Referat Romanizarea Spatiului Daco Moesic

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Romanizarea Spatiului Daco Moesic si de asemenea puteti face Download Referat Romanizarea spatiului daco moesic

Citeste fragmente din Referat Romanizarea Spatiului Daco Moesic

ROMANIZAREA SPAŢIULUI DACO-MOESIC După transformarea Daciei în provincie, Traian a efectuat aici o colonizare masivă, iar afluxul de populaţie puternic romanizată l-a obligat pe urmaşul său Hadrian să renunţe la ideea părăsirii Daciei. Exagerat ca formulare, totuşi pasajul eutropian se confirmă epigrafic, onomastica Daciei fiind pe cât de bogată pe atât de diversă. Patrimoniul documentar (inscripţiile) a fost clasificat în două categorii de nume, romane şi neromane. În a doua categorie predomină numele greceşti şi greco-orientale (420) care atestă colonişti imigraţi în Dacia din provinciile grecofone ale imperiului roman: Peninsula Balcanică (Tracia, Macedonia, Achaia), Asia Mică, Siria, Mesopotamia, Egipt sau chiar din Roma, cum este cazul lui Marcus Ulpius Augusti, libertus Hermias, procurator aurariarum decedat în funcţie şi depus într-o necropolă din Roma. Urmează apoi numele ilirice (120) frecvente în zona auriferă Ampelum – Alburnus Major şi purtate de minerii şi coloniştii veniţi din Dalmaţia şi Pannonia dar şi din Moesia Superior şi Macedonia. Onomasticile celtice şi germanice sunt mai puţin numeroase (70) deşi coloniştii originari din Gallia, Britannia, Hispannia, din zona renană şi din Alpi, Noricum şi nord-estul Pannoniei s-au aşezat în număr mare în Dacia, odată cu formaţiunile auxiliare recrutate din alte spaţii occidentale (allae şi cohortes Batavorum, Britannicorum, Gallorum, Hispanorum, Raetorum, etc.). Cele 60 de onomastici traco-getice din inscripţiile existente în Dacia romană arată că majoritatea populaţiei provinciei, autohtonii daco-geţi au continuat să trăiască la ţară, fără a renunţa la tradiţionalismul lor rural şi fără a prelua integral obiceiurile romane (ridicarea de altare şi monumente funerare, care să poarte inscripţii). Elementele tracice sunt bine reprezentate în mediul civil, dar mai ales în cel militar (cohortele Flavia Bessorum, Thracum, Germanica I, Thracorum sagitariorum) inscripţiile menţionează 60 de nume, majoritatea purtate de militari din cele 12 unităţi auxiliare recrutate din Syria, Palmzria, Tyr, Antiochia, etc. În sfârşit, câteva cognomene microasiatice (Thraco-bythyniene, frigiene şi galateene) sau nord-africane (punice) completează tabloul atât de divers al populaţiei neromane dar latinofone din Dacia. Cele aproximativ 2200 nume romane atestate în inscripţii, reprezintă 75% din întreg patrimoniul onomastic al provinciei Dacia, ele fiind clasificate în două categorii: republicane şi imperiale; cele republicane erau purtate de italici şi mai ales de descendenţii acestora sau de italo-provinciali emigraţi în Dacia după cucerirea traiană, în timp ce numele imperiale erau purtate de provincialii încetăţeniţi în sec. I-II şi începutul sec. III în exteriorul şi îndeosebi în cadrul provincial daco-roman. În condiţiile declinului economiei romane, Dacia exercită o atracţie firească şi puternică pentru italici. În această situaţie, mulţi dintre italici au preferat să vină în provincie, ale cărei bogăţii erau bine ştiute, date fiind relaţiile comerciale anterioare cuceririi traiane. Pentru definirea şi catalogarea cât mai exactă a italicilor aşezaţi statornic sau doar temporar în Dacia, cercetătorul N. Branga a repartizat onomasticile romane republicane atestate în inscripţiile nord-dunărene; s-au înregistrat 712 persoane purtătoare de gentilici republicane şi derivate ale acestora, majoritatea statornici în Dacia şi doar câteva zeci fluctuante. Dintre