Referat Renasterea Si Reforma

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Renasterea Si Reforma si de asemenea puteti face Download Referat Renasterea si reforma

Citeste fragmente din Referat Renasterea Si Reforma

A) Renasterea a) Renasterea politica In Europa Centrala si Orientala In secolul al XIII-lea, consolidarea puterii regale din Cehia marele stat feudal al Europei Centrale, si recunoaşterea independentei tarii de către împăratul german Frederic II Hohenstaufen, a conferit statului o apreciabila importanta internaţionala. Aceasta – mai ales după ce Ottocar II Premysl (1253-1278) a anexat regatului sau Austria, precum si regiunile slave din sudul Dunării (Stiria, Carinthia, Craina), întinzând hotarele regatului de la izvoarele Elbei si Oderului pana la Marea Adriatica. De asemenea – după ce, sub domnia lui Vaclav II (m. 1305), Habsburgii au acceptat ca Cehia si Polonia sa se unească intr-un singur stat. Regii cehi, din noua dinastie de Luxemburg, Carol I (1346 – 1378) si Vaclav IV (1378 – 1419) au devenit totodată si imparati ai Germaniei. De asemenea Sigismund, care in 1386 este ales si rege al Ungariei si care in 1415 a hotărât arderea pe rug a lui Jan Hus. Nemulţumirile mestesugarilor, a plebei orasenesti si a taranilor au dus – ca urmare si a propagandei exponenţilor reformei si a arderii pe rug a lui Jan Hus si eronimi din Praga – la izbugnirea marelui război taranesc din Cehia (1419), condus de Jan Zizka. In 1420, papa Martin al V-lea a proclamat o „cruciada” împotriva husiţilor. Armata germana de 100 000 de oameni sub conducerea lui Sigismund a fost infranta. După care, a urmat alte patru „cruciade” pana când după optsprezece ani de lupte rasculatii „taboriţi” au fost infranti, in 1437, iar „calixtinii” in 1485. Răscoalele taranesti, aşa – numitele „războaie husite” au contribuit considerabil la trezirea sentimentului national, toate acestea ducând la unirea Cehiei cu Ungaria (1471-1516) dar n-a fost de ajuns sa consolideze structura statului ceh. De aceea acţiunea de dezagregare statala va fi accelerata de constituţia din 1500 care sancţiona forţa si privilegiile nobilimii. Anarhia feudala se va diminua când, după moartea in 1526 a regelui Ludovic al II-lea coroana ii revine lui Ferdinand I care făcea parte din rasa de Habsburg; nobilii din Germania si Austria se vor instala pe domeniile confiscate, autonomiile nationale vor fi suprimate, libertatea religioasa abolita, iar curtea – transferata definitiv la Viena, o situaţie care va duce timp de 3 secole (pana in 1918), la pierderea autonomiei reale a tarii. După stingerea dinastiei Arpadienilor (1301), in disputa care a urmat pentru ocuparea tronului Ungariei au intervenit Germania, Cehia, Polonia si regatul Neapolelui. Influenta curiei papale a făcut ca dieta ungara sa-l aleagă pe Carol Robert (1308 – 1342) din dinastia de Anjou care domnea la Napoli. Sub acest rege si sub succesorul sau Ludovic I (m. 1382), care a unit coroana Ungariei cu cea a Poloniei, anarhia feudala a încetat. Puterea regala – sprijinita de mica nobilime si mijlocie, precum si de oraşe – s-a consolidat, fara sa realizeze insa pe deplin centralizarea statului. nul Ungariei. Ioan de Hunedoara, comandantul armatelor ungaro-polone, a repurtat o serie de victorii contra invadatorilor otomani, inclusiv (după înfrângerea de la Varna din 1444, unde a căzut si regele Vladislav III) in bătălia, decisiva, de la Belgrad (1456). Împotriva încercărilor împăratului german Frederic III de a ocupa tronul Ungariei, a fost ales rege Matei Corvin (1458 – 1490). In interesele nobilimii maghiare si sub influenta papalitatii, acesta a atacat Cehia, anexând provincia Moravia. Succesele sale militare si politica sa interna au contribuit considerabil la centralizarea statului; dar abandonarea politicii de apropiere de