Referat Al Doilea Razboi Mondial

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Al Doilea Razboi Mondial si de asemenea puteti face Download Referat Al doilea razboi mondial

Citeste fragmente din Referat Al Doilea Razboi Mondial

AL DOILEA RaZBOI MONDIAL iN EUROPA Introducere. Al doilea Război Mondial, un conflict militar global, care în termeni de distrugeri materiale şi pierderi de vieţi omeneşti a fost cel mai devastator război din istoria omenirii. A început în 1939 ca un conflict european între Germania şi coaliţia anglo-franceză dar mai târziu s-a extins cuprinzând aproape toate naţiunile lumii. S-a sfârşit în 1945, lăsând în urmă o nouă ordine mondială dominată de Statele Unite şi URSS. Mai mult decât orice alt război înaintea lui, al doilea Război Mondial a implicat folosirea întregilor resurse economice şi umane ale ţărilor participante, neputinţa distingerii dintre ţările combatante şi cele necombatante şi expansiunea câmpului de luptă până la includerea tuturor teritoriilor inamice. Cea mai importantă pentru rezultatul războiului a fost capacitatea industrială şi demografică. În ultimele stagii ale războiului, s-au introdus două arme complect noi şi anume racheta cu rază lungă de acţiune şi bomba atomică. Totuşi, în mare, războiul s-a purtat cu aceleaşi arme poate puţin îmbunătăţite ca şi în primul Război Mondial. Cel mai mare pas înainte, în domeniul armelor, au fost tancurile şi aviaţia. lumea după primul război mondial Trei mari puteri ale lumii nu au fost satisfăcute de rezultatul primului război. Germaniei, principalul stat înfrânt, nu-i conveneau pierderile teritoriale şi reparaţiile de război care i-au fost impuse în urma tratatului de la Versailles. Italia, una dintre ţările victorioase considera că teritoriile câşigate erau departe de a fi suficiente pentru că nu acopereau costul războiului, sau nu-i satisfăceau ambiţiile. Japonia, tot o ţară victorioasă era nemulţumită de nereuşita sa în câştigarea controlului asupra Chinei. cauzele războiului Franţa, Regatul Unit şi Statele Unite şi-au atins obiectivele de după război. Au redus Germania din punct de vedere militar aproape la zero, şi au reorganizat Europa şi lumea după cum li s-a părut potrivit. Pe parcursul anilor 20 s-au făcut multe tentative de a realiza o pace stabilă. Prima dintre ele a fost înfiinţarea în 1920 a Societăţii Naţiunilor un forum unde statele puteau să-şi lămurească combaterile. Puterile de convingere ale ligii erau limitate şi multe sancţiuni de nivel moral şi economic erau duse la bun sfârşit de membri după bunul lor plac. La Conferinţa de la Washington din 1921-1922 principalele puteri navale au ajuns la un comun acord ca să-şi limiteze fiecare marina până la un anumit punct. La pactul de la Paris din 1928 la care au participat 63 de ţări incluzând marile puteri, în afară de Rusia, s-a declarat că disputele dintre ele nu vor mai fi clarificate prin război ci rezolvate prin „scopuri paşnice”. S-a hotărât ca războaiele în „legitimă apărare” să facă excepţie. Hitler la putere Adolf Hitler, supranumit Führer (conducător) ajuns în fruntea Partidului Naţional Socialist German răspândea prin Germania, o politică nazistă care era o formă rasială a fascismului, apărut mai deverme în Italia. Hitler promitea să răstoarne tratatul de la Versailles şi să asigure mai mult spaţiu vital pentru naţiunea germană, pe care el o considera ca membră a unei rase superioare. La începutul anilor 30 criza mondială a lovit şi Germania. Partidele care se aflau la putere n-au ştiut ce să facă, ceea ce a dus ca majoritetea voturilor să fie acordate naziştilor şi comuniştilor. În 1933 Hitler a devenit cancelar şi printr-o serie de mişcări politice s-a autoproclamat dictator. Tratatele dintre Germania Italia şi Japonia în perioada dintre 1936 – 1940 a dus la formarea Axei Roma - Berlin – Tokyo. Astfel Axa devenea pactul colectiv dintre acele ţări şi aliatele lor. agresiunea germană în Europa Hitler şi-a început războiul de expansiune în Europa odată cu anexarea Austriei, în martie 1938. Avea cale liberă: suportul lui Mussolini pe de-o parte, iar pe de altă parte, guvernul britanic şi cel francez erau intimidate de acţiunea de reînarmare a Germaniei şi au acceptat pretenţia lui Hitler care spunea că situaţia Austriei ţine de politica internă a Germaniei. În septembrie 1938 Hitler ameninţa cu un război împotriva Cehoslovaciei, pentru anexarea teritoriului sudet unde trăiau circa 3,5 milioane de etnici germani. Prin pactul de la Münhen iniţiat de britanici, s-a hotărît ca cehii, sub indemnul britani-cilor şi al francezilor să-i cedeze lui Hitler teritoriile sudete cu condiţia de a nu fi cucerite alte teritorii cehe. Se credea ca s-a obţinut pacea prin realizarea acestui pact, dar la mai puţin de şase luni, în martie 1939 Hitler a ocupat şi restul Cehoslovaciei, fară să întâmpine mari împotriviri. Hitler ameninţa acum Polonia, dar care avea încheiată o alianţă cu englezii şi care-i promiteau ajutor în caz de invazie. Hitler ştia că dacă va cuceri Polonia şi apoi se va îndrepta spre vest şi va lupta cu forţele aliate, ruşii ar putea deschide un nou front la graniţa cu Polonia, ceea ce ar face ca situaţia grmanilor să se înrăutăţească, mai precis războiul purtat pe două fronturi ar fi fost pierdut. Astfel, Hitler i-a făcut lui Stalin o propunere destul de atractivă. Deşi era aliată cu Britania şi Franţa, URSS trebuia să rămână neutră. În noaptea de 23 august 1939, la Moscova se încheie pactul germano-rus Ribentropp-Molotov prin care aceste două puteri au ajuns la un comun acord de a nu se ataca între ele. Un protocol secret îi dădea lui Stalin mână liberă în Finlanda, Estonia, Lituania, estul