acestea doar 114 sunt italici, diferenţa de 598 constituind-o descendenţii italicilor colonizaţi de Caesar şi Augustus în vechile provincii din Orientul şi Occidentul imperiului, cu deosebire în Illyricum (Dalmaţia, Moesia, Pannonia şi Noricum) veniţi pe pământul Daciei după cucerirea romană. Majoritatea italicilor din Dacia provin în primul rând din Roma, întreg Latinum-ul şi Campania, apoi din Umbria, Etruria, Picenum şi Sanium (circa 62,63%), deci din leagănul romanismului; prin originea şi puritatea culturii lor latine aceştia au constituit fermentul cel mai activ şi eficace în procesul istoric al romanizării Daciei. Un rol important în acest proces a revenit italicilor, imigranţi în Dacia din nordul peninsulei (Gallia Cisalpină). Numărul lor redus (30,70%) în comparaţie cu cei veniţi din zona centrală se explică prin faptul că aceste ţinuturi erau mai bogate, cu proprietăţi mici şi mijlocii, încă prospere în sec. II-III d.Hr., cu oraşe înfloritoare profilate pe producţie şi schimburi interne cu provinciile centrale şi sud-est europene ale imperiului. Numărul extrem de mic al elementelor venite în Dacia din sudul Italiei (6,6%) s-a datorat în mare măsură depopulării zonei, aservirii populaţiei sale în cadrul raporturilor de colonat şi organizării tradiţionale autohtone a localităţilor elene maritime. Din cei 148 italici înregistraţi, majoritatea (119) s-au aşezat în Dacia Superior (Dacia Apulensis), 25 în Dacia Porolissensis şi doar patru în Dacia Inferior (Dacia Malvensis). Masiva concentrare în Dacia intracarpatică s-a datorat resurselor existente în această zonă cât şi faptului că tocmai aici s-a fixat oficialitatea romană imperială, civilă şi militară. Cei mai mulţi italici din Dacia (103-69,59%) s-au aşezat în cele cinci colonii. Datele oferite până acum de izvoarele epigrafice permit o analiză etno-culturală şi socio-economică a veteranilor aşezaţi statornic în Dacia, fără a reflecta însă numeric această largă categorie socială. Ca urmare a cercetărilor făcute, s-a presupus că în Dacia s-au aşezat statornic în decurs de un veac şi jumătate circa 82.500 de veterani, cam 1000 la doi ani, cifră care nu poate fi departe de realitate şi care constituie un argument demografic cert pentru romanitatea carpato-dunăreană. Din această imensă masă socială inscripţiile consemnează doar 154 de cazuri. Majoritatea veteranilor aşezaţi statornic în Dacia provin din legiunile şi auxiliile provinciei, fapt ce confirmă şi în cazul Daciei preferinţa veteranilor pentru ţinuturile pe care le-au cucerit şi apărat. Ca dovadă este aşezarea în Dacia a câtorva veterani din legiunile cantonate în provinciile învecinate şi a unui fost matelot din flota moesică care s-a datorat participării lor la războaiele lui Traian cu Decebal, relaţiilor de familie sau diverselor legături inerente între ţinuturile din nordul şi sudul Dunării Inferioare. Demnă de semnalat este şi prevalenţa relativă a veteranilor proveniţi din legiuni (38,96%) asupra celor lăsaţi la vatră din trupele auxiliare, deşi ultimele formaţiuni însumau efective de peste trei ori mai numeroase; este cert că 33,12% dintre veteranii menţionaţi în inscripţii provin din legiunile menţionate timp de un veac şi jumătate (24,68%-legiunea XIII Gemina) şi un veac în Dacia(8,44%-legiunea V Macedonica). Această elită a veteranilor Daciei s-a aşezat cu predilecţie în oraşe (Apulum, Drobeta, Potaissa, Ulpia Traiana, Napoca sau Ampelum) sau canabae, dar şi în mediul rural, la propriile vilae situate în bazinul mijlociu al Mureşului. Obârşia soldaţilor şi implicit a veteranilor nu corespunde totdeauna cu teritoriile tribale şi spaţiile etnice de recrutare ale formaţiunilor auxiliare din armata Daciei (ex. siro-palmireanul