Referat O Zi Din Viata Unui Cetatean Atenian
Mai jos puteti citi fragmente din
Referat O Zi Din Viata Unui Cetatean Atenian si de asemenea puteti face
Download Referat O zi din viata unui cetatean atenianCiteste fragmente din Referat O Zi Din Viata Unui Cetatean Atenian
Referat la Istorie
O zi din viaţa unui cetăţean atenian
La Atena ziua începe, ca şi în natură, odată cu revărsatul
zorilor. Atenianului nu-i plăcea trândăvia. Bogat sau sărac, el se
scula îndată ce se lumina de ziuă. Altfel nici nu era cu putinţă.
Viaţa Atenei era astfel rânduită, încât cel care şi ar fi permis
să mai stea în pat în primele ore ale dimineţii nu ar fi mai găsit
pe nimeni acasă. Când Hippocrates a vrut să treacă pe la Socrate
acasă ca să îl ia cu el la o vizită la Protagoras, venit în Atena,
el s-a dus la Socrate înainte de răsăritul soarelui şi după cum
spune Platon, „a stârnit mare zarvă în casă bătând în uşă cu
băţulâ€Â. Socrate dormea liniÅŸtit. Hippocrates a vrut să-l
trezească pe Socrate şi să meargă în vizită dar acesta a ripostat
spunând că vor merge când va răsări soarele. Când au pornit la
drum au găsit casa plină de oaspeţi.
Aşadar atenianul îşi efectua vizitele în zorii zilei.
Toaleta matinală a atenienilor nu era prea complicată. Ei se
mărgineau se spele pe faţă şi pe mâini după care se îmbrăcau şi
ieşeau pe stradă.
În mod obişnuit se crede că grecii se îmbrăcau în alb, dar
această părere este greşită. Mulţimea ateniană alcătuia un tablou
foarte pitoresc, câtuşi de puţin asemănător unui alai de figuri
albe. Îmbrăcămintea era confecţionată din ţesături viu colorate,
uneori chiar în mai multe culori (în deosebi cea a tinerilor),
purpurie, roşie, verde şi albastră. Bărbaţii nu agreau culoarea
galbenă socotind-o bună numai pentru femei. Veşmintele albe erau
împodobite cu o bordură colorată. Obiectul principal al
îmbrăcămintei bărbăteşti era chitonul, care se îmbrăca direct pe
corp. Chitonul nu era altceva decât o bucată de pânză cu găuri
pentru mâini şi cu agrafă ca să fie prins pe umăr. Lungimea
chitonului varia după epoci. Iniţial a fost foarte lung dar mai
târziu a început să fie strâns în talie cu un cordon aşa că s-a
scurtat până la genunchi iar uneori i se adăugau mâneci. Chitoanele
pentru slugi, soldaţi, sclavi şi meşteşugari aveau o gaură numai
pentru mâna stângă restul corpului rămânând dezgolit. Deasupra
chitonului atenienii purtau un fel de mantie sau pelerină numită
himation. Un capăt al himationului se strângea la piept, sub
subţioara stângă, iar restul se arunca pe deasupra mâinii drepte şi
din nou se petrecea peste umărul stâng, aşa încât celălalt capăt
să atârne peste spate. Un himation decent trebuia să acopere
genunchii dar nu trebuia să ajungă până la glezne. Exista şi o
mantie scurtă, prinsă cu o agrafă sub gât şi lăsată să cadă
liber peste umerii şi spate. Această pelerină se numea hlamidă şi
se purta la război, la vânătoare şi în călătorii. La Atena
Hlamida era îmbrăcămintea obişnuită a tineretului.
Capul rămânea descoperit. Grecii purtau pălării numai când ieşeau
din oraş pentru a se apăra de arşiţă şi de soare. Pe străzile
Atenei cu pălărie puteau fi întâlniţi numai călătorii sau
invalizii. Nimeni nu şi-l poate închipui pe Demosthenes sau pe Platon
străbătând agora cu pălării pe cap.
Existau câteva modele de pălării, albe sau cafenii: pilosul, un fel
de pălăriuţă de pâslă, cu boruri foarte mici sau de loc şi
petasul, o adevărată pălărie de pâslă cu fundul drept şi cu o
cureluşă sub calotă. Cureluşa servea pentru a fixa petasul pe cap
sau pentru a-l ţine când era scos şi lăsat pe spate. Kyne era o
pălărie fără boruri, adică o simplă calotă rotundă
confecţionată din piele de câine.
Grecii aveau părul des şi stufos. Ei se tundeau nu prea scurt, atât
cât părul să le acopere ceafa, dar să nu ajungă până la umeri.