Poloniei şi estul României. operaţiuni militare Blitzkrieg-ul milioane de soldaţi şi o divizie de tancuri. Aviaţia germană era de ultimă generaţie, pe când cea polonă era de mult depăşită. Startegia poloneză consta într-o apărare solidă, rigidă, a frontierelor prin anticipări ale atacurilor. Germanii au bombardat poziţiile cheie ale polonilor prin atacuri aeriene. Pe 4 septembrie două armate erau deja mobilizate, una în partea de nord, în estul Prusiei, iar cealaltă în sud, în Silezia. Germanii mai trimiteau divizii de tancuri, încarcate în trenuri, către Varşovia. Acesta era Blitzkrieg-ul (războiul fulger) care consta în încercuirea rapidă a forţelor inamice prin folosirea tancurilor, a aviaţiei şi a infante-riei mobile. Între 8 şi 10 septembrie germanii se apropie de Varşovia, unde încercuiesc armata polona la vest de capitală. Pe 17 septembrie Armata Roşie trecea graniţa poloneză. Practic, pe 20 septembrie întreaga ţară era în mâinile forţelor germane sau sovietice. Capitularea Poloniei s-a produs în 6 octombrie. O ofensivă franco-britanică împotriva germanilor le-ar fi dat nişte ferestre polonezilor şi ar fi lungit războiul pe acel front. Oricum, până la sosirea englezilor, ofensiva trebuia intreţimută de fracezi, a căror strategie era de apărare. Forţele aliate erau preocupate să evite enorma vărsare de sânge ca şi cea care a avut loc în primul război mondial. Hitler le-a făcut o ofertă de pace indiferentă dar tot în acelaşi timp, a ordonat generalilor săi să îceapă atacul împotriva Ţărilor de Jos şi a Franţei. Generalii care nu credeau ca ar putea face împotriva Franţei ceea ce au făcut împotriva Poloniei, au mai cerut timp, şi au insistat că nu vor putea cuceri decât Olanda, Belgia şi coasta franceză a canalului. Pe mare, submarinele germane atacau frecvent navele comerciale, ceea ce a dus la mobilizarea flotei britanice. Atât de puţine acţiuni au avut loc după prima jumătate a lunii octombrie încât ziarele americane numeau această perioadă, „razboiul ciudat”. Războiul în Scandinavia Pe 30 noiembrie, Uniunea Sovietică declară război Finlandei. Stalin a încercat să ducă şi el războiul fulger dar a eşuat. Finlandezii contau pe un război în iarna care va veni. Pe de altă parte sovieticii erau prost organizaţi din lipsă de ofiţeri cu experienţă. Depăşiţi cu cel puţin cinci la unu finlandezii şi-au menţinut poziţiile până după anul nou. Atacul asupra Finlandei a ridicat păreri negative ale restului lumii, la adresa Uniunii Sovietice. Războiul sovieticilor se încheie la 8 martie 1940 cu condiţia păstrarii independenţei Finlandei, dar şi cu teritorii anexate. În peninsula Scandinavică mai precis regiuni din Suedia erau cele mai importante resurse de minereu de fier ale Germaniei, care erau transportate până la porturile din marea Baltică pe căile ferate norvegiene. Drept urmare, enlezii şi francezii doreau să ocupe aceste regiuni, dar problema era că suedezii şi norvegienii au refuzar să coopereze. În ianuarie 1940 Hitler amână atacul asupra Ţărilor de Jos şi-şi concentreză atenţia asupra Norvegiei. La 2 aprilie, se aprobă incursiunile care vor avea loc în urmatoarele zile în Danemarca şi Norvegia. Prima dintre ele se predă fără luptă, iar a doua susţinută şi de 12000 de soldaţi britanici şi francezi, reuşeşte să reziste eroic până la începutul lunii iunie când, fiind înconjuraţi undeva lângă graniţa de nord, cu Suedia au fost nevoiţi să se predea. Războiul în vest În primăvara lui 40 Hitler avea noi planuri de a întreţine campanii în Ţările de Jos şi Franţa. Unul dintre acestea era ca principalul atac să tracă prin Belgia. Un atac surpriză ar fi trecerea munţilor Ardeni, cu tancuri, ceea ce nu se aşteptau aliaţii. Când atacul a început cele două tabere erau aproximativ egale din punct de vedere al numărului de trupe şi tancuri. Germanii aveau aviaţia mai bine dezvoltată. Avantajul net al germanilor era că ei ştiau exact ceea ce vor face, spre deosebire de adversarii lor care trebuiau să improvizeze. Tancurile lor şi aşa slab echipate erau împrăştiate printre infanterie pe când cele germane grupate în unităţi Panzer formau o armată de blindate. În consecinţă, aliaţii nu erau pregătiţi să-i înfrunte pe germani, mai ales din punct de vedere psihic – se temeau. Căderea Franţei La 10 mai au fost paraşutate trupe în Belgia şi Olanda, pentru a sechestra aerodromuri, poduri şi cel mai notabil fortăreaţa Eben-Emael. La 14 mai armata olandeză se predă după bombardarea repetată a Rotterdam-ului. Tot atunci armata de blindate era ieşită din Ardeni, poziţionată undeva în spatele forţelor britano-franceze care ofereau suport belgienilor. Pe 20 mai tancurile germane erau deja la gura râului Somme şi acoperiseră în numai 11 zile 400 de km. La 26 mai forţele aliate erau inconjurate pe ţărmul de la Dunkerque. A doua zi regele Belgiei, Leopold al III-lea, îşi retrage armata şi se predă. Mai multe nave britanice au salvat, transportându-i peste canal, circa 340000 de soldaţi într-o eroică încercare care, probabil nu ar fi avut loc dacă comandantul german, generalul Gerd von Rundestedt nu ar fi oprit tancurile pentru a fi folosite pentru următoarea fază. Pe 5 iunie germanii au lansat un nou asalt asupra Franţei. Italia declară război Franţei şi Marii Britanii la 10 iunie. Linia de apărare a francezilor era încă intactă dar comandantul francez, generalul Maxime Weygand nu avea cu ce să o consolideze. La 17 iunie, mareşalul Philippe Pétain un erou din primul Război Mondial care devenise premier cu o zi înainte cere un armistiţiu. Acesta a fost semnat la 25 iunie care avea drept condiţii să dea germanilor controlul asupra Franţei de nord şi a coastei atlantice. Lupta pentru Britania În 