Publius Aelius Theimes din Ulpia Traiana Sarmizegetusa, fost centurion în cohorta I de celţi vindelici la Tibiscum). Stabilirea originii veteranilor din legiuni este şi mai dificilă deoarece recrutările în aceste trupe se efectuau în întregul Imperiu; laconismul şi stereotipia textelor epigrafice constituie un alt impediment în calea precizării obârşiei veteranilor. Cele aproximativ 2200 nume romane atestate în inscripţii, reprezintă 75% din întreg patrimoniul onomastic al provinciei Dacia, ele fiind clasificate în două categorii: republicane şi imperiale; cele republicane erau purtate de italici şi mai ales de descendenţii acestora sau de italo-provinciali emigraţi în Dacia după cucerirea traiană, în timp ce numele imperiale erau purtate de provincialii încetăţeniţi în sec. I-II şi începutul sec. III în exteriorul şi îndeosebi în cadrul provincial daco-roman. Cu toate acestea, analiza onomasticelor, în special cognomelor, patronimelor, a înrudirii şi genealogiilor, dar mai ales a referirilor textuale la provinciile şi la localităţile de provenienţă a permis stabilirea locului de origine a unui număr de 67 din cei 154 veterani atestaţi în inscripţiile din Dacia. Astfel, se confirmă teza momseniană verificată şi de G.Formi, după care recrutările în legiuni şi trupe auxiliare s-au efectuat atât în provinciile occidentale cât şi în cele orientale, constatându-se chiar un echilibru între veteranii originari din Orient faţă de cei din Occidentul Imperiului roman. Dintre occidentali precumpănesc cei din provinciile de adstrat etnic celtic (Britannia, Gallia, Hispannia, Noricum) aceştia fiind urmaţi de italici, pannoni, dalmaţi. Mai frecvenţi printre orientali sunt sirienii, în special cei recrutaţi din Palmyra, apoi tracii din Balcani şi elementele microasiatice de cultură romanică şi elenistică. Clasificarea gentiliciilor în republicane, imperiale din sec. I şi imperiale din sec. II-III aduce noi lămuriri privitoare la originea unora, precizează cronologia încetăţenirii altora. Cei 39 de veterani cu gentilicii de tradiţie republicană descind direct din Italia, dar mai ales din rândul italicilor colonizaţi cu precădere de către Caesar şi Augustus atât în vestul cât şi în estul Imperiului. Cei cu gentilicii imperiale din sec. I sunt urmaşii nu prea îndepărtaţi ai peregrinilor din interiorul şi de la fruntariile Imperiului, romanizaţi şi încetăţeniţi în Dacia după 25-30 de ani de serviciu militar. Cercetătorul sibian N.Branga ajunge la concluzia că “romanitatea carpato-dunăreană s-a plăsmuit mai mult în Dacia prin latinizarea şi încetăţenirea peregrinilor, decât prin imigrarea aici a unor mase romanice din alte provincii”. În ceea ce priveşte aşezarea veteranilor în cele trei districte provinciale se confirmă ca şi în cazul italicilor preferinţa netă pentru Dacia Superior (Dacia Apulensis) în număr de 91, apoi Dacia Porolissensis 46 şi în cele din urmă Dacia Inferior (Dacia Malvensis) doar 17. Cei mai mulţi, 115 s-au stabilit după eliberare în aşezări cu garnizoane, fapt ce arată că şi veteranii Daciei, asemeni celor din întreg Imperiul, au continuat să trăiască între militari şi în vecinătatea centrelor unde au fost instruiţi şi romanizaţi. În general, familiile veteranilor alcătuiesc un izvor nesecat de revitalizare a efectivelor armatei romane din Dacia şi din alte spaţii ale imperiului. Indiferent de localităţile în care s-au aşezat statornic după eliberare, veteranii au continuat să impună disciplina şi ordinea în rândul populaţiei civile daco-romane, în care s-au integrat cu familiile şi activităţile cotidiene paşnice; ei constituiau o largă categorie de cetăţeni romani înstărită şi privilegiată. Examinarea gradelor avute în armată arată caracterul