5500 � 2500 î. Hr.) a însemnat slefuirea si perforarea pietrei, dezvoltarea unor noi mestesuguri (torsul, tesutul si olaritul). Domesticirea unui numar mai mare de animale si cultivarea plantelor au dus la transformarea omului neolitic în producator. Oamenii îsi construiesc locuinte si apar primele asezari compacte pe vaile ferite ale apelor curgatoare si pe terase. Omul neolitic foloseste pentru confectionarea unor unelte si arme primul metal - cuprul. Acest fapt, ca si alte schimbari petrecute în viata si activitatea oamenilor, anunta epoca metalelor. Aceasta cuprinde epoca bronzului (1800 - 1150 î. Hr.) si epoca fierului (1150 î. Hr. - secolul I d. HR.). În epoca bronzului uneltele si armele de metal înlocuiesc pe cele din piatra. Are loc prima mare diviziune a muncii � despartirea agricultorilor de pastori. Cultura materiala si spirituala a epocii bronzului a fost creata de numerosul neam al tracilor, despre care avem informatii de la Herodot. În perioadele de mijloc si de sfîrsit ale Hallstatt-ului s-a desavîrsit cristalizarea etno-lingvistica a geto-dacilor - denumire generica data tuturor triburilor nord-trace. Plamadirea geto-dacilor, stramosii autohtoni ai românilor s-a înfaptuit în spatiul de la nord de Muntii Haemus si a avut o însemnatate majora în istoria întregului teritoriu sud-est european. Constituiti în puternice formatiuni politice, locuind un teritoriu întins si generos din punctul de vedere al bogatiilor solului si subsolului, geto-dacii au atins un nivel economic ridicat în acea perioada istorica, trezind interesul antichitatii. Economia în Dacia preromana Perioada de apogeu în dezvoltarea societatii geto-dacice a fost marcata de momentul întemeierii statului centralizat dac sub conducerea lui Burebista (82 - 44 î. Hr.) si s-a încheiat odata cu sfîrsitul domniei lui Decebal (87 - 106 d. Hr.). În acest interval de timp geto-dacii s-au afirmat în plan economic, politic, militar si religios. Societatea geto-dacica era împartita în clase si categorii sociale: tarabostes (nobilii) si comates (oamenii liberi). Sclavii, atîti cîti erau, detineau un rol cu totul neînsemnat în economia geto-dacica. Principalele domenii economice care s-au afirmat în Dacia preromana au fost: agricultura, cresterea animalelor, mestesugurile si comertul. Agricultura. Asemenea celorlalte ramuri tracice, si geto-dacii erau mari producatori de cereale (orz, secara, linte, bob si multe varietati de grîu). Baza economica o formau agricultura si cresterea vitelor. Descoperirile arheologice demonstreaza ca geto-dacii foloseau plugul cu brazdar si cutit din fier, coase, seceri, sape, sapaligi, greble cu sase colti. Daco-getii cultivau intens vita de vie. Practicau tot atît de intens apicultura si pescuitul. Cresterea animalelor a fost una dintre vechile îndeletniciri ale tracilor nord-dunareni. Pe bogatele pajisti ale Daciei erau crescute cornutele mici si mari, iar rasa de cai foarte iuti ai getilor era renumita atît în lumea greaca cît si în cea romana. Turmele de oi si cirezile de vite jucau un rol important în economia vietii getice. Dacia era vestita si prin bogatiile ei naturale. Lemnul padurilor era cautat de greci pentru construirea corabiilor. Sarea era folosita de geto-daci în conservarea pestelui si a carnii, în argasirea pieilor dar si ca produs de schimb cu grecii si, mai tîrziu, cu romanii. Mestesugurile. Pamîntul Daciei a fost bogat în minereuri (fier, arama, argint si aur). Datorita acestui fapt, metalurgia fierului s-a dezvoltat înca din jurul anului 800 î. Hr. Au existat numeroase ateliere de metalurgie care nu au fost depasite decît de romani. În atelierele geto-dacilor se confectionau ustensilele de care aveau nevoie mesterii în prelucrarea fierului: nicovale, baroase, pile, clesti si ciocane de forja. Erau produse unelte din fier necesare agriculturii (plugul cu brazdar de fier, seceri, greble, coase). Pentru cei care exploatau si prelucrau lemnul se produceau fierastraie cu pînze late si înguste, topoare, scoabe, cuie, burghie, zavoare si balamale pentru usi. Armata geto-dacilor era înzestrata cu armele produse de mestesugarii autohtoni. Acestia fabricau lanci si sulite, sabii drepte si curbate, pumnale, scuturi, vîrfuri de sageti. Din fier se confectionau podoabe si accesorii pentru îmbracaminte (catarame, paftale, nasturi, fibule, bratari). Aurul si argintul era folosit în confectionarea bijuteriilor (coliere, bratari, fibule, brose, catarame). Ceramica geto-dacilor impresioneaza atît prin cantitate cît si prin calitate. Mesterii daci au început sa foloseasca roata olarului din prima jumatate a secolului V î. Hr. În perioada de apogeu (sec. I î. Hr.sec. - I d. Hr.) ceramica geto-dacica cunoaste si unele influente elenistice, materializate în pictarea vaselor. Culorile folosite sînt rosu si brun. Remarcabile ca factura, elegante ca forma sînt canile, vasele cu doua torti, strachinile cu picior si cele cu capac. Forma cea mai caracteristica a ceramicii geto-dacice este vestita, cească dacică Relatiile comerciale Daco-getii au stabilit relatii comerciale cu lumea greaca s apoi cu cea romana. Înfiintarea oraselor-cetati grecesti de pe litoralul Marii Negre a favorizat intensificarea schimburilor comerciale dintre autohtoni si greci. Din lumea greceasca se importau untdelemn si vin, unelte si arme, articole de podoaba si obiecte de arta. Din Dacia se exportau grîne si vite, sare si miere, lemn si piei. Schimburile comerciale au favorizat si folosirea monedelor. Înca din sec. V î. Hr. aparuse în Dacia moneda greceasca. Doua secole mai tîrziu, daco-getii bat moneda proprie, imitata dupa cea greceasca. Emisiunile monetare ale geto-dacilor au durat aproape trei secole. Monedele emise erau din argint si, foarte putine, din aur. Alaturi de moneda autohtona au circulat drahma greceasca si denarul roman. Economia în Dacia Romana În urma razboaielor daco-romane din anii 101-102 si 105-106 statul centralizat faurit de Decebal îsi înceteaza existenta. O parte a teritoriilor stapînite de Decebal au fost integrate Imperiului Roman care a creat Provincia Imperiala Dacia. Aceasta cuprindea spatiul intracarpatic pîna pe culmea Brezei si Somesului Mare, Banatul si Oltenia pîna la Jiu. Întinse teritorii nord-dunarene au fost atribuite Provinciei Moesia Inferior: teritoriul dintre Jiu si Olt, sud-estul Transilvaniei, întreaga Muntenie si partea de sud a Moldovei. Celelalte teritorii apartinînd fostului stat centralizat dac erau locuite de triburile de daci liberi (Carpii, Costobocii, Dacii Mari). Provincia Dacia Romana a cunoscut importante prefaceri determinate de politica dusa de Traian si urmasii sai. Urmarile cuceririi romane s-au resimtit asupra tuturor domeniilor vietii societatii dacice. Dacia Traiana a continuat