Referat Cultura Si Civilizatia Bizantina

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Cultura Si Civilizatia Bizantina si de asemenea puteti face Download Referat Cultura si civilizatia bizantina

Citeste fragmente din Referat Cultura Si Civilizatia Bizantina

-1- Cultura si civilizaţia Bizantină Etapele istorice Civilizaţia si cultura bizantină s-au constituit ca o ,,sinteză a tuturor elementelor politice, religioase, intelectuale ale lumii antice în declin: tradiţie latină, elenism, creştinism, cultură orientală’’. De-a lungul unei perioade de peste 11 secole, în timp ce Occidentul trăia o epocă de fărâmiţare, Imperiul bizantin şi-a creat o monarhie absolută şi o administraţie puternic centralizată, a conservat tradiţiile clasice (cultura dreaptă şi dreptul roman) cărora le-a integrat elemente orientale, şi şi-a extins acţiunea civilizatoare şi culturală în ţările europei sud-estice şi răsaritene. In prima perioadă a istoriei sale (330-610) caracterul civilizaţiei şi culturii bizantine este prevalent latin. În primele sale secole istoria Bizanţului este de fapt istoria jumătăţii răsăritene a Imperiului roman. În anul 330 Constantin cel Mare inaugurase noua capitală a Imperiului, mutată pe malul Bosforului căruia în cinstea împaratului fondator i se va spune Constantinopol, dar al cărui nume oficial era Noua Romă. In succesiunea lor cronologică, evnimentele cele mai importante pe plan politic si militar au fost: primirea goţilor (332) şi a vizigoţilor (382) ca federaţi; invaziile persane in Siria şi Mesopotamia (337-363) ; apariţia la graniţe a hunilor (cca 375) ; domnia lui Arcadius ca împărat al Imperiului de Răsărit (395); construirea zidului lui Theodosiud ll care va apăra capitala dinspre uscat (413). După căderea Imperiului roman de Apus (476) împaraţii bizantini ramân singurii săi succesori legitimi. Cu anul 518 începe epoca lui Iustinian a cărui lungă domnie (527-565) a însemnat perioada de apogeu a imperiului atât pe plan economic cât mai ales cultural, politic şi militar. Generalii săi, Belizarie şi Narses recuceresc teritoriile pierdute din Occident – din nordul africii de la Vandali (534), din Italia de la Ostrogoţi (555), din Spania de la Vizigoţi (554), realizând pentru ultima oară (deşi pentru scurt timp) unitatea mediteraneană a Imperiului roman. Aceste razboaie insă au necesitat sacrificii umane, financiare şi militare imense, epuizând catastrofal resursele şi forţa Bizanţului. În domeniul culturii şi al vieţii religioase s-au înregistrat de asemenea fapte şi opere care vor conferi un profil original noii culturi a Bizanţului. În anul 381 creştinismul este proclamat prin edict imperial, religie oficială de stat, iar 10 ani mai târziu toate cultele păgâne din imperiu au fost interzise. -2- În 452 se fondează Universitatea din Constantinopol, cu 31 de catedre, în care limba greacă are acum preeminenţa asupra celei latine. În 438 cei doi împăraţi romani (din Constantinopol şi din Ravenna) promulgă şi publică codul Theodosian. La Constantinopol se publică monumentalul Corpus Juris Civilis, cuprinzând Codul lui Iustinian, Institutele, Pandectele şi Novellele (529-565) A doua perioada a istoriei Bizantine (610-1081) este epoca clasică a acestei civilizaţii care-şi câştigă acum pe deplin un caracter grecesc, incluzând importante contribuţii orientale, un caracter original propriu-zis ,,Bizantin’’. Această perioadă începe cu domnia lui Herakleios (610-641). În cele 5 secole care au urmat, au avut loc tranformări profunde în toate domeniile vieţii statului. Acum se pun şi se consolideaza bazele statului Bizantin medieval cu accentuate tendinte de dezvoltare în sens feudal. În aceste secole, pe plan politico-militar Imperiul trece la o politică expansionistă îndreptată în special spre regiunea Balcanilor, şi la recucerirea Siriei, Armeniei şi Mesopotamiei. Spre sfârşitul acestei perioade (1025-1081) Imperiul trece printr-o gravă criză. Luptele pentru domnie aduc pe tron împăraţi care se dovedesc foarte slabi, uzurpările se ţin lanţ, ţăranimea liberă este ruinată iar