omogen al acestei categorii sociale daco-romane, majoritatea reprezentând-o foştii soldaţi (68,18%) şi subofiţeri (28,57%), corpul ofiţeresc superior al centurionilor ocupând doar 3,25% din totalul veteranilor atestaţi epigrafic. Această situaţie pledează pentru comunitatea de interese, spirit de grup şi acţiuni unitare ale veteranilor în planul vieţii social-economice, politice şi culturale din Dacia. În concluzie, toţi reprezentanţii diferitelor categorii sociale colonizate în Dacia s-au integrat foarte rapid noului mod de viaţă împreună cu autohtonii, aducându-şi fiecare, indiferent de clasa socială căreia îi aparţinea (veteran, aristocrat sau sclav) sau de origine etnică (italică, germanică, siriană) contribuţia sa cât de modestă la romanizarea Daciei. Populaţia geto-dacică nu dispare după cucerirea romană. Este însă mai greu depistabilă, faptul realizându-se îndeosebi pe cale arheologică. Descoperirile arheologice dovedesc existenţa unor aşezări autohtone în timpul stăpânirii romane în Dacia. Din aşezările perioadei cercetate, cel puţin 2/3 sunt vetre de sate locuite de daci. Tipurile de locuinţe din aşezări sunt bordeie îngropate în pământ şi locuinţe de suprafaţă. În multe bordeie erau cuptoare de pâine, mici depozite de unelte agricole şi meşteşugăreşti, obiecte de port şi podoabă din bronz şi os şi inventare ceramice cuprinzând vase dacice şi romane. Unele aşezări datează încă dinainte de cucerirea romană: ex. Cernatu, jud. Covasna, Ciumbrud, jud. Alba, unde s-au găsit bordeie şi semibordeie datând din epoca preromană. Descoperirile arheologice au dovedit că ceramica dacică din locuinţele aşezărilor din epoca provinciei se găseşte împreună cu ceramica romană provincială. Unele aşezări autohtone datează o perioadă îndelungată de timp, din epoca preromană până după retragerea aureliană (aproximativ trei secole), fapt constatat atât în aşezările din Munţii Orăştiei, cât şi la Poiana Siret, Crăsani-Ialomiţa, Tinosul, Zimnicea. În condiţiile stăpânirii romane, dacii, asemeni altor populaţii, şi-au păstrat datinile proprii, reflectate arheologic îndeosebi prin particularităţile de rit de înmormântare specifice care se pot deosebi de cele ale coloniştilor romani. Mormintele de incineraţie ale geto-dacilor dinainte de cucerire pot fi clasificate în două grupe: a) cu arderea defuncţilor pe loc; b) cu arderea defuncţilor în altă parte. Din prima grupă fac parte trei tipuri de înmormântări: morminte cu cuptor, morminte tumulare şi morminte plane (fără urnă). În a doua grupă se încadrează mormintele cu urnă depusă în groapă simplă, rectangulară, cilindrică, lăcaş sau casetă de piatră şi fără urnă, resturile funerare fiind aşezate în gropi asemănătoare ca formă cu urnele. Morminte cu cuptor se cunosc doar două, unul la Poieneşti (Vaslui) şi altul la Zimnicea, ambele datate în sec. IV – III î.Hr. şi aparţinând unor luptători. Mormintele tumulare, cu arderea cadavrelor pe loc şi înălţarea unor movile de pământ peste resturile funerare sunt semnalate în Dobrogea, Muntenia, sudul Moldovei (Poiana, Brad), Transilvania (Şimleul Silvaniei). Mormintele cu groapă fără urnă s-au descoperit doar în necropola Histriei datate în sec. IV î.Hr. Mormintele cu urnă, indiferent de forma lor, sunt folosite de majoritatea populaţiilor care practică incineraţia şi sunt foarte răspândite, datându-se în sec. II î.Hr. Cu toată circulaţia de monedă a perioadei (monede greceşti, macedoniene, dacice şi denarul roman), acestea nu apar în mormintele daco-geţilor. În Dacia romană se cunosc mai multe cimitire dintre care menţionăm: Cinciş (Hunedoara) – 12 morminte, cinci amplasate în pantă şi 12 situate în afara construcţiilor funerare. La Iacobeni (Cluj) s-au descoperit 15 morminte