Unii filozofi ca Alcibiades, de pildă, purtau plete lungi, pieptănate
cu grijă. Atleţii, dimpotrivă, se tundeau foarte scurt
În afara tinerilor spilcuiţi, îşi lăsau plete şi filozofii, acesta
fiind semnul lor distinctiv.
ÃŽn picioare, grecii purtau sandale, prinse cu curele de piele, dar
existau şi alte genuri de încălţăminte de genul cizmelor, ghetelor
şi al pantofilor. Încălţămintea se confecţiona din piele neagră,
albă sau roşie şi adesea era foarte elegantă mai ales dacă
atenianul se ducea într-o vizită sau la masă. Tocmai
încălţămintea era obiectul vestimentar în care se manifesta
fantezia eleganţilor Atenei. Ne sunt cunoscute diferite modele
elegante, legate de numele anumitor persoane. Atenienii vorbeau despre
„pantofii lui Aleibades†şi despre „ghetele lui Iphicratesâ€Â.
În general, încălţămintea era confecţionată din piele, dar uneori
se făcea şi din pâslă ca pălăriile. Unii atenieni mai bogaţi
îşi împodobeau încălţămintea cu aur şi argint.
În perioada elenismului era moda să se graveze pe talpă diferite
inscripÅ£ii ÅŸi cea mai frecventă era: „Urmează-măâ€Â.
Încălţămintea de culoare neagră se lustruia cu buretele. În
legătură cu lustruitul încălţămintei ne-a parvenit următoarea
relatare amuzantă: „Un atenian s-a întâlnit pe stradă cu un
cunoscut şi a văzut că încălţămintea acestuia era admirabil
lustruită. De aici a tras concluzia că el (amicul) se afla într-o
situaţie materială mai grea deoarece a fost nevoit să-şi
lustruiască singur pantofii deoarece un sclav nu i-ar fi lustruit
niciodată aşa de bine.
Acasă atenienii umblau totdeauna desculţi. Străzile erau într-un
asemenea hal de murdare, încât trebuia să te încalţi. De altfel,
aceasta era o chestiune de gust şi deprindere. Oamenii căliţi, din
şcoala veche, ca Socrate şi Phocion, umblau desculţi şi pe stradă
iar Socrate nu se încălţa nici iarna.
Toaleta atenianului era completată de un inel şi un baston. Inelele cu
pecete foloseau şi ca obiect de podoabă şi ca sigiliu. Unii purtau
chiar mai multe inele. Bastonul era un accesoriu absolut obligatoriu,
ultima trăsătură de condei , ca să spunem aşa, care desăvârşea
ţinuta atenianului. Unui cetăţean atenian respectabil nici nu i-ar fi
trecut prin minte să iasă pe stradă fără baston.
Aşadar, atenianul e gata de plecare. Nu ia mai rămas decât să îşi
ia micul dejun. Masa îi lua foarte puţin timp. Câteva bucăţele de
pâine muiate în vin – iată ce lua în gură de dimineaţă. Oricare
i-ar fi fost defectele, lăcomia nu se număra printre ele.
După această gustare atenianul ieşea în oraş. Uneori era însoţit
şi de sclavi care vor duce acasă cumpărăturile sau vor transmite un
mesaj unui prieten. Dacă atenianul nu era foarte bogat era însoţit
doar de un singur sclav, iar dacă nu avea posibilitatea să ţină nici
măcar un sclav va tocmi un hamal în piaţă unde îşi va îndrepta
mai întâi paşii.
Atenienii erau foarte exigenţi în tot ceea ce priveşte buna
cuviinţă. Nu le plăceau oamenii grăbiţi sau agitaţi şi nu puteau
suferii trufia. Înfumurarea, ţinuta mândră şi mersul semeţ erau
condamnate, dar nici mersul grăbit nu era recomandabil. Se considera
că nu este demn de un bărbat să-şi sucească ochii în toate
părţile, după cum nu era frumos nici să mergi cu ochii în pământ
şi să fii trist.
„ Midias – spune Demosthenes –a trecut aproape alergând prin
piaţa de alimente, urmat de trei sau patru prieteni şi vorbeau aşa de
tare despre nişte ceşti încât îi auzeau tot oraşul… oraşul nu
vrea să-l susÅ£ină.â€Â
Prin urmare, e necuviincios să umbli repede şi să vorbeşti tare.