tarile slave vecine a avut ca urmare slăbirea statului. In 1526, la Mohacs, armata ungara a suferit o infrangere catastrofala pentru viitorul Ungariei; pentru ca, in 1541, turcii otomani sa ocupe Buda. In timpul domniei lui Cazimir III cel Mare (1333 – 1370) Polonia devine cea mai importanta dintre unitatile statale slave din sec. XIV. In următoarele doua secole si îndeosebi sub ultimii iagelloni, tara a devenit un fel de republica aristocratica sub conducerea unui rege. Structura statului a rămas structura tipica a unei monarhii de tip medieval, dar cu o evoluţie si cu particularitati cu totul distincte de cele ale monarhiilor medievale ale tarilor vecine. In vechiul stat rus format la sfarsitul secolului al XI-lea – Rusia kieveana – puterea suprema aparţinea principelui, „marelui cneaz” al Kievului. In cursul secolelor XII si XIII, dezmembrarea acestui stat in mai multe regiuni conduse de cnezi, a dus la creşterea rolului, importantei, puterii marii nobilimi. In ultimul deceniu al secolului al XV-lea teritoriile ruseşti au fost unificate intr-un stat unitar cu centrul la Moscova. Acest stat centralizat, multinaţional, era de fapt o monarhie de tip feudal – care, in secolul următor, al XVI-lea, va deveni o monarhie absoluta sui generis. Si in Rusia, burghezia foarte slab dezvoltata, aproape inexistenta, era cu totul incapabila sa opună cea mai mica rezistenta nobilimii. Prin casatoria lui Ivan III cu fiica ultimului imparat bizantin, Moscova s-a considerat moştenitoarea de drept a tradiţiei Bizanţului. Biserica ortodoxa rusa a dat o formulare corespunzătoare ideologiei politice: „Sfânta Rusie” este singura păstrătoare a credinţei creştine, poporul rus este „noul Israel”, poporul ales spre a asigura triumful creştinismului; Moscova este „a treia Roma”, ultima si singura capitala a creştinilor, statul moscovit va dura pana la sfarsitul lumii. Ca urmare, suveranul rus, căruia i-a fost transmisa – prin alianţa sa matrimoniala si prin adoptarea ortodoxiei ca religie a statului — esenţa divina a imparatilor bizantini, este „unsul lui Dumnezeu” si numai in fata acestuia răspunde pentru acţiunile sale; puterea lui fiind absoluta, toţi trebuie sa i se supună, inclusiv Biserica si întreg înaltul sau cler! Politica de unificare a Rusiei a fost continuata de Vasile III (1505 – 1533) si urmata de o lunga perioada de revolte populare si de lupte interne, provocate de partidele nobililor, ale „boierilor”. Pana când, in 1547, tanarul Ivan IV – pana la aceasta data mare cneaz al Moscovei si al întregii Rusii – isi ia titlul oficial de tar („cezar” – imparat), domnind 37 de ani. Autoritar si despotic pana la cruzime, Ivan IV – supranumit „cel Groaznic” – începe in 1549 un program de reforme. Sprijinindu-se pe noua nobilime creata de el, tarul urmarea sa consolideze structurile administrative ale statului si, prin aceasta, a puterii monarhice autocrate. Tarul exercita puterea legislativa, executiva si judecătoreasca; el decidea asupra impozitelor, isi alegea singur funcţionarii si dispunea de o armata permanenta. Pe de alta parte, nu existau in Rusia legi fundamentale care sa se opună hotărârilor sale de arbitrare (de pilda, in privinţa succesiunii la tron; sau, unele drepturi ale indivizilor – cum ar fi dreptul la proprietate s.a. Si, mai ales, lipsea o burghezie care sa sustina monarhia. Mai mult decât de absolutismul monarhiilor occidentale, regimul politic al Rusiei ţariste se apropia mult de despotismul monarhiilor absolutiste asiatice. b) Renasterea economica Producţia industriala Principalele activitati economice non-agricole, „preindustriale”, au fost, de-a lungul secolelor XV si XVI, activitatile textila, extractiva si metalurgica. La acestea se adăugau cea a construcţiilor navale, cea tipografica, si in special cea edilitara – determinata de creşterea