statul încetează de a mai fi o putere mondială. Ultima perioadă de aproape 4 secole (1081-1453), a însemnat o epocă de declin, progresiv şi general. În 1204 Constantinopolul este pentru prima oară în decursul îndelungatei sale istorii cucerit şi jefuit cumplit de creştinii cruciadei a IV a. Astfel ia fiinţă imperiul latin al Constantinopolului, iar Baudouin, conte de Flandra este ales şi înconorat ca împărat. În secolele care au urmat cuceririi din 1204 agonia imperiului a fost agravată de războaie civile de pauperizare a populatiei în profitul aristocraţiei funciare, de ocuparea majoritaţii posesiunilor din Peninsula Balcanică de catre Serbia, de pierderea Asiei Mici în faţa otomanilor precum şi de grava criză economică provocată de controlul exercitat de republicile marinare italiene. Această perioadă de declin a istoriei şi civilizaţiei bizantine a cunoscut însă momente de prestigioasă afirmare pe plan cultural. Astfel elganta şi rafinata curte a Comnenilor era şi un strălucit centru al vieţii intelectuale şi artistice, iar faima şcolilor superioare constantinopolitane atrăgea studenţi şi erudiţi din cele mai îndepartate ţari ale Apusului. -3- Se dezvolta în proporţii considerabile pictura murală, a frescei, iar în domeniul istoriografiei se scriu interesante opere precum Alexiada Anei Comnena. Înre personalitaţile mari ale timpului se numară filozoful neoplatonician Georgios Gemistos Plethon (cca 1360-1452) sau cardinalul roman Bessarion (1395-1472) figuri care au jucat un rol deosebit în fundamentarea umanismului italian. Organizarea politică Imperiul bizantin s-a menţinut timp de 11 secole aproape numai graţie virtuţiilor constituţiei sale imperiale şi ale administraţiei sale. Derivate din instituţiile latine, instituţiile bizantine au evoluat adaptându-se mereu unor noi condiţii. Bizanţul a susţinut totdeauna ideea misiunii sale providenţiale: Inperiul este o emanatie a voinţei divine, iar împăratul este alesul lui Dumnezeu, întrucât are un caracter divin. Religia creştină a fost componentă fundamentală a Imperiului roman de Rasărit. Încă din secolul lll Aurelian adusese în Siria idealul oriental al unei monarhii sacre şi instituise un fel de monoteism solar, religia lui Sol invictus, drept cult oficial al imperiului. Tot în acest secol Diocleţian –care a dus pâna la ultimele consecinţe principiul absolutismului monarhic- cultul imperial facuse din împărat un personaj sacru, adorat după riturile curţilor orientale. Încoronarea împaratului era forma religioasă prin care se consfinţea autoritatea sa de locţiitor pe pământ al lui Dumnezeu. Ca imperator roman, el rămâne legislator şi comandant suprem al armatei; ca basileu, el este -aemenea monarhilor orientali- autocrat; iar în calitatea sa de sef al unui imperiu creştin, el este reprezentantul lui Dumnezeu, isapostolos (titlu cu care a fost învestit Constantin de Conciliu din Niceea), adică în rang egal cu -4- apostolii. Juriştii bizantini au recunoscut autoritatea absoluta a voinţei împăratului. În comformitate cu această doctrină, orice jignire adusă împărtului era considerată un sacrilegiu; iar o răzvrătire asupra autorităţii era pedepsită cu excomunicarea. Organizarea administrativă Statul bizanin se deosebea faţă de celelalte state medievale prin puternica sa centralizare administrativă, fiind singurul stat centralizat şi singurul până în secolul Xlll. Administraţia depindea direct de împărat -la fel ca justiţia, finanţele, armata şi Biserica. Toţi funcţionarii statului îi erau subordonaţi,întreaga activitate a imperiului era propulsată de Palatul Sacru. Înalţii funcţionari civili şi militari erau distinşi de împărat cu titluri onorifice (care implicau şi anumite privilegii), pe lângă cele ale respectivelor lor funcţii şi precedându-le. În unele cazuri titlurile acordate nu comportau şi sarcini efective. Funcţiile erau retribuite cu salarii anuale şi cu cadouri din partea basileului, la anumite ocazii. Îndatorirea principală a oricărui funcţionar era să execute hotărârile împăratului, sau să vegheze ca acestea să fie