După Aristotel, un om care se respectă are mişcări line, vorbeşte
încet şi liniştit; iar Theophrastos caracterizează astfel un om
needucat: „ Cumpără nuci, mirt, castane şi în mijlocul pieţei se
delectează în văzul tuturor, sporovăind cu negustorul. Pe trecători
îi strigă pe nume, fără să-i cunoască măcar, iar dacă observă
că cineva se grăbeşte, îl roagă să se oprească. Apoi se
proţăpeşte în faţa prăvăliei frizerului sau a negustorului de
arome şi strigă în gura mare că are de gând să bea până s-o
îmbăta.â€Â
Atenianul va trece printre colonadele împodobite cu statuile
bărbaţilor de vază ai cetăţii şi va ajunge în dreptul pieţei de
alimente. În oraşele greceşti, piaţa sau agora nu era un loc
destinat exclusiv negustorilor. La Atena, în agora se găseau
principalele edificii publice: Buleul, tribunalul, templele, arhiva ÅŸi
aleile de platani ÅŸi de plopi.
Ţăranii Atticii se duc cu noaptea-n cap la piaţă, mânând înaintea
lor capre şi iezi sau ducând pe un băţ rezemat de umăr iepuri sau
sturzi cu penele în cioc. Proprietarii fermelor din preajma oraşului
îşi trimit produsele pentru schimb. Din Piure sau Phaleron soseau
pescarii; în coşurile lor aduc toni de Marea Neagră, ţipari de mare
(anghile) – peşte foarte preţuit de atenieni, dorade şi bărbunci
din Arhipelag.
Ne umple viaţa cu belşug de bunuri!
Să vină din Megara iute usturoi,
Gutui sa vină, castraveţi şi rodii.
Să vină şi mantale pentru scalvi!
Să văd beoţienii aducând
Covlici, raţe, gâşte şi porumbei!
Să vină coşuri pline cu bibani
Din Copais, să ne adunăm în jur,
Să cumpărăm mereu, sa-i îmbrâncim
Pe Teleas, Glaucetos, Morychos
Precum şi pe alţi mâncăi.
(Aristofan)
Din tarabele şi dughenele precupeţilor se răspândeşte în aerul
curat al dimineţii aroma fructelor coapte, mireasma tămâiei, miros de
pile, murături, pătlăgele coapte, sânge închegat, vin, verdeţuri
şi condimente pentru sosuri şi legături de covrigi calzi care atrag
privirile cumpărătorilor înfometaţi.
Gălăgia este asurzitoare; mulţimea se mişcă în toate direcţiile.
Aristofan ne arată în această mulţime un vânzător de cârnaţi
calzi, cu taraba atârnată de gât precum şi câţiva inspectori ai
pieţei, aşa numiţii agoranomi, care urmăresc ca negustorii să
respecte dispoziţiile legale. Ei au grijă ca pâinile să fie la fel
de lungi pe deasupra ca şi pe fund şi ca negustorii de peşte să nu-l
stropească cu apă.
Femeile nevoiaÅŸe au venit cu fire de tort sau cu ghirlande de flori.
„Soţul mi-a murit – spune una – şi m-a lăsat cu cinci copii
mici. Îi hrănesc împletind ghirlande pentru piaţa cu flori.
Ghirlandele mele răspândesc miros plăcut de trandafiri, mirt şi
viorele. Ele împodobesc capetele celor care vor benchetui desearăâ€Â
(Aristofan). În rândurile cu zarzavaturi şi fructe se vede şi mama
lui Euripide, care după vum ne asigură Aristofan, era o simplă
precupeaţă. Ea vinde susan, ceapă, bobi, linte şi smochine.
Piaţa este amenajată după un anumit plan. Fiecărui fel de produse i
s-a rezervat un spaţiu special; cumpărătorul ştie precis unde va
găsi pâine şi peşte, brânză în coşuleţe împletite, zarzavaturi
şi ulei, sau unde poate fi angajată o dansatoare sau un bucătar
pentru o masă cu invitaţi. Dacă vrea să se întâlnească în
piaţă cu prietenii, el le spune cu voce sigură: „la pescărieâ€Â,
„la smochineâ€Â, sau „la brânzeturiâ€Â.
Vânzătorii sau precupeţii îşi expuneau marfa sub cerul liber sau
sub nişte gherete împletite din crengi de stuf, care se demontau
după-amiază. În jurul pieţei se aflau prăvălii ocupate în special
de negustorii de vin, de arome, parfum etc. Zarafii, cărora li se
spunea trapeziţi, stăteau în piaţă, în dreptul unei gherete
speciale. Pe panta Kolonusului se adunau oameni de diferite profesii
care vroiau să se angajeze la lucru pentru câteva ore, cel mult până
la apusul soarelui. Mai târziu ( în secolul al V-lea) sau construit
hale pentru pieţe. Pe timpul lui Pericles, la Atena exista o hală
pentru făină, iar la Piure o clădire specială unde se expuneau
mostrele mărfurilor.