în linii mari viata economica a Daciei lui Decebal. Au existat, însa, o serie de schimbari atît în domeniile economice traditionale cît si în noile activitati economice înregistrate în noua provincie imperiala. Principalele sectoare economice au fost: agricultura, cresterea animalelor, mineritul si mestesugurile, comertul si circulatia monetara. Agricultura În urma cuceririi romane pamîntul devine în totalitate ager publicus, conform dreptului roman. El putea fi atribuit în proprietate ereditara sau numai în folosinta si a constituit un important instrument al procesului de romanizare. Agricultura, viticultura si pomicultura sînt ocupatii de baza ale autohtonilor si colonistilor prezenti în Dacia Romana. Se cultiva diferite soiuri de grîu, mei si secara. Activitatea din agricultura este favorizata de introducerea unor unelte si practici noi. Cresterea animalelor este confirmata de numeroasele informatii provenite din ordinele romane. Pasunile si fînetele statului sînt date unor arendasi, care impun taxe pentru cei ce trimit vitele pe aceste terenuri. Vitele cornute mari si mici, precum si cabalinele, constituiau una dintre marile bogatii ale Daciei Romane. Acestea erau comercializate în celelalte provincii ale Imperiului Roman. Mineritul si mestesugurile Prefaceri importante se petrec în domeniul mineritului. Bogatiile subsolului Daciei, aurul si argintul, au reprezentat o puternica atractie pentru romani si unul dintre motivele cuceririi Daciei. De aceea, noii stapîni au fost preocupati de exploatarea lor cît mai rentabila, fapt pentru care minele de metale pretioase au fost declarate proprietatea statului. Specialistii în minerit au fost adusi mai cu seama din Iliria, unde aceasta îndeletnicire avea o veche traditie. Cele mai bogate exploatari aurifere si argintifere erau în muntii Apuseni (Rosia Montana, Abrud si Zlatna). În afara de aur se mai exploatau sarea, fierul, marmura si titeiul (pacura). Sarea se extragea de la Ocna Mures (Salinae), Ocna Sibiului si Ocna Dejului. În ceea ce priveste marmura, ea s-a scos din carierele de la Bucova si Gradistea. Au luat fiinta numeroase ateliere în care se prelucrau minereurile extrase. Ceramica ocupa un loc important în activitatea mestesugarilor. În atelierele lor se realizau oale, cesti, strachini dar si figurine si statuete folosite la împodobirea unor constructii. Au existat numeroase ateliere în care se prelucra fierul unde se produceau unelte pentru toata gama de activitati economice si se confectionau unele arme necesare armatei romane. În atelierele Daciei Romane se lucrau lemnul, pielea, lîna, inul si cînepa. Mestesugarii si meseriasii erau organizati în asociatii profesionale si religioase numite, Collegiue. Sînt mentionate astfel de asociatii pentru mineri, leticari, plutasi, luntrasi. Comerţul si circulatia monetara Despre comertul Daciei Romane, marfurile importate si exportate, precum si negustorii de aici avem numeroase informatii. Inscriptii descoperite la Apullum mentioneaza negustorii din Provincia Dacia Apullensis constituiti într-o confederatie. Alte centre în care apar negustori sînt Sarmizegetusa, Drobeta, Ampelum si Potaissa. Din Dacia se exportau materii prime (aur, argint, sare) dar, alaturi de acestea, obiectul comertului îl faceau si cerealele, vitele, mierea de albine, lemnul si pestele. Se importau vase fine de lux (terra sigillata) din Panonnia, Gallia si malul drept al Rinului. Se mai importau stofe fine, obiecte de podoaba, arme, fructe, minereuri si vinuri sudice. Dezvoltarea comerciala este evidentiata si de descoperirile care arata ca pe teritoriul Daciei au existat în permanenta importante resurse monetare. Populatia de la orase si sate folosea monede de aur, argint si bronz de diferite valori, unitatea de calcul fiind sestertul si denarul. Începînd cu anul 246, conducerea Imperiului va permite Daciei sa emita monede de bronz purtînd inscriptia Dacia Felix, contribuind astfel la revigorarea comertului intern si extern. Capitolul II omia româneasca în epoca feudală Feudalismul reprezinta o etapa în dezvoltarea si evolutia societatii omenesti. Caracterele generale si comune feudalismului pe plan universal se îmbina cu trasaturile particulare, specifice evolutiei istorice unor tari si popoare sau grupuri de tari si popoare. Nasterea relatiilor feudale a avut ca urmare formarea unei suprastructuri feudale corespunzatoare în domeniul politic si spiritual. În plan economic proprietatea funciara feudala a constituit baza feudalismului. Paralel cu formarea proprietatii funciare feudale au luat nastere si cele doua clase sociale fundamentale: proprietarii feudali si taranimea (libera sau dependenta). Orasul medieval, centru de productie mestesugareasca si comerciala, a reprezentat un pas mai departe fata de orasul din antichitate, prin � XIII. Orînduirea feudala pe teritoriul tarii noastre a durat din sec. VIII si pîna la începutul sec. XIX. Migratiile si consecintele lor asupra vietii economice Marile migratii declansate la mijlocul sec. III au avut puternice consecinte asupra teritoriilor nord-dunarene. Confruntata cu probleme militare si economice grave, conducerea Romei hotaraste abandonarea Provinciei Dacia (270 � 275). Dupa retragerea aureliana populatia daco-romana traieste în comunitati satesti, organizate în obsti teritoriale. Economia cunoaste, în noile conditii istorice, o suita de schimbari ce o vor marca pentru lunga perioada de timp. Cel mai important proces este ruralizarea vietii economice, determinat de disparitia oraselor si de efectele negative ale deselor atacuri declansate de populatiile migratoare. În acest context, activitatile economice de baza erau: agricultura pe suprafete mici, cresterea animalelor, pescuitul si vînatoarea, la acestea adaugîndu-se si mestesugurile casnice care solutionau importante probleme de existenta. Începînd cu sec. IX � X viata economica devine mult mai complexa. Agricultura este practicata pe suprafete mult mai mari, fapt demonstrat de uneltele agricole descoperite în numeroase asezari (brazdarele de plug, seceri, hîrlete, sapaligi). Se cultiva grîu, orz, mei, � XI a numeroase resturi materiale precum bucati de minereude fier, lupe si zgura de fier, rezultate din operatiunea de reducere a minereului. Astfel de materiale au fost descoperite în asezarile de la Dridu, Buftea, Bucov, Ciurelu si Garvan. În sec. X populatia tarii noastre practica mestesugurile menite sa satisfaca nevoile primordiale ale oamenilor: de îmbracaminte, locuinta, aparare si nevoile gospodaresti. Prelucrarea metalelor este atestata de numeroasele obiecte de fier descoperite în numeroase asezari: cutite, topoare, clesti, ciocane, foarfeci, dalti, seceri, cîrlige de undita, catarame, sfredele, cuie, vîrfuri