executate. În Palatul Sacru împăratul încredinţase guvernarea imperiului unor înalţi funcţionari –un fel de miniştrii, în frunte cu cei patru logotheţi. Structura administrativă de bază a Imperiului de-alungul întregului Ev Mediu a fost regimul themelor. Themele (circunscripţii militare) au fost create în secolul al Vll a de împăratul Herakleios şi urmaşii săi pentru a apăra anumite provincii împotriva perşilor, arabilor şi bulgarilor. Armata Atenţia acordată organizării militare este confirmată de numeroase tratate de teactică şi de strategie apărute îm Bizanţ. În primele 3 secole ale Inperiului armata era compusă din trupe de frontieră, recrutate din rândurile populaţiei locale; din trupe mobile de voluntari şi de ţărani liberi, din trupe formate din barbarii aliaţi; din corpuri expediţionare şi soldaţii gărzii palatului, formând un efectiv de aproximativ de 550.000 in secolul al V iar in secolul al Vl – lea intre 15-30.000 de soldaţi. -5- Imperiul Bizantin nu avea o forţă navală permanentă. Tipul de navă de război era dromonul cu un singur rând de vâsle, iar varietatea o reprezenta liburna – o navă de recunoaştere uşoară şi rapidă. Flota era formată din 500 de nave de transport şi numai 92 de dromoane. Spre sfârşitul secolului 11 flota bizantină îşi pierde supremaţia în Mediterană în faţa forţelor navale ale normanzilor şi republicilor marinare italiene. Mai târziu se mai fac eforturi sporadice de reconstituire a marinei militare der cu rezultate neînsemnate. În 1390, în apele Mediteranei orientale, apare prima flotă otomană de război. În 1453, la asediul Constantinopolului participă o escadrilă de 350 de corăbii turceşti. Escadrila imperiului se compunea din 5 corăbii din care 4 erau ale genovezilor. Dreptul şi justiţia În imperiul Bizantin sursa dreptului era împăratul. El era judecătorul suprem iar judecătorii pronunţau sentinţele în numele său. În această calitate el judeca în cadrul consiliului suprem şi emitea rescripte, hotărâri sau răspunsuri la consultaţiile solicitate de judecători sau de cetaţenii statului. Avocaţii şi notarii, în număr limitat erau constituiţi în corporaţii din rândul căruia se recrutau judecătorii. Pentru judecarea unor anumite cauze, mai dificile, împăratul constituia tribunale speciale. Ā ltă trădare şi continua să ramână înalta curte de apel pentru tot imperiul. Societatea bizantină În primul mare stat creştin din lume ordinea socială se considera că este stabilită de Dumnezeu şi nici biserica nu credea că această ordine ar -6- trebui modificată, deşi susţinea că toţi oamenii sunt egali în faţa lui Dumnezeu. În lumea bizantină, spre deosebire de Europa apuseană cadrul social era mai mobil, accesul la tron era deschis oricui iar la demnităţile şi la funcţiile cele mai înalte din stat se putea ajunge prin merite individuale, nu neapărat pe baza originii. În secolul X, aristocraţia ajunsese foarte bogată şi puternică, întreţinând şi trupe de soldaţi pe cheltuiala lor. În secolele următoare paralel cu procesul de feudalizare a statului poziţia ei se consolidează şi mai mult. O poziţie importantă în societatea bizantină o deţineau eunucii. Medicii, liberii profesionişti, învăţătorii şi profesorii, clericii, notarii, avocaţii, arhitecţii formau o categorie socială intermediară. O poziţie mai sigură o aveau meşterii şi meşteşugarii. Orăşenii s-au constituit în comunităţi urbane , cu un consiliu, uneori şi o miliţie proprie şi cu o adunare generală în care se discutau problemele economice şi de apărare militară ale oraşului. Ultima categorie socială era cea a sclavilor care proveneau din rândurile prizonierilor de război, ale familiilor de sclavi, ale copiilor abandonaţi ale debitorilor insolvabili sau cumparaţi din târgurile de sclavi arovizionate de piraţi. În secolul Xll Alexios l şi Manuel l eliberează toţi sclavii din Constantinopol, măsură dictată şi de momentul critic –atât din punct de vedere economic cât şi al necesităţilor militare – când statul avea mai mare nevoie de contribuabili şi soldaţi. Economia agrară În secolul al Vlll –lea, după ce în