Femeia, dacă era mai bogată sau mai înstărită, nu se ducea
niciodată la piaţă şi nu trimitea slujnicele. Toate cumpărăturile
le făcea soţul. Adesea puteai vedea un soldat, complet echipat,
cumpărând sardele sau smochine. Nu s-a întâlnit aici Lisistrata cu
nişte ofiţeri de cavalerie care-şi umpleau coifurile cu legume
fierte.
Cum am spus, în însufleţita piaţă a Atenei puteau fi întâlniţi
tot felul de oameni şi bogaţi şi săraci. Iată un invalid, client
al, oratorului Lysias, care trăieşte din pensia plătită de stat. În
jurul său s-au adunat câţiva tineri bogaţi; spiritele sale caustice,
chiar muşcătoare îi amuză. Un ţăran duce în spate un sac din care
se aud guiţând nişte purcei, acum s-a ferit din drum ca să facă loc
unui strateg. Dresorii de şerpi rivalizează cu alţi proprietari de
animale sălbatice şi domestice.
Un ţăran a venit la oraş. Drumul a fost lung, plin de praf, soarele
a dogorit necruţător şi drumeţul prevăzător şi-a luat o tigvă cu
apă. Înfăşurat cu grijă în manta, un copilaş se plimba
ţinându-se de mâna unei dădace bătrâne, gârbovite. O fetiţă
merge cu mămica, a ridicat capul spre ea şi o întreabă despre toate
câte le vede în jur. Ca să nu se rătăcească se ţine de poalele
himationului mamei.
Trecând de la un negustor la altul, atenianul alege alimentele pe care
la va trimite acasă cu sclavul. Văzduhul este plin de strigătele
precupeÅ£ilor care îşi laudă marfa: „Hai la oÅ£et!â€Â,
„Cumpăraţi ulei!†etc.
Orice lucru şi tot omul îşi au preţul. În unele cartiere poţi
găsi tot ce este de vânzare la Atena:
„Smochine, struguri, sicofanţi şi pere,
Napi, roze, iscoade, moÅŸmoane, mere,
Burtă fierbinte, miere şi caş dulce,
Dulceaţă, mazăre şi urne de vot,
Mirt, hiacint ÅŸi accesorii pentru judecată.â€Â
(Fragment dintr-o comedie)
Cine doreşte se poate îmbrăca din cap până-n picioare. Negustorul
de haine vinde himationuri cu 20 de drahme bucata ÅŸi sandale de orice
culoare cu 8 drahme bucata.
Cel mai interesant şi cel mai atrăgător era însă sectorul de
pescărie. Slăbiciunea atenianului era peştele, nu carnea. Dintre
toţi precupeţii cei mai independenţi erau pescarii, ca să nu zicem
cei mai impertinenÅ£i. Un autor de comedii îi numeÅŸte „tâlhariâ€Â
iar altul „borfaÅŸi de noapteâ€Â. Ei îţi cer pe marfă cât vor.
Dacă le răspunzi că este prea scump îi auzi răstindu-se la tine:
„Acesta mi-e preÅ£ul, dacă nu-Å£i convine vezi-Å£i de drumâ€Â. Nu
s-ar da în lături să ceară şi mai mult dacă ar reuşi să ţină
mai mult timp peştele proaspăt. De teamă să nu se strice pescarul
îl vinde repede pe un preţ mai mic. Odată unui atenian i s-a făcut
rău în piaţă şi a leşinat. Un negustor de peşte a vrut să-l
ajute şi a turnat peste el nişte apă, dar o parte din apă a curs
peste vecini şi peste peştii din ladă. Negustorul a rămas uimit
când a văzut că aceÅŸtia au „înviatâ€Â. Agoranomii i-au cerut să
verse apa din ladă ceea ce a şi făcut, iar atenianul leşinat l-a
angajat pe negustor pentru 2 oboli.
Pentru ca peştele să fie vândut cât mai proaspăt, sosirea în
piaţă a unei căruţe cu peşte era anunţată prin loviturile unui
clopot special. Se povesteşte că în timp ce un muzicant cânta ceva
pentru un grup de prieteni, în locuinţa sa situată în apropierea
pieţei, s-a auzit dangătul clopotului de la pescărie. Prietenii au
plecat în grabă la piaţă şi cu muzicantul nu a mai rămas decât un
moşneag pe jumătate surd. Când muzicantul i-a zis: „Mulţumesc că
nu ai plecat şi tu la auzul clopotului†moşneagul a zis: „Ce? E
clopotul de la pescărie, mulÅ£umesc, la revedere!â€Â.
În primele ore ale dimineţii, atenianul socotea că nu are voie să
lipsească de la piaţă. Dacă nu aştepta musafiri, se mulţumea să
cumpere alimente obişnuite pe care le ducea acasă cu sclavul. Dacă
are însă invitaţi lucrurile se complică. Peştele, carnea,
zarzavaturile trebuie alese cu multă grijă
După ce a făcut şi cumpărăturile atenianului nu i-a mai rămas
decât să angajeze o dansatoare, un flautist şi un bucătar – unul
din acei maeştri care a învăţat arta bucatelor la Siracuza.