de sageti. Olaritul a constituit unul dintre mestesugurile importante în asezarile feudale timpurii. Ceramica lucrata cu mîna este înlocuita cu cea lucrata la roata. Este de subliniat aparitia productiei locale de ceramica smaltuita. Mestesugul tesutului s-a dezvoltat datorita folosirii razboiului de tesut de tip orizontal preluat de la bizantini. Prelucrarea lemnului si a pietrei a constituit si ea o îndeletnicire importanta pe teritoriul tarii noastre. O parte din productia mestesugareasca locala era destinata schimbului. Au fost descoperite numeroase tezaure cu monede bizantine la: Cleja, Calarasi, Dolnesti si Orsova. Aceasta demonstreaza cresterea circulatiei monetare ca urmare a schimburilor comerciale interne si externe precum si dezvoltarea economica generala a societatii românesti din sec. X � XI. Economia româneasca în perioada feudalismului dezvoltat În sec. XIII � XIV societatea româneasca cunoaste importante realizari în plan politic, economic, social si cultural. Apar primele formatiuni politice feudale incipiente de tipul cnezatelor, voievodatelor si tarilor. Treptat, acestea se vor unifica, punînd bazele celor patru state feudale centralizate românesti: Transilvania, Moldova, Muntenia si Dobrogea. Constituirea acestora s-a derulat într-un context extern deosebit de complex determinat de: expansiunea regatului Ungariei, marea invazie tataro-mongola, decaderea Imperiului Bizantin si ascensiunea viitorului Imperiu Otoman. Au fost create institutiile statului feudal (Domnia, Sfatul Domnesc, Armata si Biserica). Formarea statelor feudale românesti a permis si o dezvoltare ascendenta a economiei feudale. Principalele ramuri ale economiei Tarii Românesti, Moldovei si Transilvaniei au fost agricultura, cresterea animalelor, mineritul, mestesugurile si comertul. Agricultura. Strainii care au vizitat cele trei tari românesti în acea vreme au remarcat fertilitatea solului si bogatia locuitorilor în grîne si animale. Dezvoltarea demografica si extinderea relatiilor comerciale au avut drept consecinta marirea suprafetelor însamîntate cu cereale. Culturile de cereale cele mai raspîndite erau cele de grîu, mei, orz, secara si ovaz. Pe lînga sistemul mai vechi al destelenirilor permanente, începe sa fie folosit sistemul celor doua tarlale (asolamentul bienal). Tehnica agricola înregistreaza unele progrese ceea ce a contribuit la cresterea productivitatii muncii. Cultivarea vitei de vie continua sa fie o preocupare importanta a locuitorilor din Moldova, Tara Româneasca si Transilvania. În regiunile de deal erau raspîndite livezile de pomi fructiferi. Proprietatea agrara era dominata de marele domeniu boieresc (nobiliar), laic si ecleziastic, care era exploatat prin intermediul taranilor dependenti (rumâni, vecini, iobagi). Obligati pentru lotul primit în folosinta de la proprietar sa dea dijma în produse si sa presteze mai multe zile de munca. Cresterea animalelor constituie o activitate economica deosebita deoarece vitele reprezentau si unul dintre produsele de seama al exportului. Documentele vremii mentioneaza numeroasele herghelii de cai, turme mari de vite si de oi. Feudalii realizau importante venituri din exportul vitelor. Petru Rares împrumuta principelui german Ioachim de Brandenburg suma de 100.000 de florini, rezultate din vînzarea a cca. 50.000 de boi. Domnii Tarii Românesti percepeau de la toate stînele din tara o însemnata dare în natura numita casarit, care aducea importante venituri domniei. Albinaritul si pescuitul constituiau si ele ocupatii de seama în activitatea românilor datorita importantei pe care o aveau în viata de toate zilele: mierea, care înlocuia zaharul, ceara, din care se faceau lumînarile si pestele, unul dintre alimentele de baza ale populatiei. Ca urmare a dezvoltarii albinaritului si pescuitului cresc si cantitatile de miere, ceara si peste vîndute peste hotare. Mineritul. Tarile Române dispuneau de importante bogatii ale subsolului care însa nu erau exploatate la nivelul posibilitatilor datorita lipsei tehnicilor si a investitiilor de capital. Extragerea fierului era modesta datorita concurentei obiectelor de import de calitate mai buna aduse din Cehia, Germania sau Polonia. Extragerea aurului si a argintului se dezvolta continuu în vechile regiuni miniere de la Baia Mare, Baia de Aries, Zlatna, Abrud si Rodna. La mina regala de la Baia Mare functionau la mijlocul sec. XVI 14 steampuri puse în miscare de forta hidraulica si 5 topitarii. Posesorii si exploatatorii de mine sînt scutiti de taxele vamale pentru obiectele achizitionate din alte locuri; se admite aducerea de mineri straini si se acorda dreptul nelimitat de exploatare a minelor de aur si argint. O serie de orase miniere din Transilvania dobîndesc privilegii speciale cum ar fi: dreptul de a exploata minele în regie proprie, dreptul de crîsmarit, dreptul de tîrg saptamînal, toate acestea cu obligatia de a renova minele vechi si de a deschide altele noi. Fierul se exploata în minele de la Hunedoara, Ghelar si Rimetia. În sec. XVI � XVII dezvoltarea productiei, a mestesugurilor, a tehnicii militare a dus la cresterea exploatarii metalelor feroase si la specializarea unor regiuni care livrau fier pentru piata. Sarea se exploata atît pentru piata interna cît si pentru cea externa. Principalele ocne de sare erau la Turda, Sibiu, Dej, Rodna, Tîrgoviste, Rîmnic, Tg. Trotus. Cum exploatarea ocnelor constituie în general un monopol al statului veniturile ocnelor apartineau domniei. Astfel în Transilvania la mijlocul sec. XVI fiscul obtinea din exploatarea tarii peste 40.000 de florini. Orasele si productia de marfuri Dezvoltarea pietei interne datorita productiei mestesugaresti si a comertului a dus la cresterea centrelor urbane din Transilvania si mai tîrziu a celor din Tara Româneasca si Moldova. Cele mai înfloritoare sunt orasele �libere regale�, centre comerciale si mestesugaresti bine fortificate, înzestrate cu drept de auto-administrare si cu privilegii (Brasov, Cluj, Sibiu, Bistrita, Tg. Mures, Sighisoara, Medias). În Moldova si Tara Româneasca orasele se dezvolta mai tîrziu dar nu ating nivelul de urbanizare a celor din Transilvania. S-au impus, Baia, Siret, Trotus, Roman (în Moldova) si Tîrgoviste, Giurgiu, Braila (în Tara Româneasca). O mare parte a populatiei principalelor orase transilvanene era formata din mestesugari organizati în bresle. În sec. XVI numai la Cluj existau 22 de bresle si peste 50 branse mestesugaresti. Numarul mestesugarilor creste încontinuu. Dintre specialitatile nou aparute în aceasta vreme, mai importante erau: postavarii, ceasornicarii, specialistii în email, tipografii, farmacistii. Dezvoltarea productiei mestesugaresti dar si a agriculturii si a celorlalte activitati economice au