din care patru aveau urne. La Locusteni (Dolj) s-au descoperit 290 morminte, la Obreja (Alba) 243 morminte de incineraţie şi inhumaţie. $ & b ̤̀萑ː搒Ũ␷㠀$⑈怀킄愂̤摧瞇G ̤̀萏˅ꐓðꐔð␷㠀$⑈帀얄愂̤摧⋜º b f š œ ° ì ð d f Fcobitură în pământ, de formă ovală şi au mai puţine obiecte de inventar decât cele cu urnă. Ceramica din cimitire este autohtonă şi de factură romană provincială. Mormintele cu urnă au formă rotundă-ovală şi după culoarea urnelor (modul de ardere) se pot împărţi în trei categorii: a) cu urne roşii, de factură romană; b) cu urne de culoare cenuşiu-brun, de factură romană; c) cu urne dacice modelate cu mâna de culoare cenuşiu negricioasă. Mormintele depuse în casetă de piatră (cistă) sunt puţin numeroase. Deci, mormintele autohtone din Dacia romană se pot grupa în două mari categorii: de incineraţie şi de inhumaţie. Majoritatea sunt în prima grupă, a doua grupă este mai rară, reprezentând îndeosebi copii. Ritul de înmormântare din perioada romană ilustrează faptul că tradiţiile din perioada dinaintea cuceririi sunt păstrate de populaţia autohtonă care, deşi preia elemente de cultură materială superioare, romane, nu abandonează total ritul funerar, tehnica de execuţie a vaselor (îndeosebi urnele, legate direct de rit) şi alte obiceiuri, fapt ce se reflectă în mai mică măsură în aşezările epocii. Se cunosc peste o sută de tezaure monetare din perioada provinciei. Printre acestea, aproximativ patruzeci încep cu piese anterioare cuceririi romane, emise în timpul republicii, ori de către împăraţi din sec. I d.Hr. (îndeosebi împăraţii Nero şi Vespasian) şi încheindu-se cu piese din vremea provinciei. Prin romanizare în spaţiul Imperiului roman se înţelege asimilarea, de către o populaţie cucerită şi integrată în componenţa Imperiului sau aflată sub influenţa acestuia, a limbii latine şi a modului de viaţă roman. Dar cucerirea şi transformarea în provincii a unor teritorii de către Imperiu nu a avut obligatoriu ca şi consecinţă imediată romanizarea. Trecerea de la simpla cucerire militară la romanizare a presupus în primul rând existenţa unor factori interni favorabili. Existenţa unei civilizaţii autohtone cu un anumit nivel de dezvoltare şi cu un anumit grad de receptivitate faţă de împrumut sau inovaţie precum şi existenţa unor contacte anterioare cuceririi ale respectivei populaţii cu lumea romană, contacte care au creat o anumită familiarizare a autohtonilor cu elementele noii civilizaţii. În al doilea rând, procesul de romanizare este strâns legat de un alt fenomen politico-social în care factorii de decizie ai Imperiului roman vor conştientiza necesitatea trecerii de la simpla cucerire la romanizare, respectiv de la stăpânirea noilor teritorii la asocierea provinciei la viaţa şi conducerea Imperiului, colonizarea devine un fenomen reglementat prin măsuri de stat. De numele lui Cezar se leagă demararea politicii oficiale de stat de colonizare, iar urmaşii săi vor continua această politică, creându-se treptat convingerea că vastul Imperiu nu putea fi menţinut fără câştigarea elitelor provinciale. Deci asimilarea civilizaţiei romane şi a limbii latine de către membrii reprezentativi ai populaţiei cucerite a reprezentat obiectivul final al unei politici conştiente, mergându-se până la realizarea, începând cu a doua jumătate a sec. I d.Hr. de către împăraţii din dinastiile Flavilor (67-69) şi Antoninilor (96-192) a unor colonizări autoritare în acele teritorii incorporate Imperiului care s-au putut înscrie prin caracteristicile lor interne în dimensiunile acestei politici. Desigur colonizarea autoritară ca şi acordarea dreptului de cetăţenie au constituit doar mijloace, căi de rezolvare a problemei romanităţii, ele nereprezentând însă procesul propriu-zis. Romanizarea