Referat Geneza Imperiilor Coloniale

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Geneza Imperiilor Coloniale si de asemenea puteti face Download Referat Geneza imperiilor coloniale

Citeste fragmente din Referat Geneza Imperiilor Coloniale

GENEZA IMPERIILOR COLONIALE PORTUGHEZ, SPANIOL ŞI BRITANIC Începând cu secolul al XV-lea, Europa cunoaşte o redresare bazată, în vestul continentului, pe restabilirea ordinii monarhice pe principii moderne şi pe un avânt economic intens. În acest context de dezvoltare şi datorită perfecţionării mijloacelor tehnice, navigatorii europeni se lansează în descoperirea marilor rute geografice şi a unor noi teritorii. Acestor descoperiri le urmează cucerirea şi acapararea teritorială şi economică, ceea ce duce la constituirea marilor imperii coloniale. În urma acestui proces marile beneficiare sunt Marea Britanie, Spania şi Portugalia, care dirijează spre propriile porturi produsele exotice şi metalele preţioase colectate din colonii. În afară de această consecinţă economică nu se pot neglija însă nici consecinţele intelectuale. Europenii descoperă o lume nouă, foarte diferită de ceea ce ştiau, noi civilizaţii, cu propriile valori. Rezultatul este deformarea vechii concepţii a europenilor despre lume, cu valorile ei moştenite din Evul Mediu. Portughezii au fost primii care au deschis drumul către noile teritorii; premisele geografice au fost determinate de expediţiile arabilor din secolele al X-lea – al XII-lea, care duseseră la descoperirea Asiei şi nordului Africii. Premise economice, precum lipsa aurului, sau perfecţionarea tehnologiei maritime au avut o contribuţie majoră la iniţierea acestor expediţii. Monarhiile susţineau desfăşurarea acestor expediţii, toate fiind subvenţionate de puterea centrală. În această privinţă se remarcă contribuţia lui Henrique, supranumit Navigatorul (1394-1460), cel de-al doilea fiu al regelui Joao I. La începutul secolului al XV-lea negustorii italieni din Lisabona l-au convins pe regele Alfonso al IV-lea să organizeze călătoria a trei nave spre arhipelagul Canare (care au atins probabil şi arhipelagul Madeira). Cert este că în jurul anului 1419/1420 portughezii au ocupat permanent insulele Madeira şi Porto Santo. Principalul obiectiv al acestor călătorii a fost descoperirea coastelor de vest ale Africii, despre care legenda vorbea că ar fi pline cu mine de aur; se vorbea despre Fluviul de Aur, despre Coasta de Aur, denumiri care înfierbântau minţile exploratorilor europeni. Prima colonie portugheză, Madeira, a fost organizată după modelul structurii economice şi politice a metropolei. Iniţial, insulele au depins de coroană, iar din punct de vedere spiritual, de Ordinul Iezuit. Arhipelagul era împărţit în trei provincii, conduse de trei seniori locali, aflaţi sub tutela regelui. O altă colonie organizată în mod asemănător a fost reprezentată de insulele Azore. Profitul de pe urma coloniilor era în principal de natură comercială: pentru Madeira şi Azore, la mare căutare erau materiile colorante şi zahărul; în golful Guineii şi vestul Africii se dezvolta comerţul cu sclavi negri, extrem de profitabil, pe lângă mărfurile specifice zonei tropicale. În 1458 a fost creată prima factorie portugheză, Arguim, situată la 20°30´ latitudine nordică. Această goană după teritorii nu putea să nu aducă un conflict între Castilia şi Portugalia, ambele reclamând drepturi asupra noilor colonii. Conflictul a fost soluţionat abia în 1479, când Castilia recunoaşte Portugaliei posesia Madeirei şi Azorelor, primind în schimb insulele