creat conditiile necesare unui larg schimb comercial. Se exportau produse proprii, se practica un intens comert de tranzit, se importau produse din Europa Occidentala si Orientala. S-au dezvoltat legaturile dintre cele trei tari românesti, s-a extins piata interna, a sporit rolul negustorului ca intermediar între producator si consumator. Comertul intern se desfasoara prin intermediul tîrgurilor, iarmaroacelor si bîlciurilor organizate de diferite localitati anual, lunar si saptamînal. Transilvania era strîns legata din punct de vedere economic de Tara Româneasca si Moldova în special prin cele trei orase de frontiera: Bistrita, Brasov si Sibiu. Pozitia geografica favorabila a Brasovului a facut ca el sa participe la şi italieni. În sec. XVI înceteaza si emisiunile monetare proprii din Moldova si Tara Româneasca. Cauzele sînt de ordin economic � lipsa argintului din tara - si dominarea de catre monedele straine. Regimul economic al dominatiei otomane � Turnu, Giurgiu, Chilia, Braila, Cetatea Alba si Tighina. Treptat, Moldova si Tara Româneasca intrau în sfera de influenta a otomanilor. Regimul dominatiei otomane cuprindea, pe lînga plata tributului un lung si variat sir de prestatiuni deosebite, atît prin natura cît si prin beneficiarii lor. Haraciul a fost principala obligatie a Tarii Românesti si Moldovei. Haraciul Tarii Românesti porneste de la aproximativ 10.000 de galbeni în sec. XV pentru ca apoi, în sec. XVI sa creasca vertiginos si astfel, la 1524 ajunge la 24.000 de galbeni, în 1567 la cca. 65.000 de galbeni si, probabil, la 155.000 în 1593. Acesta este punctul maxim atins de haraciul Tarii Românesti în tot cursul vremii cît a fost platit. Haraciul Moldovei porneste în 1456 de la 2.000, în 1527 ajunge la 10.000 de galbeni, iar în 1593 ajunge la 65.000 de galbeni. Alaturi de plata haraciului � obligatie de stat cu caracter de stricta periodicitate � se impun si contributii banesti extraordinare mergînd tot în folosul Imperiului si determinate de nevoile lui militare. Peschesurile la fel de vechi ca si haraciul sînt daruri în bani si natura fata de sultan si fata de un grup tot mai larg de dregatori otomani. Stiri sigure din a doua jumatate a sec. XVI arata constant ca valoarea peschesurilor este egala cu cea a haraciului. Treptat, ocuparea tronurilor în Moldova si Tara Româneasca se va face prin cumpararea acestora în urma unui adevarat mezat. Petru Rares platea aproape 150.000 de galbeni pentru cumpararea tronului, iar Petru Cercel platea 1.160.000 de galbeni. În perioada 1581 � 1590, cheltuielile anuale ale Tarii Românesti fata de Poarta se ridicau la 650.000 de galbeni, suma reprezentînd valoarea a 1275 de sate, calculata la pretul mediu de vînzare a satelor din acea vreme. Alaturi de aceste enorme plati în bani trebuie sa adaugam prestatiile în natura si în munca precum si prejudiciile izvorîte din comertul de monopol. Un document din 1587 arata ca domnul Moldovei Petru Schiopul trimitea 3.000 de care si 15.000 de salahori pentru a ridica �pe cheltuiala sa� cetatea Oceakov distrusa de cazaci. Un raport din aceasta vreme al raguzanului Ioan de Marini Poli vorbeste de asemenea despre �grînele fara de numar, animale si alte provizii� care se iau în fiecare an de catre turci. Monopolul comercial Legaturile comerciale cu lumea turceasca � anterioare epocii de aservire si dezvoltîndu-se paralel cu intensificarea relatiilor politice � se transformau în însasi esenta lor, tocmai o consecinta a subordonarii celor doua tari. Extinsa asupra principalelor produse ale economiilor celor doua tari si putînd merge pîna la interdictia totala a exportului în alte directii decît aceea a Imperiului, monopolul comercial al Portii se realiza pe mai multe cai. Mai întîi sînt livrarile prin intermediul statului, care face oficiul de colector. Sînt trimise, la cererea sultanului, importante cantitati de cereale, cai si oi. A doua cale era aceea prin care statul avea doar misiunea de a organiza si supraveghea transporturile care erau însotite de stapînii produselor ce urmau sa fie vîndute. Cea de-a treia modalitate � care va cunoaste si cea mai larga folosire � este aceea a cumpararii directe de la producator, cu concursul statului de catre negustorii veniti din Imperiu. Numeroase documente ale sec. XVI si XVII mentioneaza ca Moldova, Tara Româneasca si Transilvania erau �trei mari, bogate si vesnice camari care aduc provizii Constantinopolului: grîne de tot felul, animale, brînzeturi, unt, miere si fructe de vara si iarna�. �Chelarul împaratiei� se vor numi Tarile Române în mod oficial abia într-o epoca mai tîrzie; în realitate, însa, ele sînt acest chelar înca din a doua jumatate a sec. XVI. Regimul economic al dominatiei otomane, asa cum se constituie el în a doua jumatate a sec. XVI, are o importanta deosebita pentru dezvoltarea ulterioara a societatii românesti. Rolul sau est e unul negativ, de frînare a dezvoltarii economice a Tarilor Române. O analiza atenta a comertului româno-otoman arata ca Tarile Române, desi beneficiau de o piata importanta si sigura pentru produsele lor, aveau pierderi din cauza preturilor mai mici impuse de negustorii turci. Desi, în anumite perioade, exportul românesc a înregistrat beneficii, ele nu s-au investit în economia româneasca, deoarece s-au întors în capitala otomana sub forma contributiilor financiare anuale sau trienale impuse Moldovei si Tarii Românesti. Transilvania, care a avutobligatii financiare catre Poarta mult mai reduse decît Moldova si Tara Româneasca, mentinîndu-si legaturile economice cu Europa Centrala, a avut mai putin de suferit de pe urma intrarii economiei sale în orbita celei otomane. Regimul turco-fanariot Dupa Dimitrie Cantemir (1711) în Moldova si Serban Cantacuzino (1716) în Tara Româneasca, Imperiul Otoman instaureaza un nou regim politic, cunoscut sub numele de regimul turco-fanariot, care a durat pîna în 1821. � 1812 au loc între Turcia, pe de o parte, Rusia si Austria de cealalta parte sase razboaie cu o durata de aproximativ 23 de ani si care s-au desfasurat în cea mai mare parte si pe teritoriul Moldovei si Tarii Românesti. Aparatori fideli ai intereselor otomane, domnii fanarioti promoveaza o politica de spoliere a resurselor economice ale Principatelor, axîndu-se pe o fiscalitate extrem de ridicata, ce dezorganizeaza finantele si nu permite acumularea de capital în pofida facilitatilor comerciale detinute de Principate în 1774. Cele mai cunoscute reforme promovate de domnii fanarioti în sec. XVIII au fost cele ale lui Constantin Mavrocordat si au vizat administratia (hotarîndu-se ca functionarii sa primeasca leafa de la stat), finantele (prin unificarea darilor într-un impozit unic platit de contribuabil în patru transe pe an) si justitia (prin