Referat Descrierea Bataliei De La Calugareni

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Descrierea Bataliei De La Calugareni si de asemenea puteti face Download Referat Descrierea bataliei de la calugareni

Citeste fragmente din Referat Descrierea Bataliei De La Calugareni

DESCRIEREA BATALIEI DE LA CALUGARENI. SEMNIFICATIA ISTORICA În ultimul deceniu al secolului al XVI-lea, Ţările Române cunosc cea mai puternică creştere a dependenţei lor faţă de Imperiul Otoman de până atunci. Au urcat astfel, până la proporţii inimaginabile în trecut, obligaţiile materiale faţă de Imperiul Otoman: în bani-tributul, peşcheşurile, cumpărarea tronului şi bunuri de consum. Deşi turcii garantau autonomia Ţării Româneşti şi Moldovei, dregătorii greci îşi sporesc prezenţa în Sfatul domnesc, iar funcţionarii otomani în administraţie, ceea ce le îngăduia să participe direct la strângerea birurilor şi, implicit, la săvârşirea de numeroase abuzuri. Din fericire, în istoria românilor, sfârşitul secolului al XVI-lea coincide cu faptele exemplare ale lui Mihai Viteazul: victoria de la Călugăreni (13 august 1595)- “briliantul cel mai strălucitor al cununei gloriei române”(cum va scrie Nicolae Bălcescu), urmată de campaniile din Transilvania (1599) şi Moldova(1601), unite cu Ţara Românească. Steagul luptei împotriva Imperiului Otoman a fost ridicat la 13 noiembrie 1594, la Bucureşti, printr-o răscoală împotriva celor două componente ale combinaţiei străine în capitala ţării: creditorii domnii şi o mică oaste otomană. Ceasul marilor decizii venise. Ajutat de trupele boiereşti şi de cei 2000 de ostaşi trimişi de Sigismund Bathori, Mihai alege calea luptei deschise împotriva opresorilor. Victoria, repede obţinută la Bucureşti, Mihai atacă cetăţile de graniţă altădată româneşti. În decembrie 1594 începe cu Giurgiu, care, puternic fortificată, rezistă. Urmează asaltul asupra Hârşovei din 1 ianuarie 1595, apoi a Silistrei din 8 ianuarie 1585. În ajutor îi vine domnul Moldovei, Aron Vodă. La 14 şi 15 ianuarie 1595 trupele conduse de fraţii Buzeşti şi Radu Calomfirescu, bat pe tătari la Putinei şi Stăneşti. Mihai urmăreşte pe turci. Trece Dunărea şi în lupta de la Rusciuk din 25 ianuarie 1595 distruge oraşul şi preluă întreaga artilerie a trupelor otomane. În martie 1595 campania începută în anul precedent era încununată de victorie. Brăila revenea din nou Ţării Româneşti. Era de aşteptat riposta pe măsură a sultanului. Ameninţarea otomană se materializează în vara anului 1595 când Sinan paşa aştepta la Dunăre începerea ostilităţilor. Mihai îşi hărţuieşte adversarul pe celălalt mal al Dunării: “numai zi ăi noapte ne batem[…] cu duşmanul şi cel mult peste o săptămână sau două trebuie să dăm cu el bătălia”- scria el la 15 iulie 1595. Mihai avea 10000 mii de ostaşi, din care 2000 ajutor transilvan, pus sub comanda lui Albert Kiraly. Turcii aveau aproximativ 20000 de mii de oameni. Armata otomană, odată încheiate pregătirile la Rusciuk, primesc ordinul de a trece Dunărea. Mihai, ameninţat cu învăluirea pe la Olteniţa se retrage, coloanele turceşti, începând cu 4 august 1595, trec fluviul pe un pod de vase construit din vreme. Faţă de superioritatea numerică a adversarului, Mihai nu poate lupta în câmp deschis. Ca şi Ştefan cel Mare la Vaslui, a ales o poziţie care să nu îngăduie o desfăşurare prea mare de trupe şi, în acelaşi timp, să-l ferească de o eventuală învăluire. O asemenea poziţie, pe drumul de la Giurgiu la Bucureşti se află anume la satul Călugăreni. Aici s-a oprit şi Mihai. În spate, dealuri acoperite de păduri