Canare. În a doua jumătate a secolului al XV-lea are loc marele val de descoperiri portugheze. În 1482 sunt descoperite Gabonul, Congo şi Angola, iar în 1487 Bartolomeo Diaz depăşeşte Capul Bunei Speranţe, deschizând drumul spre India, drum inaugurat de Vasco da Gama prin expediţia din 1497 – 1499. Cum în aceeaşi perioadă şi Spania descoperea noi teritorii, conflictele au izbucnit din nou. Ca urmare, în 1494, prin tratatul de la Tordesillas, cele două ţări şi-au împărţit sferle de influenţă în Oceanul Atlantic. Linia de demarcaţie era fixată la 370 de leghe (aproximativ 1500 km) vest de linia dintre Azore şi insulele Capului Verde. Teritoriile de la vest de această linie erau rezervate Spaniei, iar cele de la est, Portugaliei. Explorând zona rezervată Portugaliei, Pedro Alvarez Cabral descoperă în 1500 Brazilia, iar în 1495 şi 1500 fuseseră descoperite Groenlanda, respectiv Terra Nova. Totuşi, aceste teritorii au fost neglijate de portughezi, deoarece centrul de greutate al imperiului colonial nou-creat era în Oceanul Indian. Expansiunea în Pacific începe în 1511; în 1513 portughezii ajung în China, iar în 1540 în Japonia. Expediţia din 1511, care l-a avut în frunte pe Alfonso de Albuquerque a dus la descoperirea şi cucerirea Malaccăi, în 1512 este cucerită Goa, iar în 1518 Sri Lanka. Portughezii duceau o politică colonială agresivă, ce se baza pe distrugerea monopolului comercial musulman, politică ce a avut un rol important în succesul portughezilor, ei fiind văzuţi ca aliaţi împotriva duşmanului musulman, reprezentat de egipteni şi turci. „Laboratorul experimental” al imperiului colonial în Asia şi America a funcţionat în Madeira şi Azore, şi, mai târziu, în insulele Capului Verde şi Sao Tome. Madeira devenise o replică a Portugaliei; producea şi exporta zahăr, aceasta fiind principala ramură economică; a doua era reprezentată de producţia de vin. Azorele exportau grâu şi materii colorante; în insulele Capului Verde şi în Guineea colonizarea s-a dovedit a fi mai dificilă, datorită neadaptării culturilor tradiţionale la noile condiţii, precum şi climei nesănătoase. În Africa continentală colonizarea s-a făcut mai ales în scop de protecţie a unor factorii izolate. Congo era însă un important furnizor de sclavi, dar pe măsură ce resursele umane se epuizau, expansiunea colonială se extindea spre sud, în Angola. Relaţiile comerciale din Oceanul Indian au impus şi colonizarea coastei orientale a Africii: Sofala, Quiloa, Mozambic, însă căutarea de aur a împins colonizarea spre interior. În India colonizarea s-a limitat la întărirea şi perpetuarea punctelor-cheie pentru comerţ. Excepţie au făcut Goa şi Malacca, oraşe pe care portughezii s-au străduit să le transforme în oraşe europene, încurajând chiar căsătoria între europeni şi indigeni, ceea ce a dus la formarea unei caste de metişi. În Brazilia, colonizarea a fost puţin amânată, datorită profiturilor reduse pe care le oferea, însă arendarea de către Coroană a monopolului comercial a atras o mulţime de colonişti. Datorită spaţiului şi populaţiei reduse, Portugalia nu a avut până la jumătatea secolului al XVI-lea un imperiu colonial organizat corespunzător. Din punct de vedere administrativ, reuşeau să menţină ordinea în colonii, dar existau numeroase alte probleme: lipsa mâinii de lucru, fondul economic şi social al metropolei (expansiunea colonială a aparţinut esenţialmente statului), probleme grave au fost ridicate şi de rasă, civilizaţie şi religie, precum şi de necesitatea de a se organiza călătorii departe de coastă. Marea beneficiară