primele secole ale imperiului dominase sistemul colonatului, au avut loc schimbari profunde, astfel marea proprieate funciară este acum în declin, cultivarea pămâturilor cu ajutorul sclavilor sau colonilor de asemenea, în timp ce preponderentă devine mica proprietate a ţăranilor liberi. Reforma administrativă care a dus la înfiinţarea themelor nu a facut decât să sporească numărul acestor ţărani. În ultimele secole ale imperiului aspectul unui sat bizantin era foarte complex. Densiteatea populaţiei rurale depindea de regiuni dar în general era foarte mică (între 10 şi 30 de familii). Unealta agricolă fundamentală era plugul arhaic de lemn tras de boi. Mesteşugurile şi comerţul Spre deosebire de occident, unde perioada migraţiilor a fost catastrofală pentru viaţa urbană, în imperiul bizantin marile oraşe au -7- continuat să aibă o viaţă înfloritoare, cu o activitate artizanală şi comercială intensă. În fruntea lor se situa Constantinopolul. Aici activitatea artizanală cea mai importantă era consacrată articolelor de lux: mătăsii şi veselei de aur sau argint, obiectelor emailate sau sculptate în fildeş. Ca toţi ceilalţi meşteşugari şi negustori şi cei care lucrau în această ramură erau încadraţi în numeroase corporaţii specializate: torcătorii, ţesătorii, vopsitorii, creatorii de modele, negustorii de mătase brută, cei de ţesătură finisată, cei de matase siriană, cei de veşmite de mătase ş.a.m.d. Din toate acestea, principalele articole pe care le importa Bizanţul rămâneau mătasea, fildeşul, pietrele preţioase, blănurile şi mirodeniile. În schimb bizanţul exporta în ţările de Răsărit ţesături de in şi de bumbac, coloranţi, sacâz, pietricele colorate cu oxizi metalici şi cu aplicaţii de foi de argint sau de aur pentru mozaicuri. În general, volumul exportului era sub nivelul cererilor; dar Bizanţul realiza venituri considerabile din taxele impuse comerţului de tranzit. O altă sursă importantă de venituri provenea de la caravanele şi navele străine (deoarece bizantinii preferau să nu se servească din propriile lor nave comerciale). Începând din secolul XI obiectele care prevalau în exportul bizantin de până atunci, nu mai sunt articole de lux, ci mai degrabă bunurile de consum (cerealele). Produsele exportate erau mai ales vândute prin intermediul agenţiilor comerciale. La baza operaţiilor comerciale cu alte ţări stătea solidus aureus, moneda de aur curat, de 4,48gr. Constantinopolul Oraşul care timp de un mileniu i-a uimit pe vizitatorii străini prin bogăţia lui, grandoarea construcţiilor, prin luxul bogaţilor săi cetăţeni şi prin fastul exorbitant al curţii imperiale. Pe ţărmul răsăritean al Bosforului, într-un golf strâmt numit Cornul de Aur, care în portul său natural putea adăposti un număr oricât de mare de corăbii, se înalţă un promotoriu. Aici, coloniştii megarieni fondaseră în secolul VII î.e.n. un oraş numit Byzantion. Intuind imediat excelenta poziţie strategică a promontoriului, Constantin cel Mare îl va fortifica, construind -8- un zid de apărare, lung de 3 Km. Constantinopolul nu a putut fi cucerit timp de 8 secole. Oraşul se întindea pe o suprafaţă neobişnuit de mare- de aproximativ 13 Km2, cu un perimetru de 15 Km. În timpul lui Iustinian se pare că populaţia sa depăşeşte cifra de un milion de locuitori. Mai târziu, epidemiile, foametea şi distrugerile cruciaţilor (în 1204) au făcut ca populaţia să scadă considerabil. Impresionante erau şi construcţiile destinate alimentării cu apă ale oraşuşui. În secolul IV fusese construit un mare apeduct. În apropierea lui au fost amenajate uriaşe rezervoare de apă; unul dintre ele avea o suprafaţă de 25.000 m2. Criza de spaţiu a impus însă- chiar începând din secolul V- construirea mai multor cisterne subterane, ale căror bolţi erau susţinute de sute de coloane de piatră. Educaţia, cultura, arta şi viaţa religioasă Constantinopolul era în sfârşit şi marele centru de cultură al timpului- şi nu numai al Bizanţului. Viaţa intelectuală pulsa puternic în jurul Universităţii- fondată în secolul V şi reorganizată în secolul IX-, la care