populaţiei oraşelor, inclusiv a marelui număr de funcţionari ai statului. icienta pentru a aproviziona întreaga producţie textila europeana. In Europa Centrala au fost deschise sau exploatate mult mai intens numeroase mine. Intr-o perioada de numai 70 de ani (intre 1460 – 1530) producţia de argint a crescut de cinci ori, ajungând la 90 de tone anual; iar cea de cupru – la câteva sute de tone. Insasi structura modului de exploatare s-a modificat. Capitalul era pus la dispoziţie de acţionari; un antreprenor recruta mana de lucru, controlând-o si plătind-o. Numărul lucrătorilor era mic – intre 16 si 32 pentru cate o mina. Aceştia, deveniţi salariaţi cu drepturi si beneficii mai reduse decât cele ale predecesorilor lor, se asociau si nu arareori declarau greva. Beneficiile cele mai mari le reveneau detinatorilor de drept ai minelor – suveranilor habsburgi sau regelui Matei Corvinul al Ungariei. Dar si membrii unor adevărate dinastii de mari negustori ştiau sa profite din plin, făcând uz de abile manevre bancare. (De pilda – celebra familie Fugger din Augsburg, care, împrumutând mari sume de bani împăratului Maximilian sau arhiducelui Sigismund al Tirolului, obţinuse in schimb concesiunea – pana la rambursarea creditului – unor mari mine). Tehnica mineritului a obţinut in acest timp rezultate cu totul remarcabile. De re metallica, opera saxonului Georg Bauer (cu numele latinizat – Agricola), apăruta in Elvetia in 1556, descrie probleme tehnice legate de puţurile de mare adâncime, probleme de ventilaţie, de drenaj, de coborâre si urcare a oamenilor si materialelor. Cum puţurile ajungeau acum pana la o adâncime de 85 de metri, pentru remedierea inundaţiilor si exploziilor de gaze s-au inventat felurite masinarii din lemn (cu câteva elemente indispensabile din fier), acţionate de oameni, animale sau forte naturale; pompe aspiratoare cu piston, foale gigantice din piele, ventilatoare – care, utilizând forţa unei mori de vânt, evacua aerul toxic din put si galerii printr-un tub de aerisire; scripeţi uriaşi pentru scoaterea la suprafaţa a minereului, actionati de cai; mori de măcinat minereul, cu maiuri enorme puse in mişcare de forţa morilor de apa, etc. In procesul de prelucrare a fierului se introduce o inovaţie de cea mai mare importanta: „cuptorul înalt” – in care minereul de fier este aşezat pe un pat de cărbune de lemn; arderea este intretinuta cu ajutorul unor foale enorme, de 7 metri, acţionate de forţa hidraulica. Apărute mai întâi in Germania in prima jumătate a secolului al XVI-lea, cuptoarele înalte s-au răspândit repede in sudul Angliei, Tarile de Jos, nordul Frantei (iar intre 1620-1632-in Polonia si Rusia). Având baza de 7-8 m2 si inaltimea de circa 10 metri, un cuptor înalt putea produce intre 100-500 de tone de fonta anual. In sectorul producţiei textile – activ in întreaga Europa Centrala si Occidentala – nu apar inovaţii tehnice deosebite. In schimb, demne de relevat sunt formele diferite de organizare a producţiei, pe care istoricii germani o numesc Verlagssystem. Pe lângă forma primara, a atelierului mestesugaresc personal, spre sfarsitul Evului Mediu se organizaseră adevărate „fabrici” – cu muncitori lucrând ca salariaţi ai proprietarului care le punea la dispoziţie localul, materia prima si maşinile sau uneltele de lucru. Pe antreprenor (proprietar) nu-l interesa atât sa-si perfecţioneze uneltele de producţie sau sa găsească mana de lucru ieftina – acum când creşterea populaţiei ii asigura la discreţie o forţa de munca, - cat sa găsească si capitalul necesar si pieţe de desfacere asigurate. Dificultatile cele mai mari veneau din partea breslelor, rigid si foarte bine organizate, perfect capabile sa se apere contra concurentei antreprenorului capitalist. Acesta gaseste soluţia: munca la domiciliu - Verlagssystem. O soluţie care in