1940 Hitler domina Europa de la Capul Nord la Pirinei. Singurul lui inamic activ mai era Britania, care era condusă de un nou prim ministru, Winston Churchill care vroia să lupte. Armata engleză îşi lăsase majoritatea armelor sale pe plaja din Dunkeque în urma escapadei sale. Stalin nu era în măsură să-l provoace pe Hitler. Statele Unite erau şocate de căderea Franţei. Germanii sperau să-i cucerească pe englezi, înfometându-i. În 1940 au preluat controlul în Atlantic şi folosind submarine tăiau britanicilor orice contact pe apă cu exteriorul. Deşi flota germană era formată doar din 28 de submarine, mult mai multe erau în construcţie, suficiente ca să menţină Britania în pericol până în primăvara lui 1943. Hitler nu ar risca să termine forţele britanice printr-o traversare a canalului decât dacă i-ar distruge flota aeriană mai întâi. Drept urmare bătălia pentru Britania a fost purtată în aer nu pe plajă. În august 1940 germanii lansează raiduri asupra porturilor şi aerodromurilor, iar în septembrie, atacă oraşele din interior. Până în mai 1941 germanii au lansat 71 de raiduri asupra Londrei şi alte 53 asupra altor oraşe, dar rezultatul lor nu a fost decisiv. La 17 septembrie, 1940, Hitler a amânat invazia Britaniei pe un timp nelimitat, prin urmare rezultând înfrângerea în bătălia pentru Marea Britanie. Campanii din Balcani De fapt, Hitler le spusese generalilor săi la sfârşitul lui iulie, că următorul atac va fi asupra URSS-ului. El spunea că îşi vor lua spaţiul vital de care au nevoie şi care li se cuvine, şi vor putea să-i înfrângă şi pe britanici apoi. Hitler a vrut să înceapă invazia în toamna lui 1940, dar sfătuitorii lui l-au îndemnat să evite riscul unei campanii de iarnă în Uniunea Sovietică şi să aştepte până în primăvară. Campaniile din Egipt au adus aviaţia britanică până în Marea Mediterană. Acest lucru nu i-a convenit lui Hitler deoarece prezentau o ameninţare asupra celei mai importante resurse ale sale de petrol, care era la Ploieşti. Astfel războiul s-a extins în peninsula Balcanică. Operaţiunile împotriva Greciei şi Iugoslaviei au început în 6 aprilie 1941. În 13 aprilie germanii cuceresc Belgradul şi armata iugoslavă se predă a doua zi. Pe frontul grec, la 9 aprilie jumătate din armata elenă era forţată să se predea. Pe 22 aprilie întreaga armată gracă era înfrântă. Englezii se retrag din regiune. În 20-27 mai, printr-un atac aerian, germanii cuceresc Creta. Invazia Uniunii Sovietice Cea mai mare înfruntare a celui de-al doilea Război Mondial a început în dimineaţa zilei de 22 iunie 1941, când, „în tăcere” , mai mult de 3 milioane de trupe germane au invadat URSS-ul. Deşi pregătirile germanilor erau evidente, începuseră cu luni întregi înainte, şi au fost luate în considerare de diplomaţii de la Moscova, forţele Uniunii Sovietice au fost luate prin surprindere. Încrederea lui Stalin în capacităţile militare ale ţării sale fiind zdruncinată în urma campaniei din Finlanda, a dus la refuzări repetate de a încerca să-i provoace pe germani. Mai mult decât atât comandanţii au ajuns la concluzia că strategia războiului fulger folosită în Polonia şi Franţa nu ar fi posibilă într-un război de scala celui sovieto-german. Ambele tabere aveau să se confrunte, în primele săptămâni la graniţa care le separa. Armata sovietică era compusă din 2,9 milioane de soldaţi, dar raportul dintre tancuri şi avioane a celor 2 tabere era de 2 la 1, respectiv 3 la 1 în favoarea Armatei Roşii. Singurul dezavantaj era că erau mai vechi. Poziţia germanilor consta în trei fronturi: frontul de Nord cu obiectivul Leningrad, frontul de Centru cu obiectivul Moscova şi frontul de Sud cu obiectivul la Kiev, fiecăruia fiindu-i destinată câte o armată. Strategia era să-i angajeze pe sovietici în luptă şi să-i zdrobească înainte să reuşească să se retragă în adâncurile continentului. Pentru Hitler, pământul şi resursele Ucrainei şi petrolul din Caucaz erau cele mai importante obiective. La început, realizările Armatei Centru, au fost mulţumitoare pentru Hitler. Se indica, că victoria ar putea să aibă loc în aproximativ zece săptămâni, ceea ce era bine, pentru că vara ruească nu dura mult. Zece săptămâni părea timp suficient ceea ce l-a determinat pe Churchill să ofere o alianţă URSS-ului; la fel şi Roosevelt, preşedintele S.U.A. le oferea ajutor. Dar după câteva zile aceştia au început să creadă că totul se va termina după o lună. Până la sfârşitul primei săptămâni, Armata Centru luase deja 290000 de prizonieri – cuceriseră Minsk-ul. Până la 5 august Armata Centru mai capturează 300000 de soldaţi – tracuseră Nistrul, ultima barieră naturală către Moscova. Acoperiseră deja mai mult de două treimi din distanţa până la capitală. Ruşii făceau exact ceea ce au presupus generalii germani: sacrificau un număr enorm de trupe pentru a-şi apăra capitala. Cu toate acestea Hitler nu era satisfăcut, şi ignorând spusele generalilor săi a ordnat ca Armata Centru să se dividă şi să devieze de la curs spre nord şi respectiv sud pentru a susţine celelalte două armate, prin urmare oprind avansul spre Moscova. La 8 septembrie, Armata Nord, bombarda Leningradul. La 16 septembrie, Armata Sud închidea un cerc uriaş, la est de Kiev, luând şi 665000 de prizonieri. Apoi s-a hotărât Hitler să reia atacul asupra Moscovei. După un repaus de şase săptămâni, Armata Centru a reluat atacul la 2 octombrie. În trei săptămâni a mai luat 663000 de prizonieri. Iar apoi au început ploile de toamnă. Condiţia drumurilor încetinea vizibil avansul. În mijlocul lui noiembrie pământul era deja îngheţat. Deşi cunoşteau situaţia de pe front, Hitler şi comandantul Armatei Centru, mareşalul Fedor von Bock au decis să continuie avansul