După ce termina toate treburile, adică între orele 10-11 dimineaţa,
atenianul se ducea în unul din porticele pieţei unde se-ntâlnea cu
prietenii.
Când se-ntâlneau doi cunoscuţi, se salutau cu un gest al mâinii. Nu
se cădea să te ploconeşti, să te închini, căci mândrii cetăţeni
ai Atenei ar fi socotit aceasta o rămăşiţă de pe timpul tiraniei;
atenienii îşi dădeau mâna numai la jurăminte sau la despărţirile
solemne.
Salutul obişnuit pentru astfel de întâlniri era Chaire! (Să fii
bucuros!) era uneori însoţit uneori despre o remarcă a timpului.
După salutul de rigoare, atenianul stătea de vorbă cu prietenii
despre politică, comenta ultimele noutăţi şi se angrena în
discuţii filozofice, dacă avea asemenea înclinaţii. De obicei
discuţiile şi întâlnirile aveau loc în prăvăliile negustorilor de
parfumuri ÅŸi ale frizerilor. Atelierul cizmarului era de asemenea un
loc de întâlnire iar odată Socrates a intrat la un curelar numai ca
să termine o discuţie. Discuţiile în asemenea prăvălii au devenit
foarte obişnuite încât Demosthenes numea într-o cuvântare a sa
„nesociabil†un atenian care nu intra niciodată aici.
Locul cu predilecţie pentru întâlniri era fără îndoială frizeria.
Frizerul atenian se putea lăuda cu practică vastă şi multilaterală.
Bărbaţii, ca şi femeile, îşi vopseau părul fie pentru să-l
deschidă la culoare fie pentru a-şi ascunde încărunţirea. Nu este
de mirare că Aristofan mustra o femeie cu cuvintele:
La fel de neagră te făcuşi cu elixirul cel cu care
Obişnuieşte Lysicrates părul să-şi cănească.
Ca să stimuleze creşterea părului, atenienii îl ungeau cu ulei
amestecat cu substanţe aromate. În secolul al VI lea, bărbaţii
purtau plete lungi, dar după lupta de la Marathon au început să le
scurteze ca mai târziu să-şi radă barba şi mustăţiile. Grecii
n-au purtat niciodată mustăţi fără barbă. Apoi frizerul le făcea
manechiura după care le dădea o oglindă, ca să se admire aşa cum
fac frizerii în zilele noastre.
Grecilor nu le plăcea să tacă; ei erau extrem de sociabili. Într-un
cântec grecesc unde se enumeră condiţiile necesare omului pentru a fi
fericit după sănătate, frumuseţe şi bogăţie urmează prietenia.
Fără prietenie nu e frumoasă viaţa pentru că prietenia
împodobeşte viaţa.
Dar nu această prietenie o avea în vedere Socrates când
spunea :« Doresc mai mult să am un prieten decât toate comorile lui
Darius, sau pe Darius însăşi.
În afara adevăratei prietenii, cea dorită de Socrates, grecilor le
plăcea nespus de mult să flecărească despre orice nimicuri. Altfel
la ce bun să mai stea în prăvăliile negustorilor de parfumuri şi
frizeri.
Dar şi limbuţia avea o limită stabilită de regulile bunului simţ.
Când depăşea aceste limite îi mergea vestea că e gură spartă şi
lumea începea să-l ia peste picior. Iată cum descrie Theophrastos un
flecar: „Flecarul se duce lângă un necunoscut şi începe să-şi
laude nevasta, îi povesteşte visul avut noaptea trecută şi îi
descrie cu amănunte ce a avut azi la masă.â€Â
După ce s-a săturat de vorbit, atenianul se duce acasă unde îşi ia
masa. El mănâncă fie sub un portic acoperit, fie în curtea
interioară, în mijlocul familiei sale. După masă se odihneşte sau,
poate, citeşte. În biblioteca sa se găsesc poveştile lui Homer –
papirusul este vechi şi mâncat de carii – precum şi operele
poeţilor renumiţi. Fiecare manuscris este păstrat într-un tub de
metal, cu capac. Pe un raft separat se află discursurile oratorilor şi
ale filozofilor, precum ÅŸi operele istorice. Toate au fost transcrise
cu multă grijă de copişti. Aşadar, dacă vrea să citească,
atenianul are de unde să aleagă. După masă el nu se culcă. Viaţa
îl atrage aşa de mult pe atenian în toate manifestările ei, încât
somnul nu-i răpeşte decât strictul necesar.