secolul XVI isi gaseste o larga răspândire – mai ales in Anglia, Flandra si Brabant in Germania si Elvetia; si, parţial, in Franta, Lombardia si Toscana. B) Reforma a) Cauzele si direcţiile reformei Reforma a fost evenimentul dominant al primei jumatati a secolului al XVI-lea – si cu substanţiale implicaţii, conexiuni, consecinţe in multiple planuri ale culturii si civilizaţiei. Născuta pe terenul unor tensiuni politice interne si internaţionale, precum si al unor transformări sociale profunde, al unor probleme si condiţii sociale deosebit de complexe (continuându-le si completându-le pe cele din secolul anterior), opera si rezultatele Reformei se vor repercuta – in forme si in proporţii diferite – pe cele mai diverse planuri ale istoriei culturale europene. In plan filozofic, contactele Reformei cu mişcarea umaniştilor timpului vor fi aproape permanente. Iar in câmpul literaturii si cel al artei, dinamica ei intelectuala si spirituala se va resimţi si in spiritul barocului. ž depopulate. La acestea s-au adăugat calamitatile epidemiei de ciuma, care intre 1499 – 1502 a decimat multe regiuni pana la jumătate din populaţie; apoi violenta epidemiei de sifilis, apăruta după descoperirea Americii, si căreia singura explicaţie populara ce i se dădea era a fi o manifestare a pedepsei divine (in timp ce astrologii o considerau rezultatul conjuncţiei celei mai temute planete Saturn cu Jupiter). Pe plan moral, consecinţa acestei calamitaţi a fost recrudescenta unor întunecate tradiţii medievale – profeţii apocaliptice, horoscoape sinistre, valul de persecuţie asupra evreilor, a vrăjitoarelor, a necromanţilor… Necesitatea unor schimbări structurale urgente era dictata de situaţia in care se găseau clasele si categoriile sociale oprimate – intr-o măsura sau alta – de sistemul social al timpului. Dezvoltarea creditului a împrumutului cu dobânda (interzis totuşi de prevederile dreptului canonic) era concentrat acum in bănci puternice, de ale căror servicii beneficia in primul rând înalta erarhie ecleziastica. Prin operaţiile bancare ale acestor institute de credit erau transferate la Roma – din toate tarile Europei catolice – veniturile inaltilor prelaţi beneficiari ai diocezelor in care nici măcar nu rezidau, concentraţi fiind la Curia romana. Băncile anticipau intrările ordinare – si chiar extraordinare (ca, de pilda, cele provenite din vânzarea indulgentelor). De asemenea, ii împrumutau cu sume consistente pe prelaţii care trebuiau sa le verse Camerei apostolice in vederea obţinerii purpurei de cardinal. Spectacolul bogatiilor exorbitante ale Bisericii si ale oamenilor ei – inclusiv ale mănăstirilor – ii făcea pe tarani, pe iobagi, pe mineri, pe salariaţii oraşelor, sa considere ca un remediu contra mizeriei lor o redistribuire echitabila a marilor proprietati ecleziastice. Si, cu atât mai mult cu cat in sprijinul dorinţelor si pretenţiilor lor veneau si vehementele denunţuri către predicatori a corupţiei Bisericii. – Se adăuga si revolta categoriei cavalerilor, care dispuneau de resurse economice infinit mai reduse in comparaţie cu cele ale oamenilor Bisericii, sau cu cele ale bogatei burghezii orasenesti. Amenintati de edictele imperiale de „pace perpetua” – care le lua speranţa de a se imbogati prin angajarea in războaie private, - acesti cavaleri abia aşteptau un moment de criza a puterii de stat sau a Bisericii „pentru a se năpustii asupra marilor proprietati ale bisericilor si mănăstirilor, precum si pe teritoriile episcopilor – principi”. In acest timp categoriile sociale superioare tindeau doar sa-si mentina privilegiile, in scopul de a-si asigura in continuare controlul si conducerea vieţii oraşelor. Împreuna, nobilimii si înaltul cler ţineau sa-si reafirme cu putere vechile drepturi de origine feudala; fapt care făcea ca adeseori geloziile si