către Moscova. Îşi doreau, ca, campania din 1941 să se termine cu o victorie asupra capitalei. În a doua jumătate a lui noiembrie germanii erau la aproape 30 de km de oraş. Armata Sud mai avea cam 65 de km. Diviziile de tancuri acopereau de obicei această distanţă în mai puţin de o zi, dar vremea rea, îngheţul, zăpada, nu erau condiţii pentru care erau obişnuite aceste vehicule. La fel şi soldaţii, îşi pierdeau dorinţa de a lupta mai departe. Stalin care era în Moscova, împreună cu comandantul frontului generalul Gregory Zhukov, şi-au redus din consumul de rezerve, au făcut noi recrutări, dar aveau şi veterani din Siberia. Toţi erau echipaţi corespunzător. Pe 6 decembrie au început contraatacul şi în câteva zile au forţat armata germană să-şi retragă „vârfurile de suluţă”, abandonând un număr mare de vehicule şi arme. Germanii nu-şi construiseră nici o linie de apărare şi nu au putut rezista contraofensivei fulgerătoare a Armatei Roşii. Drept urmare ruşii au recapturat mari teritorii din fronul german dar nu destul ca să oprească asediul Leningradului. Campania din 1942 Marea întrebare era dacă URSS ar fi rezistat la o a doua ofensivă germană în vara ce va urma. Oficialii de la Moscova le cereau Statelor Unite şi Britaniei să pornească o ofensivă în vest. Americanii credeau că cea mai bună soluţie de ai ajuta pe ruşi şi care ar fi dus la terminarea războiului ar fi o regrupare în Anglia şi apoi o traversare a canalului în nord-vestul Europei. Se credea că se va putea acţiona în primăvara lui 43 şi chiar mai repede dacă URSS-ul ar părea că cedează. Dar britanicii nu vroiau să se angajeze până nu se clarifica situaţia în nordul Africii. Pe frontul rusesc, germanii au luat din nou iniţiativa în vara anului 1942. În ciuda succeselor din iarnă, primăvara a fost un dezastru pentru sovietici. În jurul Leninghradului, fost luaţi mai mult de o jumătate de milion de prizonieri. Germanii nu aveau pierderi aşa de mari, dar războiul i-a costat şi pe ei, mai ales că sovieticii dispunea de un număr de soldaţi de trei ori mai mare. Mai mult decât atât, încrederea absolută în sine a lui Hitler l-a făcut să oprească producţia unor arme şi muniţie. Cu toate că a reluat producţia în ianuarie 1942, valul nu a ajuns pe front decât la sfârşitul verii. Producţia ruşilor era în creştere. Hitler ştia că nu va mai putea lupta pe trei fronturi. Unii dintre generalii săi îi spuneau că ar trebui să mai aştepte un an până armata să fie refăcută complet, dar Hitler era hotărât de a avea victoria în 1942. având suficiente trupe şi arme, el va întări Armata Sud şi credea că ruşii îşi vor sacrifica toate resursele pentru a apăra câmpurile de petrol din Caucaz, noul obiectiv al lui Hitler. Ofensiva a început la 28 iunie şi în mai puţin de patru săptămâni, germanii cuceriseră bazinul Doneţ şi avansau spre râul Don. Lungimea distanţei parcurse era impresionantă, dar numărul inamicilor ucişi sau luaţi prizonieri era relativ mic. Sovieticii făcuseră cea mai norocoasă greşeală a lor de pe parcursul războiului: crezând că germanii pregătesc un al doilea atac, Stalin nu şi-a folosit resursele şi a permis armatei din sud să se retragă. Hitler, văzând că avansul spre Caucaz era mult prea uşor şi se desfăşura foarte repede, a ordonat, la 23 iulie ca, armata Sud să se dividă iar un alt obiectiv să fie Stalingrad. Ruşii dădeau impresia că se îndreaptă spre dezastru, din moment ce germanii câştigaseră până la 9 august, pe frontul de sud, 300 km. Hitler ştia că nu va putea să sprijine cele două atacuri cu întăriri, astfel, în a doua jumătate a lui august, a ordonat ca armata care se îndrepta spre Stalingrad să primescă mai multe întăriri, iar cealaltă să-şi încetinească avansul. La 3 septembrie, Armata a Şasea şi Divizia a Patra Panzer era la porţile Staligradului. Bătălia pentru Stalingrad Iulie 1942 era cel mai critic punct pentru sovietici, retragera fiind aproape inevitabilă. Germanii ajungeau pe poziţiile de unde puteau ataca Moscova din spate, iar avansul spre Caucaz era aproape gata. Pe data de 28 iulie Stalin se adresa Armatei Roşii spunându-le: „Nici un pas înapoi.” Deşi până acum a condus armata după bunul lui plac, pe la sfârşitul lui august, Stalin le cere celor mai buni doi generali ai săi, să vină să discute pe baza bătăliei de la Stalingrad. Generalul Zhukov şi generalul Alexandr M. Vasilyevsky îi propune să uzeze inamicul într-o luptă crâncenă pentru oraş în timp ce ei pregătesc un contraatac. Cum avansul germanilor era foarte mare, Hitler nu mai avea trupe pentru întăriri şi astfel a apelat la aliaţi. Drept urmare, în timp ce Armata a Şasea şi Divizia Patru Panzer erau într-o luptă sângeroasă de mai bine de două luni la Stalingrad, acestea au primit înăriri pe două flancuri, armate româneşti. O altă armată formată din italieni şi unguri trebuia să atace de pe râul Don şi să pătrundă în oraş. Cu toate astea, armatele Axei au dat dovadă de slăbiciune, iar la 19 noiembrie, sovieticii lovesc armatele române aflate la sud şi vest de oraş, în consecinţă încercuind armata germană. Hitler a ordonat să se menţină poziţia, pomiţând ajutor aerian şi întăriri, dar care n-au mai ajuns. Astfel la sfârşitul lui decembrie, Armata a Şasea era pierdută da că nu se retrăgea, dar Hitler a refuzat să permită acest lucru. Ruşii i-au atacat pe germani din trei părţi în ianuarie 1943. Nemaiavând ce face, generalul Friedrich Paulus se predă la 31 ianuarie. Această bătălie i-a costat pe germani moartea a 200000 de soldaţi. După bătălia de la Stalingrad datorată în mare parte eşecului armatei italiene şi maghiare, germanii au fost nevoiţi să se retragă şi din Caucaz până aproape de linia de unde au pornit campania