formau un adăpost natural; în faţă, valea mlăştinoasă a Neajlovului şi a Câlniştei. Drumul ducea peste râu pe un pod de lemn şi continua între dealuri, pe valea Ţânţăroasa, aşa încât armata atacatoare nu putea înainta decât în coloană, cu un front redus. În sfârşit, consemna mai târziu Nicolae Bălcescu, soarele veni să lumineze această mare zi de miercuri 13/23 august, menită a fi briliantul cel mai strălucit al cununei gloriei române. Înaintea zorilor încă, Mihai Vodă trimise o seamă de pedestrime cu puşti de se aşeză la intrarea pădurii şi îşi puse tunurile într-o bună poziţie, pe o înălţime. În vremea aceea, turcii îşi luau poziţie în preajma podului, de cealaltă parte. Sfârşindu-şi pregătirile, Mihai înălţă împreună cu ostaşii săi rugăciuni către Dumnezeu. Apoi, îndreptându-se către dânşii, le zise: să-şi aducă aminte de vechea lor vitejie căci ocazia de acum este frumoasă şi de o vor pierde, anevoie o vor mai căpăta. Turcii, le zicea el, sunt uimiţi de atâtea pierderi, cetăţile lor sunt ocupate; de câţi conducători au avut armatele lor, numai unul a rămas care mai îndrăzneşte a ţine piept creştinilor, că, cu dânsul au a se lupta şi gloria de al birui va fi foarte mare. Mulţimea vrăjmaşilor nu trebuie să-i sperie, de vreme ce Sinan paşa a lăsat cele mai bune oşti ale sale în garnizoane prin cetăţi şi a adus cu dânsul numai oameni care vor face mai mult zgomot decât vătămare. Pe lângă aceasta, locul de bătaie nu putea fi mai bine ales, de vreme ce mulţimea lor le va fi nefolositoare. El le zise încă să-şi aducă aminte de cruzimea vrăjmaşului care nu iartă niciodată pe cei biruiţi, cu atât mai mult pe cei care s-au revoltat; că a venit vremea de a se lupta puternic pentru libertate, iar mai cu seamă pentru cinstea legii, ca să dovedească turcilor că, de le-au călcat ei înainte patria, a fost numai din pricina neunirii lor. lor să-i ducă îndată către duşmani. Atunci Mihai, plin de încredere în energia armatei sale, trece podul în capul a 8000 de ostaşi şi se lasă cu furie asupra turcilor, în vreme ce focul iute şi bine ţinut al puşcaşilor din pădure şi al tunurilor pustieşte armata turcească, doborând la pământ multă lume. Câteva cete de turci încearcă a opri năvălirile românilor, dar în zadar, căci aceştia, încurajându-se unii pe alţii îi izbesc cu atâta furie, încât prăvălindu-i pe turci, ajung până la cele dintâi corturi ale taberii lor. Vrăjmaşii, ajutaţi de poziţie, de numărul lor mare şi de maşinile de război îşi revin curând şi încep a se lupta cu tărie, trec podul şi lupta cea mai înverşunată începe în toate punctele. Astfel urmă lupta cu noroc schimbător de la răsăritul soarelui până către două ceasuri înaintea apusului, biruitorii rămânând adesea biruiţi şi biruiţii biruitori. “Turcii- spune un contemporan- se luptau ajutoraţi de mulţime şi de număr, românii de tărie şi de îndrăzneală”. In sfârşit, furia îmbărbătând deopotrivă pe unii ca şi pe alţii biruinţa sta să rămâie numărului, şi mica oştire românească, trăsnită de numeroasa lor artilerie, este nevoită a da îndărăt. Această retragere este o minune de vitejie, de sânge rece şi de eroism. Mihai, ca totdeauna liniştit şi trufaş în primejdie mai are încă o nădejde. A chemat la dânsul o ceată de pedestrime ce se afla dincolo de tabără. De la dânsa se aştepta soarta bătăliei. Sfârşind aceste pregătiri, Mihai cugetă în inima sa că împrejurarea cere neapărat o faptă eroică spre a descuraja pe turci şi a îmbărbăta pe ai săi. El hotărăşte atunci a se jertfi ca altă dată şi a cumpăra biruinţa cu primejdia vieţii sale. Ridicând ochii către