rivalitatile dintre ei sa provoace dezordini serioase in viata oraşelor. Important pentru intelegerea cauzelor si resorturilor intime ale Reformei este evidenţierea faptului ca programele de reforma aveau in vedere, chiar de la începuturile lor, nu numai viata religioasa, doctrinele teologice si instituţiile bisericeşti, ci si viata sociala si politica in general. „Nemulţumirile si revolta celor mai largi cercuri de reformatori erau determinate nu numai de dezordinile din sânul Bisericii, ci si injustitiile si de violentele din societatea civila, de privilegiile unor anumite grupuri, de structura si administraţia statelor sau a comunitatilor locale. Aceste cercuri, deci, voiau ca prin reforma Bisericii sa ajungă si la reforma societatii; uneori la redistribuirea bunurilor, la instaurarea unor egalitati radicale intre oameni căci toţi sunt fii lui Dumnezeu”. Aşadar, alături de critica vieţii ecleziastice reformatorii introduceau si elemente critice vizând funcţiile si datoriile guvernanţilor in raporturile lor cu Biserica. Mai mult decât atât: atitudinea, critice vizau – in mod implicit sau explicit – si sistemul politic european, relaţiile internaţionale: urmăreau (si, efectiv, realizau) promovarea in numele comunitatii de credinţa a unor noi forme si sisteme de solidaritate de interstatale. Conflictele de idei si luptele religioase dintre state erau intim împletite cu tensiunile socio-politice si cu interesele diferitelor grupuri din interiorul fiecărui stat. De asemenea si cu ambiţii de putere absolutiste ale regilor si principilor. Mişcarea Reformei a depasit considerabil aria de interes religios, implicându-se singura in rivalitatea dintre marile dinastii, in revendicările teritoriale pe care si le discutau Franta, Spania si Imperiul; cu un cuvânt: in luptele pentru o hegemonie europeana. Eveniment de însemnătate primordiala in cultura si civilizaţia Renaşterii, mişcarea Reformei, cu multiplele si variatele ei cauze, implicaţii si consecinţe, a insemnat o considerabila lărgire, influenţare si modificare a sistemului politic din Europa; si prin aceasta – diferenţiindu-l in mod substanţial de sistemul politic dominant in Evul Mediu. b) Situaţia interna a Bisericii catolice Aspiraţiile credincioşilor spre o religiozitate intima, personala, simpla, conform invataturilor Evangheliei si ale primilor creştini întâmpinau rezistenta Bisericii oficiale, incapabila de a proceda la reforme decise si profunde care sa conducă la o reînnoire a vieţii religioase. Marea schisma din Occident (1378-1417) a lăsat in urma sa aceeaşi stare de indisciplina a întregii erarhii ecleziastice, de grave carente organizatorice si de dezorientare in materie de doctrina. Pentru a remedia aceste rele papa evita sa convoace noi concilii, de teama sa nu fie impus principiul superioritatii conciliilor asupra autoritatii papale; ceea ce, dealtminteri, s-a si întâmplat după conciliul din Basel, care a dus la o noua schisma (1439-1449). „Pe de alta parte, angajarea papilor in restaurarea principatului temporal cu ajutorul unor alianţe politico-militare; mecenatismul fastuos si monden prin care căutau sa asigure strălucirea resedintei pontificale luând in serviciul lor umanişti si artişti; preocuparea lor de a-si spori in loc de a-si reduce veniturile, pentru ca in felul acesta sa-si poată realiza politica de mecenaţi in concurenta cu membrii colegiului cardinalilor, nu mai puţin iubitor de fast, - toate aceste motive ii făceau pe papi indiferenţi daca nu chiar de-a dreptul contrari unei politici de reprimare a abuzurilor aşa cum se cerea insistent si din mai multe parti” (M. Bendiscioli). Cei doi papi umanişti de la mijlocul secolului al XV-lea, Nicolae V (m. 1455) si Pius II (m. 1464), avuseseră un înalt simt al responsabilitatii fata de poziţia lor, păstrându-si cu demnitate