După ce se odihneşte, atenianul se îndreaptă spre unul din cele
trei mari gimnazii publice aflate în suburbiile Atenei – la Lyceu,
Akademie sau Kinosarges. Gimnaziile erau mari, somptuoase, cu culoare
umbroase, portice vaste şi alte încăperi destinate sportului
ocupaţiilor ştiinţifice sau odihnei.
În general gimnaziile se compuneau din: ephebeionul – o sală
destinată exerciţiilor pentru tineret; băile – pe care le puteau
folosi toţi vizitatorii gimnaziului; o încăpere unde luptătorii
îşi ungeau trupul cu ulei şi alta unde se pudrau cu nisip pentru ca
să se poată apuca mai bine şi coridoare acoperite sau descoperite
pentru alergări. Aşa numitele xyste ( adică coridoare lustruite) erau
nişte coridoare acoperite, mai înalte în părţile laterale,
destinate plimbărilor, în timp ce partea centrală, mai joasă, era
destinată exerciţiilor fizice pe vreme neprielnică sau iarna. Toate
aceste încăperi erau acoperite de portice cu bănci şi de exedre –
nişte săli semicirculare, acoperite sau descoperite unde se ţineau
discursuri filozofice sau vorbeau oratorii.
Atenianul nu participa neapărat la exerciţiile sportive, dar privea,
comenta şi aplauda, cetăţenii mai bătrâni nu uitau să povestească
ce atleţi minunaţi erau când erau tineri şi deplângeau slăbiciunea
celor de astăzi. Spectatorii se adunau grupuri-grupuri, discutând
diferite subiecte. Unul desenează ceva cu băţul pe nisip explicând
celor din jur o idee originală. În centrul unui alt grup, un individ
cârn şi urât analizează pe un ton ironic chestiunea – cum este
preferabil: să fii mincinos fără s-o ştii, sau cu premeditare?
Cârnul este Socrate. La Akademie, Platon îşi expune într-un stil
ales teoriile filozofice, în faţa unui auditoriu alcătuit din
adversari şi oameni de toate vârstele. La Lyceu, pe terasa numită
„Plimbarea†un om cu capul mare şi cu tendinţă vădită spre
eleganţă, dezbate într-o limbă nu prea frumoasă dar deosebit de
limpede şi expresivă, principiile fundamentale ale politicii, eticii,
ÅŸi logicii. Vorbitorul este Aristoteles.
La gimnaziu, atenianul zăboveşte o oră sau două. Înainte de prânz
el va dori să se îmbăieze, aşa că se îndreaptă spre baie. Baia
este o clădire foarte modestă – o simplă cameră cu un cazan pentru
apă şi numeroase căni. Vizitatorii se ungeau mai întâi pe tot
corpul cu ulei de măsline amestecat cu substanţe aromate, apoi îşi
răzuiau trupul cu un răzuitor special din bronz şi se clăteau cu
apă. Cu acestea baia lua sfârşit şi atenianul ar fi putut să se
îmbrace şi să-şi vadă de drum dacă inima nu l-ar fi tras să mai
stea puţin de vorbă cu băiaşul.
Acasă totul este pregătit şi aşteaptă doar sosirea invitaţilor.
În timpul prânzului, stăpânul casei stă de obicei întins pe pat,
iar nevasta pe scaun; copiii apar la desert şi rămân în picioare sau
stau jos, în funcţie de vârstă şi de obiceiurile familiei. Dar la o
masă cu oaspeţi membrii familiei nu se arată; iau parte numai
bărbaţii, fiindcă discuţia va fi sau filozofică, deci de
neînţeles pentru femei şi copii, sau pur bărbătească deci
nepotrivită pentru urechile femeilor.
În banchetul lui Platon, Diodima, o străină din Mantinea a fost
admisă doar în pragul uşii, de unde, ca femeie cultă ce era, a putut
să întrerupă fanteziile lui Aristofan cu intervenţiile sale pline de
elocvenţă şi aceasta nu numai pentru că în ţara sa avea rangul de
prezicătoare. Cât priveşte obişnuitele participante la ospeţe
zugrăvite adesea de picturile de pe vase, situaţia lor e fără dubiu.
Nevestele se recompensau însă în gyneceu, unde fructele zaharisite
ÅŸi delicatesele cofetarilor din Creta, Samos ÅŸi Atena erau la mare
cinste; fiecare bucătăreasă pregătea prăjituri pentru Thesmophorii
şi alte sărbători, iar venerabilele matroane le consumau în mari
cantităţi, în compania cunoştinţelor venite în vizită.