presupune abandonarea limbii materne şi a culturii tradiţionale de către marea masă a populaţiei şi adoptarea în cvasitotalitate a civilizaţiei romane, fapt ce nu se poate realiza decât în condiţiile în care transferul de populaţie sau colonizarea este urmat de transferul de civilizaţie. De aceea, pentru oricare din provinciile Imperiului roman procesul de romanizare se poate constata pe deplin romanizat în momentul în care romanizarea a pătruns în păturile de rând ale populaţiei, cu precădere în rândul populaţiei rurale, care de regulă păstrează mai multă vreme formele sale culturale tradiţionale, romanizarea manifestându-se alături de alte modalităţi de preluare a civilizaţiei romane prin: înlocuirea limbii materne cu limba latină (generalizarea limbii latine la nivelul marii mase a populaţiei autohtone); preluarea credinţelor religioase romane (sincretism şi interpretatio romanae) şi apoi creştinarea în limba latină. Încă din vremea lui Claudius (41-54) s-a condiţionat prin lege dreptul de cetăţenie romană de cunoaşterea limbii latine. Într-un timp relativ scurt limba latină devine limba de largă utilizare în toate provinciile europene ale Imperiului cu excepţia celor în care limba greacă era limba maternă. Pătrunderea limbii latine în toate straturile populaţiei autohtone şi unificarea lingvistică prin romanizare a fost mult înlesnită de difuzarea creştinismului în limba latină În concluzie, este evident că procesul de romanizare presupune existenţa pe un anumit teritoriu a populaţiei autohtone, care reprezintă elementul demografic supus romanizării. Asimilarea formelor de civilizaţie romană nefiind un proces mecanic şi unilateral, este firesc fenomenul de supravieţuire în timp a substratului autohton înregistrându-se convergenţa celor două grupuri etnice, autohtoni şi colonişti, convergenţă în cadrul căreia fiecare grup, prin natura tradiţiilor incorporate vor conferi personalitate şi unicitate fenomenului universal al romanizării. Trecând de la general la particular, este de constatat că romanizarea dacilor este componentă inseparabilă a aceluiaşi proces general-european prin factorul roman, dar particular zonal prin componenta dacică. Procesul de romanizare este de neconceput fără a accepta parcurgerea unei etape timpurii a modului de viaţă roman, cel puţin în domeniul culturii materiale. Zonele care au venit în contact cu civilizaţia romană înainte de cucerire au fost mai uşor romanizate decât zonele care nu au cunoscut contactul cu civilizaţia romană şi influenţa acesteia în perioada de dinainte de cucerire. Spaţiul dacic a fost deschis curentelor de civilizaţie egeo-mediteraneene, din cele mai vechi timpuri (neolitic), această deschidere amplificându-se în epoca bronzului şi Hallstatt. Prezenţa coloniilor greceşti la Pontul Euxin a favorizat şi intensificat influenţa sudică (Dobrogea şi ambele maluri ale Dunării) penetrând pe râurile interioare spre Muntenia, Moldova şi, în mai mică măsură, spre Transilvania. Fenomenul este unitar la scara întregului spaţiu dacic. O importanţă deosebită au avut-o emisiunile monetare ale coloniilor greceşti din Pont ca şi formele superioare de gândire provenind de aici: sistemul metric şi alfabetul. De asemeni intrarea obiectelor greceşti în lumea geto-dacică dovedeşte gradul de deschidere al geto-dacilor la împrumut şi la inovaţie. Demararea legăturilor economice dintre spaţiul nord-dunărean şi lumea italică se leagă de activitatea centrului economic de la Aquileea (nord-vestul Italiei), legăturile dintre cele două zone devenind constante abia după cucerirea şi integrarea în Imperiu a Dobrogei şi stabilirea limesului pe Dunărea inferioară (începutul sec. II î.Hr.), când pătrund atât produse ale