din 1942. Bombardările asupra Germaniei Americanii şi englezii au hotărât la Casablanca ca să înceapă o serie de bombardamente strategice asupra Germaniei, ca să încerce să-i oprească producţia de muniţie şi arme a lui Hitler. Ca să nu se ajungă la o neânţelegere, fiecare naţiune şi-a condus singură ofensivele. La sfârşitul lui iulie 1943, englezii au bombardat în mai multe raiduri Hamburg-ul, lăsându-l în ruine, totodată făcând ca numărul victimelor, să fie de până la 50000. Americanii pătrunseră mai mult în teritoriul german, dar au avut pierderi mari, astfel, până în octombrie 1943, aceştia pierduseră 25 la sută din aparate. Bătălia de la Kursk Înainte ca bătăliile de pe frontul de est să se termine în martie 1943, Hitler ştia că nu va mai putea organiza o a treia ofensivă şi a ordonat construirea unui zid în est comparabil cu cel pe care îl construise, la ţărmul de vest al Europei cu Atlanticul. Marea retragere din iarnă a micşorat frontul şi i-a furnizat lui Hitler un surplus de încă două armate. Cu toate că frontul era destul de în spate, în dreptul oraşului Kursk avea o „unflătură” îndreptată spre est. Pentru Hitler, şansa unei noi încercuiri era prea bună pentru a fi trecută cu vederea. După ce o aşteptatre de trei luni pentru un nou transport de tancuri, Hitler a deschis frontul de la Kursk la 5 iulie 1943 cu două atacuri în nordul şi sudul oraşului. Zuchov şi Vasilzevsky aveau şi ei ochii aţintiţi spre Kursk şi au întărit mult frontul din jurul lui. În cea mai mare bătălie de tancuri a războiului, sovieticii şi germanii au luptat aproape fără încetare până pe 12 iulie când Hitler a oprit atacul deoarece englezii şi americanii pătrunseră în Sicilia iar el trebuia să trimită divizii în Italia. Cu aceasta, iniţiativa strategică pe frontul de est avea să fie a lui Stalin de atunci înainte. Invazia Italiei Trei divizii americane, trei divizii britanice şi o divizie canadiană au acostat în Sicilia la 10 iulie 1943. Pornind din partea de sud a insulei, în cinci săptămâni au cucerit-o, după ce luptat contra patru divizii italiene şi două germane. Ultimele rezistenţe ale Axei au fost înfrânte pe 17 august. În acest timp Mussolini a fost dat jos de la putere la 25 iulie, iar guvernul italian care a preluat puterea a intrat în negocieri de pace. Armistiţiul s-a semnat în secret pe data de 3 septembrie, iar pe 8 septembrie a fost făcut public. ␃愃̤ᨀane pe 22 ianuarie 1944, aceasta nu a avut succes deoarece germanii au închis bine acel front având întăriri pe râul Liri şi în oraşul Monte Cassino. începutul sfârşitului După bătălia de la Kursk, erau semne de îndoială cu privire la faptul că forţele sovietice ar fi în stare să organizeze o ofensivă de vară. Acest lucru a fost dezminţit în prima săptămână a lui august 1943 când atacuri severe au lovit liniile germane lângă oraşul Kharkiv (estul Ucrainei). Pe 12 august Hitler ordona construirea unui zid de apărare dea lungul râului Narva, în spatele în spatele armatei Nord, iar un alt zid dea lungul râului Nipru în spatele Armatei Centru şi Armatei Sud. În a doua jumătate a lunii august atacurile sovietice s-au extins dincolo de râul Doneţ, în sectorul Armatei Centru. La 15 septembrie Hitler a permis Armatei Sud să se retragă până la Nipru; altfel ar fi fost distrusă. El a mai ordonat, ca în regiunea de peste Nistru să fie capturat, luat pradă de război, ars sau dinamitat orice ar fi fost în folosul inamicului. Această politică de scorched-earth (rade pământul) a fost aplcată în toate terioriile pe care germanii le-au capitulat în faţa sovieticilor. În spatele râului germanii nu au găsit nici urmă de zid şi pe deasupra trebuiau să se lupte cu sovieticii la cinci capuri de pod. Malul înalt din vest, al râului, era cea mai bună linie de apărare a sovieticilor, care, sub comanda generalilor Zhucov şi Vasilyevsky au luptat cu înverşunare pentru ai împiedica pe germani să câştige acel teren. Ruşii şi-au extins atacurile până când au reuşit să-i izoleze pe germani în peninsula Crimeea, în octombrie, iar în 6 noiembrie au cucerit Kiev-ul, neoprind ofensiva în iarnă aproape deloc. Conferinţa de la Teheran La sfârşitul lui noiembrie 1943, preşedintele Roosvelt şi Winston Churchill s-au deplasat la Teheran, în Iran pentru a se întâlni cu Stalin. Preşedintele şi primul ministru aprobaseră deja un plan sub numele lui de cod „Overlord”, pentru traversarea canalului şi un atac în vestul Europei. Roosvelt favoriza din toată inima executarea planului cât mai repede în 1944. La Teheran Churchill a propus varianta de a da prioritate Italiei şi o posibilă ofensivă în Balcani şi în sudul Franţei. Stalin şi Roosevelt s-au opus şi au stabilit data declanşării operaţiunii undeva în mai 1944. După intâlnire, generalul Eisenhower a fost chemat de pe frontul mediteranean şi i s-a dat comanda Cartierului General al Forţelor Aliate care avea să se ocupe de organizarea operaţiunii. Conferinţa de la Teheran marca punctul maxim al colaborării dintre Est şi Vest, strângerea legăturii alianţei împotriva lui Hitler. Stalin venise la întâlnire ca un victorios comandant de război; mari cantităţi de ajutoare de la americani au fost oferite Uniunii Sovietice; decizia de a lansa operaţiunea „Overlord” satisfăcea cererea lui Stalin de a se deschide un al doilea front în vest. Tot atunci tensiunea creştea în rândurile armatei sovietice pe măsură ce se apropia de graniţa micilor state din estul Europei. Pregătirile germane pentru „Overlord” Hitler se aştepta la o invazie a aliaţilor în nord-vestul Europei în primăvara lui 44, pe care el o vedea ca o şansă de a câştiga războiul. Dacă ar fi să se descotorisească de americani şi britanici odată ce sunt pe plajă, el