de pe urma coloniilor din Lumea Nouă a fost însă Spania, care, în urma exploatării resurselor din colonii, ajunge curând o mare putere a Europei. Spre deosebire de portughezi, care colonizează mai mult în scop comercial, spaniolii cuceresc pe calea armelor teritoriile descoperite. La începutul secolului al XVI-lea ei înfiinţează „instrumentul de exploatare economică” a coloniilor din America, instalat la Sevilla, Casa di la Contratacion. Instalarea dominaţiei spaniole începe în perioada dintre 1492 şi 1520, prin cucerirea Antilelor, în jurul insulei Santo Domingo, centrul primului imperiu spaniol, unde este numit un guvernator şi un căpitan general. Spania aduce de aici aur şi perle şi obligă pe indieni la muncă forţată prin sistemul de organizare numit Encomienda; beneficiarii, numiţi encomienderos, aveau dreptul să ceară tribut şi muncă indienilor, care erau liberi. Justificarea ideologică a Encomiendei era creştinarea, ea fiind însă, cel puţin la început, un privilegiu feudal, dreptul de a obţine prestări de muncă din partea indienilor. Condiţiile dificile şi mizere la care erau supuşi duc la o scădere considerabilă a numărului de indigeni din Antile, ceea ce determină popularea acestora cu sclavi negri aduşi din Africa. O a doua etapă a cuceririi spaniole este Mexicul, între 1519 şi 1521. Expediţia din 1519 a lui Hernan Cortés este a treia care ajunge până la coastele mexicane; ea numără câteva sute de oameni. Iniţial, Cortés fusese trimis de guvernatorul Cubei, care însă se răzgândeşte şi încearcă să-l întoarcă pe Cortés din drum. Acesta debarcă la Veracruz şi se pune sub autoritatea directă a regelui spaniol. Aflând despre existenţa imperiului aztec, el întreprinde o expediţie în interiorul imperiului. Este bine primit de suveranul aztec, care, însă, nu după mult timp, este luat prizonier de Cortés. După mai multe lupte, finalizate cu asediul oraşului Mexico, imperiul este cucerit; cucerirea a durat doi ani. ì ì întors uimit de bogăţia imperiului incaş. El va obţine de la împărat titlul de vicerege pentru teritoriile pe care le va cuceri în această regiune. În 1531 el pleacă din Panama spre Peru; în trei ani, profitând de un război civil provocat de moştenitorii lui Inca, el cucereşte ţara şi pune bazele oraşului Lima (1535). În 1541 este ucis de oamenii săi, pentru bogăţiile descoperite. Alţi exploratori au pornit în expediţii de descoperire şi de cucerire. Rapiditatea cuceririlor se explică în primul rând prin superioritatea tehnicii de luptă de care dispuneau spaniolii. Toate aceste cuceriri dau Castiliei, principala iniţiatoare a expediţiilor, un imperiu fabulos. Un Consiliu la Indiilor, înfiinţat în 1524 şi reorganizat în 1534, avea rolul de a administra imperiul colonial, de a redacta „legea Indiilor” (ansamblu legislativ aplicabil tuturor coloniilor), de a numi şi supraveghea pe funcţionarii însărcinaţi cu administrarea cuceririlor. În cursul secolului al XVI-lea, Indiile de Castilia sunt împărţite în două viceregate: Noua Spanie (cu capitala la Mexico) şi Peru (cu capitala la Lima). Pentru Spania esenţialul constă în bogăţiile pe care i le poate aduce imperiul său colonial şi mai ales metalele preţioase. Acestea provin în primul rând din jefuirea bogăţiilor imperiilor distruse, din răscumpărări şi tributuri; apoi începe exploatarea permanentă a minelor. În acest fel, puterea politică şi dezvoltarea economică apar ca nişte consecinţe imediate ale marilor descoperiri. În acest timp însă, se ridică o nouă putere maritimă: Marea Britanie. Primele ei încercări de colonizare a