metalurgiei romane cât şi elemente de arhitectură. Din sec I î.Hr. produsele romane devin majoritare în cadrul importurilor, în defavoarea celor greceşti, pe care însă nu le elimină total. Moneda romană reduce procentul monedelor greceşti şi elimină total moneda dacică. Se adaugă şi alte modalităţi de penetraţie: alfabet, unele credinţe religioase. Corespunzând nivelului de dezvoltare al civilizaţiei dacice, pătrunderea elementului roman în spaţiul dacic se datorează expansiunii militare a Imperiului şi integrării spaţiului nord dunărean în sfera de interese a lumii romane. Se poate constata spiritul geto-dacilor de receptivitate şi incorporare a influenţelor străine la toate nivelurile societăţii dacice astfel încât, în momentul cuceririi, societatea dacică era pregătită pentru a se integra procesului de romanizare. În vremea lui Augustus limesul roman se fixează pe Dunărea Inferioară, din acest moment contactul dintre Imperiu şi spaţiul dacic fiind direct. De acum se succed o serie de evenimente care vor constitui etape ale cuceririi Daciei de către romani: - constituirea provinciei Moesia în 15 d.Hr.; - încorporarea Dobrogei în Moesia în 46 d.Hr.; - declanşarea unei politici active romane la nordul Dunării, politică demarată odată cu prima mare operaţiune militară romană în această zonă în anii 60-62 d.Hr.; condusă de Tiberius Plautius Silvanus Aelianus. Operaţiile militare au fost urmate de deplasările de populaţie de pe malul nordic pe cel sudic al fluviului şi de luarea în stăpânire efectiv romană a unor zone de la nordul Dunării. Această linie politică se amplifică în timpul dinastiei Flavilor şi se accentuează după preluarea domniei Daciei de către Decebal. Transformarea Daciei în regat clientelar concomitent cu anexarea Munteniei şi a sudului Moldovei la provincia Moesia pregătesc înfrângerea finală a Daciei. Ocupaţia militară s-a desfăşurat în paralel cu organizarea administrativă şi demografică: în momentul încetării conflictului provincia era deja constituită; la 112 noul teritoriu era pacificat (chiar dacă graniţele noii provincii s-au trasat doar după moartea lui Traian). Măsurile organizatorice declanşează procesul de colonizare. Împăraţii Antonini şi Severi continuă politica de colonizare şi de organizare a provinciei, determinând dezvoltarea economică şi demografică deosebită, având ca efect înmulţirea aşezărilor şi constituirea oraşelor. Se adaugă populaţiei civile (colonişti şi autohtoni) numeroşi militari din unităţile armate din Dacia (legiuni şi trupe auxiliare). Veteranii de diverse etnii primesc pentru serviciul prestat de ei şi familiile lor cetăţenia romană şi pământ. Cele peste 3500 de inscripţii din Dacia indică originea coloniştilor, ponderea majoritară deţinând-o provinciile Dalmaţia, Noricum, Pannonia şi Moesia. Din aceste provincii sunt transferate mase compacte de populaţie care vor constitui enclave distincte pe teritoriul dacic. Urmează italicii, apoi populaţie de origine orientală şi micro-asiatică. Toţi aceştia atinseseră deja un grad avansat de romanizare dovedit de limba vorbită şi scrisă, de onomastica şi de adoptarea practicilor funerare romane. Romanizarea şi cunoaşterea limbii latine fiind condiţia obligatorie în promovarea socială, şcolile municipale vor desăvârşi procesul de romanizare al urmaşilor coloniştilor. Romanizarea priveşte integrarea noii provincii atât în sistemul administrativ instituţional al Imperiului cât şi în viaţa economică şi spirituală romană. Economic Dacia a fost atât o consumatoare de produse cât şi o producătoare. Asimilarea modului de viaţă roman este evidentă în urbanistică, tehnica construcţiilor, decoraţia edificiilor publice şi private, în arta provincială romană, în riturile şi