veneau să studieze tineri din toate regiunile Imperiului, precum şi din alte ţări. În perioada secolelor IX-XIV, şcolile constantinopolitane erau celebre în toată Europa şi influenţa lor binefăcătoare s-a făcut simţită atât asupra culturii arabe, cât şi a culturii occidentale. Capitala primului imperiu creştin avea, evident, şi o foarte intensă viaţă religioasă, reflectată şi în monumentele oraşului. Un cruciat fancez ne informează că în 1204 existau în Constantinopol nu mai puţin de 500 de biserici. În timpul lui Constantin se construiseră numeroase biserici de tip bazilical; dar cel mai târziu au adoptat multe alte forme- de cruce greacă, în plan poligonal, de bazilici cu cupolă, etc. Casele bizantine imitau la început somptuoasele case romane. În curând însă, apar şi locuinţele de tip oriental: case cu 2-3 etaje, faţade cu portice. -9- Bizantinii luau 3 mese pe zi, cea de prânz fiind cea mai copioasă. În casele înstărite, se găseau feţe de masă, şerveţele, boluri cu apă pentru spălat pe mâini înainte de masă. Mâncărurile erau în general foarte picante, pregătite cu tot felul de condimente în cantităţi mari. Îmbrăcămintea era în Bizanţ mult mai puţin costisitoare decât capitolul alimentaţie; şi era atât de rezistentă, încât nu arareori se transmitea de la o generaţie la alta. Biserica bizantină îşi avea regimul său organizatoric, independent de al statului, cu toate că de la început, organizarea sa a fost modelată după cea a Imperiului. Patriarhatul din Constantinopol era condus de un colegiu de ierarhi (Sinod), prezidat de patriarh. Viaţa religioasă a Bizanţului a fost agitată de lupta contra curentelor eretice- dintre care principalele au fost arianismul, nestorianismul şi monofizismul, erezia paulicienilor şi cea a bogomolilor. În Bizanţ, pregătirea intelectuală a laicilor, era mult mai apreciată şi mai răspândită decât în Occident. În primul rând pentru că putea asigura chiar şi celor de origine modestă o carieră frumoasă şi funcţiile cele mai înalte în stat şi în ierarhia ecleziastică. Activitatea ştiinţifică s-a desfăşurat în Bizanţ în condiţii organizatorice (şcoli, biblioteci, copieri de manuscrise etc), incomparabil mai bune , radical diferite de condiţiile haotice din Occidentul Evului mediu timpuriu, unde singurul loc de conservare erau mănăstirile. Faptul că profesorii de filozofie ai Universităţii imperiale erau laici, iar nu proveniţi- ca în Universităţile din Occident- dintr-o ambianţă monarhală a favorizat cultivarea tradiţiilor filozofice ale antichităţii greceşti. Începuturile artei bizantine- precedă în evoluţia ei şi pregătită de aşa numita (artă paleocreştină), - şi totodată afirmarea ei în forme impunătoare, originale şi caracteristice, se situează în secolul VI, în timpul domniei lui Iustinian, căruia i se datorează şi difuziunea ei în toate provinciile Imperiului. -10- Până la cucerirea latinilor, Constantinopolul a rămas capitala nediscutabilă a civilizaţiei europene. Timp de 11 secole, Constantinopolul a fost centrul lumii luminate. Primul mare imperiu- spre deosebire de cel al lui Alexandru Macedon şi de Imperiul roman- a creat, într-o sinteză originală şi de lungă durată, o civilizaţie şi o cultură constituite din elemente europene, greco-latine clasice şi elemente împrumutate din tradiţiile Orientului Apropiat- începând de la o dată când în Occidentul secolului al V-lea, invaziile barbare au dus la o ruptură totală cu civilizaţia şi cultura romană, Bizanţul a păstrat şi cultivat timp de un mileniu tradiţiile culturii greceşti şi dreptul roman (adaptându-l la noile condiţii şi integrându-i elemente de tip antic grec precum şi cutume orientale) şi şi-a creat structuri politice, administrative, diplomatice şi militare eficiente. În Bizanţ s-au păstrat timp de 1000 de ani „noţiunea de stat şi de drept public, oraşele şi clasele urbane, tehnicile diverselor meşteşuguri, artele şi ştiinţele, şi chiar învăţământul de stat. La începutul secolului al X-lea, Bizanţul apărea ca singurul stat civilizat al creştinătăţii, singurul care făcea figură de stat modern”. 쥁@