prestigiul. Cu Sixt IV, insa, care ocupa scaunul papal in 1471 (si îl va deţine timp de 13 ani), declinul moral al papalitatii începe si continua in ritm rapid. Inteligent, energic, ambiţios, noul papa s-a angajat in combinaţii si intrigi politice in interesul nepoţilor săi, implicându-se in conflictele interne ale Florenţei (care au dus la asasinarea lui Giuliano dei Medici); precum si in viata politica a Venetiei, incitând republica la un război, ajutând-o, apoi abandonând-o si, in cele din urma, pedepsind-o cu excomunicarea; in timp ce la Roma Sixt IV isi persecuta cu cruzime inamicii îndeosebi nobila familie Colonna. Împins de ambiţia de a da strălucire si glorie pontificatului sau, a adus la curtea papala renumiţi erudiţi străini (pe umanistul grec Arghiropoulos, pe Reuchlin, pe Regiomontanus); a reorganizat Biblioteca Vaticana si a construit Capela Sixtina, decorata de cei mai mari pictori ai timpului (Botticelli, Perugino, Signorelli, Pinturicchio, Rosselli, Ghirlandaio); pe de alta parte Sixt IV a promovat la curtea sa luxul extravagant, nepotismul si simonia. Urmaşul sau Inocentiu VIII (m. 1492), genovez înrudit cu familia Doria, era un caracter slab, tolerând la curtea sa imoralitatea, simonia, abuzurile vehement condamnate de Savonarola. Tata a doi fii nelegitimi, se ocupa mai mult de interesele familiei sale decât de treburile Bisericii. Spirit obtuz, era total dezinteresat de viata culturala. Dar marea sa eroare a constituit-o bula din 1484, care autoriza, justifica si chiar incita tribunalul Inchiziţiei la persecuţiile cele mai teribile împotriva vrăjitoarelor: zecile de mii de victime din următoarele trei secole si-au datorat martiriul (direct sau indirect) bulei lui Inocentiu VIII. Spaniol de origine, Rodrigo de Borja, devenit papa Alexandru VI Borgia (1492-1503) printr-un notoriu act de simonie care a indignat întreaga lume catolica (a fost ales papa cumpărându-i pe cardinali), si a concentrat toate preocupările asupra promovării poziţiei si intereselor celor patru fii ai săi, extinderii si consolidării statului papal, chiar prin trădări si crime oribile, ramase legendare si unice in istoria papalitatii. Aliindu-se pe rând cu cele partide rivale – cu guelfii Orsini si cu ghibelinii Colonna pentru a-i trăda succesiv fara nici un scrupul a-i domina si reprima cu o rara cruzime – papa si-a creat un întins stat pontifical, cu ajutorul sadicului sau fiu Cesare. Complet indiferent in problemele credinţei, chiar plictisit de slujbele religioase si testând predicile, Alexandru VI nu era deloc preocupat nici de infrumusetarea Romei sau a palatului Vaticanului. A delapidat sume imense pentru a crea o armata puternica – dar si pentru nesfarsitele banchete si orgii de la curtea sa. La toate acestea, sub pontificatul sau curtea papala a adăugat corupţia, simonia – vânzarea de indulgente, de funcţii episcopale, de numiri de cardinali, etc., - lunga serie de sacrilegii, asasinate; si totul, intr-o ambianta de luxurie revoltătoare. După scurtul interludiu al pontificatului lui Pius al III-lea, tronul papal i-a revenit lui Iuliu II (Giuliano della Rovere, m. 1513). Marele orgoliu al acestui „papa” al războiului de o mare energie, fermitate, simt realist si curaj a fost sa extindă statul papal, al cărui fondator este intr-adevăr considerat. In 1506, Iuliu II creează garda pontificala, cu care papa – imbracand armura si coborând personal pe câmpul de lupta – recucereşte întreaga Italie Centrala, Perugia, Bologna, îndreptându-se amenintator spre Venetia; cucerii Parma, Piacenza si Regio, fondând astfel un stat întins cum pana atunci nici un papa nu stăpânise. Iuliu II – cel mai faimos dintre papi Renaşterii, nu dădea atenţie principilor timpului, considerându-se superior tuturor gândindu-se doar sa-si asigure putere politico-militară – a fost