Lumii Noi datează din vremea reginei Elisabeta I: în 1564 sir Humphrey Gilbert elaborează un plan de colonizare a Floridei, plan care va eşua. În 1577 are loc o încercare de colonizare a Terra Novei, iar în 1583 insula Newfoundland este declarată posesiune a Angliei, aceasta fiind prima colonie britanică din Lumea Nouă. În 1585 sir Walter Raleigh colonizează Virginia. Trebuie menţionat că în coloniile mai sus menţionate, coloniştii nu au reuşit să se adapteze, unii fiind repatriaţi, iar alţii murind acolo. Procesul propriu-zis de colonizare începe sub dinastia Stuart, la începutul secolului al XVII-lea, încurajat mai ales de expansiunea comercială, de negustori, care vizau două direcţii principale: Indiile de Vest şi Indiile de Est. Pentru a-şi deschide drumul către Indiile Orientale, din 1616 Anglia stabileşte forturi pe coasta vestică a Africii, intrând în conflict cu portughezii. În acelaşi timp colonizările de pe continentul nord-american continuă. În 1607 este întemeiat oraşul Jamestown, tot acum organizând primele expediţii în Marea Caraibelor. De aici englezii încearcă să stabilească colonii la gura Amazonului, intrând în conflict cu spaniolii. În perioada 1620-1640 se întemeiază coloniile din New England; tot acum este întemeiat oraşul Boston, iar în 1632, Maryland, şi în 1634, Delaware. O altă zonă aflată în vizorul englezilor pentru colonizare era America Centrală – Antilele. Prima colonie engleză în Antile a fost insula Barbados, întemeiată între 1625 şi 1627, prosperitatea acestei colonii fiind enormă. Între coloniile din America de Nord şi cele din Antile se poate observa o deosebire în ceea ce priveşte organizarea politică, viaţa economică şi cea socială. În America de Nord clima era temperată, ceea ce duce la un caracter complex al economiei, iniţial agrar, cu extinderi spre industrie şi comerţ. Aşezările sunt populate cu emigranţi din metropolă, predomină proprietatea mijlocie şi mică, iar mâna de lucru este liberă. Aceste trăsături duc la un regim politic deosebit, având la bază principiul autoadministrării, al dreptului coloniştilor de a-şi alege organe repre-zentative proprii. În Antile coloniile prezintă cu totul alte caracteristici. Aşezarea în zona tropicală determină o acomodare greoaie a europenilor la condiţiile de climă. Elementul european joacă aici rolul conducerii, munca fiind prestată de indigeni. Predomină marea proprietate, fiind întâlniţi şi foarte mulţi sclavi. În consecinţă, regimul politic este mai puţin evoluat. Anglia a încercat să îşi întemeieze colonii şi în Indiile Orientale. Prima expediţie are ca punct final Indonezia (1601-1603); în 1608 englezii debarcă în India, intrând din nou în conflict cu portughezii. În 1615 este întemeiată prima factorie engleză în India, iar în 1650 este stabilit monopolul comercial al Companiei Indiilor. La începutul secolului al XVII-lea, principala bază colonială britanică era America, unde coloniile ocupau o suprafaţă bine definită, în cuprinsul căreia locuia o populaţie destul de numeroasă. Se estimează că în intervalul 1618-1642 au emigrat în colonii circa 80000 de supuşi englezi. În mare parte emigraţia era determinată de mizeria şi persecuţiile politice şi religioase din metropolă. Printre primii emigranţi s-au aflat şi deportaţi, trimişi ca sclavi în colonii. Patentele pentru autorizarea colonizărilor erau un drept personal al regelui, care avea pretenţia ca puterea asupra să-i aparţină în exclusivitate. Organul care avea în atribuţiile sale problemele coloniale era Consiliul privat al regelui. În 1619, în