Grecii nu concepeau să mănânce singuri. Plutarh spune că a mânca
singur nu înseamnă „a prânzi†ci a-ţi umple stomacul ca un
animal. De aceea, în afara invitării musafirilor, existau diferite
forme de a mânca în societate: se organizau ospeţe la care toţi
participanţii contribuiau în părţi egale sau după posibilităţi.
Uneori fiecare participant îşi aducea pur şi simplu mâncarea în
coÅŸ.
Meniurile nu erau excesive. Într-o comedie se spune că o masă la
Atena era foarte frumoasă ca aspect dar nu sătura un om flămând. În
dialogurile lui Platon ÅŸi Xenophon comesenii nu discutau deloc despre
mâncăruri. Idealul clasic al Aticii cerea ca mâncarea să fie frumos
servită, dar nu prea multă, atât cât este necesar ca mulţumeşti un
apetit normal, deoarece principalul nu era mâncarea ci comesenii şi
discuţiile.
Grecii erau foarte ospitalieri. Fiecare invitat putea să aducă pe
cine voia. Acest obicei a generat chiar o categorie specială de oameni,
cărora li s-a dat dispreÅ£uitoarea poreclă de „paraziÅ£iâ€Â. Plutarh
a scris un capitol întreg consacrat problemei: în ce măsura se putea
uza de acest drept, fără a depăşi limitele bunei –cuvinţe. În
Banchetul lui Platon se povesteşte că Aristodem l-a întâlnit pe
Socrates în ţinută de gală şi aflând că se duce să ia masa la
Aghatonos s-a dus ÅŸi el deÅŸi nu fusese poftit. Pe drum Socrates,
preocupat de o problemă filozofică a rămas în urmă; Aristodem n-a
observat aceasta ÅŸi a ajuns singur la casa lui Aghatonos. TotuÅŸi el nu
s-a trezit într-o situaţie neplăcută: uşile erau larg deschise şi
un sclav l-a introdus în sufragerie unde Aghatonos l-a întâmpinat cu
multă bucurie şi i-a spus că a vrut să-l invire personal darnu l-a
găsit.
De îndată ce invitaţii intrau în casă, sclavii le scoteau
încălţămintea. Se considera necuviincios să umbli prin casă cu
sandalele de afară. După ce erau descălţaţi, invitaţii erau
spălaţi şi parfumaţi pe picioare.
Dar nici după terminarea acestei practici nu era frumos să te repezi
la mâncare. Mai întâi musafirii se plimbau prin odaie, admirau
obiectele de mobilier şi de podoabă lăudând bunul gust al gazdei.
Grecii acordau o deosebită atenţie bunelor maniere.
Obiceiul de a mânca lungit, necunoscut vremii homerice, era foarte
vechi. Acest lucru de poate vedea dine desenele de pe vase. Ei se
tolăneau cu cotul stâng pe pernă, aşa că bustul lor era pe
jumătate ridicat.
După ce se instala toată lumea, slugile turnau apă ca să se spele
invitaţii, apoi aduceau nişte mese joase pe care bucatele fuseseră
aranjate din vreme. Se duceau atâtea mese câte paturi erau în sală,
aşa că la o masă mâncau doi oameni. Grecii nu foloseau nici
furculiţe nici cuţite. Linguri aveau, dar preferau să le
înlocuiască cu o coajă de pâine. Mâncarea se lua cu mâinile.
Bucatele se serveau tăiate mărunt, ca să se poată lua mai uşor.
Vechii greci se ştergeau pe mâini cu o bucată de pâine sau cu cocă
pe care o frământau între degete. La Atena un ospăţ nu începea
niciodată cu supa. Deşi supa era considerată ca sănătoasă ea era
hrana oamenilor săraci şi la mesele cu invitaţi nu se cădea să
serveşti supă.
În prima parte a mesei se serveau mâncărurile săţioase cum ar fi
peştele şi păsările.
Se mânca relativ puţină carne. Legumele se serveau cu un sos făcut
din untdelemn, oţet şi miere. Unele mâncăruri ale grecilor ne par
cel puţin ciudate. Iată un fragment de comedie de la Athenaios în
care se descrie meniul unui prânz: „Au venit întâi ţiparii graşi,
aproape îngropaţi în sare, apoi o anghilă minunată de la care nu
s-ar fi dat în lături nici zeii. Veni apoi un stomac mare, de pisică
de mare rotund ca un cerc. Când terminarăm cu stomacul ni s-au adus
nişte farfurioare mici. În una se găsea o bucată de rechin, apoi
niÅŸte sepii grase ÅŸi în ultima polipi calziâ€Â.
În această parte a mesei nu se bea deloc vin. Atenienii preferau să
bea vinul după masă; de altfel vinul putea să înlocuiască mâncarea
dacă era amestecat cu brânză rasă şi făină de orz. Acest amestec
era băutura preferată a grecilor şi se numea kykeon.