se gândea că nu vor mai încerca curând să-l atace. Atunci ar putea să-şi arunce toate forţele, din care aproape jumătate erau pe frontul de vest, împotriva Uniunii Sovietice. În noiembrie 1943 Hitler le transmite comandanţilor de pe frontul de est că nu vor mai primi întăriri decât după ce invazia va fi înfrântă. În ianuarie 1944 o ofensivă sovietică opreşte asediul asupra Leningradului şi forţează retragera Armatei Nord până la vest de râul Narva. Acolo germanii au găsit ceva refugiu într-unul din segmenţii zidului din est care fusese întărit. Pe frontul din sud ofensivele succesive din martie şi aprilie ale sovieticilor, i-au împins pe germani undeva pe ţărmul Mării Negre, în afara teritoriilor sovietice. O mare parte din cei 150000 de români şi germani din Crimeea au murit sau au fost luaţi prizonieri în mai, după eşuarea unei retrageri pe mare, lângă Sevastopol. Pe de altă parte destule tancuri şi arme au fost folosite pentru a echipa noile divizii germane din vest şi de a înlocui pe unele din est. Aviaţia avea cu patruzeci la sută mai multe avioane decât avea pe aceeaşi vreme, anul precedent. Producţia combustibilului a atins punctul maxim pe perioada de război în aprilie 1944. Invazia din Normandia Pe 6 iunie 1944 Ziua-Z, ziua invaziei, Armata Întâi americană sub comanda generalului Omar Bradley, şi Armata a Doua britanică sub comanda generalului Miles C. Dempsey, şi-au atins obiectivele pe paja de pe coasta franceză a canalului. Rezistenţa germană condusă de Erwin Romel a fost puternică, iar poziţiile aliaţilor nu erau aşa de bune pe cum se aştepta. Cu toate acestea puternicul contraatac pe care la vizualizat Hitler nu a avut loc în acea zi şi nici în cele ce au urmat. Superioritatea netă a flotei aeriene în favoarea aliaţilor, în nordul Franţei au făcut dificilă aprovizionarea cu resurse, care erau şi aşa limitate. Hitler era convins că acest atac era doar o momeală şi că asaltul principal avea să aibă loc la nord de Sena. Drept consecinţă a refuzat să retragera şi a insistat în aducerea de întăriri de la distanţe mai mari. Până la sfârşitul lui iunie, Eisenhower avea 850000 de trupe şi 150000 de vehicule în Normandia. Sovieticii vor Bielorusia Frontul german de est a rămas tăcut în primele săptămâni din iunie 1944. Hitler se aştepta la o ofensivă de vară a sovieticilor, despre care el şi sfătuitorii lui militari credeau că se va desfăşura pe frontul din sud. De la Stalingrad încoace sovieticii şi-au concentrat mare lor parte din armată acolo şi germanii credeau că Stalin va grăbi spre Balcani, care reprezenta obiectivul istoric al ambiţiei ruseşti. Deşii Armata Centru stăpânea Bielorusia – singurul teritoriu sovietic aflat încă în mâini germane, şi deşi erau semne de un atac sovietic împotriva Armatei Centru care s-au înteţit în iunie, aceştia nu au crezut că se află în real pericol. Între 22 şi 23 iunie patru armate sovietice două controlate de Zhukov, iar alte două de Vasilyevsky au lovit Armata Centru. Depăşiţi numeric cu aproape 10 la 1 şi aflată sub ordinul lui Hither de a nu se retrage, Armata Centru a fost distrusă aproape dintr-o dată. Pe 3 iulie când vârfurile de lance ale armatelor sovietice din nord şi sud s-au întâlnit la Minsk capitala Bielorusiei, Armata Centru pierduse mai mult de două treimi din divizii. Până în a treia săptămână a lunii, Armata Roşie avansase cam 300 km. Sovieticii au sărbătorit eliberarea teritoriilor lor în ziua de 17 iulie cu un marş, făcut de cei 57000 de prizonieri germani, incluzând 19 generali, pe străzile Moscovei. (pâna la urmă germanii tot au defilat prin Moscova() Complotul împotriva lui Hitler În iulie 1944, un grup de ofiţeri şi civili germani, au ajuns la concluzia că descotorisirea de Hitler le-ar fi oferit ultima şansă de a termina războiul înainte de a ajunge din două direcţii, pe pământ german. Pe 20 iulie au încercat să-l asasineze punând o bombă în cartierul său general din estul Prusiei. Bomba a explodat, rănind un număr de ofiţeri – câţiva fatal – dar cauzându-i lui Hitler doar câteva răni minore. După aceasta, Ghestapo-ul i-a vânat pe toţi cei care erau suspectaţi de complicitate în complot. Unul dintre suspecţi era şi Romel care în cele din urmă s-a sinucis. Hitler a ieşit din această întâmplare mai sigur pe puterea sa decât niciodată. Eliberarea Franţei Până în 24 iulie, teritoriile aliate în vest se limitau doar la Normandia, pe care totuşi le-au extins pentru a cuceri unele oraşe apropiate ca şi Saint-Lo şi Caen. Generalul Bradley a declanşat a doua zi un atac la sud de Saint Lo. Pe urmă frontul s-a extins rapid, acordându-i posibilitatea lui Eisenhawer de aşi regrupa forţele. Generalul Montgomery a preluat comanda Armatei a Doua britanice şi a Armatei Întâi canadiene. Bradley a preluat comanda noii venite Armata a Douăspreze-cea americană formată din Armata Întâi şi Armata a Treia comandate de gen. Courtney H. Hodges respectiv gen. George S. Patton. După ce americanii au schimbat cursul spre est în prima săptămână a lui august, s-a format un câmp de bătălie în jurul Diviziei a Cincea şi a Şaptea Panzer germane, la vest de oraşul Falaise. Germanii au rezistat până în 20 august dar apoi s-au retras dincolo de Sena. La 25 august, americanii, susţinuţi de armata de rezistenţă franceză condusă de generalul Charles de Gaulle, au eliberat Parisul. Între timp, pe 15 august, forţe americane şi franceze acostează pe coasta de sud a Franţei, la est de Marseille şi înaintau spre nord pe valea râului Ron. Cele două armate s-au întâlnit undeva lângâ oraşul Dijon în a doua săptămână din luna septembrie. Oprirea înaintării aliaţilor Generalul Bradley şi generalul Montgomery şi-au trimis armatele spre nord