recunoscut ca unul dintre cei mai mari mecenaţi din istoria artei. Preocupat mai mult de politica, n-a luat deloc masuri de a introduce reforme ecleziastice; in schimb, in 1506 a început reconstrucţia bazilicei Sfantul Petru. Cei mai mari artişti ai timpului au lucrat pentru el: Michelangelo a terminat pictura capelei Sixtine, in timp ce Rafael a pictat celebrele stanze din Vatican; fresce in care figura papei apare de doua ori. Următorul mare papa al Renaşterii, Leon X (Giovanni dei Medici, 1513-1521) era fiul lui Lorenzo Magnificul. Inteligent, manierat, cult, mai bun cunoscător al artei decât al teologiei. Educat in mediul culturii renascentiste florentine, avea suficienta sensibilitate si libertate de spirit pentru a se bucura de splendorile si deliciile oferite de aceasta cultura. Aprecia din plin scrierile latine ale imitatorilor literaturii clasice, dar stimula si creaţia in limba sa naţionala. Ii plăcea mult pescuitul, vanatoarea cu şoimi si lua el insusi parte la vanatoarea de cerbi; dar iubea cu pasiune si muzica. Niciodată curtea papala nu fusese „invadata” de atâta inteligenta, talent si vivacitate, de atâtea serbări mondene, de atâtea spectacole teatrale si muzicale. Foarte cultivat, prieten al erudiţilor si artiştilor, nu atât un om evlavios, cat un mare îndrăgostit de viata. Toate aceste strălucite preocupări culturale nu concordau insa cu înalta misiune pe care căpetenia Bisericii ar fi trebuit sa si-o asume. De altminteri, si împrejurările politice ii stăteau împotriva. După victoria de la Marignano, Francisc I rămăsese atotputernic – si ar fi putut sa devină seniorul Italiei; Leon X s-a dus sa-l intalneasca la Bologna, la convins sa se retragă, după ce a cedat oraşele Parma si Piacenza, încheind totodată un concordat prin care regelui francez i se recunoştea dreptul de a-si numi episcopii si abaţii. Ultimii ani ai pontificatului lui Leon X vor fi marcaţi de grele zguduiri si de prevestiri întunecate: in Germania, influenta lui Martin Luther creştea din zi in zi, tot mai amenintatoare pentru Biserica catolica. Succesorul lui Leon X, olandezul de origine Adrian VI, in instrucţiunile date regatului sau trimis de dieta din Nurnberg convocata de Carol V (1522) recunoştea marile greşeli ale Bisericii. Cu toate acestea, masurile de îndreptare întârziau. Printre abuzurile Bisericii, cel care revolta mai mult era nepotismul promovat de papi. Apoi – fiscalismul nemilos al Curiei, ai cărei funcţionari pretindeau beneficiarilor si solicitanţilor de dispense taxe de cancelarie exorbitante. Mondenitatea, decăderea morala, fastul, aviditatea nestăpânita, absenta simţului datoriei, indiferenta fata de adevăratele probleme ale Bisericii, - toate acestea se întâlneau nu numai la Roma, ci si la curţile episcopale; mai ales când episcopul era in acelaşi timp si principe teritorial. Nu arareori episcopii erau titulari si beneficiari a doua, trei si chiar ai mai multor dioceze – situate la mari distante una de alta. Unii deveniseră in principal inalti funcţionari administrativi, in calitate de cancelari ai principilor sau ai Imperiului. Adeseori si beneficiile unei simple parohii erau conferite unor titulari care rezidau in alte localitati; aceştia incredintau îndeplinirea funcţiilor liturgice si asistenta spirituala a credincioşilor unor vicari, suplinitori veniţi din alta parte, ignoranţi, pretinzând bani pentru orice slujbe religioase sau rugăciuni, si exploatând fara scrupul credulitatea oamenilor. O situaţie care a dus in mod inevitabil la o degradare a funcţiei si demnitatii sacerdotale – mai ales in rândurile burgheziei; ceea ce explica si abundenta de satire anticlericale, provenind nu numai din rândurile umaniştilor, ci si ale mediilor orasenesti modeste. Bibliografie: Istoria culturii si civilizaţiei de Ovidiu Drimba Volumele 9 si 10. 쥁@