Din nou sclavii aduceau apă, comesenii se spălau pe mâini, mesele
erau scoase, podeaua curăţată de resturi. Acum se aduceau alte mese
încărcate cu vin şi cu desert. Începea muzica vocală cu
acompaniament de flaut, iar vinul se turna în cupe cu multe urări.
Desertul consta în fructe proaspete şi uscate, migdale sărate,
usturoi, ceapă, brânză cu chimion şi plăcinte dulci şi sărate –
faima Atticii. Aceste plăcinte erau făcute din miere, brânză şi
ulei. De un deosebit succes se bucura mâncarea numită mittlotos – un
pateu din brânză frecată cu miere şi cu usturoi.
Această parte a mesei se numea simposion.
Acum se bea vinul dulce şi parfumat. „Este plăcut să bei laptele
Afroditei†se discută.
Printre distracţiile obişnuite în timpul mesei se numărau şi
ghicitorile. Cine nu ştia să răspundă era pedepsit să bea o cupă
cu vin sărat. Iată câteva din aceste ghicitori:
Nu spune nimic şi îmi spui numele: dar dacă mă numeşti rostindu-mi
numele, atunci, minune! N-ai să mă ghiceşti. (Tăcerea)
Sunt copilul tuciuriu al unui tată strălucitor; pasăre fără aripi,
mă înalţ până la ceruri, abia m-am născut şi m-am împrăştiat
în văzduh. (Fumul)
Din cele mai vechi timpuri muzica şi dansurile erau nelipsi la ospeţe.
Sparta se deosebea net de Atena în ce priveşte mâncărurile.
Spartanii se hrăneau cu mâncare mai primitivă şi mai grosolană
bunăoară cu o caşă groasă de mazăre care era mâncarea lor
preferată. Se povesteşte că in sibarit sosit din întâmplare la un
prânz spartan a spus: „Într-adevăr spartanii sunt cei mai viteji
oameni. Unii ar preferat de o mie de ori să moară decât să
trăiască aÅŸaâ€Â. Prânzul comun al spartanilor consta dintr-o ciorbă
neagră, carne de porc, vin, plăcintă dulce şi pâine de ovăz, iar
cu fărâmiturile de pâine se ştergeau pe degete. Anne Dacier,
cunoscuta traducătoare a lui Homer în limba franceză, a crezut că a
descoperit reţeta faimoasei ciorbe negre. Sute de oamenii au încercat
să afle ingredientele acestei fierturi dar n-au izbutit să afle nici
acum.
Dacier a organizat un prânz „anticâ€Â, unde i-a tratat pe toÅ£i
învăţaţii epocii cu ciorbă neagră. S-a dovedit a fi un admirabil
purgativ. Nu erau decât două posibilităţi: ori savanta doamnă
greşise reţeta ori stomacurile franţuzeşti erau prea sensibile la
cele greceÅŸti.
Dacă ar fi să-i dăm crezare lui Plutarh, era necesară o educaţie
specială pentru apreţui ciorba neagră, atât de îndrăgită de
spartani. Dyonisos, tiranul Siracuzei, a cumpărat un bucătar din
Lacedemonia şi i-a poruncit să-i prepare cunoscuta mâncare. El n-a
izbutit să înghită nici măcar prima lingură că a şi scuipat-o.
Bucătarul i-a spus: „Ca să guşti mâncarea asta, trebuie să faci
gimnastică lacedemoniană ÅŸi să te scalzi în Eurotasâ€Â. Deoarece
majoritatea grecilor nu făceau acest lucru, acea ciorbă nu se bucura
de succes, bineînţeles doar în afara Spartei.
Viaţa cotidiană a cetăţenilor atenieni, veselă şi plină de
bucurii, pentru unii grea şi obidită pentru alţii, se scurgea după
tipicul rânduit, sub cerul senin al Atticii, până când furtunile
cumplite ale războaielor nu zguduiau oraşul.
Străzile deveneau pustii. În agora domnea liniştea. Femeile şi
copii se ascundeau cu teamă în gynecee, aşteptând veştile triste
sau îmbucurătoare. Sub acoperişurile porticelor bătrânii cu barba
colilie depănau amintiri despre luptele din tinereţea lor, criticau
tactica strategilor şi se gândeau neliniştiţi ce va aduce fiilor lor
următorul război: gloria sau mormântul timpuriu pe câmpul de luptă.
Iar dacă din îndepărtate ele deveneau apropiate, dacă vrăşmaşul,
zdrobind oastea ateniană, năvălea în Attica, oraşul cunoştea din
plin necazurile, ruina, foametea iar adesea pieirea în masă şi
înrobirea celor dragi.
.
ì¥Â