crearea unor instante în judete si tinuturi). În plan social reforma promovata de Constantin Mavrocordat a acordat taranilor dreptul de a se rascumpara din starea de serbie, platind boierului 10 taleri de persoana. Deoarece libertatea nu a fost însotita de împroprietarirea taranului cu pamînt, iar orasul slab dezvoltat economic nu solicita mîna de lucru, reforma nu a modernizat economia în directia urbanizarii, limitîndu-se în a-l transforma pe taran din serb în clacas. Reforme economice si juridice cu efecte în plan economic au mai promovat Alexandru Ipsilanti, Alexandru Moruzzi si Ion Caragea. Dupa pacea de la Kuciuk-Kainargi, comertul românesc reintra în circuitul international, productia de cereale se mareste prin marirea suprafetelor cultivate, dar cresc si obligatiile în munca ale clacasilor, ca si tendinta marii boierimi de a deposeda de pamînt taranimea libera. Marind productia agricola prin mijloace extinse si nesprijinind politica unor domni precum Grigore III Ghica de înfiintare de manufacturi, marea boierime îsi arata limitele în privinta promovarii economiei moderne. În Principatele Române modernizarea a fost promovata de boierimea mica si mijlocie, care era lipsita de putere politica si avea mijloace materiale, îndeosebi financiare, limitate. Economia Transilvaniei si Banatului în sec. XVIII Ocupata de habsburgi în 1691 si recunoscuta de Imperiul Otoman în 1699, provincia româneasca intracarpatica cunoaste un proces de dezvoltare economica, îndeosebi dupa ce Maria Tereza pierde Silezia. Statul austriac transforma în 1715 zona muntilor Apuseni în domeniu de stat, anulînd unele privilegii ale localnicilor si marindu-le dijma în munca. � la fel ca si celelalte tari � o parte componenta a comunitatii internationale, nu s-a dezvoltat izolat de aceasta conditiile generale au constituit permanent un cadru pentru propria noastra evolutie, cadru ce si-a pus o puternica amprenta asupra evolutiei economice � si nu numai economice � a tarii noastre. Pe de alta parte, România nu s-a limitat doar sa recepteze influente din afara, ci a si exercitat asemenea influente, si-a adus contributia ei activa în concertul international al civilizatiei. Interdependentele foarte diverse dintre tari si zone s-au accentuat simtitor odata cu trecerea la capitalism, prima orînduire ce nu se mai baza pe economia naturala, ci pe economia de schimb. Ca atare, întelegerea mai deplina si mai profunda a conditiilor în care s-a dezvoltat capitalismul în tara noastra necesita si o prezentare, fie si succinta, a unor trasaturi de baza ale formarii si evolutiei capitalismului pe plan mondial. De aceea, în cele ce urmeaza, ne vom referi pe scurt la formarea si evolutia pietei mondiale pîna la 1914 si, pentru întelegerea acestui proces, la principalele trasaturi ale revolutiei industriale si industrializarii capitaliste, asa cum s-au desfasurat acestea pîna la primul razboi mondial. Notiunea de piata mondiala Piata mondiala a parcurs un lung proces de formare, ea nu s-a format dintr-o data. Schimburile de marfuri între tari au existat din cele mai vechi timpuri, dar ele nu ocupau o pondere însemnata în ansamblul economiei tarilor respective. Cea mai mare parte a nevoilor era satisfacuta din propria productie, pa calea economiei naturale. Nu trebuie deci identificata piata mondiala cu comertul la distante mari. Acesta din urma se facea cu obiecte de lux, destinate unor categorii restrînse ale populatiei, cum si cu materii strict necesare, ce nu se gaseau în orice tara (sare, mirodenii, metale sau aliaje ca fier, bronz etc.). � cum spunea în mod plastic un autor � sa se treaca �de la mai multe lumi la o singura lume�, �de la plural la singular�. Aceasta s-a realizat prin descoperirea Lumii Noi (America) si a drumului maritim spre Indii, la finele sec. XV si începutul sec. XVI. Conditia decisiva pentru formarea pietii mondiale era însa aparitia diviziunii internationale a muncii, a diviziunii muncii dintre tari. Acest fenomen se va dezvolta o data cu trecerea la capitalism si îndeosebi la stadiul sau masinist. Abia atunci tarile nu vor schimba între ele numai surplusurile productiei, ci vor ajunge la o articulare, la o întrepatrundere a economiilor lor. Procesul de formare a pietei mondiale, început de la sfîrsitul se. XV, a durat pîna la sfîrsitul sec. XIX, cînd toate tarile au fost atrase în circuitul economiei capitaliste. Dupa un prim stadiu piata mondiala consta numai din piata de marfuri, ulterior i se vor adauga drept componente piata financiar-bancara sau piata capitalurilor, precum si piata internationala a fortei de munca. Prin urmare, atunci cînd ajunge sa fie pe deplin formata piata mondiala consta în totalitatea relatiilor privind schimbul de marfuri si servicii între tari, ca urmare a diviziunii internationale a muncii, din piata financiar-bancara si din piata internationala a fortei de munca. Etapele formarii pietei mondiale Formarea pietei mondiale capitaliste este strîns legata de evolutia urmata de însusi modul de productie capitalist, de dezvoltarea fortelor sale de productie, care transforma si revolutioneaza progresiv toate laturile vietii economice a societatii, de extinderea treptata a relatiilor de productie capitaliste în tot mai multe zone si teritorii, pîna ce a ajuns sa cuprinda în sfera sa întregul glob pamîntesc. Corespunzator acestei evolutii, piata mondiala capitalista a parcurs în dezvoltarea sa � pîna la primul razboi mondial � mai multe etape: etapa manufacturiera � (premasinista) a capitalismului, care tine din sec. XVI pîna aproximativ în deceniul opt al sec. XVIII; istoriceste, ea corespunde perioadei de destramare a feudalismului si de ascensiune a capitalismului în Europa apuseana; - etapa capitalismului liberei concurente, care dureaza, în continuare, pîna în deceniul opt al sec. XIX; � în masuracrescînda � pe productia masinista. Marcînd o accelerare generala a dezvoltarii, un progres fara precedent în istoria societatii omenesti, formarea pietei mondiale capitaliste este, înainte de toate, un proces economic. Dar acest proces, în principal economic, a fost însotit � si adesea precedat � de un lant întreg de violente, jafuri, samavolnici, cotropiri coloniale, lovituri militare si interventii straine. Sistemul capitalist a cautat sa se impuna cu toate mijloacele, economice si extraeconomice, calcînd adesea în picioare � în goane dupa profit, dupa expansiune economica si politica � libertatea si independenta a numeroase popoare. El a instaurat un sistem international de relatii economice si politice bazat pe exploatare, pe dominarea celor mai slabi de catre cei puternici. Ca atare, referindu-ne în principal la procesul economic al formarii si dezvoltarii pietei mondiale capitaliste, la progresul