Virginia s-a întrunit pentru prima dată o adunare reprezentativă, alcătuită din 22 de reprezentanţi. Sub primii Stuarţi se pot distinge trei categorii de colonii: cele ce aparţineau unor companii comerciale, cele regale şi cele ce erau acordate de rege unor nobili. Dacă expansiunea colonială a fost, sub începuturile dinastiei Stuart, rezultatul iniţiativei economice, în continuarea secolului al XVII-lea, tendinţa va fi de transformare a coloniilor private în colonii dependente de Coroană, deoarece multe colonii deveniseră centre de opoziţie antiregalistă. Ca urmare, apar colonii înfiinţate fără autorizaţie regală: în 1635 Connecticut (întemeiată de colonişti disidenţi din Massachusetts), iar în 1636 Rhode Island. Odată cu revoluţia engleză din 1642, în politica colonială se produc schimbări importante. Se elimină caracterul privat al coloniilor; se schimbă compoziţia fluxului de emigranţi, ponderea principală fiind deţinută acum de regalişti. Datorită preocupării metropolei cu problemele interne, în condiţiile războiului civil, în colonii apar primele veleităţi de independenţă, în special prin lărgirea spectrului relaţiilor comerciale. Principala ţintă a comerţului colonial va fi Olanda, care va specula în mod abil această ocazie, devenind, la sfârşitul secolului al XVII-lea, o mare putere maritimă a Eu-ropei, concurând cu succes Anglia în politica colonială. Înfiriparea imperiilor coloniale portughez şi spaniol şi, mai târziu, britanic, a reprezentat prima consecinţă a marilor descoperiri geografice. Totuşi, nu se poate face un bilanţ complet fără a se lua în considerare şi celelalte consecinţe, de pe plan economic sau spiritual. Europenii au găsit în Lumea Nouă noi valori, moduri de trai diferite, care au clătinat concepţia pe care o aveau despre lume. Imperiile coloniale au fost o consecinţă a politicii de expansiune, bazată pe o concurenţă acerbă, a marilor puteri maritime. Dorinţa de cunoaştere, setea de bogăţii au reprezentat şi ele cauze ale expansiunii şi cuceririi. Chiar dacă au avut şi urmări nefaste, precum dispariţia unor civilizaţii, marile descoperiri au reprezentat în primul rând pasul decisiv spre modernitate. Bibliografie Berstein, Serge, Milza, Pierre, Istoria Europei, volumul al III-lea, traducere de Monica Timu, ediţie îngrijită, note şi comen-tarii de Doina Barcan-Sterpu, Institutul European, Iaşi, 1998. Istoria Europei, coordonatori Jean Carpentier şi François Lebrun, prefaţă de René Rémond, traducere de A. şi S. Skultéty, Humanitas, Bucureşti, 1997. Mureşan, Camil, Imperiul Britanic, Editura Ştiinţifică, Bucu-reşti, 1967. de Oliveira Marques, A. H., Istoria Portugaliei, traducere de M. Ghiţescu, Editura Enciclopedică, Iaşi, 1996. Todorov, Tzvetan, Cucerirea Americii. Problema celuilalt., traducere de Magda Jeanrenaud, Institutul European, Iaşi, 1994. A. H. Oliveira Marques, Istoria Portugaliei, Bucureşti, 1996, p. 40. Ibidem, p. 42. Ibidem, p. 44. Ibidem, p. 46. S. Berstein, P. Milza, Istoria Europei, vol. III, Iaşi, 1998, p. 93. A. H. de Oliveira Marques, op. cit., p. 65. Ibidem, p. 63. Ibidem, pp. 63-64. Ibidem, pp. 67-68. S. Berstein, P. Milza, op. cit., p. 94. Istoria Europei, coord. J. Carpentier, F. Lebrun, Bucureşti, 1997, p. 196. S. Berstein, P. Milza, op. cit., p. 94. Ibidem, p. 396. Tzvetan Todorov, Cucerirea Americii. Problema celuilalt., Iaşi, 1994, p. 54. Ibidem, p. 55. S. Berstein, P. Milza, op. cit., p. 95. Ibidem, p. 96. C. Mureşan, Imperiul Britanic, Bucureşti, 1967, p. 23. Ibidem, p. 28. Ibidem, pp. 34-37. Ibidem, p. 41. Ibidem, p. 46. PAGE PAGE 2 쥁@