cer, mărinimosul Mihai chemă în ajutor protecţia mântuitoare a Dumnezeului armatelor, smulge o secure ostăşească de la un soldat, se aruncă în coloana vrăjmaşă ce-a ameninţa mai de aproape, doboară pe toţi cei ce se încearcă ai sta împotrivă, ajunge pe Caraiman paşa, îi zboară capul, izbeşte şi pe alte capete din vrăjmaşi şi, făcând minuni de vitejie, se întoarce la ai săi plin de trofee şi fără a fi rănit. Această faptă eroică înfioară pe turci de spaimă, iar pe creştini îi însufleţeşte şi îi aprinde de acel eroi entuziasm, izvor bogat de fapte minunate. Sinan paşa, văzând aceasta, spre a da curaj la ai săi, ia ofensiva şi trece podul. Dar deodată se vede oprit în faţă de Mihai ca de un zid de piatră tare, în spate izbit cu o furie înfocată de căpitanul Cocea, şi în coastă trăsnit de tunurile aşezate pe deal de Albert Kilary, care, bătând în mulţimea îndesită a turcilor le găureşte rândurile şi le pustieşte toată aripa dreaptă. În zadar Sinan paşa mustra pe ostaşii ce fugeau, acum cu cuvinte ocărâtoare, acum bătându-i cu măciuca sa înfierată, silind în tot chipul ai pune în rânduială şi ai întoarce la bătaie. Glasul şi autoritatea lui sunt nesocotite şi nici o putere omenească nu mai poate opri în loc valurile zgomotoase ale fugarilor, care se prăvăleau cu furie şi repede spre pod, căutându-şi mântuirea în trecerea lui. La capătul acestui pod sta înbulzite în neorânduială artileria, cavaleria, pedestrimea, împingându-se spre a trece care mai de care primul; dar văzând că toţi nu pot încăpea pe dânsul mulţi din turci sunt siliţi a se arunca în baltă, unde-şi aflară moartea. Bătrânul Sinan paşa însuşi, târât de ai săi şi în graba fugii sale, fu călcat în picioarele cailor şi apoi, împins de suliţa uni ostaş muntean, căzu călare de pe pod în baltă cu atâta repeziciune, încât, izbindu-se de pod îşi pierdu şi doi dinţi ce singuri se mai afla în gura lui. A fost salvat de un voinic soldat şi dus în tabără. Noaptea de 23 august aduce încetarea bătăliei şi victoria românilor. Dar pentru ca ea să fie deplină, Mihai ar fi trebuit să poată urmări şi respinge pe duşman până la Dunăre, ca odinioară Ştefan cel Mare la Vaslui. Lucrul nu rea însă posibil. Otomanii fuseseră învinşi, dar nu distruşi; superioritatea lor numerică rămânea covârşitoare. Trupele lui Mihai, obosite după mai bine de 16 ceasuri de luptă, avusese ele înşile pierderi. Domnul dă ordin de retragere chiar în timpul nopţii de 23 spre 24 august (cu două sute şi unul ani mai înainte, la fel, la Rovine, Mircea cel Bătrân, deşi biruitor a trebuit să se retragă spre Argeş). Retragerea lui Mihai a continuat spre Târgovişte şi de aici pe Dâmboviţa în sus, până la Stoieneşti, în munte, unde a fost aşezată tabăra, în aşteptarea lui Sigismund Bathory care zăbovea. Pe 12 septembrie 1595, Mihai Vitezul scria castelanului din Lvov(Polonia) următoarele: “Deci să ştiţi că ne-am bătut cu turcul înainte cu vreo trei săptămâni în ţara noastră la Călugăreni, în care bătălie bunul Dumnezeu ne-a ajutat nouă creştinilor în chip minunat[…]. Eu fireşte cu toate că doresc peste măsură să mă năpustesc iarăşi asupra duşmanului, socotesc totuşi că trebuie aşteptat ajutorul celorlalţi creştini. Iarăşi şi iarăşi vă rugăm stăruitor să vă înduraţi de treburile creştinătăţii şi să stingeţi focul care arde păcatele vecinului, înainte ca el să ajungă pe voi”. Restaurarea drepturilor suverane ale Ţării Româneşti-idee directoare a cârmuirii lui Mihai demonstra, cu necesitate, cooperarea constantă, unirea, sub o formă sau alta a forţelor din Ţara Românească, Transilvania şi Moldova. 쥁@