şi est dincolo de Sena, pe 25 august, britanicii mregând pe coastă către Belgia iar americanii către graniţa franco-germană. Trupele lui Montgomery capturează oraşul Antwerp pe 3 septembrie şi primele patrule americane trec graniţa germană pe 11 septembrie. Dar toată această goană după inamic avea să se termine, deoarece armatele germane, zdrobite în atacul aliaţilor, se reconstituiau şi Hitler l-a numit comandant pe mareşalul Walter Model cre-şi câştigase reputaţia de aşa-zis leu al apărării pe frontul de est. Montgomery atinsese regiunea de jos a Rin-ului, iar americanii se alineau la zidul de vest construit de Hitler în 1930 ca răspuns la linia Maginot a francezilor. Deşi multe din marile sale tunuri au fost luate, buncărele din beton armat şi barierele antitanc din zidul de vest l-ar face greu de pătruns. Problema cea mai serioasă a aliaţilor era că oamenii îşi terminaseră proviziile, combustibilul şi muniţia erau rare şi erau aduse din porturile franceze de pe canal de la o distanţă de mai bine de 800 km pe drumuri şi căi ferate avariate. Până când porturile din Anrwerp erau „curăţate” şi puse în funcţiune, avansuri considerabile ca şi cele din august şi septembrie nu erau aşteptate. Revolta de la Verşovia Ofensiva sovietică se răspândise până la poziţiile flancurilor Armatei Centru în iulie 1944. Pe 29 iulie, „vârfuri de lance” ale Armatei Roşii au atins coasta Mării Baltice lângă Riga şi a întrerupt contactul pe uscat al Armatei Nord cu principalul front german. Puternice pătrunderi în Armata Centru ale sovieticilor au păcut ca aceştia să-şi poată consolida, până la sfârşitul lunii, o linie pe râul Vistula, în amonte de Varşovia. În Varşovia pe 31 iulie, o armata secretă poloneză numită Armata Naţională, condusă de generalul Tadeusz Komorowski (cunoscut drept generalul Bor) izbucneşte o revoltă. Rebelii care erau loiali mişcării anticomuniste, i-au angajat în luptă pe germani timp de mai multe zile. Deşi Stalin deţinea controlul în zonă, el nu au intervenit şi nu a fost deacord să permită avioanelor americane să folosească aerodromurile sovietice pentru a oferi ajutor rebelilor. În cele din urmă. Pe 18 septembrie, Stalin a acceptat ca un avion să aterizeze, dar a fost prea târziu pentru că germanii preluaseră controlul, si Komorowski a fost nevoit să se predea pe 2 octombrie. Stalin a insistat că forţele sale nu ar fi putut intra în Varşovia pentru că sopdaţii erau prea slăbiţi, ceea ce probabil nu a fost adevărat. Pe de altă pare linia care s-a format pe Vistula era limita până la care sovieticii puteau avansa fără să se oprească pentru a primi întăriri şi provizii. (pâna acum le luaseră de pe drum (). Înfrângerea aliaţilor Germaniei în est În vreme Stalin lăsa ca revolta din Varşovia să decurgă spre tragicul ei rezultat, acesta avea parte de o recoltă îmbelşugată de succese în altă parte. O ofensivă în Carpaţi şi la Marea Neagră deschisă la 20 august a dus la cererea unui armistiţiu de către români, trei zile mai târziu. Bulgaria, care nu declarase niciodată război Uniunii Sovietice, s-a predat la 9 septembrie, iar Finlanda capitulează pe 19 septembrie. Trupe sovietice ocupă Belgradul la 20 octombrie şi instalează în iugoslavia, un guvern comunist condus de Tito. În Ungaria, ruşii erau la porţile Budapestei la sfârşitul lui noiembrie. Avansul aliaţilor în Italia Campania din Italia trecuse în umbră odată cu desfăşurarea operaţiunii „Overlord” în vara lui 44. Armata a Cincea, cuprinzând trupe franceze, poloneze şi americane, au elberat oraşul Monte Cassino în 18 mai. Cinci zile mai târziu, un atac pe tărmul adriaticii, îi face pe germani să piardă întreaga linie pe care şi-au consolodat-o în prima campanie din peninsulă. Armata a Cincea intră în Roma, în 4 iunie. Avansul a mers bine până la o distanţă semnificativă la nord de capitală dar acesta s-a încetinit când diviziile americane şi franceze aveau să fie luate înapoi pentru o încercare de a elibera sudul Franţei. După ce au cucerit Ancora pe ţărmul de est, şi Florenţa pe ţărmul de vest în a doua săptămână din august, aliaţii erau la linia Gotică a germanilor, dar au eşuat, după trei luni să treacă valea Pad-ului şi au rămas blocaţi pe durata iernii în munţi. Războiul „din aer” Principalele acţiuni împotriva Germaniei, în timpul toameni anului 1944 au fost întreprinse prin aer. Bombardierele americane loveau ţinte industriale în timpul zilei în timp ce oraşele germane ardeau în ruine în timpul bombardamentelor de noapte ale britanicilor. Hitler le-a răspuns prin bombardarea Angliei, începând cu luna iunie, dar cele mai bune locuri de lansare a atacurilor, cele din nord-vestul Franţei şi din Belgia, au fost pierdute în octombrie. Efectele bombardamentelor strategice ale aliaţilor nu au fost aşa de mulţumitoare, nu au coborât moralul populaţiei civile din Germania, aşa după cum se aştepta. Peroducţia de avioane şi vehicile bindate germane şi-a atins apogeul în în a doua jumătate a lui 44. pe de altă parte, producţia de fier şi de oţel a scăzut cu jumătate între septembrie şi decembrie, şi bombardarea continuă a câmpurilor de petrol de la Ploieşti, a limitat combustibilul disponibil pentru tancurile şi avioanele care ieşeau de pe liniile de asamblare. Reducerea dimensiunii frontului în est şi în vest, în ultimul an, i-a dat lui Hitler încă o şansă de a crea vreo 25 de divizii cu care şi-a propus să le folosească ofensiv împotriva britanicilor şi americanilor. El vroia să treacă prin Belgia cu obiectivul Antwerp, într-o acţiune similară cu cea din Ardeni care i-a adus pe britanici şi francezi spre dezastru la Dunkerque în mai 1940. Ultima ofensivă germană Ofensiva germană din Ardeni a ajuns să fie cunoscută