monumentele funerare, în asimilarea religie şi mitologiei greco-romane. Deci pentru lumea dacică integrată Imperiului romanizarea a reprezentat însuşirea în totalitate a civilizaţiei romane, ea pătrunzând la toate nivelurile societăţii. Baza acestei romanizări a constituit-o populaţia dacică din provincie şi capacitatea sa de asimilare a noii civilizaţii. Continuitatea existenţei populaţiei autohtone este deci condiţia fundamentală a romanizării unei noi provincii. Este greu de surprins în descoperiri acea parte a aristocraţiei dacice care, pentru a-şi păstra privilegiile după dispariţia statului a asimilat rapid şi aproape în totalitate modul de viaţă roman. Descoperirile arheologice surprind însă populaţia de rând, mai ataşată tradiţiilor, reflectată în practicile funerare tradiţionale din necropolele rurale şi din aşezările acestor comunităţi. Se surprind aici elemente de cultură materială de caracter mixt şi detalii de ritual specifice lumii dacice. Continuitatea este documentată şi de hidronimie şi toponimie. Dacia fiind o provincie de graniţă a cunoscut un regim sever de ocupaţie militară. Se interzicea locuirea autohtonilor în centrele fortificate ale provinciei, pentru a se evita organizarea unor răscoale cu sprijinul cetăţilor. Tot ca o măsură pe linia romanizării s-a interpretat şi distrugerea sanctuarelor dacice şi a oricăror elemente care să înlesnească practicarea religiei tradiţionale. Dar cele mai elocvente exemple de romanizare rapidă şi eficientă a dacilor sunt recrutările de trupe din provincie. Încă din vremea lui Traian (conform lui Pliniu cel Tânăr) se formează Alla Prima Ulpia Dacorum şi Cohors Prima Ulpia Dacorum. Hadrian recrutează noi trupe odată cu organizarea limesului dacic, sistemul de recrutare continuând sub Antoninus Pius, Marcus Aurelius, dinastia Severilor, Gordian al III-lea. Religia oferă şi ea dovezi de romanizare a autohtonilor. Unele culte tradiţionale persistă şi după cucerire: Silvanus, Diana, cavalerii danubieni, dezvoltate pe vechiul pantheon geto-dacic, peste care triumfă religia romană care îşi imprimă amprenta asupra vieţii spirituale a autohtonilor. În meşteşuguri şi artă, tehnicile tradiţionale vor ceda noilor tehnici aduse din lumea romană. Renumita artă a orfevrăriei dacice este total abandonată, fiind înlocuită cu timpul de bijuterii de provenienţă sau imitaţie romană. Se poate constata că în cadrul raportului continuitate /romanizare, păstrarea tradiţiei autohtone reprezintă o formă, o modalitate de protejare a culturii locale în faţa penetraţiei treptate dar decisive a civilizaţiei romane. Asimilarea limbii latine a fost înlesnită de faptul că în Dacia preromană limba dacă a fost o limbă fără scriere (iliterară). Se poate constata că asimilarea şi apoi vehicularea alături de colonişti a limbii latine şi pătrunderea latinei vorbite pe teritoriul dacic au asigurat particularitatea latinei vorbite în provinciile dunărene faţă de limba altor provincii, ca şi particularitatea sintezei de populaţie din această zonă– sinteza daco-romană. BIBLIOGRAFIE: 1. N. Zugravu, Roma. Politica şi aculturaţie. Introducere la problema romanizării, Iaşi, 1999 2. C. C. Petolescu, Scurtă istorie a Daciei Romane, Bucureşti, 1995 3. M. Petrescu-Dîmboviţa, H. Daicoviciu, D. G. Teodor, L. Bârzu F. Preda, Istoria României de la începuturi până în secolul al VIII-lea, Bucureşti, 1995 4. Academia Română, Secţia de Ştiinţe Istorice şi Arheologie, Istoria Românilor, vol. II, Daco-Romani, Romanici, Alogeni, Bucureşti, 2001 5. M. Bărbulescu, D. Deletant, K. Hitchins, Ş. Papacostea, P. Teodor, Istoria României, Bucureşti, 1998 6. C. Frâncu, Geneza limbii române şi etnogeneza românilor, ediţia a II-a revizuită, Iaşi, 1999 PAGE PAGE 1 쥁@