pe care îl reprezinta în istoria societatii, nu trebuie sa uitam nici o clipa contextul politic, social si, nu odata, militar în care el a avut loc. Etapa de început a formarii pietei mondiale. În aceasta etapa, inaugurata de marile descoperiri geografice, s-au creat noi cai comerciale care legau Europa de America si Asia. Centrul de greutate al comertului international s-a deplasat din Marea Mediterana si nordul Europei pe tarmul oceanului Atlantic. Acest fapt a atras dupa sine declinul vechilor centre de comert international � orasele hanseatice si italiene � si aparitia altora noi, situate mai favorabil în raport cu noile drumuri comerciale. Timp de peste un secol, primul loc în comertul dreptul exclusiv de a face comert cu anumite colonii � si tîrgurile mari, prin frecventarea consecutiva a carora de catre unii negustori marfurile circulau dintr-o tara în alta. Comertul international si-a sporit mult volumul fata de epocile precedente � mijlocit de o circulatie monetara corespunzatoare, precum si de contabilitate (care apare în forma ei moderna înca la 1494, prin celebrul �Tratat de contabilitate în partida dubla� al lui Luca Paciolo). În calea lui erau însa si destule stavile, determinate în principal, de nivelul înca slab al fortelor de productie, de persistenta � în multe tari � a economiei naturale si a regimurilor politice generate de feudalism, de numeroasele si neprevazutele riscuri si primejdii pe care le implica negotul în tari îndepartate. În toata aceasta perioada a fost aplicata o politica economica mercantilista. Mercantilistii considerau ca profitul, bogatia, se creeaza în sfera circulatiei. Ceea ce cîstiga unii este facut din pierderea altora. Bogatia ar fi constituita, în principal, sau chiar exclusiv, din moneda sau din lingouri de aur si argint. Ca atare, trebuia urmarita atragerea în tara a unei cantitati cît mai mari, iar scopul acumularii de avutie era de a spori puterea politica a statului respectiv. În consecinta, statul avea nu numai dreptul, ci si datoria sa intervina activ, sa ia toate masurile în acest sens. Mercantilismul timpuriu, din sec. XV � XVI, a avut ca tel unic asigurarea fluxului în tara al metalelor pretioase. Mai tîrziu, în sec. XVII � XVIII, mercantilismul dezvoltat sustinea ca pentru a-si asigura un excedent de numerar, tara trebuie sa exporte mai mult decît importa, adica sa aiba o balanta comerciala activa si ca �balanta comerciala este adevarata balanta a navigatiei (Navy Act)� dat de Cromwell la 9 octombrie 1651. Prin el se interzice importul în Anglia a marfurilor care nu erau transportate pe vase engleze sau ale tarilor producatoare. Masura, care era îndreptata împotriva Olandei, a asigurat hegemonia comerciala si maritima a Angliei. Exemplul englez a fost urmat de celelalte mari state europene, fie în forma prohibitiva, fie restrictiva. � mostenite în parte de la feudalism � va ceda locul altor orientari de politica economica. Etapa capitalismului liberei concurente. Aceasta perioada de un secol se desfasoara între începutul revolutiei industriale în Anglia si pîna spre 1880, cînd capitalismul liberei concurente a atins apogeul în cele mai dezvoltate tari. În cuprinsul ei s-au produs adînci transformari în economia, în tehnica, în viata sociala si politica a omenirii, transformari ce se interconditioneaza si îsi pun amprenta si asupra evolutiei pietei capitaliste mondiale. Sub impulsul dezvoltarii fortelor de productie, relatiile de productie capitaliste se afirma tot mai puternic în numeroase tari, dînd lovituri decisive feudalismului. Marea revolutie franceza din 1789, revolutia latino-americana de la începutul sec. XIX, revolutiile europene din 1848 sînt cele mai importante momente care marcheaza pe plan politic aceasta evolutie. Înlaturarea vechilor stavile feudale si constituirea a numeroase state nationale creeaza cadrul favorabil pentru dezvoltarea economiilor nationale, iar acest fapt a dat un mare imbold si comertului international. � adesea cu mijloace care erau departe de a fi idilice ori pasnice � a largit, de asemenea, cadrul pietei mondiale. Factorul motor al acestei evolutii trebuie cautat în domeniul fortelor de productie, care au cunoscut o dezvoltare furtunoasa, fara precedent. În ultima treime a sec. XVIII a început în Anglia � urmata apoi de un sir de alte tari � revolutia industriala, adica trecerea sistematica la masinism. Revolutia industriala a continuat cu industrializarea capitalista, cu dezvoltarea pe baze masiniste a vechilor ramuri de industrie si cu aparitia altora noi. Revolutia industriala si industrializarea capitalista au sporit considerabil capacitatea de productie a diverselor ramuri de industrie, precum si gama produselor ce se fabricau. Au devenit, de aici înainte, necesitati permanente: desfacerea unei parti de productie si peste hotare, un volum crescînd de materii prime si combustibil, care nu se gaseau întotdeauna în masura suficienta în interiorul tarilor industriale respective, aprovizionarea industriilor cu unelte de productie mecanice. Industrializarea duce si la cresterea masiva a populatiei urbane, în special a celei muncitoresti. Aceasta populatie � care s-a rupt de agricultura � trebuie aprovizionata permanent cu alimente, îmbracaminte, încaltaminte si cu alte bunuri si servicii. Productia agricola � alaturi de industrie � capata astfel un mare impuls, (se extind suprafetele, se introduc masini, îngrasaminte etc.); o parte din produsele agricole necesare trebuie procurate din afara tarii. În noile conditii, comertul periodic cedeaza tot mai mult locul unor forme permanente de comert. Se pun probleme complexe de constructie, transport si sistematizare urbana. Cresterea productie si circulatiei de marfuri face sa creasca si circulatia persoanelor, precum si lupta de concurenta. Se cere ca si informatiile sa circule mai rapid. Ca urmare are loc si revolutionarea sistemului de transport si comunicatii, ca si modernizarea întregului sistem de institutii si instrumente economice, adaptarea lui la nevoile capitalismului (comertul, moneda, sistemul de masuri si greutati, bancile, finantele etc.). Schimbarile spectaculoase ce se produc în transporturi si comunicatii sînt de mare însemnatate pentru comert. În locul vechilor drumuri naturale, care în vreme de intemperii deveneau impracticabile, se construiesc drumuri si sosele moderne; se creeaza, în unele tari canale de navigatie interioara. Aplicarea fortei aburului la transporturi a dus la doua cuceriri tehnice de maxima importanta pentru modernizarea vietii economice si sociale: crearea cailor ferate si trecerea de la navigatia cu pînze la navigatia cu abur. Astfel, reteaua feroviara mondiala, care în 1830 abia aparea si era de195 km (linia Manchester � Liverpool în Anglia si Baltimore � Ohio în S.U.A.) a atins aproape 38.600 km în 1850, peste 80.600 km în 1870 si 371.000 km în 1880. A sporit astfel volumul transportului de marfuri si de calatori, viteza, iar pretul transportului pe unitatea de produs s-a redus simtitor. În acelasi timp, materialele necesare constructiei feroviare, vagoanele, locomotivele precum si materialele de întretinere devin si ele articole de comert si de investitie. În ceea ce priveste flota comerciala, tonajul ei brut se cifra în 1820 la 5,9 milioane tone, alcatuit aproape exclusiv din vase cu pînze construite din lemn. Între 1830 �1860 a avut loc însa o veritabila revolutie nautica a sec. XIX, în cursul careia se produce înlocuirea treptata, dar rapida a lemnului de catre fier în constructia navelor, a pînzei de catre abur ca sursa de energie, marirea dimensiunii si a numarului navelor. Aceasta atrage si necesitatea modernizarii porturilor, a adîncirii radelor si dotarii cu mijloace mecanice de încarcare � descarcare. Tonajul flotei comerciale mondiale atinge în 1870 circa 20 milioane tone registru brut (tdw). Pe la 1874 traversarea Atlanticului se putea face curent în 12 zile, fata de 40 de zile cît avea nevoie la sfîrsitul sec. XVIII cele mai rapide bricuri. Devine acum posibila organizarea unor curse regulate pe distante lungi, facîndu-si aparitia marile companii de transport transoceanic. Spre finele perioadei s-au petrecut doua evenimente care îsi vor produce larg efectele în epoca urmatoare: strapungerea canaluluide Suez si aparitia cargourilor frigorifice. Inaugurat în 1869, canalul de Suez a permis ca Mediterana sa-si recîstige în mare parte vechea ei însemnatate. Drumul spre India, China, Japonia s-a scurtat, în medie, cu 11.000 km, iar durata lui s-a redus de la 100 la 26 de zile. Cargourile frigorifice, aparute la 1830 permit intrarea în circuitul comercial mondial a bunurilor perisabile, în special a carnii, adusa din cele doua Americi, din Australia si Noua Zeelanda. De mare importanta, ca aspect al vietii moderne si, ca atare, si pentru comert, a fost, de asemenea, dezvoltarea comunicatiilor. Aici se înscriu: aparitia telegrafului electric (1837) care se extinde rapid; cresterea considerabila a retelei postale; instalarea cablurilor telefonice submarine, al caror paienjenis va cuprinde în scurta vreme întregul glob. Stirile comerciale, bancare etc. circula acum instantaneu; tranzactiile se pot încheia telegrafic la mari distante; marile piete, marile burse sînt legate între ele, ceea ce duce la o nivelare a preturilor, la pulsatia sincronizata a afacerilor pe plan mondial. Dezvoltarea cailor ferate, a flotei mecanizate, a telegrafului si postei fac ca marfurile, oamenii si informatiile sa circule din ce în ce mai rapid, iar distantele sa se scurteze: �Lumea devine mai mica�. Toate acestea determina comertul exterior sa devina cu adevarat international. Economiile diverselor tari sînt tot mai strîns articulate, devin tot mai mult - ca o conditie obiectiv necesara pentru desfasurarea productiei � verigi constitutive ale economiei capitaliste mondiale. Comertul international, piata mondiala sînt subordonate nevoilor productiei; cresterea lor are loc acum pe baza cresterii productiei, a productiei industriale în primul rînd, pe baza diviziunii internationale a muncii. � 1880 cresterea a fost de 10,5 ori. În 1870 Europa detinea o întîietate categorica, concentrînd peste 70% din comertul mondial. Pe tari, Anglia � care avea si monopolul colonial si maritim � se situa de departe pe primul loc, urmata de Franta, Germania, S.U.A., în urma carora veneau Rusia, Austro-Ungaria, Olanda, Italia si Belgia. Schimbarile esentiale s-au produs si în structura marfurilor care faceau obiectul acestui comert. Ponderea cea mai mare a revenit marfurilor textile din bumbac si lîna. Declinul industriei casnice taranesti si cresterea populatiei urbane explica în mare masura fenomenul. A sporit foarte mult si comertul cu cereale, precum si cu alte produse alimentare. Are loc, mai ales dupa 1850, si o însemnata crestere a comertului mondial cu mijloace de productie, cu marfuri ale industriei grele. În aceste conditii si-a facut aparitia si un comert cu parti de produs, cu piese de schimb, semifabricate. A sporit continuu si comertul mondial cu carbune, fier, otel, laminate. Cele mai importante produse (cereale, bumbac, fier, zahar, cafea etc.) se vînd pe piete specializate, la marile burse, legate între ele prin reteaua telegrafica internationala. Achizitia unor marfuri mai scumpe, ca si construirea cailor ferate sau modernizarea porturilor duc la nevoia acordarii de împrumuturi, la dezvoltarea crescînda a unei piete financiare internationale, parte constitutiva a pietei capitaliste mondiale. Alta trasatura consta în faptul ca acest comert nu mai este un comert de volum mic, cu produse rare si scumpe, ci un comert de masa ce se adreseaza la sute de mii si milioane de consumatori. El pierde treptat caracterul periodic si devine un comert permanent, de mare regularitate. Tendinta de largire nelimitata a productiei, inerenta capitalismului, în genere, si accentuarea în stadiul sau masinist, a determinat, cum am aratat, o expansiune a comertului. În fata ei au cazut pe rînd stavilele feudale (vami interne, taxe etc.) din interiorul diverselor tari, constituindu-se piete nationale, în cadrul carora marfurile circulau liber. Aceasta evolutie si-a pus amprenta si pe regimul comertului exterior, a influentat decisiv politica comerciala. Schimbarea ei completa nu s-a produs însa dintr-o data. Graitor este cazul Angliei. Aici, pe rînd, au fost reduse tarifele ce împiedicau intrarea cerealelor straine, iar în 1846 legea cerealelor (din 1815) a fost abrogata; tarifele vamale asupra marfurilor industriale straine au fost reduse, s-a permis accesul marfurilor straine în coloniile engleze; în 1849 au fost abolite actele de navigatie, permitîndu-se intrarea libera a navelor straine; în fine, în 1860 au fost înlaturate si tarifele diferentiate, preferentiale, care fusesera acordate o vreme marfurilor din coloniile engleze comparativ cu cele straine, introducîndu-se taxe egale. Începînd din 1860, Anglia a trecut complet la politica liberului schimb. Pe asemenea principii s-a bazat si tratatul comercial încheiat în acelasi an, pe o durata de zece ani (1860 - 1870), cu Franta. �atelierul lumii�, în care avea întîietatea maritima si cel mai întins imperiu colonial, politica liberului schimb era menita sa usureze patrunderea marfurilor engleze pe pietele straine, sa-si asigure suprematia. În libera concurenta învinge cel mai puternic, cel care poate vinde mai mult, mai de calitate, mai ieftin si mai repede. Iar Anglia nu avea a se teme înca de nici un concurent. � toate � clauza natiunii celei mai favorizate (Pe atarii principii s-a bazat si conventia comerciala încheiata în 1875 între România si Austro-Ungaria). Asa se face ca între 1860 � 1880 s-a statornicit în cea mai mare parte a Europei un regim vamal relativ moderat. Politica liberului schimb si-a extins astfel apogeul. Singura mare putere europeana care s-a tinut putin deoparte în fata acestui curent a fost Rusia, desi influenta lui s-a simtit si acolo. � înclinate spre protectionism � si cele agricole ale plantatorilor de bumbac din Sud, interesate în accesul liber al productiei lor la pietele europene. În etapa capitalismului liberei concurente a continuat lupta marilor puteri pentru acapararea de colonii. Ea capata însa, în aceasta perioada, unele trasaturi noi. În primul rînd, timp de cîteva decenii expansiunea coloniala engleza nu se va izbi decît de împotrivirea populatiilor indigene. În aceste conditii, imperiul colonial britanic a atins în 1874 suprafata de 6,5 milioane km2. El si-a mutat, totodata, centrul de greutate din Marea Antilelor în Oceanul Indian. În al doilea rînd, politica coloniala a fost puternic marcata de cresterea furtunoasa a industriei masiniste, provocata de revolutia industriala. Urmarile acesteia se manifesta în mai multe directii,vizibile mai ales în cazul imperiului colonial britanic. În epoca mercantilista se constata un curent comercial precumpanitor dinspre colonii spre metropola. În era masinista se impune necesitatea unui circuit comercial dublu, în ambele sensuri, astfel încît coloniile sa poata absorbi produsele industriale din metropola. În acest scop, se încurajeaza punerea în valoare a bogatiilor din colonii. Acest fapt, precum si proletarizarea unei parti însemnate din populatia metropolei � ca urmare a extinderii masinismului si a marii proprietati agrare capitaliste � a creat un puternic curent de emigratie spre tarile noi (îndeosebi S.U.A.) si spre colonii. Astfel, alaturi de vechile colonii de plantatie (situate în zonele tropicale), în care se folosea munca sclavilor, se înmultesc coloniile de emigratie, unde vin oameni liberi: Canada, Australia, Noua Zeelanda, Africa de Sud etc. �exporta� peste ocean si contradictiile caracteristice orînduirii capitaliste, care nu vor întîrzia sa se întoarca împotriva ei. Regimul "pactului colonial" � subminat deja prin desprinderea S.U. A. si prin revolutia latino-americana de la începutul sec. XIX � primeste noi lovituri, fiind înlocuit de sistemul autoguvernarii coloniilor. În fine, trebuie mentionat ca pîna la 1870 investitiile de capital în exterior, si mai ales în afara Europei, au fost înca reduse desi dupa 1850 se accentueaza constructia de cai ferate. Piata financiara internationala, piata capitalurilor, se va dezvolta puternic abia în epoca urmatoare. Epoca trecerii la imperialism si de început a imperialismului. În ultimele trei decenii ale sec. XIX a avut loc un nou avînt al fortelor de productie. Pe aceasta baza, la începutul sec. XX principalele tari capitaliste au trecut la stadiul imperialist, ca trasatura esentiala, prin dominatia manopolurilor. Tot atunci se încheie împartirea teritoriala a lumii între marile puteri, ceea ce marcheaza încheierea procesului de formare a pietei mondiale, toate tarile de pe glob fiind acum cuprinse în orbita relatiilor capitaliste. � declansata prin revolutia industriala � face noi pasi înainte. Între 1870 � 1913 productia industriala mondiala a crescut de 5,3 ori. În principalele tari capitaliste capata treptat precumpanire ramurile industriei grele bazate pe carbune si fonta, a caror productie, între 1880 � 1913, a sporit de peste 4 ori. Sfîrsitul sec. XIX si începutul sec. XX sînt marcate de dezvoltarea a trei ramuri industriale bazate pe noi surse de energie: industria electricitatii si electrotehnica chimica si petroliera. Ele cresc mai rapid decît vechile ramuri si contureaza o noua etapa a revolutiei industriale (sau, dupa unii autori, chiar o �a doua revolutie industriala�). De pilda, productia mondiala de petrol sporeste de la 4 milioane tone în 1880 la 52,6 milioane tone în 1913, adica de 13 ori. Energia electrica, petrolul si procesele chimice gasesc numeroase aplicatii în domenii variate (motorul cu explozie, motorul Diesel, tramvaiul electric, chimia de sinteza, cinematograful etc.). Desi aflate la începuturi, de mare importanta sînt industria aluminiului, a matasii artificiale, industria aeronautica si industria automobilelor. Dezvoltarea comertului, circulatia capitalurilor si a oamenilor (industriasi, comercianti, lucratori salariati etc.) sînt impulsionate si de cresterea în continuare a cailor ferate, care au sporit de la 371.000 km în 1880 la 1.104.000 km în 1913 (de aproape trei ori), cuprinzînd în reteaua lor noi teritorii în toate continentele. Sporeste viteza comerciala a trenurilor, îsi fac aparitia vagoanele frigorifice si vagoanele cisterne. De la aproape 20 milioane tone în 1870, tonajul marinei comerciale a sporit la peste 49 milioane tdw. În 1913, din care cca. 88% era reprezentat de vapoare cu abur, care detronasera definitiv navele cu pînze. Apele marilor si oceanelor sînt brazdate acum si de cargouri frigorifice si de petroliere. Apare navigatia submarina. Pretul transportului se reduce simtitor, iar traversarea Atlanticului se poate face în mod curent (în 1910) în numai 6 zile. Dotarea tehnica si traficul porturilor cresc considerabil. La canalul de Suez, 1869, se adauga noi cai maritime create de om, care scurteaza distantele si ieftinesc navlurile: canalul Corint, între Grecia continentala si Peloponez (1893), canalul Kiev (1895) si mai ales canalul Panama, deschis navigatiei la 15 august 1914. Aplicarea electricitatii permite si dezvoltarea transportului urban, introducîndu-se tramvaiul electric în numeroase orase, linii ferate suspendate aerian si primele metrouri. Astfel se extind zonele de locuit spre periferie, este mai usor accesul populatiei spre cartierele comerciale din centrul oraselor. Se dezvolta diversele servicii comunale: apa, canalizare, iluminat electric, aprovizionare cu gaz, cu combustibil, salubritatea, curatatorii chimice etc. În domeniul comunicatiilor, la mijloacele existente � si a caror retea sporeste în continuare � vin sa se adauge telegraful fara fir si telefonul. Lungimea cablurilor submarine în 1914 atinge 531.000 km. În agricultura, patrunderea tehnicii masiniste este înca mult mai redusa decît în industrie. Dar si productia agricola a crescut considerabil datorita cererii sporite de materii prime pentru diverse industrii de alimente pentru populatia lumii (care crescuse de la 900 mil. în 1880 la peste 1,8 mld. în 1913), datorita începutului de folosire a masinilor si îngrasamintelor, dar mai cu seama datori