în rândurile aliaţilor drept „Bătălia de la unflătură”. Aceasta a fost lansată la 16 decembrie 1944, ca o ultimă încercare de a prelua conducerea în război, prin separarea celor două armate: britanice şi americane şi capturarea oraşului-port Antwerp în Belgia. Americanii au fost luaţi prin surprindere. Deşi au avut de suportat o împotrivire puternică, aceştia au fost în măsură să menţină punctele cheie, oraşele Saint-Vith şi Bastogne, de pe drumul de legătură care unea cele două armate. Efortul german a avut un destin tragic după 23 decembrie, când vrema bună a permis covârşitoarei flote aeriene a aliaţilor să se facă simţită. Cu toate astea, a fost abia până la sfârşitul lui ianuarie când „umflătura” de 80 km a germanilor în teritoriul aliat a fost eliminată. Avansul spre Germania n-a fost reluat decât în februarie. Conferinţa de la Yalta Până atunci Armata Roşie ajunse la râul Odra şi şi la 3 februarie, se aflau la 60 km est de Berlin. Sovieticii au zdrobit liniile germane care se aflau la râul Vistula şi au ajuns la Marea Baltică în dreptul oraşului Gdansk, în ianuarie 1945. Stalin avea să se întâlnească cu Roosevelt şi cu Churchill la Yalta în peninsula Crimeea în perioada 4-11 februarie 1945. Stalin „venea cu toată Polonia în buzunar”, şi toţi ştiau deja cu Berlin şi Germania la mila lui. La Yalta Stalin era deacord să intre în război împotriva Japoniei, după trei luni îndată ce va capitula Germania, cu condiţia să primească ca pradă de război nişte teritorii departe în est. Britanicii şi americanii, după stilul lor, nu au fost deacord cum să procedeze împotriva Germaniei. Într-o întrunire la Malta, cu puţin timp înainte de conferinţă generalul Montgomery şi membrii ai CCS au discutat despre o singură ofensivă a armatei lui Montgomery peste regiunile de câmpie din nordul Germaniei cu obiectivul Berlin. Pentru a susţine un asemenea atac s-a hotărât că e nevoie de o creştere în volum a proviziilor, ceea ce ar însemna ca armatele americane să rămână pe poziţii defensive. Planul lui Eisenhower, care a fost avantajat, a fost să i se dea lui Montgomery prioritate dar totodată să se menţină armatele americane în mişcare. Taversarea Rinului Prima etapă pentru toate armatele aliaţilor era să ajungă la râul Rin. Pentru a îndeplini acest ţel aliaţii trbuiau să pătrundă prin zidul de apărare prin partea de sud şi să treacă bazinul fluviului Rhur prin partea de nord. Germanii inundaseră valea fluviului deschizând barajele de acumulare din amonte. După ce au aşteptat aproape două săptămâni ca apele să se domolească, Armata a Noua şi Întâi americană au trecut bazinul pe 23 februarie. La începutul lui martie armatele se întâlnesc la Rin. Peste tot podurile erau distruse, cu excepţia celui din micul oraş Ramangen, unde unităţi ale Armatei Întâi americane au capturat un pod de cale ferată pe 7 martie. Până pe 24 martie când Montgomery a trimis elemente ale Armatei a Doua britanice şi Armata a Noua americană să treacă râul, Armata Întâi ocupase toate capurile de pod dintre oraşele Bonn şi Koblenz. Pe 22 martie Armata a Treia americană ocupase un cap de pod la sud de oraşul Mainz. Astfel, întreaga barieră a râului fiind spartă Eisenhawer a ordonat ca armatele să atace spre est pe un front întins. Obiectivele aliaţilor în Germania Avansând cu peste 80 km pe zi Armata Întâi şi a Noua americane, la 1 aprilie, au închis un cerc în jurul zonei puternic industrializate ale Germaniei, bazinul Rhur, înconjurând 325000 de trupe germane. Armata a Doua britanică a traversat râul Weser, la jumătatea distanţei dintre Rin şi Elba, pe data de 5 aprilie. Pe 11 aprilie, Armata a Noua a ajuns la râul Elba, lângă oraşul Magde-bourg, iar a doua zi capturaseră capuri de pod pe malul de est a râului, astfel aflându-se la 120 km de Berlin. Sosirea Armatei a Noua la râul Elba ridica suspiciunea de „întrecere pentru Berlin”. Britanicii, în special Churchill şi Montgomery şi unii dintre americani, rivalizau pe ideea că Berlinul ar fi cel mai important obiectiv în Germania, pentru că lumea, poporul german în special ar acorda atenţia cuvenită adevăratei victorioase în război, armatei care ar cuceri prima oraşul. Eisenhower a insistat că din punct de vedere militar, Berlin-ul nu ar valora posibilele costuri care ar trebui suportate într-o eventuală bătălie pentru acesta. O întâlnire cu ruşii s-ar fi putut face tot atât de bine şi puţin mai la sud în vecinătatea oraşelor Leipzig şi Dresden. Mai mult decât atât Eisenhower credea că retrogradaţii nazişti se vor refugia undeva în munţii bavarezi, drept urmare vroia să îndrepte principalul atac al americanilor spre sudul Germaniei. Între timp frontul sovietic rămase staţionar pe râul Odra încă din februarie, lucru care ridica o altă întrebare: „Ce vor face ăştia?(”. Explicaţiile de după război ale sovieticilor au fost că flancurile din nord şi sud erau ameninţate şi trebuiau retrase. Succesiunea evenimentelor de după februarie 1945 arată, că Stalin nu credea că britanici şi americanii puteau să traverseze aşa de repede Germania în consecinţă a presupus că va avea destul timp să-şi termine cuceririle prin estul Europei şi apoi să se îndrepte spre centrul Germaniei. Deşi i-a spus altceva lui Eisenhower, evident nu vedea Berlinul ca un obiectiv neimportant. În prima săptămână din aprilie armatele lui au intrat într-o pregătire fulgerătoare pentru o ofensivă spre Berlin. Ultimele bătălii în Europa Utima speranţă leşinată a lui Hitler s-a mai trezit, odată cu moartea preşedintelui Roosvelt pe 12 aprilie, dar pe o perioadă scurtă de vreme când a crezut că relaţiile dintre puterile vestice şi Uniunea Sovietică se vor rupe. Întradevăr alianţa dintre est şi vest